Predica a XIX-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XIX-a

Å¢inută în Dumineca „Mântuitei”, în faÅ£a celor veniÅ£i de la Å£ară; ÅŸi despre aceea că nu trebuie să jurăm

Despre data acestei predici e îndoială. Unii cred că a fost Å£inută în Dumineca a 5-a a postului celui mare, alÅ£ii că ar fi fost Å£inută în a 5-a Duminecă după PaÅŸti, sau prima Duminică înainte de înălÅ£are, Duminica ce s-ar fi numit a „Mântuitei”

1. V-aţi înfruptat din ospăţul  Sfinţilor Mucenici în aceste zile trecute; v-aţi săturat din praznicul cel duhovnicesc; aţi săltat săltările cele cinstite; aţi văzut coastele deschise, măruntaiele spintecate, sângele curgând de pretutindeni şi tot felul de cazne; aţi văzut firea omenească dovedindu-se mai presus de fire, şi cununi împletite din sânge; aţi cântat într-un cor măreţ,.fiind conduşi prin toate părţile oraşului de către acest măreţ conducător*; însă pe noi boala ne-a silit, împotriva voinţei noastre, să rămânem acasă.

* Este vorba aici de episcopul Fiavian, care a slujit şi a ţinut şi o predică la această sărbătoare a Sfinţilor Mucenici, cu care prilej s-a făcut şi o procesiune în oraş.

Dar, măcar că n-am luat parte la serbare, am luat parte la desfătarea voastră; deşi n-am fost de faţă la acea cuvântare, dar am gustat din bucuria voastră. Căci puterea iubirii e atât de mare, încât face pe cei ce nu gustă ceea ce au gustat alţii, să se veselească deopotrivă cu cei ce au gustat, învăţându-ne să socotim bunurile aproapelui ca fiind îndeobtşte ale noastre. De aceea, măcar că am rămas acasă, mă bucuram împreună cu voi, şi, netrecându-mi boala pe deplin, m-am sculat şi am alergat la voi, ca să văd mult doritele voastre feţe şi să iau parte la sărbătoarea de azi. Căci socot că ziua de azi e o sărbătoare foarte mare, din pricină că sunt de faţă fraţii noştri  care astăzi ne-au cinstit oraşul şi ne-au împodobit, prin aflarea lor aci, biserica. E un norod care după limbă ne e străin(1), după credinţă însă, la fel cu noi, un popor  aşezat, care  duce a viaţă cuminte şi vrednică.

1). Ţăranii din jurul Antiohiei vorbeau siriaca.

La aceÅŸti oameni n-ai să vezi priveliÅŸtea nelegiuirii, nici  întreceri de cai sau femei stricate, nici cealaltă zarvă din oraÅŸ; la ei orice fel de destrăbălare e alungată, ÅŸi peste tot înfloreÅŸte  cumintea bunăcuviinţă. Pricina acestui lucru e că traiul lor e plin de trudă ÅŸi au ca dascăl de virtute ÅŸi cumpătare lucrarea pământului, un meÅŸteÅŸug pe care cel dintâi l-a adus în viaÅ£a   noastră Dumnezeu. Căci, înainte de păcat, când Adam se bucura de multă libertate, i s-a poruncit să se îndeletnicească cu oarecare lucrare a pământului, nu prea grea — ce-i drept — nici  cerând multă trudă, dar aducând cu sine multă înÅ£elepciune. „L-a pus pe dânsul ca să lucreze ÅŸi să păzească raiul” (Facerea 2, 15).

Pe fiecare din aceşti ţărani îi poţi vedea, când înjugând boii, mânând plugul şi trăgând brazdă adâncă, când suindu-se în amvonul cel sfânt şi arând sufletul ascultătorilor(1); când tăind cu coasa spinii din ogor, când stârpind, prin cuvântarea lui, păcatele din suflete- Căci lor <nu le e ruşine de lucru, ci le e ruşine de trândăvie, fiindcă ştiu că aceea e mama tuturor relelor şi că de la  început a învăţat păcatul pe cei ce au îndrăgit-o. Aceştia se îndeletnicesc cu cea mai bună filosofie, dovedindu-şi virtutea lor, nu prin haina ce-o poartă, ci prin felul lor de a gândi. Filosofii păgâni nu se arată întru nimic mai buni ca mimii(2) sau ca acei ce se îndeletnicesc cu jocul de teatru, care nu pot să se laude decât cu mantia, barba şi cu toiagul lor; aceştia (ţăranii) dimpotrivă, nesinchisindu-se de toiag, de barbă şi de celelalte straie, şi-au împodobit sufletul cu adevăratele învăţături ale filosofiei, şi nu numai cu vorba, dar şi aievea, prin fapte.
1)  Cu plugul cuvântării sale — o expresiune  figurată obişnuită fn vechea poezie greacă.
2)  Actori care joacă numai cu gestul, fără cuvinte,  ca la cinematograful mut.

