Predica a XIV-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XIV-a
 
După ce norodul fu scăpat de orice strâmtorare şi şi-a căpătat iar încrederea, unii sau apucat iar să turbure pacea cetăţii, plăsmuind svonuri mincinoase, şi au fost daţi de gol; pentru acestea s-a ţinut predica şi pentru sfatul privitor la jurăminte. De aceea s-a înfăţişat şi povestea despre Ionatan şi Saul şi Jeftae şi s-a arătat câte călcări poate aduce după sine un singur jurământ

1) Ţinută la câteva zile după 5 Aprilie

1. Nu puÅ£in a turburat ieri diavolul cetatea noastră ÅŸi nu puÅ£ină a fost ÅŸi mângâierea pe care ne-a hărăzit-o Domnul, aÅŸa că e timpul să strigăm fiecare dintre noi vorba aceea a prorocului: „După mulÅ£imea suferinÅ£elor mele în înima mea, mângâierile Tale au bucurat sufletul meu” (Ps. 93, 19), Ci Dumnezeu ÅŸi-a arătat grija lui pentru noi, nu numai prin mângâierea sa, dar ÅŸi prin aceea că a îngăduit să fim turburaÅ£i. Căci când ne vede că suntem plecaÅ£i spre nepăsare ÅŸi că ne îndepărtăm de prietenia Lui, nemaiÅ£inând socoteală de cele ale duhului, ne părăseÅŸte puÅ£intel, pentru ca în acest fel cuminÅ£indu-ne, să ne întoarcem iarăşi la EL Åži ce te miri că face acest lucru cu cei leneÅŸi, de vreme ce ÅŸi Pavel spunea că aceasta a fost pricina pentru care Dumnezeu punea la încercare pe el ÅŸi pe ucenicii lui? Căci în scrisoarea adresată  câtre Corinteni (I  8, 9) spune cam aÅŸa: „In adevăr, fraÅ£ilor, nu vreau să vă lăsăm în necunoÅŸtinţâ despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaÅ£i peste măsură de mult, mai presus de puterile  noastre, aÅŸa   că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă în noi înÅŸine ne socoateam ca osândiÅ£i la moarte”. Ce vrea să spună prin asta? AÅŸa de mari primejdii ne-au împresurat, că am pierdut nădejdea de viaţă ÅŸi credeam; că n’o să  mai fie nici o  schimbare spre bine ci că, oricum, ne aÅŸteaptă moartea. Căci asta înseamnă: Ne socoteam ca osândiÅ£i la moarte. Dar totuÅŸi, după atâta desnădejde,   Dumnezeu a gonit furtuna ÅŸi a alungat norul ÅŸi ne-a smuls   din  chiar  porÅ£ile   morÅ£ii.   Apoi,   spre a arăta că din marea sa dragoste pentru noi a îngăduit să ajungem în aÅŸa stare, ne povesteÅŸte câştigul pe care-l scoatem din aceste încercări. Anume, să privim mereu spre Dânsul; ÅŸi să  nu ne  semeÅ£im. De  aceea zicând:  Ne socoteam  ca osândiÅ£i  la  moarte,  adaogă   ÅŸi pricina.  Care e aceasta:  „Ca să nu ne încredem în noi, ci în Dumnezeu care învie pe morÅ£i”. Ispitele, prin  firea lor, sunt făcute să ne trezească atunci când moţăim, să ne deÅŸtepte ÅŸi să ne facă mai cu băgare de seamă. Când vezi deci, iubitule, o ispită care acum se stinge, apoi iar se aprinde, să nu te descurajezi, nici să fii abătut, ci ai bune  nădejdi, socotind în tine însuÅ£i că Dumnezeu nu din ură, nici din scârbă ne dă pe mâinile duÅŸmanilor, ci pentru că vrea să ne facă mai râvnitori ÅŸi să ne apropie mai mult de Sine. Drept aceea să nu ne descurajăm nici să nu desnădăjduim de schimbarea spre mai bine, ci să ne  aÅŸteptăm că foarte curând va veni seninul, ÅŸi, lăsând în seama lui Dumnezeu sfârÅŸitul tuturor larmelor ce ne împresoară, iarăşi să ne vedem de ale noastre ÅŸi să punem iar la mijloc învăţătura obiÅŸnuită. Căci iarăşi vreau să vă vorbesc despre acelaÅŸi lucru, ca să smulg din rădăcină urîtul nărav al jurămintelor din cugetul vostru.

