Predica a XVII-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XVII-a
 
Ţinută cu prilejul sosirii la Antiohia a lui Ellebihos, mai marele oştilor, şi a lui Chesarie, logofăt al Curţii, dregători trimeşi de împăratul Teodosie spre a cerceta pe cei ce s-au făcut vinovaţi de răsturnarea statuilor împărăteşti

Ţinută  la  sfârşitul  săptămânii a  patra a postului Paştilor

1. La vreme am cântat azi cu toÅ£ii împreună: „Binecuvântat e Domnul, Dumnezeul lui Israel care, numai el face minuni” (Psalm  71, 20), Căci într-adevăr s-au întâmplat lucruri ciudate ÅŸi minunate: un oraÅŸ întreg ÅŸi atâta mulÅ£ime de norod, care era în primejdie de a se scufunda, a întra sub talazuri ÅŸi a se pierde cu totul, într-o clipă de vreme Domnul l-a scăpat de la toată primejdia înecului. Să-i mulÅ£umim, aÅŸadar, nu numai că a risipit furtuna, dar ÅŸi pentru că a îngăduit ca ea să aibă loc; nu numai că nu ne-a  scufundat  corabia,  dar ÅŸi că ne-a  lăsat să ajungem la atâta strâmtorare ÅŸi că a atârnat asupra capului nostru o pedeapsă aÅŸa de mare. Astfel ÅŸi Pavel ne-a poruncit să mulÅ£umim la orice prilej.  Iar  când  spune:  „MulÅ£umiÅ£i la orice prilej” (I Tes. 5, 18), aceasta înseamnă că nu numai când scăpăm de nenorociri, ci ÅŸi în timpul  nenorocirii. Căci  „Toate  lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8, 28). Să-i mulÅ£umim pentru că a pus capăt ispitelor ÅŸi să nu uităm nici odată de ele; să ne dedăm rugăciunilor, îngenuncherilor necurmate, cu multă evlavie. La început când s-a aprins pârjolul grozav al acestor nenorociri, v-am spus că nu e vremea învăţăturii, ci a rugăciunilor; ÅŸi acum, după ce s-a stins, spun acelaÅŸi lucru, că acum, ÅŸi mai mult ca înainte, e vremea rugăciunilor, acum mai ales e vremea lucrărilor ÅŸi a smereniei, a sufletului trudit,  a râvnei celei multe ÅŸi a băgării de seamă. Căci atunci, restriÅŸtile prin însăşi firea lor ne smereau ÅŸi ne mânau spre cumpătare ÅŸi spre mai multă evlavie; acuma, însă, după ce ni s-a luat frâul, iar norul a trecut, mi-e teamă să nu ne lăsăm pe tânjală, să nu ajungem iarăşi, după această destindere, mai lăsători, ca să nu zică ÅŸi despre noi cineva: „Când îi ucidea pe ei atunci ÃŽI căutau pe Dânsul, ÅŸi se întorceau ÅŸi în zori veneau la Dumnezeu” (Psalm 77, 34). AcelaÅŸi sfat îl dădea ÅŸi Moise Iudeilor când zicea: „După ce-ai mâncat, ai băut ÅŸi te-ai săturat, adu-Å£i aminte de Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 12-l3). Acuma recunoÅŸtinÅ£a voastră va părea adevărată, dacă veÅ£i rămâne cu aceeaÅŸi evlavie; atunci mulÅ£i puneau râvna voastră în socoteala fricii ÅŸi a relelor ce vă  bântuiau: acuma însă va fi meritul vostru curat,  dacă stăruiÅ£i în a păstra aceeaÅŸi râvnă. Căci nu e deloc de mirare,  dacă un  copil  se  poartă cuminte ÅŸi aÅŸezat, cât timp e sub mâna unui învăţător plin de străşnicie, fiindcă toÅ£i pun cuminÅ£enia copilului în socoteala fricii de învăţător; când însă, slobod de acest jug, el se poartă tot aÅŸa de serios, atunci ÅŸi cuminÅ£enia dinainte toÅ£i