Şi dacă ai întreba pe unul din aceştia, care trăiesc din plugărie şi-şi petrec vremea numai cu sapa şi plugul, despre dogmele despre care filosofii, după ce au colindat atâta şi şi-au irosit atâtea cuvântări, nu pot să-ţi dea un răspuns sănătos. Îţi va răspunde la toate cu deamăruntul şi cu mult tâlc. Şi de mirare e nu numai aceasta, dar şi aceea că şi prin fapte întăresc credinţa în dogme. Şi anume, cum că sufletul nostru e nemuritor şi că vom da socoteală de faptele noastre de aici, şi că ne vom înfăţişa la judeţul cel groaznic, de acestea toate cugetul lor e pe deplin convis şi toată viaţa   şi-au întocmit-o potrivit cu aceste   nădejdi;  ei se ridică mai presus de orice paradă  lumească, învăţaţi de Sfânta Scriptură că: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” şi nu cască gura la lucrurile ce numai la înfăţişare par strălucitoare. Aceştia ştiu să cugete adânc  despre  Dumnezeu, aşa cum a poruncit Dumnezeu. Şi dacă, luând pe unul  din aceştia (ţărani), l-ai pune de faţă cu un filosof păgân (dar acum nu se găseşte nici unul(3); dacă, zic, după ce ai aduce unul din aceşti ţărani şi totodată ai răsfoi cărţile vechilor filosofi şi ai pune laolaltă răspunsul acestor oameni cu părerile acelor filosofi de atunci, ai vedea ce mare e sminteala acelora şi cât de mare e înţelepciunea acestor plugari întradevăr unii din filosofi spun că nu e nici o  Pronie pe lume, că  lumea  nu e făcută de Dumnezeu, că virtutea nu îşi este sieşi de ajuns, ci că (pentru întregirea  virtuţii)   avem nevoie de bani, de neam mare şi de strălucirea din afară şi de altele încă mai de râs decât acestea; aceşti plugari însă şi despre pronie, şi despre judecata ce va să vie, şi despre facerea lumii de către Dumnezeu, care din nimic a făcut totul, judecă  foarte adânc, măcar că  n-au  avut nicicând prilejul de a veni în atingere cu această ştiinţă din afară (ce se învaţă în şcolile păgâneşti).
3). Pentru că de frica pedepselor fugiseră din oraş.

De aici oricine poate să vadă puterea lui Hristos, care pe nişte oameni simpli şi fără carte îi face să fie cu atât mai presus în înţelepciune decât cei ce se fălesc cu filosofia, cu cât vedem că oamenii maturi sunt mai cuminţi decât copiii  mici. Căci ce pagubă poate să-i ajungă pe astfel de oameni de pe urma stângăciei felului lor de a vorbi, dacă cugetele li-s pline de înţelepciune? Şi cu ce folos se aleg păgânii de pe urma studiului vorbirii frumoase, dacă cugetul Ior e gol de gânduri? Asta e ca şi cum cineva ar purta o sabie cu mânerul de aur, însă cu o lamă mai proastă decât orice plumb. Tot astfel şi limba acestor (vorbitori cu meşteşug) e împodobită cu vorbe şi cu nume, mintea însă le e plină de multă slăbiciune şi la nimic trebuinciosă;  la aceşti (ţărani) filosofi e tocmai dimpotrivă; mintea le e plină de multă înţelepciune duhovnicească şi viaţa le e potrivită cu credinţele (pe care le mărturisesc), La ei nu sunt muieri desfrânate, nici veşminte împodobite, nici boieli şi sulimanuri, ci orice stricăciune de acest fel e alungată de la  ei. în felul acesta mai uşor aduc la ascultare norodul care li-i supus şi cu multă râvnă păzesc legea lui Pavel, care ne porunceşte să avem veşminte (4) şi mâncare şi să nu umblăm după mai mult.
4) 1 Tim. 6, 8.

La ei nu e obiceiul „dresurilor” care amăgesc mintea, ci, pământul, dând naÅŸtere la felurite plante, le pregăteÅŸte mirosul florilor cu mai mult meÅŸteÅŸug decât orice negustor de parfumuri. De aceea la ei trupurile împreună cu sufletele se bucură de o sănătate deplină, pentru că au alungat orice lux de prisos, sunt scutiÅ£i de vătămările aduse de beÅ£ie ÅŸi mănâncă atât cât le trebuie să-ÅŸi ducă viaÅ£a. AÅŸadar, uitându-ne la haina lor, să nu-i dispreÅ£uim, ci să ne minunăm de mintea lor. Ce folos aduce veÅŸmântul din afară, când sufletul e îmbrăcat mai prost ca orice cerÅŸetor? Pe un om trebuie să-l lauzi ÅŸi să-l admiri, nu după haine, nici chiar după trup, ci după sufletul lui.