Pentru aceea nevoit sunt să mă întorc iar spre aceeaÅŸi rugăminte. V’am rugat adică mai înainte, ca, luând capul tăiat ÅŸi încă picurând de sânge al Sf. Ioan  Botezătorul, să vă întoarceÅ£i  fiecare acasă ÅŸi să vă închipuiÅ£i că îl aveÅ£i în faÅ£a ochilor, slobozind glas ÅŸi vorbindu-vă astfel: Urîţi jurământul, pe acest gâde al meu! Ceea ce n-a făcut mustrarea, a făcut jurământul; ceea  ce n-a putut mânia domnitorului, a făcut nevoia de a-ÅŸi Å£ine jurământul. Căci, când în văzul norodului, în  auzul  tuturor,  era  dojenit, tiranul răbda mustrarea bărbăteÅŸte, dar când l-au împins în nevoia jurămintelor, atunci a tăiat acel fericit cap. Aceasta vă rog ÅŸi acum, ÅŸi nu voi conteni  cu îndemnul meu,  ca, oriunde vom .pleca, să mergem purtând (in cuget) acest cap, ÅŸi sa-i arătăm tuturor cum strigă ÅŸi învinovăţeÅŸte jurămintele. Căci, chiar dacă vom fi nepăsători ÅŸi trândavi foarte, văzând ochii capului aceluia uitându-se cumplit la noi ÅŸi ameninţând pe cei care fac jurăminte, mai vârtos decât de orice frâu fiind cuminÅ£iÅ£i de această temere, ne vom stăpâni limba ÅŸi o vom depărta de pornirea spre jurăminte. Căci jurământul n’are numai această parte rea în sine, că, fie Å£inut, fie călcat, el atrage pedeapsă pentru cei ce s-au legat prin el, (ceea ce nu se vede la nici un alt păcat) dar el cuprinde în sine ÅŸi alt rău. Care anume? Că, chiar dacă vrem să ne dăm osteneala, nu ne e cu putinţă să ne Å£inem adesea jurământul. Mai întâi, fiindcă cel ce jură des, fie de voie, fie de nevoie, cu bunăştiinţă sau în neÅŸtire, fie în glumă sau în serios ÅŸi adesea fiind rătăcit de mânie sau de multe altele, oricum, îşi va călca jurământul. La aceasta nimeni nu poate întâmpina nimic;  atât e de recunoscut ÅŸi de limpede că cel care jură des trebuie să-ÅŸi calce jurământul în al  doilea rând, pentru că cel care jură, chiar dacă nu e târît de vreo patimă, ÅŸi n’o face fără voie,  ori în neÅŸtire, ya fi silit de însăşi firea lucrului, ÅŸi cu ÅŸtiinţă ÅŸi de bună voie, să-ÅŸi calce oricum jurământul. Adesea, când cinăm acasă la cineva ÅŸi s-a întâmplat ca o slugă să facă vreo greÅŸeală, soÅ£ia a jurat că o  să-l biciuiască; bărbatul  a  jurat numaidecât tocmai dimpotrivă ÅŸi  nu a îngăduit să fie biciuit. Acum,  orice vor face aceÅŸtia doi se va ivi neapărat o călcare de jurământ; căci chiar dacă  ar vrea  ei ÅŸi s-ar strădui, nu pot să păstreze jurământul, ci orice s-ar întâmpla, unul din ei se va face vinovat de  călcare de jurământ, ÅŸi mai de grabă amândoi, în felul în care vă voi spune acum, căci tocmai aceasta e vrednic de mirare. Cel care a jurat că va biciui pe slugă sau pe slujnică ÅŸi pe urmă a fost împiedicat, ÅŸi el însuÅŸi ÅŸi-a călcat jurământul nefăcând ce-a jurat, ÅŸi celui care l-a împiedecat să-ÅŸi Å£ină vorba, i-a dat prilejul să pricinuiască o călcare de jurământ. Căci nu numai cei ce-ÅŸi calcă jurământul, dar ÅŸi cei care împing pe alÅ£ii în această nevoie sunt răspunzători de acest păcat. Lucrul acesta îl vezi întâmplându-se nu numai în case, dar ÅŸi în târguri ÅŸi mai ales ÅŸi la bătăi, când cei care se bat jură lucruri  protivnice, unul că-l va bate pe celălalt; celălalt, că nu se va lăsa bătut; iarăşi unul, că-i va lua celuilalt veÅŸmântul ÅŸi celălalt, că nu-i va îngădui; unul, că-ÅŸi va cere banii (daÅ£i pe datorie), celălalt, că nu-i va plăti, ÅŸi altele multe de acest fel, protivnice între ele, jură pe întrecute. Lucrul acesta se vede întâmplându-se ÅŸi în ateliere, ÅŸi la ÅŸcoli. Adesea meÅŸterul jură că nu va da ucenicului să mănânce ÅŸi să bea, până ce nu va isprăvi  lucrul încredinÅ£at lui. Acest lucru îl face adesea ÅŸi învăţătorul cu băiatul încredinÅ£at lui, ÅŸi stăpâna cu slujnica; ÅŸi, la venirea serii, dacă treaba nu e isprăvită, trebuie sau ca acesta să moară de foame sau cei care au jurat să-ÅŸi calce jurământul. Căci răul acela diavol, care   totdeauna   pismuieÅŸte,  caută să surpe bunurile noastre, stând ÅŸi auzind de obligaÅ£ia luată  cu jurământ,  împinge la lene pe cei răspunzători sau pune la cale altă greutate, pentru ca, neîmplinindu-se treaba poruncită, să se întâmple bătăi ÅŸi ocări ÅŸi călcări de jurăminte, cât ÅŸi multe alte nenumărate rele. Căci, precum copiii, când trag cu multă nădejde de o frânghie lungă ÅŸi putredă, în două părÅ£i potrivnice, cad toÅ£i pe spate, pentru că rupe frânghia la mijloc, ÅŸi se rănesc unii la cap iar alÅ£ii în altă partea trupului tot aÅŸa ÅŸi cei care fac unul împotriva altuia jurăminte ce se bat cap în cap, când jurământul e rupt de sila împrejurărilor, amândoi cad în prăpastia călcării de jurământ, unii din pricina acestei fapte, iar ceilalÅ£i pentru că au dat prilej altora să facă aÅŸa ceva.