o pun tot pe seama băiatului. Să facem ÅŸi noi la fel: să stăruim în aceeaÅŸi cucernicie, ca să ne alegem cu multă laudă de la Dumnezeu ÅŸi pentru râvna dinainte. Ne-am aÅŸteptat la nenumărate nenorociri: că ni se vor răpi averile, că ni se va da foc la case cu locuitorii lor cu tot, că oraÅŸul nostru va fi ÅŸters de pe faÅ£a  pământului ÅŸi că, peste rămăşiÅ£ele lui, ca să li se piardă orice urmă, se va ara cu plugul. Ci iată, toate acestea au fost numai o spaimă ÅŸi nimic din ele nu s-a întâmplat aievea. Åži nu numai aceasta e de mirare, că, adică, Dumnezeu a risipit  această  primejdie, dar ÅŸi că ne-a  umplut de binefacerile sale ÅŸi a împodobit  oraÅŸul  său ÅŸi prin  această încercare dureroasă ne-a făcut mai vrednici de încredere. Cum? Vă spun acuma.  Când cei trimeÅŸi de împărat ca să cerceteze cele întâmplate, au alcătuit acel judeÅ£ înfricoÅŸat ÅŸi îi chemau pe toÅ£i la răspundere pentru cele cutezate, iar toÅ£i se aÅŸteptau la fel de fel de osândiri la moarte, atunci pustnicii ce locuiesc pe culmile munÅ£ilor ÅŸi-au pus în lucrare învăţătura lor proprie. în-tr-adevăr ei, care stătuseră atâţia ani închiÅŸi în colibele lor, fără ca să-i  cheme nimeni, fără să-i sfătuiască nimeni, când au văzut de ce nor grozav e înconjurată cetatea, părăsindu-ÅŸi corturile ÅŸi peÅŸterile  lor, curgeau din toate  părÅ£ile, ca niÅŸte  îngeri veniÅ£i din cer. Puteai să vezi atunci oraÅŸul semănând cu cerul, la ivirea tuturor acelor sfinÅ£i care numai prin înfăţiÅŸarea lor mângâiau pe suferinzi ÅŸi îi învăţau să despreÅ£uiască nenorocirea. Cine, văzându-i pe aceia, nu ÅŸi-ar fi râs de moarte, n-ar fi nesocotit viaÅ£a? Åži nu numai aceasta era de mirare, dar ÅŸi că, mergând la dregătorii aceia mari, le vorbeau cu îndrăsneală apărând pe vinovaÅ£i ÅŸi toÅ£i erau gata să-ÅŸi verse sângele ÅŸi să-ÅŸi dea capetele lor, numai ca să scape de necazuri pe cei închiÅŸi. Åži au spus că nu vor pleca până ce judecătorii nu vor cruÅ£a poporul oraÅŸului, sau până ce nu-i vor trimete ÅŸi pe ei ca soli împreună cu pârâţii la împărat. ÃŽmpăratul nostru, care cârmuieÅŸte tot pământul din vremea noastră, este, ziceau ei, cucernic, credincios ÅŸi plin de multă evlavie. Noi îl vom împăca cu oraÅŸul ÅŸi nu vă vom îngădui să vă mânjiÅ£i sabia nici să tăiaÅ£i capul cuiva. Dacă nu vreÅ£i să-i cruÅ£aÅ£i, vom muri ÅŸi noi cu ei, orice ar fi. S-au săvârÅŸit lucruri grozave,  recunoaÅŸtem ÅŸi noi, dar nelegiuirea celor făptuite nu poate întrece bunătatea împăratului. Se zice că unul (pustnicul acesta se numea Macedonius – vezi Teodoret „Istoria religioasă”, cap. III) dintre ei (pustnicii) ar fi spus o vorbă plină de înÅ£elepciune. „Statuile răsturnate, zicea el, au fost ridicate la loc ÅŸi ÅŸi-au luat înfăţiÅŸarea de mai înainte ÅŸi greÅŸeala s-a îndreptat cât se poate de repede;  dacă însă voi veÅ£i ucide  chipul lui Dumnezeu, cum veÅ£i putea îndrepta greÅŸeala? Cum veÅ£i învia pe cei uciÅŸi? Cum veÅ£i da iar trupurilor sufletele lor?” Ei au vorbit cu ocârmuitorii multe ÅŸi despre acea judecată.