2. Să le fie deci ruşine păgânilor cu filosofii lor şi cu înţelepciunea lor mai păcătoasă decât orice nebunie;  să se dea la o parte şi să se ascundă. La ei, filosofii, în  tot  timpul vieţei lor, abia   câtorva   ucenici  au putut să le împărtăşească ideile lor şi la cea mai mică primejdie i-au pierdut şi pe aceştia; dar ucenicii lui Hristos, pescari, vameşi şi lucrători de corturi, în puţini ani au adus toată lumea la credinţa lor, şi, cu toate că se iveau primejdii nenumărate, propovăduirea  lor nu  numai că nu s-a stins, dar înfloreşte şi sporeşte mereu, şi ei au învăţat înţelepciunea pe nişte oameni simpli, plugari sau  ciobani. Aceştia, pe lângă celelalte toate, având înrădăcinate în sufletul lor şi bunătatea, pricina tuturor bunurilor, s-au grăbit să vină la noi, alergând atâta drum, ca să vină aci şi să ne îmbrăţişeze.

Haide, aÅŸadar, ÅŸi noi pentru aceste daruri, adică pentru dragostea ÅŸi iubirea lor, dându-le merinde de drum, să-i trimitem acasă ÅŸi iarăşi să vorbim despre jurăminte, pentru ca să se smulgă din rădăcina, din inima fiecăruia, acest păcătos nărav. Mai întâi însă vreau să vă aduc aminte de câteva din cele spuse mai înainte. După ce, anume, Iudeii au scăpat din acea robie asiriană ÅŸi s-au întors acasă, „am văzut—zice prorocul — o coasă zburând, lungă de douăzeci de coÅ£i, ÅŸi lată de zece coÅ£i” ÅŸi ei au auzit pe prorocul ce-i învăţa zicând: „Acesta este blestemul ieÅŸit pe faÅ£a pământului, ÅŸi intrând în casa celui ce jură strâmb, va mistui toate lemnele ÅŸi pieirile ei” (Zah. 5, 2. 4). Åži după ce am citit atunci acestea, ne întrebam de ce coasa prăpădeÅŸte, nu numai pe cel ce a jurat, dar ÅŸi casa lui? Åži am spus că pricina e că Dumnezeu vrea ca urmele pedepsei date pentru păcate foarte grele să rămână neÅŸterse, ca să poată după aceea cuminÅ£i pe toÅ£i. Deoarece, prin urmare, cel ce-a jurat strâmb, după ce moare, trebuie îngropat ÅŸi dat îndărăt sânului pământului, de aceea pentru ca odată cu trupul să nu dispară ÅŸi răutatea săvârÅŸită, blestemul a făcut din casa lui o dărâmătură, pentru ca trecătorii toÅ£i, văzând-o ÅŸi întrebând de pricina acestui lucru, să se ferească de a face la fel. AÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu Sodoma; căci după ce s-au aprins ei între ei unul de dorul celuilalt, fu ars ÅŸi pământul lor de către focul trimes de sus, căci Dumnezeu voia ca ÅŸi pedeapsa acestui păcat să rămână de-a pururi. Åži ia uită-te la bunătatea lui Dumnezeu: n-a îngăduit ca păcătoÅŸii aceia să fie arÅŸi întruna până în ziua de azi ci, după ce i-a ars, i-a acoperit, dar arzând faÅ£a pământului a pus-o la îndemâna tuturor celor ce vor voi să vadă ÅŸi înfăţiÅŸarea locului acela care sfătuieÅŸte acum, mai limpede decât orice glas, pe toate leaturile următoare, ÅŸi doar că nu strigă, zicând: „Nu cutezaÅ£i ca Sodoma, ca să nu păţiÅ£i ca Sodoma”. Cuvântul singur nu atinge aÅŸa de adânc cugetul, ca priveliÅŸtea îngrozitoare ce păstrează în toate vremurile urmele nenorocirii Åži mărturisesc cei care au fost în locurile acelea, oameni care, auzind adesea Scriptura vorbind de aceste lucruri, nu se temeau; dar după ce au sosit  acolo ÅŸi  s-au suit  în acel  loc ÅŸi au văzut faÅ£a acelui loc nimicită, ÅŸi au zărit numai pârjol, iar pământul nicăieri, ci numai pulbere ÅŸi cenuşă,, au plecat de  acolo înspăimântaÅ£i, iar  din pricina acelei priveliÅŸti sufletul li s-a umplut de învăţătura cumpătării. Căci ÅŸi felul pedepsei a fost asemenea cu felul păcatului: După cum aceia născociseră o împreunare nerodnică, ce nu sfârÅŸea cu facerea de copii, tot aÅŸa a făcut ÅŸi Dumnezeu pedeapsa, făcând pământul nerodnic cu totul ÅŸi lipsit de orice poamă. Tot astfel a ameninÅ£at cu prăpăd casele celor care jură, pentru ca prin pedepsirea acestora să cuminÅ£ească ÅŸi pe alÅ£ii.