2. Åži ca  lucrul  acesta  să fie desluÅŸit, nu numai prin cele ce se întâmplă zilnic în case ÅŸi   în   târguri, ci chiar ÅŸi prin Scripturi, vă voi spune o poveste veche, care se potriveÅŸte cu cele zise mai sus. Căci venind odată duÅŸmanii împotriva Iudeilor ÅŸi Ionathan, fiul lui Saul,   tăindu-i pe unii, iar pe alÅ£ii  punându-i pe fugă, voind  Saul să întărite oastea ÅŸi mai mult împotriva celor rămaÅŸi, ÅŸi să o hotărască de a nu înceta lupta, până ce nu-i va fi sdrobit pe toÅ£i, a făcut tocmai pe dos de cum a voit, căci a jurat ca nimeni să nu mănânce pâine; până seara, până când vor fi pedepsit de istov pe toÅ£i   duÅŸmanii  lor.   Åži putea fi lucru  mai nerod ca acesta? Căci el, în loc să întremeze pe ostaÅŸii obosiÅ£i de multa  trudă, ca să-i trimeată mai puternici împotriva duÅŸmanilor, s-a purtat cu ei mai rău decât cu duÅŸmanii, împingându-i, de nevoia jurământului, la o foame foarte mare: e primejdios să te legi tu însuÅ£i prin jurământ,  căci  adesea  suntem  siliÅ£i de împrejurări (să facem altfel decât am jurat); dar e ÅŸi mai  primejdios  a lega  prin nevoia propriilor tale jurăminte gândul altora, ÅŸi cu mult mai primejdios încă atunci când nu e vorba de unul, de doi sau de trei, ci să legi o mulÅ£ime nenumărată. AÅŸa a făcut  atunci  din  nechibzuinţă  Saul  care  nu s-a  gândit  că  dintr-un număr aÅŸa de mare de oameni  măcar  unul, să calce  jurământul, ÅŸi nici nu s-a gândit că niÅŸte ostaÅŸi, ÅŸi încă niaÅŸte ostaÅŸi în  luptă, oameni departe de înÅ£elepciune, să-ÅŸi poată birui pântecele, mai ales când munca era aÅŸa de mare. Dar el, nesocotind toate acestea, a judecat despre oastea lui întreagă ca despre un singur rob ÅŸi a jurat ca ÅŸi cum ar fi fost vorba despre aceasta, pe care lesne îl poÅ£i muÅŸtrului. Åži de  aceea a  deschis  diavolului un drum aÅŸa de larg, ca din acest  jurământ în scurtă vreme să se ivească, nu două, trei sau patru călcări de jurăminte, ci mult mai multe. Căci precum, când nu jurăm de loc, îi astupăm (diavolului) toate drumurile, tot aÅŸa, dacă facem măcar un singur jurământ, îi dăm putinÅ£a de a pune la cale nenumărate călcări de acest fel. Åži precum  aceia  care împletesc lanÅ£uri, dacă au  ochiul  de la  început,  uÅŸor ÅŸi grabnic isprăvesc întregul  ÅŸir de ochiuri, ÅŸi dacă nu e nimeni care  să-i ajute să facă  acest  lucru, nici nu pot să se apuce de împletit: tot aÅŸa demonul,  împletind   ÅŸirul   păcatelor   noastre, dacă nu face începutul de la limba noastră, nici nu poate să înceapă; iar dacă   noi  am făcut numai un început, Å£inând jurământul cu limba ca ÅŸi cu mâna, el îşi  face  meÅŸteÅŸugul   lui în bună voie, dintr’un jurământ  singur alcătuind ÅŸi Å£esând multe călcări de jurământ.  Ceea ce a făcut acum ÅŸi cu Saul. Ia uită-te numai ce lanÅ£ se naÅŸte din acest jurământ. Oastea trecea pe  lângă o pădure  unde se afla o stupărie, ÅŸi aceasta în drumul oamenilor, ÅŸi a ajuns oastea la stupărie ÅŸi trecea pe lângă ea vorbind. Ai văzut ce prăpastie?  Masă pusă de-a gata, aÅŸa că ÅŸi uÅŸurinÅ£a de a te apropia ÅŸi dulceaÅ£a hranei ÅŸi nădejdea de a rămâne nedescoperit îi momeau la călcarea jurământului. Căci foamea ÅŸi osteneala ÅŸi timpul (Tot pământul—zice — prânzea) (I Regi 14, 24) îi îndemnau atunci la greÅŸală. încă ÅŸi priveliÅŸtea  stupilor,  slăbindu-le  puterea sufletului, îi îmbia de afară. DulceaÅ£a mesei ÅŸi lesniciunea  ei ÅŸi greutatea de a fi prins asupra furtului puteau să înÅŸele orice  chibzuinţă.  Dacă  ar fi fost  cărnuri pe care ar fi trebuit să le fiarbă sau să le frigă, nu le-ar fi amăgit  sufletul  într’atât, deoarece s-ar fi gândit  că  trebuie  să le gătească ÅŸi să le pregătească de mâncare ÅŸi că ar fi putut fi prinÅŸi asupra faptului din pricina zăbavei. Dar atunci nu era vorba de aÅŸa ceva, căci era doar miere ÅŸi nu era nevoie de nici o osteneală; era deajuns să întinzi degetul, să iei de pe masă ÅŸi să nu te vadă  nimeni. Dar aceia s-au stăpânit ÅŸi N-au zis în sine: Ce ne pasă nouă? Ce, oare a jurat vreunul din noi? El îşi va lua pedeapsa pentru acest jurământ nesocotit. Căci de ce a jurat? Ei nu se gândeau însă la aÅŸa ceva, ci treceau  înainte cu multă evlavie ÅŸi, măcar că erau atâtea lucruri ce îi momeau, ei păstrau rânduiala:   Åži trecea  norodul vorbind. Ce înseamnă  aci  vorbind? Ei vorbeau între ei, amăgindu-ÅŸi foamea cu vorbe.
                