2. Cum să nu te uimeÅŸti? Cum să nu te minunezi de înÅ£elepciunea acestor oameni? Căci dacă ne mirăm ÅŸi ne uimim de curajul ÅŸi dragostea mamei unuia dintre pârâţi, care, dându-ÅŸi la o parte marama spre a-ÅŸi arăta părul cărunt, a prins de căpăstru calul judecătorului ÅŸi, alergând aÅŸa prin târg, a întrat cu acesta la locul de judecată, cum să nu ne mirăm mai mult de aceÅŸti pustnici? Chiar dacă mama aceea ÅŸi-ar fi dat viaÅ£a pentru fiul ei, n-ar fi fost de mirare, căci mare e puterea firii ÅŸi de nebiruit nevoia durerilor facerii; aceÅŸtia, însă, pe aceia pe care nu i-au născut, nu i-au crescut, ba nici măcar nu i-au cunoscut, de al căror nume nici n-au auzit, cu care n-au stat nici odată împreună ÅŸi pe care i-au cunoscut numai din timpul nenorocirii, atât de mult i-au iubit, încât, chiar dacă ar fi avut nenumărate suflete, le-ar fi dat pe toate pentru mântuirea acelora. Să nu-mi spui că n-au fost uciÅŸi ÅŸi că nu ÅŸi-au vărsat sângele; ci gândeÅŸte-te că au vorbit în faÅ£a judecătorilor cu un curaj, pe care e firesc să-l aibă numai cei care nu mai au nădejde de scăpare ÅŸi că acesta le-a fost gândul când s-au coborât din munÅ£i la locul de judecată. Dacă nu s-ar fi pregătit dinainte pentru orice fel de moarte, n-ar fi putut grăi către judecători cu atâta îndrăsneală ÅŸi să dea atunci dovadă de atâta curaj. într’adevăr ei ÅŸedeau zile întregi la uÅŸile pretoriului (loc pentru judecată), pregătiÅ£i să smulgă din mâinile călăilor pe cei duÅŸi la moarte.

Unde sunt acum cei ce  poartă mantii se laudă cu barba  lor cea lungă,  purtând toiag în dreapta,  acei filosofi  păgâni, secăturile de cinici (1), mai prejos decât câinii de la masă, care fac toate numai de dragul pântecelui lor? Toţi au părăsit atunci cetatea, s-au dat înapoi, s-au ascuns în peşteri; numai acei care îşi arată învăţătura lor prin fapte, s-au arătat în târg atât de liniştiţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nici o nenorocire oraşului. Ei care locuiau oraşul, au fugit în munţi şi pustiuri; iar locuitorii pustiului au întrat în oraş, dovedindu-vă prin faptele lor ceea ce v-am spus mereu în zilele trecute, că, adică, pe cel ce trăieşte în virtute, nu-l poate vătăma nici cuptorul cu foc.

(1) Filosofii cinici propovăduiau o viaţă cât mai simplă şl mai aproape de natură, învăţând pe oameni să rabde cu bărbăţie loviturile sorţii şi să se mulţumească cu cât mai puţin. Cinic a fost şi Diogene, cel care a trăit într-un butoi.

Cu atât e înÅ£elepciunea sufletului mai presus decât toate; ÅŸi decât cele plăcute, ÅŸi decât cele neplăcute; nici de acelea nu se moleÅŸeÅŸte, nici de acestea nu e strâmtorată ÅŸi umilită, ci în toate rămâne deopotrivă, arătându-ÅŸi propria ei putere ÅŸi tărie. Pe cine nu l-ar fi răpus greutatea timpului de faţă? FruntaÅŸii politici de la noi,  oamenii cu ranguri ÅŸi putrezi  de bogaÅ£i,  care aveau cuvânt slobod în faÅ£a împăratului, îşi părăseau casele pustii, ÅŸi toÅ£i se gândeau numai la mântuirea lor. Atunci nici prietenia, nici rudenia nu mai aveau căutare; vechile cunoÅŸtinÅ£e, acuma, în timpul nenorocirii, nu mai doreau să le cunoască, ÅŸi nici nu doreau să fie cunoscuÅ£i de către ele. Pustnicii însă, oameni săraci, care nu aveau altceva decât un veÅŸmânt sărăcăcios, trăind în sălbăticie, oameni care înainte păreau a fi niÅŸte netrebnici, petrecându-ÅŸi viaÅ£a prin