3. Voi arăta astăzi, nu una, două sau trei case dărâmate din pricina jurămintelor, ci un oraÅŸ întreg ÅŸi un popor iubitor de Dumnezeu ÅŸi un norod ce totdeauna se  folosea de multă prevedere, un neam  ce a scăpat din multe primejdii. ÃŽntr-adevăr, Ierusalimul, oraÅŸul Iui Dumnezeu, cel care avea chivotul cel sfânt ÅŸi toată acea închinare, unde erau prorocii ÅŸi harul Duhului ÅŸi tablele legii ÅŸi vasul cel de aur, oraÅŸul unde îngerii se arătau adesea, cetatea aceea care după  atâtea  războaie ÅŸi duÅŸmani ce au năvălit împotriva ei, înconjurată fiind ca un zid de oÅ£el, îşi bătu joc de toÅ£i aceia ÅŸi nu suferi nici un rău.  Åži  nu numai aceasta e de mirare, dar ea adesea după ce a înfrânt pe duÅŸmani, i-a luat la goană  ÅŸi s-a bucurat de atâta ocrotire din partea Celui de Sus, încât ÅŸi Dumnezeu i-a spus: „Am găsit pe Israel ca pe niÅŸte struguri în pustie. Am privit pe părinÅ£ii lor ca pe cele dintâi roade ale unui smochin de primăvară” (Osea 9, 10). Åži iarăşi despre aceeaÅŸi  cetate:   „Ca roadele în vârful unui măslin înalt când se zice: să nu le strici.” (Isaia 65, 8).

Dar totuÅŸi, oraÅŸul iubit de Dumnezeu, care a căpătat iertare pentru atâtea greÅŸeli ÅŸi care, pe când toÅ£i erau duÅŸi în robie, singur a putut scăpa de jug străin, odată, de două ori, ÅŸi de multe ori, în cele din urmă, din pricina unui jurământ a ajuns ÅŸi el în robie. Cum? Vă voi spune. Era la ei un rege numit Sedechia, care a jurat lui Nabucodonpsor că o să rămână în prieteÅŸug ÅŸi tovărăşie cu el, după aceea însă s-a lepădat de el ÅŸi a fugit la regele Egiptului bătându-ÅŸi joc de jurământul făcut. însă a păţit multe grozăvii, pe care le veÅ£i auzi. ÃŽnsă mai întâi să vă spun parabola prin care prorocul a întrevăzut toate acestea. „A fost cuvântul lui Dumnezeu—zice prorocul—grăind către mine. Fiu al omului, povesteÅŸte o poveste ÅŸi spune o parabolă ÅŸi zi: Acestea le spune Adonai Domnul: Pajura cea mare, cu aripi întinse, cea mare în întinderea ei, cea plină de ghiare’* (Ezech. 17, 1—3), Prin pajură a înÅ£eles pe regele Asirienilor; a spus că e mare ÅŸi cu aripi întinse, ÅŸi de o mare întindere ÅŸi cu multe ghiare, din pricina oastei numeroase ÅŸi a repeziciunii cu care a făcut năvala; căci după cum pajura are ca arme ghiarele ÅŸi aripile, tot aÅŸa regii au pe ostaÅŸi ÅŸi caii, Această pajură—zice prorocul mai departe—are năzuinÅ£a să intre în Liban. Ce înseamnă năzuinÅ£a? —Voia, gândul, iar prin Liban a înÅ£eles Iudeia,  pentru că aceasta e aÅŸezată lângă acest munte. Apoi voind să vorbească de jurăminte ÅŸi legăminte, zice: „A luat din sămânÅ£a ţării ÅŸi a pus-o într-un pământ roditor, ca să se înrădăcineze în apă multă. Åži a pus-o ca să fie la vedere. Åžl a încolÅ£it ÅŸi  s-a făcut un  butuc  de  viţă slab ÅŸi  mic, ÅŸi  ÅŸi-a  îndreptat  viÅ£ele   spre ea  (pajura)  ÅŸi rădăcinile îi erau sub aceasta” (1).
1). Ezechia 17, 5. 6.