3. Ei bine— mă va întreba cineva— dacă tot norodul păzea buna rânduială, oare nu s-a întâmplat nimic ÅŸi jurământul a fost păstrat? — Nu, nici aÅŸa n-a fost păzit, ci a fost călcat. Cum? în ce fel? — veÅ£i afla îndată, ca să vă daÅ£i seama ÅŸi de toată ÅŸiretenia diavolului: „Căci Ionathan, care  nu auzise jurământul  tatălui său, întinse vârful toiagului ce-l avea în mână, ÅŸi-l muie în fagurul de miere ÅŸi-ÅŸi duse mâna Ia gură, iar ochii lui au privit” (I Regi 14, 27), Uite pe cine l-a împins să-ÅŸi calce jurământul; nu pe unul din ostaÅŸi,  ci chiar pe fiul celui care jurase, căci voia nu numai să pună la cale o călcare de jurământ, ci pregătea ÅŸi uciderea fiului, ÅŸi lucrul acesta îl urzea dinainte ÅŸi se zorea să răzvrătească firea împotriva ei înÅŸiÅŸi. Åži ceea ce făcuse odată cu Jeftae, trăgea nădejde să o mai facă odată  după aceea. Căci acela, făgăduind că după biruinţă va jertfi pe prima fiinţă ce-i va ieÅŸi în cale, căzu în păcatul uciderii de copii. într’adevăr el întâlni întâi pe fiică-sa, o jertfi ÅŸi Dumnezeu nu împiedecă acest lucru.

Åžtiu că mulÅ£i necredincioÅŸi, din pricina acestei jertfe, ne învinovăţesc pentru această cruzime – cum zic ei – ÅŸi sălbăticie; eu însă mai de grabă aÅŸ spune că îngăduirea făcută pentru această jertfă a fost  dovada  dragostei  ÅŸi îndurării celei mari (a lui Dumnezeu), ÅŸi că el n-a împiedecat acel omor, din dragoste pentru neamul nostru. Căci dacă după  acea biruinţă ÅŸi făgăduială ar fi împiedecat jertfa, mulÅ£i alÅ£ii, după leftae, aÅŸteptându-se că Dumnezeu n’o să le  primească, ar fi  făcut   multe   juruinÅ£e   de acestea ÅŸi, înaintând încetul cu încetul, ar fi ajuns să-ÅŸi ucidă copiii. Acuma însă, lăsând să se împlinească aceea aievea, a pus o opreliÅŸte pentru toÅ£i ceilalÅ£i. Åži cum că aceasta e adevărat, după  ce a fost tăiată fetiÅ£a lui leftae, pentru ca păţania aceasta să nu fie dată uitării ÅŸi să fie veÅŸnic Å£inută minte, s-a făcut o lege la Iudei ca, adunându-se fetele, în fiecare an pe vremea  aceea să plângă patruzeci de zile acel omor, ca prin jalea aceasta, împrospătând amintirea omorului, să facă pe urmaÅŸi mai prevăzători ÅŸi să afle că nu după voia lui Dumnezeu s-a făcut aceasta, căci altfel n’ar fi îngăduit ca tovarăşele ei de fetie să se adune spre a-i plânge pomenirea. Åži că aceasta nu e numai o presupunere, a arătat-o sfârÅŸitul. într’adevăr, după această  jertfă, nimeni n-a mai făcut lui Dumnezeu o asemenea juruinţă. Iată de ce n-a împiedecat aceasta. Când însă chiar El a dat poruncă despre Isac, a oprit chiar El jertfa, arătând prin amândouă acestea, că El nu se bucură de astfel de jertfe. Dar diavolul cel rău ÅŸi  acum se pregătea să facă o nenorocire ÅŸi de aceea a împins pe Ionathan în greÅŸeală. Căci dacă unul din oÅŸteni ar fi călcat legea, nu i-ar fi părut lui (demonului) că răul e destul de mare; ci fiind nesăturat de suferinÅ£ele oamenilor ÅŸi neputându-se  nici odată  îndestula  de nenorocirile noastre, i se părea lui că n-a făcut nici o  ispravă, dacă  făptuieÅŸte  doar un omor simplu; credea că el n-a făcut nimic, dacă nu poate să întineze mâna regelui cu o ucidere de fiu. Ce zic ucidere de fiu? s-a străduit blestematul acela să născocească un omor spurcat decât acesta. într’adevăr, dacă fiul ar fi păcătuit cu ÅŸtiinţă ÅŸi ar fi fost ucis, faptul ar fi fost doar o ucidere de fiu; acuma însă, fiul greÅŸind din neÅŸtiinţă (căci nu auzise de jurământ) ÅŸi pe urmă fiind dat morÅ£ii, demonul, prin asta, ar fi făcut tatălui o îndoită durere, deoarece trebuia să jertfească pe fiul lui, ÅŸi încă pe un fiu care nu păcătuise cu nimic. Dar să cercetăm ÅŸi mai departe povestirea. După ce a mâncat, zice Biblia, ochii i s-au luminat (I Samuil 14, 27); ÅŸi aici îl arată pe rege (pe Saul) vinovat de o mare neghiobie, arătând că foametea aproape împăienjenise ochii la toÅ£i oÅŸtenii ÅŸi că le înceÅ£oÅŸase privirile. Apoi – spune Scriptura – văzându-l pe dânsul un oÅŸtean, îi zise: „Tatăl tău a pus pe popor sâ jure zicând: blestemat să fie omul care va mânca astăzi pâine. Åži poporul era sleit de puteri. Åži zise Ionathan: Tatăl meu a prăpădit Å£ara” (Tot acolo v. 28, 29). Ce înseamnă: a prăpădit? I-a nimicit, i-a stricat pe toÅ£i. AÅŸadar, măcar că jurământul fusese călcat, toÅ£i tăceau ÅŸi nimeni nu cuteza să scoată la iveală pe vinovat. Åži s-a mai făcut cu aceasta ÅŸi un alt păcat nu mic; căci nu numai cei ce-ÅŸi calcă jurământul, dar ÅŸi cei care ÅŸtiu de aceasta ÅŸi acoperă călcarea de jurământ, sunt părtaÅŸi ai păcatului.

4, Decât, să vedem ÅŸi cele următoare: „Şi zise Saul: Să ne coborîm după cei de alt neam ÅŸi să-i jefuim. Åži îi zise preotul: Să ne apropiem aici de Dumnezeu” (1) (Tot acolo v. 36).