munÅ£i ÅŸi păduri, acum ca ÅŸi niÅŸte lei,  cu un suflet curajios ÅŸi măreÅ£, coborindu-se în mijlocul tuturor celor speriaÅ£i ÅŸi înspăimântaÅ£i, au risipit răul nu în multe  zile,  ci într-o scurtă clipită de vreme. Åži după cum războinicii viteji, nu numai  după  ce s-au  încăierat cu duÅŸmanii, ei chiar numai văzuÅ£i fiind în linia de bătaie, cu strigătul lor  pun pe goană pe vrăşmaÅŸi, tot aÅŸa ÅŸi aceÅŸtia într-o singură zi ÅŸi s-au coborît, ÅŸi au  vorbit, ÅŸi au  îndepărtat  nenorocirea, ÅŸi  s-au întors la corturile lor. AÅŸa de puternică e învăţătura adusă de Hristos pe lume. Åži  ce  vorbesc de cei  bogaÅ£i ÅŸi cei cu ranguri, când ÅŸi aceia,  cărora li  se încredinÅ£ase sarcina de a judeca, oameni în slujbe foarte înalte,  fiind rugaÅ£i chiar de aceÅŸti  schimnici ca  să  dea  o  hotărâre mai  blândă, au spus că nu de ei atârnă sfârÅŸitul ÅŸi că e lucru primejdios nu numai să aduci ocară împăratului, dar chiar să laÅŸi nepedepsiÅ£i pe aceia care au fost dovediÅ£i de a fi batjocorit numele împăratului? Dar ei — schimnicii — au fost mai tari ca toÅ£i: îndemnaÅ£i de sufletul lor mare ÅŸi de stăruinÅ£a  lor  încăpăţânată  au  stat  necurmat acolo ÅŸi i-au rugat  pe judecători să dea dovadă chiar de o putere pe care nu o primiseră de la împărat. Căci, fiind prinÅŸi vinovaÅ£ii, ei — schimnicii — au putut îndupleca pe judecători să nu dea hotărârea de osândă, ci să-i lase la  voia  împăratului,  (să hotărască el de soarta lor). Ba au ÅŸi făgăduit că îl vor îndupleca ÅŸi vor face aÅŸa, ca Teodosie să ierte de tot pe cei care greÅŸiseră faţă de sine ÅŸi totodată s-au pregătit de drum. Dar judecătorii, din smerenie faţă de învăţătura lor ÅŸi fiind miraÅ£i totodată de nobleÅ£ea cugetului lor, N-au îngăduit ca ei să rabde neplăcerile unui drum atât de lung, ci s-au dat chezaÅŸi că, dacă vor avea părerea lor în scris, vor pleca ei cu scrisorile ÅŸi vor ruga pe împărat să-ÅŸi uite cu totul mânia, ceea ce nădăjduiau că se va ÅŸi întâmpla. Căci când era să se dea hotărârea, întrând ei la locul de judecată, au spus multe vorbe înÅ£elepte, au făcut rugăminte în scris împăratului, au pomenit de judecată ÅŸi au spus că sunt gata să-ÅŸi pună jos capul, dacă nu se va face aÅŸa (cum au  cerut  ei). Åži  judecătorii,  luând scrisorile, în care sta scrisă rugămintea călugărilor, plecară, lucru care va împodobi  oraÅŸul nostru în chip mai strălucit decât orice cunună. Åži acum împăratul va auzi cele întâmplate aci, va auzi ÅŸi marele oraÅŸ (Capitala) ÅŸi tot pământul, că în oraÅŸul Antiohia locuiesc monahi (călugări) care vorbesc cu tot atâta curaj ca ÅŸi Apostolii. Åži când  se vor  citi scrisorile în lagăr,  toÅ£i se   vor  mira de  mărinimia lor, toÅ£i vor ferici oraÅŸul nostru ÅŸi ne vom scăpa de numele cel rău. Åži vor afla toÅ£i că nelegiuirea săvârÅŸită n-a fost isprava locuitorilor oraÅŸului, ci a unor oameni străini ÅŸi stricaÅ£i; mărturia schimnicilor va fi de ajuns spre a face dovada moravurilor acestui oraÅŸ. Să nu ne mâhnim, deci, iubiÅ£ilor, ci să aÅŸteptăm cu bună nădejde. Căci dacă curajul în faÅ£a oamenilor a putut împiedica  un rău aÅŸa de mare, vorba lor deschisă, în faÅ£a lui Dumnezeu, ce nu va dobândi? Asta s-o spunem ÅŸi către păgâni, când cutează să ia faţă de noi partea filosofilor. Din purtarea lor de acum se crede că ÅŸi celelalte  ale  lor, de  mai înainte, erau mincinoase