Prin butucul de   viţă   a  înÅ£eles   cetatea  Ierusalim;   zicând apoi că ÅŸi-a întins viÅ£ele spre pajură ÅŸi că rădăcinile ei erau sub aceea, a vrut să înÅ£eleagă legămintele ÅŸi tovărăşia ce o avea cu aceea, ÅŸi că s-a avântat spre aceea. Apoi, voind să arate nedreptatea,  zice:   „Şi a mai fost o pajură — vorbind de regele din Egipt — mare ÅŸi cu aripi mari ÅŸi multe ghiare; ÅŸi iată că din pământul unde era sădită, viÅ£a aceasta ÅŸi-a întins cârceii spre ea ÅŸi viÅ£ele, împletindu-se cu ea, ca să-i aducă mai multă umezeală. De aceea am zis: Acestea Ie spune Domnul Adonai: îi va prii viÅ£ei? (se întreabă adică, acum după ce ea, Iudeia, ÅŸi-a călcat jurământul ÅŸi legămintele) va putea sâ trăiască, să scape ÅŸi să nu cadă jos”? Åži voind să arate că nu va fi aÅŸa, ci va pieri oricum din pricina jurământului, vorbeÅŸte despre pedeapsă însăşi ÅŸi-i arată pricina: mRădăcinile ei — zice — cele fragede ÅŸi rodul ei va putrezi ÅŸl se vor usca toate câte încolÅ£esc din ea” (Ezech. 17, 9). Åži voind să arate că nu de omenească putere va fi dărâmată (cetatea), ci pentru că ÅŸi-a înduÅŸmănit pe Dumnezeu din pricina acelor jurăminte, a adăugat: „Nu cu un braÅ£ puternic, nici cu mult norod, ca s-o smulgă din rădăcină” (v, 9), Aceasta e pilda, ÅŸi tâlcul pe care i-l dă el, e următorul: „lată vine regele Babilonului asupra Ierusalimului” (Tot acolo, v. 12). Apoi după ce a spus mai multe, pomeneÅŸte ÅŸi de jurăminte ÅŸi legăminte zicând; „Şi va face cu el legământ”. Apoi, pomenind ÅŸi de răzvrătire, zice; „Şi se va lepăda de el trimeţând soli în Egipt, ca să se dea cât ÅŸi multă oaste”. Åži apoi adaogă, arătând că toată nenorocirea s-a întâmplat din pricina jurământului: „Pe viaÅ£a mea că în Å£ara regelui ce l-a pus să domnească, al cărui jurământ ha nesocotit ÅŸi al cărui legământ l-a călcat, în mijlocul Babilonulut va muri, ÅŸi nu cu multă oaste, nici cu mult norod, pentru că a călcat jurământul, nesocotind legământul meu; pentru că ÅŸi-a călcat jurământul ÅŸi nu s-a Å£inut de legământ, voi face să se întoarcă aceasta în capul lui ÅŸi voi arunca mreaja mea peste el” (v. 13. 15-20). Vezi cum a spus, nu o dată, nu de două ori, ci de mai multe ori că acela a păţit toate astea din pricina jurământului? Dumnezeu e fără milă când e vorba de călcarea jurămintelor. Åži nu numai din pedeapsa trimeasă acelei cetăţi din pricina jurământului, ci ÅŸi din zăbava ÅŸi întârzierea aceea poÅ£i să înÅ£elegi, cât de mult Å£ine Dumnezeu ca jurămintele să nu fie călcate. Căci zice Scriptura; „În al nouălea an al domniei Iui Sedechia, în a zecea zi a lunii a doua, Nabucodonosor, împăratul Babilonulul, a venit cu toată oÅŸtirea lui împotriva Ierusalimului, a tăbărît înaintea lui ÅŸi a ridicat întărituri de jur împrejur. Cetatea a fost împresurată până la al unsprezecelea an al domniei regelui Sedechia. ÃŽn ziua a noua a lunii a patra era mare foamete în cetate ÅŸi nu era pâine pentru popor sâ mănânce. Atunci s-a făcut o spărtură în cetate” (IV Regi 25, j-4). Putea să-i dea pe ei din prima zi pe mâna duÅŸmanului, ÅŸi să-i facă supuÅŸi acestuia, dar a îngăduit ca  să se piardă  vremea ÅŸi ei să fie urgisiÅ£i  de o împresurare foarte grea, pentru ca norodul, fiind  pedepsit ÅŸi  din afară  prin spaima oÅŸtilor ÅŸi dinăuntru prin  foametea ce bântuia oraÅŸul, să  fie silit  a  da pe  rege în mâna barbarilor, ca să aducă ceva leac păcatului;  ÅŸi ca să ÅŸtii că acesta e adevărul, ÅŸi nu vreo  presupunere  de a  mea,  auzi ce-i spune  Dumnezeu  prin  prorocul Său, ÅŸi ce-i zice : „Dacă te vei duce (ca să te supui) spre căpeteniile împăratului din Babilon, va trăi sufletul tău ÅŸi  cetatea  aceasta nu  va fi  dată focului, ÅŸi vei trăi atât tu cât ÅŸi casa ta. Dacă însă nu te duci la căpeteniile Babilonului, va fi dată cetatea pe  mâna  Haldeilor ÅŸi o  vor arde cu foc ÅŸi nu vei scăpa din mâinile lor. Åži a zis regele (Sedechia) către Ieremia: Mă tem de Iudeii care au trecut la Haldei, sâ nu mă dea în mâinile lor ÅŸi să-ÅŸi râdă de mine. I-a răspuns lui Ieremia zicând: Nu te vor da. Ascultă de glasul Domnului, prin  care ei vorbesc Å£ie, ÅŸi îţi va fi mai bine ÅŸi sufletul Meu va trăi. Iar dacă nu vrei să ieÅŸi din   cetate (spre a te duce Ia  căpeteniile Babilonului), iată ce mi-a destăinuit Domnul: Iată, toate femeile care au rămas în casa regelui Iuda vor fi duse la căpeteniile oastei împăratului Babilonului ÅŸi vor zice: Oamenii tăi cei împăciuitori te-au înÅŸelat ÅŸi te-au înduplecat, dar când ai ajuns în noroiul alunecător, au fugit de tine. Toate femeile ÅŸi copiii tăi vor fi duÅŸi la Haldei ÅŸi nici tu nu vei scăpa din mâna lor, pentru că vei fi prins de mâna împăratului Babilonului ÅŸi cetatea aceasta va fi arsă cu foc” (Ieremia 38, 18—23). Regele nu a ascultat de spusele lui Ieremia ci a stăruit în păcat ÅŸi nedreptate, iar după trei ani Dumnezeu a dat cetatea în mâinile duÅŸmanilor, dovedind îndurarea Sa ÅŸi sufletul nerecunoscător al aceluia. Åži întrând cu mare uÅŸurinţă duÅŸmanii au dat foc la casa lui Dumnezeu, la a regelui ÅŸi la casele din Ierusalim, iar la orice casă mai mare a pus foc mai marele bucătarilor, ÅŸi tot el a dărâmat zidul  Ierusalimului.  Peste   tot   pârjolea  focul barbar, mânat de jurământul cel strâmb, care ducea flacăra de jur împrejur. Pe poporul rămas în cetate ÅŸi pe cei ce trecuseră de partea regelui i-a luat de aci mai marele bucătarilor (regelui din  Babilon).   „Haldeii  au  sfărâmat stâlpii de aramă din casa Domnului, temeliile, marea cea de aramă, care era în casa Domnului; ÅŸi au luat lighenele ÅŸi ceÅŸtile ÅŸi cupele ÅŸi cădelniÅ£ele ÅŸi toate vasele de aramă în care slujeau; au mai luat ÅŸi căldările ÅŸi paharele de aur ÅŸi argint, toate; doi stâlpi ÅŸi temeliile ÅŸi marea pe care a făcut-o Solomon în casa Domnului, Ie-a luat Nabuzardan, mai marele bucătarilor. Åži-au dus ÅŸi pe cel dintâiu preot, pe Sarata, ÅŸl pe al doilea preot, pe Sofonia ÅŸi pe cei trei păzitori care stăteau de strajă la prag, iar din cetate pe un eunuc care are sub porunca lui pe oamenii de război ÅŸi pe cinci bărbaÅ£i din cei care vedeau faÅ£a regelui ÅŸi pe Safan, mai marele oÅŸtirilor, ÅŸi pe logofăt ÅŸi pe ÅŸaizeci de oameni; i-a luat pe el ÅŸi i-a dus la Babilon, iar împăratul Babilonului i-a lovit ÅŸi i-a omorât” (IV Regi 25, 13—21).