1) Adică înainte de a porni împotriva vrăjmaşilor să întrebăm mai întâi pe Dumnezeu lângă chivoil cel sfânt, care se păstra în altarul templului, spre a vedea, dacă biruim sau nu.

Căci în vremea veche Dumnezeu era căpetenia războaielor şi fără voia lui nimeni nu îndrăsnea să se apuce de luptă, iar războiul era pentru ei prilej de cucernicie. Căci, nu din slăbiciunea trupurilor, ci din pricina păcatelor erau biruiţi, când erau biruiţi, şi nici prin putere sau bărbăţie biruiau, când biruiau, ci prin bunăvoinţa venită de sus.

Pentru ei ÅŸi izbânda ÅŸi înfrângerea erau o deprindere ÅŸi o ÅŸcoală a virtuÅ£ii, ÅŸi nu numai pentru ei, dar ÅŸi pentru vrăşmaÅŸii lor, căci ÅŸi pentru aceÅŸtia era limpede, că războiul cu Iudeii nu se hotăra prin soarta armelor, ci prin felul de purtare ÅŸi prin meritele celor ce se războiau. Åžtiind lucrul acesta MadianiÅ£ii ÅŸi văzând că poporul acesta nu poate fi biruit ÅŸi că nu poate fi răpus nici prin maÅŸini, nici prin arme, ci că poate fi apucat numai prin păcatele lui, gătind niÅŸte fete frumoase ÅŸi punându-le în linia de bătaie îmbiau pe ostaÅŸii iudei la desfrâu, năzuind ca prin destrăbălare să-i facă sâ piardă ocrotirea lui Dumnezeu. Ceea ce s-a ÅŸi întâmplat. Căci, după ce Iudeii căzură în păcat, ajunseră o pradă uÅŸoară pentru toÅ£i ÅŸi pe cei pe care nu au fost în stare să-i răpună nici armele, nici caii ÅŸi nici ostaÅŸii, pe aceÅŸtia păcatul îi dădu legaÅ£i pe mâna duÅŸmanilor. Scuturile, lăncile ÅŸi săgeÅ£ile vrăşmaÅŸilor Iudeilor fură făcute de ruÅŸine, dar nurii fetei ÅŸi desmăţul sufletului robi pe aceÅŸti viteji. De aceea cineva dă acest sfat  „Să nu cunoÅŸti frumuseÅ£ea străină ÅŸi să nu ieÅŸi în calea femeii stricate (Ecl. 9, 9). Miere picură din buzele femeii stricate, care o vreme  îngraşă gâtlejul tău, mai târziu însă (mierea aceasta) o vei afla mai amară ca fierea ÅŸi mai ascuÅ£ită ca o sabie cu doua tăiÅŸuri” (Proverbe 5, 3-4). Desfrânata nu ÅŸtie să iubească,  ci-Å£i  vrea numai răul; sărutarea ei are viermi, iar gura ei otravă primejdioasă. Dacă acestea nu se ivesc de la început, cu atât mai mult trebuie să fugi de dânsa, pentru că învăluie pieirea ÅŸi ascunde moartea, ÅŸi nu o lasă  ca să se ivească  de la început. Astfel, dacă cineva vrea să aibă bucurie adevărată ÅŸi o viaţă plină de plăceri, să  fugă de tovărăşia muierilor stricate:  căci ele umplu de războaie nenumărate ÅŸi de turburare sufletele celor îndrăgostiÅ£i  de ele ÅŸi stârnesc fără încetare certuri ÅŸi turburare, prin cuvinte ÅŸi prin toată fapta lor. Åži precum fac cei mai înverÅŸunaÅ£i dintre  duÅŸmani,   tot aÅŸa fac ÅŸi-ÅŸi  dau osteneala ÅŸi acestea, ca ei — îndrăgostiÅ£ii lor — să ajungă de ocară, în sărăcie ÅŸi să dea de cele mai mari nenorociri. După cum vânătorii se căsnesc să mâne lighioanele în laÅ£urile întinse, ca apoi să le sugrume, tot aÅŸa ÅŸi acestea: după ce au întins în toate părÅ£ile cursele destrăbălării, prin ochii, prin apucăturile ÅŸi prin vorbele lor, apoi aruncă în ele pe îndrăgostiÅ£ii lor ÅŸi îi leagă, nelăsându-se până le beau ÅŸi sângele, batjocorindu-i apoi, dojenindu-i pentru neghiobia lor ÅŸi făcându-ÅŸi mult râs de ei. Căci un astfel de  om nu e vrednic să afle milă, ci ca să fie batjocorit ÅŸi luat în râs, de vreme ce se arată mai neghiob ca o femeie, ba  chiar ca   o femeie stricată. De aceea iarăşi ne învaţă înÅ£eleptul acela care zice: „Bea apă din vasele tale” ÅŸi iarăşi: „Drăgălaşă ca o cerboaică ÅŸi fermecătoare ca a căprioară să-Å£i fie ea” (Prov. 5, 15), vorbind astfel de soÅ£ia care  locuieÅŸte  cu tine pe  temeiul legii căsătoriei. Ce părăseÅŸti pe ajutoarea ta ÅŸi alegi pe aceea care îţi vrea răul? De ce fugi de tovarăşa vieÅ£ii tale ÅŸi te iei după aceea care îţi surpă viaÅ£a? Aceasta din urmă e ca o sabie cu două ascuÅ£iÅŸuri; cea dintâi e mădularul ÅŸi trupul tău. De aceea, iubiÅ£ilor, fugiÅ£i de stricăciune atât din pricina pagubelor, pe care vi le aduce acum, cât ÅŸi din pricina pedepsei viitoare.

Poate se va părea că vorbirea mea a apucat pe alt drum, dar asta nu  înseamnă a te abate din   drum, căci  eu nu  stau aci să vă spun vouă poveÅ£e goale, ci încerc să îndrept fiecare din păcatele ce vă bântue. De aceea vă dojenim atâta, împletind felurite cuvântări, pentru că e firesc ca să fie felurite ÅŸi boalele aflătoare într-un norod aÅŸa de mare. Åži Å£inta noastră  nu  e să  vindecăm   doar o  rană, ci multe ÅŸi felurite; de aceea ÅŸi leacul învăţăturii trebuie să fie felurit. Să ne întoarcem aÅŸadar de unde am plecat, ca să  spunem acestea: „Şi a zis preotul: Să ne apropiem aici de Dumnezeu. Åži a întrebat Saul pe Dumnezeu: Să mă cobor după cei de alt neam? Ai să-i dai în mâinile mele? Åži Dumnezeu nu i-a răspuns în ziua aceea” (I Regi 14, 36-37). Uite ce  bun ÅŸi blând e Dumnezeu cel îndurător. n-a trimis fulger, nici n-a cutremurat pământul, ci,  ceea ce fac prietenii faţă de prieteni, când au fost acoperiÅ£i de ocări, aceea a făcut ÅŸi Dumnezeu faţă de robul Său. El a tăcut numai, vorbind prin tăcere ÅŸi arătându-i toată mânia Lui. Saul a băgat aceasta de seamă. Åži a zis: „AdunaÅ£i toate seminÅ£iile poporului; câutaÅ£i ÅŸi vedeÅ£i de cine s-a săvârÅŸit azi păcatul acesta, căci viu este Domnul, Izbăvitorul lui Israil: dacă răspunsul va fi chiar împotriva lui lonathan, fiul meu, acesta de moarte va muri” (I Regi 14, 38), AÅ£i văzut cutezanţă? Văzând că jurământul dintâiu a fost călcat, nici aÅŸa nu se cuminÅ£eÅŸte, ci adaogă iarăşi o călcare de jurământ. Åži dă-Å£i seama cât de mare e răutatea diavolului. Care, fiindcă ÅŸtia, că adesea, fiul fiind prins asupra vreunui fapt ÅŸi adus înaintea lui (Saul), numai prin înfăţiÅŸarea lui îndată  putea să îmbuneze pe tatăl ÅŸi să înmoaie  mânia regelui, înlănÅ£ui cugetul lui (al lui Saul) prin obligaÅ£ia celui de al doilea jurământ, printr’un îndoit lanÅ£, deci legându-l ÅŸi neingăduindu-i să fie stăpân  pe propria lui părere, ci din toate părÅ£ile împingându-l spre acel omor, ÅŸi, fără să ÅŸtie (Saul) cine a păcătuit, a ÅŸi făcut judecata, ÅŸi fără să cunoască pe vinovat, a dat hotârîrea: ÅŸi tatăl a ajuns călăul fiului ÅŸi înainte de a-l cerceta a dat hotărîrea de osândă. s-ar putea face un lucru mai nesocotit ca acesta?

5. Pe când regele spunea acestea, poporul s-a temut ÅŸi mai mult ÅŸi toÅ£i erau cuprinÅŸi de tremur ÅŸi multă spaimă, dar diavolul se bucura, fiindcă pe toÅ£i îi speriase. „Căci nu era — zice — nimeni din tot norodul ca să răspundâ”. Åži a zis Saul: „VeÅ£i ajunge în robie ÅŸi voi ÅŸi eu ÅŸi feciorul meu, lonathan” (I Regi 14, 39-40). Iată ce vrea să spună  el:

Nepârind pe vinovat, voi, întărâtând pe Dumnezeu împotriva voastră, nu faceţi altceva decât să vă daţi în mâna duşmanului şi din oameni slobozi să ajungeţi robi. Acum uite şi altă încurcătură ieşită din acest jurământ. Căci, pe când era nevoie, dacă vrea să descopere pe făptaş, să nu facă altfel de ameninţări şi să nu lege pedeapsa de jurământ, fiindcă astfel oamenii, prinzând curaj ar fi dat mai lesne pe faţă pe vinovat: el, iarăşi, din pricina mâniei şi turbării celei mari, face din nou, dus fiind de neghiobia de mai înainte, tocmai pe dos de cum ar fi vrut. Ce e nevoie să lungesc vorba? A lăsat lucrul în seama sorţului şi Saul cu lonathan sunt cercetaţi prin sorţi.