Adu-Å£i  aminte de coasa care zboară  ÅŸi se odihneÅŸte în casa celui ce jură, ÅŸi-i mistuie pereÅ£ii ÅŸi lemnele ÅŸi pietrele; adu-Å£i aminte cum jurământul acesta a întrat în oraÅŸ ÅŸi a dărâmat case ÅŸi templul ÅŸi ziduri ÅŸi clădirile măreÅ£e ÅŸi a făcut din toată cetatea un morman de moloz ÅŸi cum nici vasele sfinte ÅŸi nimic  altceva n-a putut să scape de pedeapsă ÅŸi osândă, pentru că se călcase  jurământul.  Cetatea se mistuia  în chip aÅŸa de jalnic, iar regele păţea lucruri ÅŸi mai jalnice ÅŸi mai triste;  precum  coasa  sburătoare prăpădea clădirile, tot aÅŸa l-a mistuit ÅŸi pe acesta, când fugea. „A ieÅŸit regele noaptea din cetate pe drumul porÅ£ii—zice Scriptura — ÅŸl Haldeii au  înconjurat  cetatea ÅŸi oastea Haldeilor l-a  urmărit pe rege ÅŸl l-a prins ÅŸi s-au dus la împăratul Babilonului. Åži împăratul Babilonului a Å£inut judecată cu dânsul ÅŸi a ucis pe feciorii Iui în faÅ£a lui ÅŸi pe Sedechia I-a orbit, l-a legat în lanÅ£uri ÅŸi l-a dus Ia Babilon” (IV Regi 25, 4—7).

Ce înseamnă: a Å£inut judecata cu el? I-a cerut  socoteala, l-a judecat ÅŸi  mai  întâi  i-a junghiat feciorii, ca să-ÅŸi  vadă Sedechia propria nenorocire, ÅŸi după ce acesta ÅŸi-a  văzut năpasta, l-a orbit. Åži de ce s-a făcut acest lucru? Ca suferinÅ£a lui să slujească drept învăţătură barbarilor ÅŸi Iudeilor ce locuiau acolo, ca, văzându-l pe acest schilod, să ÅŸtie ce mare rău e jurământul; ÅŸi nu numai aceÅŸtia, dar ÅŸi toÅ£i aceia care locuiau pe lângă drum, zărindu-l orb ÅŸi în cătuÅŸe, să înveÅ£e greutatea păcatului după mărimea  nenorocirii. De aceea un alt proroc zice: „Nu va vedea BabiIonul” (Ezech. 12, 15); iar altul: „va fi adus la Babilon” (Ierem. 32, 5).  Aceste  prorocii par că se bat cap în cap, dar nu e aÅŸa, ci amândouă sunt adevărate. Căci într-adevăr a fost  dus la Babilon, dar n-a văzut Babilonul.— Cum de nu I-a văzut? — pentru că a fost  orbit în Iudeia, căci acolo   a fost călcat  jurământul, acolo  a fost judecat ÅŸi tot acolo ÅŸi-a luat osânda. Dar cum a fost dus în Babilon? Ca prins de război. Deoarece două erau pedepsele: robirea ÅŸi orbirea, prorocii ÅŸi le-au împărÅ£it între ei ÅŸi unul a zis: Nu va vedea Babilonul,  vorbind de orbirea lui, iar celălalt spune:  Va fi dus la Babilon, voind să vorbească de prinderea lui.

4. Ştiind aceasta, fraţilor, şi punând alături cele spuse acum cu cele de mai înainte, să încetăm —vă rog din tot sufletul pe voi toţi — cu acest rău obicei. Căci dacă în Vechiul Testament, când Evreii nu erau supuşi la o disciplină prea aspră, ci li se îngăduiau multe, a fost o mânie aşa de mare pentru un singur jurământ, şi atâta prăpăd şi robie, ce e firesc să păţească acei care jură, acum, după ce s-a dat legea nouă  care opreşte jurământul şi a sporit numărul poruncilor? Căci nu e vorba numai să ne adunăm aici în sobor şi să auzim ce se spune. Ba încă păcatul e şi mai mare şi pedeapsa neapărată, pentrucă, deşi auzim într-una, nu facem ce ni se spune. Ce dezvinovăţire sau iertare vom putea avea, când noi, întrunindu-ne aici din cea mai fragedă vârstă şi până la adânci bătrâneţe şi având parte de atâta învăţătură, rămânem deopotrivă cu aceia (dinaintea Legii celei Noi) şi nu ne ostenim să ne îndreptăm nici o greşeală? Să nu mi se arunce înainte  obiceiul. Tocmai de aceea mă supăr şi mă mânii că nu suntem în stare să biruim un obicei. Apoi dacă nu vom birui obiceiul cum vom birui pofta?  Rădăcina  aceasta  îşi are începutul în firea  noastră, căci a pofti e un lucru  firesc; a pofti ceva  rău, însă, asta ţine de voia  omului. Ci  faptul de a  jura nu şi-a luat  începutul  din voinţă, ci  numai din lenea şi nepăsarea noastră.