Åži a zis Saul: „AruncaÅ£i sorÅ£ii între mine ÅŸi lonathan. Åži aruncară sorÅ£ii, iar lonathan ieÅŸi vinovat. Åži zise Saul lui lonathan: Spune-mi, ce-ai făcut? Åži i-a răspuns lonathan zicând: Gustând am gustat cu vârful toiagului,  pe care-l aveam  în  mână,  puÅ£ină miere ÅŸi iată, acum mor” (I Regi 14, 42-43). Pe cine nu l-ar fi înduplecat, pe cine nu l-ar fi înduioÅŸat aceste cuvinte? GândeÅŸte-te prin ce furtună a trecut Saul atunci: i se  rupea înima,  ÅŸi din toate părÅ£ile  era  înconjurat  de o prăpastie foarte adâncă. Dar nici aÅŸa nu s-a cuminÅ£it. Căci ce spune el? „Dumnezeu să se poarte faţă de mine cu toată asprimea, dacă nu vei fi dat azi morÅ£ii, Ionathane” (Tot acolo, v. 44), Iată ÅŸi al treilea jurământ, ÅŸi nu aÅŸa al treilea, fără nimic altceva, dar pus într-un hotar de  timp foarte scurt. Căci n-a zis numai: vei muri, ci astăzi! Vezi că diavolul era zorit să-l împingă ÅŸi să-l mâne spre acest omor. De aceea n-a îngăduit să se sorocească pentru hotărîre o zi anume, ca nu cumva, prin această amânare, să se cuminÅ£ească regele. Åži poporul i-a zis lui Saul: „Să se poarte Dumnezeu cu toată asprimea faţă de noi dacă va muri Ionathan care a făcut mare izbăvire cu Israel. Viu este Domnul, nu va cădea un fir din capul Iui Ia pământ, căci în ziua aceasta el a făcut mila Iui Dumnezeu” (Tot acolo, v. 45). Iată ÅŸi norodul a jurat a doua oară, ÅŸi a jurat împotriva regelui său. Acum, vă rog, aduceÅ£i-vă aminte de frânghia trasă de copii, ÅŸi ruptă ÅŸi aruncând pe spate pe cei ce trăgeau de ea. A jurat Saul, nu odată sau de două ori, ci de multe ori; ÅŸi poporul a jurat împotriva lui ÅŸi s-a împotrivit. Trebuie deci numai  decât  să fie călcat jurământul,  căci e peste putinţă ca toÅ£i aceÅŸtia să fi jurat drept. Să nu-mi vorbeÅŸti de felul cum au ieÅŸit lucrurile, ci gândeÅŸte-te câte rele s-au ivit de aci ÅŸi cum tot prin un jurământ a pregătit diavolul în chip asemănător nenorocirea ÅŸi domnia lui Absalom. Căci, dacă regele ar fi voit să se împotrivească ÅŸi să se Å£ină de jurământ, tot poporul s-ar fi răsculat, iar tirania ar fi ajuns la cea mai mare cruzime; ÅŸi iarăşi, dacă fiul, căutându-ÅŸi de propria lui mântuire, s-ar fi dat de partea armatei, îndată ar fi ajuns ucigaÅŸ al părintelui său. Vezi ÅŸi tiranie ÅŸi ucidere de fiu ÅŸi ucidere de tată, ÅŸi război frăţesc, ÅŸi luptă ÅŸi măceluri ÅŸi sânge ÅŸi mii de morÅ£i, totul  datorit unui  singur jurământ? Căci dacă s-ar fi ajuns la război, ar fi fost ucis ÅŸi Saul ÅŸi Ionathan, ÅŸi poate ÅŸi mulÅ£i dintre ostaÅŸi ar fi fost tăiaÅ£i ÅŸi nici aÅŸa jurământul tot n’ar fi fost Å£inut. AÅŸa că să nu te uiÅ£i la aceea, că adică nu s-a întâmplat, ci caută de vezi că firea lucrului a silit să se întâmple acestea; iar poporul a biruit. Ci ia să numărăm câte călcări de jurământ s-au făcut r a fost călcat mai întâi jurământul lui Saul de către fiul său, tot aÅŸa s-a călcat ÅŸi al doilea ÅŸi al treilea jurământ al lui Saul privitor la uciderea fiului său ÅŸi se părea că norodul (măcar) îşi Å£ine jurământul. Dar dacă ar cerceta cineva cu luare aminte acest lucru, ÅŸi acesta s-a făcut vinovat de neÅ£inerea jurământului, căci nepredând tatălui pe fiu, l-au silit pe Saul să-ÅŸi calce jurământul. Vezi pe ce de oameni i-a făcut un singur jurământ să jure strâmb, ÅŸi de voie ÅŸi de nevoie? Câte rele a pricinuit? Câte măceluri a făcut?

6. Ci eu, la începutul vorbirii mele, am făgăduit să vă arăt că totdeauna, când se fac jurăminte potrivnice, trebuie numaidecât ca unul să fie călcat, însă povestirea, în mersul ei, ne-a arătat mai mult decât pregătisem eu să vă arăt. Căci ea ne-a arătat cum ÅŸi-a călcat jurământul nu unul, doi sau trei oameni, ci un popor, ÅŸi nu numai unul, două sau trei jurăminte, ci cu mult mai multe. Puteam să vă spun ÅŸi altă povestire, să vă arăt cum ÅŸi din aceea s-a ivit, dintr’un singur jurământ, o nenorocire mai mare ÅŸi mai grea decât aceasta. într’adevăr un singur jurământ a adus pe capul tututuror Iudeilor ÅŸi robirea cetăţilor, a femeilor ÅŸi a copilaÅŸilor ÅŸi foc, ÅŸi  năvălirea barbarilor, ÅŸi întinarea celor sfinte ÅŸi nenumărate alte nenorociri grele. Dar văd că  cuvântarea mea  se  lungeÅŸte. De aceea,  oprindu-mă   aci   cu povestirea, vă îndemn să povestiÅ£i unii altora întâmplarea cu capul lui Ioan ÅŸi măcelul lui Ionathan ÅŸi pierirea poporului întreg, care nu s-a întâmplat, dar trebuia să se întâmple, dacă se Å£inea jurământul; să o povestiÅ£i ÅŸi acasă ÅŸi în târg, ÅŸi la prieteni, ÅŸi la vecini, ÅŸi la femei, ÅŸi într-un cuvânt să vă daÅ£i osteneala întru aceasta faţă de toÅ£i oamenii, ÅŸi să nu vă închipuiÅ£i că vă puteÅ£i desvinovăţi punând înainte puterea obiceiului. Åži cum că acestea sunt doar un pretext ÅŸi că acest nărav nelegiuit nu vine din obiÅŸnuinţă, ci din lene, voi încerca să vă arăt din cele ce s-au petrecut acum de curând. ÃŽmpăratul a dat poruncă să fie închise băile oraÅŸului, ca să  nu se  mai  scalde  nimeni, ÅŸi nimeni n-a cutezat să calce legea, să se lege de această faptă, sau să pună înainte obiÅŸnuinÅ£a; adesea, chiar fiind bolnavi, bărbaÅ£i ÅŸi femei, copii ÅŸi bătrâni, ÅŸi multe femei care s-au sculat abia din lehuzie, ÅŸi toÅ£i câţi caută leacul acesta de care au atâta nevoie, totuÅŸi, de voie de nevoie, se supun acestei porunci ÅŸi nu se plâng nici de slăbiciunea trupului, nici nu vorbesc de puterea obiceiului, nici că ei sunt pedepsiÅ£i pentru greÅŸala altora ÅŸi nici vreun lucru de felul acesta, ci se mulÅ£umesc cu această pedeapsă, pentru că se tem de nenorociri mai mari ÅŸi se roagă în fiecare zi ca mânia împăratului să se oprească aci. Vezi că unde e teamă, uÅŸor se topeÅŸte obiceiul, chiar dacă ar fi îndelungat ÅŸi trebuincios? Åži oricum, e greu să nu poÅ£i să faci baie. Căci oricât am căuta să ne mângâiem cu înÅ£elepciunea, totuÅŸi firea trupului dovedeÅŸte că, pentru sănătatea lui, nu poate fi de nici un folos mângâierea aceasta a cugetului. Dar a nu jura e un lucru foarte uÅŸor, care nu aduce nici o vătămare, nici trupului, nici sufletului, ci dimpotrivă, mult câştig, mult folos ÅŸi belÅŸug. Ci cum nu este o neghiobie, ca atunci când porunceÅŸte împăratul lucrurile cele mai grele, să ne supunem, iar când Dumnezeu porunceÅŸte ceva, care nu e nici greu, nici anevoios, ci uÅŸor ÅŸi foarte lesnci os, noi să-i nesocotim porunca să o luăm în râs ÅŸi să punem înainte obiÅŸnuinÅ£a? Să  nu nesocotim, rogu-vă,  până într’atâta mântuirea noastră, ci să ne temem de Dumnezeu, măcar tot atâta cât ne temem de un om. Åžtiu că v-aÅ£iînspăimântat la auzul acestor vorbe, dar merită să vă înspăimântaÅ£i că nu-i daÅ£i lui Dumnezeu nici  măcar  atâta  cinste, ci păzind cu  luare aminte legile împărăteÅŸti, călcaÅ£i în picioare pe cele ce se coboară din cer ÅŸi socotiÅ£i că osteneala cu acestea e zadarnică. De altfel, ce desvinovăţire veÅ£i mai putea avea? Ce iertare, când, după atâtea sfaturi, noi stăruim în aceleaÅŸi greÅŸeli? Eu mi-am început propovăduirea, când nenorocirea aceasta a început să bântuie cetatea; necazurile  stau să ia un sfârÅŸit ÅŸi noi n-am împlinit măcar o poruncă. Cum vom cere dar să scăpăm  de relele, ce ne înconjoară,  când noi n-am putut să păzim măcar o poruncă? Cum să ne aÅŸteptăm la o schimbare spre bine? Cum ne  vom ruga? în ce  grai vom chema pe Dumnezeu? Dacă împlinim legea (pământească), vom avea parte de mare plăcere, pentru că împăratul se va împăca cu cetatea noastră; dacă stăruim în aceeaÅŸi nelegiuire, de pretutindeni vom avea parte de ruÅŸine ÅŸi ocară, pentru că, deÅŸi Dumnezeu ne-a scăpat de primejdie, noi stăruim în nepăsarea cea veche. Oh, de aÅŸ putea dezbrăca înimile celor care jură aÅŸa de uÅŸor, să li le pun sub ochi spre a vedea cât de pline-s de rănile ÅŸi vânătăile pe care le capătă în fiecare zi din pricina jurămintelor; atunci n-am avea nevoie de sfat ÅŸi îndrumare, căci vederea rănilor ar fi mai potrivită decât orice cuvântare să scoată din rătăcire pe cei ce-s dedaÅ£i acestui nărav. Decât, chiar dacă n’ar fi cu putinţă să le pun înaintea privirii lor, măcar de aÅŸ putea să pun în faÅ£a judecăţii ruÅŸinea ÅŸi ocara sufletului, ca să arăt cât e de putred ÅŸi stricat. „După cum sluga care e bătută necurmat nu se curăţă de vânătâi, tot aÅŸa cel care jură întruna luând mereu ca mărturie numele lui Dumnezeu nu se va curăţa de păcat” (Isus Sirah 23, 9). E peste putinţă ca gura deprinsă să jure, să nu-ÅŸi calce jurământul. De aceea vă rog pe toÅ£i ca, lepădând din suflet acest ucigaÅŸ nărav, să vă câştigaÅ£i altă cunună. Åži precum se spune pretutindeni de cetatea noastră că ea, cea dintâi din toate cetăţile de pe pământ, a primit numele de creÅŸtină (Vezi Fapt Ap. 11, 26), tot aÅŸa faceÅ£i ca toÅ£i să spună că din toată lumea, numai oraÅŸul Antiohia a alungat jurămintele din hotarele sale. Ba, dacă se va face aÅŸa, nu numai că ea va fi încununată, dar va împinge ÅŸi pe altele spre aceeaÅŸi râvnă. Åži precum numele de creÅŸtin, începând de aci  ca  dintr’o fântână, s-a revărsat peste toată lumea; tot astfel ÅŸi această îndreptare, luându-ÅŸi de aci rădăcina ÅŸi prilejul, va face ucenici pe toÅ£i cei care locuiesc pământul, ca îndoită  ÅŸi întreită să fie răsplata voastră ÅŸi pentru meritele voastre, ÅŸi pentru că aÅ£i învăţat ÅŸi pe alÅ£ii. Acest lucru va fi pentru voi mai strălucitor decât orice diademă, aceasta va face ca oraÅŸul vostru să fie fruntaÅŸ nu numai pe pământ, ci ÅŸi în cer; acest lucru îmi va sta ÅŸi mie într’ajutor ÅŸi mă va încununa în ziua aceea (a judecăţii de apoi). De care zi fie ca să avem parte cu toÅ£ii prin harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.