Åži ca să  afli că păcatul  acesta a  propăşit atâta, nu prin greutăţile lucrului  în sine, ci din pricina  nepăsării noastre, să ne  gândim câte lucruri mult mai grele ca acestea izbutesc oamenii, ÅŸi asta, fără să se aÅŸtepte   de aici la vreo răsplată; să ne gândim câte porunci a dat diavolul, cât de grele, cât de trudnice ÅŸi nici o greutate   n-a stat  piedică la  împlinirea lor. Ce poate fi mai greu — ia spune-mi-—decât ca un tânăr lăsându-se pe mâna acelor ce vor să-l înmoaie ÅŸi să-i mlădieze  mădularele, să râvnească   cu toată osârdia ca  să-ÅŸi încovoaie ÅŸi să-ÅŸi răsucească tot trupul pe pământ ca o roată ÅŸi pe de altă parte, prin învârtirea ochilor ÅŸi a mâinilor cât ÅŸi prin alte răsuciri, să  fie  silit a ajunge  ca o  fiinţă de parte femeiască, fără să Å£ină socoteală nici de greutatea  acestor deprinderi, nici de ruÅŸinea ce întovărăşeÅŸte  astfel de lucruri ?  Åži iarăşi, cine nu s-ar minuna când ar vedea pe cei din circ, care se slujesc de mădularele lor ca de niÅŸte aripi? Iar cei care aruncă, rând pe rând, săbii în aer ÅŸi le prind iar de mâner, pe cine dintre aceia care nu vor să rabde nici o trudă pentru virtute, n-ar face de ruÅŸine? Ce să mai zicem de acei oameni care purtând o prăjină pe frunte, ca un copac înrădăcinat în pământ, aÅŸa o  poartă de  nemiÅŸcată?  Dar nu  numai aceasta e de mirare, ci ÅŸi aceea că (aceÅŸti oameni) pun băieÅ£aÅŸi mici, în vârful prăjinei (într-un coÅŸ) ca să  se  lupte  între ei  ÅŸi prăjina aceea, care rămâne nemiÅŸcată, e purtată, mai sigur de  cât  de  orice altă legătură, nu  de mâini sau de vreo altă parte a trupului, ci de frunte numai. Altul merge pe o frânghie subÅ£ire cu atâta  siguranţă, ca ÅŸi acel ce aleargă în câmp deschis. Åži  totuÅŸi, aceste   lucruri pe care abia dacă gândul le rabdă, au ajuns cu putinţă, mulÅ£umită deprinderii. ÃŽntâlnim  aÅŸa ceva la jurăminte, ia spune-mi? vreo greutate? vreo asudare? vreun meÅŸteÅŸug? vreo primejdie?—Numai puÅ£ină osteneală ÅŸi  tot lucrul s-a isprăvit. Nu-mi spune că în cea mai mare parte ai izbutit; dacă n-ai izbutit în totul, închipue-Å£i că n-ai făcut  nimic, căci acest niÅ£el, dacă-l laÅŸi de capul lui, va strica tot  restul. Adesea  oamenii,  când  clădesc case ÅŸi  pun acoperiÅŸul, dacă o singură Å£iglă a fost smulsă din locul ei ÅŸi ei n-au luat seama, au prăpădit toată casa. Ai putea să vezi că se întâmplă  la fel  ÅŸi  cu veÅŸmintele;  ÅŸi  aici, o  mică gaură, dacă n-a fost cusută, face o mare ruptură. AÅŸa se întâmplă adesea ÅŸi cu râurile repezi de munte: numai un mic drum să-ÅŸi deschidă ÅŸi apoi aduc cu ele un torent întreg. Åži tu, aÅŸadar, dacă te-ai întărit din toate părÅ£ile ÅŸi rămâne numai o mică spărtură, astupă-o ÅŸi pe aceasta diavolului, ca să fii sprijinit din toate  părÅ£ile. Ai văzut coasa? ai văzut capul lui loan? Ai auzit povestea cu Saul? Ai auzit de felul cum au fost duÅŸi în robie Iudeii? Pe lângă acestea toate ai auzit cuvântul lui Hristos care spune, că nu numai a jura strâmb, ci chiar singurul fapt de a jura oricum este ceva diavolesc ÅŸi o uneltire pe de-a-ntregul a Celui Rău? Ai auzit că totdeauna după jurăminte  urmează călcarea  jurământului? Adunând aÅŸadar, toate astea la un loc, scrie-le în cugetul tău. Nu vezi că femeile ÅŸi copiii ca un semn de mare pază pentru ei, îşi leagă de gât Evanghelia ÅŸi o poartă cu sine oriunde ar merge? Tu scrie-Å£i în cuget poruncile Evangheliei ÅŸi legile ei. Aici nu e nevoie de aur ÅŸi averi, nici să cumperi carte, ci e vorba numai să ai voinţă ÅŸi un suflet treaz, ÅŸi vei  avea o Evanghelie mai sigură, nu purtând-o pe dinafară, ci ascunzând-o în cămările sufletului. Drept aceea, când te scoli din pat ÅŸi ieÅŸi din casă, spune-Å£i-o în gând  această poruncă: „Eu vă zic  vouă să nu juraÅ£i nicidecum”  (Mat.  5, 34), ÅŸi zisa aceasta iÅ£i va fi drept învăţătură; nici nu e nevoie de mare osteneală, ci numai de puÅ£ină luare aminte. Åži că aÅŸa e, se vede din următoarele: cheamă-l pe feciorul  tău ÅŸi sperie-l,   ameninţându-l cu o  bătaie grozavă dacă nu păzeÅŸte această poruncă, ÅŸi vei vedea că de îndată se va lăsa de acest obicei. Dar atunci nu e ciudat lucru, ca băieÅ£ii  cei mici, de teama noastră, să păzească porunca, ÅŸi noi să nu ne temem de Dumnezeu atât cât se tem copiii noÅŸtri de noi? Ce spuneam, deci, mai înainte,  aceasta vă spun ÅŸi acum.  Să ne facem noi lege nouă înÅŸine, ÅŸi oricum, împinÅŸi de nevoie, vom birui lesne, ne vom împodobi pe noi ÅŸi vom  împodobi ÅŸi  cetatea. GândeÅŸte-te  numai ce lucru mare e să se audă în toată lumea că la Antiohia a biruit o datină potrivită creÅŸtinului ÅŸi nu vei auzi pe  nimeni jurând, ori la cât de mare nevoie ar ajunge. Apoi vor auzi cetăţile vecine, ÅŸi nu numai cetăţile vecine, dar svonul acesta va ajunge la marginile pământului,  căci e de prevăzut  că negustorii ce locuiesc aici printre  noi,  ducându-se în altă parte, vor vesti ÅŸi altora toate acestea. AÅŸadar, precum când laudă alte cetăţi,  pomenesc de  limanurile ei, de  târgul ÅŸi de belÅŸugul ei de mărfuri,  celor  care  pleacă de aici spuneÅ£i-le să vestească, că ceea ce e aici la Antiohia nu se poate vedea în nici un alt oraÅŸ; că locuitorii din acest oraÅŸ ar voi mai bine să li se taie limba din gură,  decât să facă un  jurământ  Aceasta  va fi  podoaba ÅŸi întărirea voastră; dar nu numai atât, ci vă va aduce ÅŸi mare răsplată, căci toÅ£i ceilalÅ£i se vor întrece cu voi ÅŸi se vor lua după voi. Åži dacă cel care a câştigat doar un suflet sau două capătă atâta răsplată, ce simbrie vor dobândi acei care au învăţat toată lumea?

Drept aceea trebuie să vă osteniţi, să veghiaţi şi să fiţi trezi, ştiind că noi vom căpăta cea mai mare plată nu numai pentru îndreptările noastre, ci şi pentru că i-am îndreptat pe alţii, şi că vom avea parte de multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, pe care, cu ajutorul celui de Sus necurmat bucurându-ne fie ca să dobândim împărăţia cerurilor, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.