ÅŸi, dimpotrivă, din faptele de acum ale pustnicilor e limpede că la noi au fost toate adevărate, ÅŸi cele spuse mai înainte, ÅŸi cele spuse despre loan, Pavel ÅŸi Petru, ÅŸi despre toÅ£i ceilalÅ£i. Deoarece au moÅŸtenit cucernicia lor, au dat dovadă de acelaÅŸi curaj ca ÅŸi ei; deoarece au fost crescuÅ£i în aceleaÅŸi legi, de aceea au ÅŸi râvnit ca să fie la fel cu ei în virtute. AÅŸa că noi n-avem nevoie de scrisori ca să arătăm virtutea apostolică, deoarece faptele înseÅŸi  strigă ÅŸi ÅŸcolarii  arată  destoinicia învăţătorilor; nu avem nevoie de cuvântări, ca să arătăm aiureala păgânilor ÅŸi micimea de suflet a filosofilor  lor, deoarece  faptele  lor, ÅŸi cele deacum ÅŸi cele mai dinainte, îl dau de gol, cum că la ei totul nu e decât basm, maimuţăreală ÅŸi prefăcătorie. Dar nu numai pustnicii, ci ÅŸi preoÅ£ii au dovedit acelaÅŸi curaj ÅŸi au ajutat la mântuirea noastră. Åži anume unul s-a dus în lagăr, punând dragostea pentru voi mai presus ca orice ÅŸi fiind gata el însuÅŸi să-ÅŸi dea viaÅ£a, dacă nu l-ar fi înduplecat pe împărat;  alÅ£ii, rămânând aci, ÅŸi purtându-se la fel cu pustnicii, cu propriile lor mâni au oprit pe judecători ÅŸi nu le-au dat voie să între (la locul de judecată), până ce N-au dat chezăşie de felul cum are să iasă judecata; când îi vedeau făcând semn  din cap că nu (vor ierta pe vinovaÅ£i), le vorbeau ÅŸi ei —preoÅ£ii—cu mult curaj; iar dacă îi vedeau făcând semn că da, le îmbrăţiÅŸau picioarele, le sărutau  mâinile, dând dovadă, din belÅŸug, de două virtuÅ£i în acelaÅŸi timp; ÅŸi de îndrăzneală, ÅŸi de bună cuviinţă. Cum că curajul  lor nu era o cutezanţă obraznică, o dovedeau prin aceea că le sărutau  genunchii ÅŸi le îmbrăţiÅŸau picioarele; cum că, pe de altă parte, purtarea lor nu era pornită din linguÅŸire, din slugărnicie sau dintr-un cuget josnic, o dovedeau cele ce au premers curajului lor. Din încercarea  aceasta nu ne-am ales numai cu aceste bunuri, ci ÅŸi cu multă cuminÅ£enie ÅŸi bunăcuviinţă. Cetatea noastră s-a schimbat deodată în mănăstire. Dacă cineva ar fi ridicat în piaÅ£a de statui de aur, n’ar fi făcut-o   atât de plină de podoabă, cât e acum de strălucită ÅŸi vestită, acum  când  scoate la iveală  frumoasele statui ale virtuÅ£ii (călugării ÅŸi preoÅ£ii),  ÅŸi-ÅŸi arată propria bogăţie.

Dar—se va zice — pedepsele trimese de împarat ne mâhnesc. însă nici acelea nu-s grele, ba încă ne-au adus mult folos. Ce grozăvie aşa mare s-a întâmplat?  Ia spune-mi? Că a astupat teatrul, că a închis întrarea spre locul unde se fac alergările  de cai,  că a secat izvoarele  râului şi le-a înfundat?  De nu s-ar mai deschide nici odată! De aci au crescut rădăcinile stricăciunii pentru oraş, de aici sunt cei care întinează moravurile, cei care îşi vând glasul celor care joacă, care pentru trei gologani îşi trădează altora mântuirea lor, cei care pun totul cu susul în jos. De aceasta te mâhneşti, iubitule? Pentru asta  trebuie să te şi bucuri şi să te înveseleşti şi să aduci mulţumiri împăratului, pentru că mustrarea lui a fost îndreptare,  pedeapsa lui, învăţătură şi mânia lui, muştruluire. Dar ni s-au închis băile, vei zice. Apoi nici aceasta nu e un lucru aşa de nesuferit, ca să aduci la calea cea înţeleaptă, chiar fără voia lor, pe nişte oameni ce trăiesc o viaţă moleşită, goală şi desfrânată. Dar i-a luat oraşului nostru rangul şi n-a mai îngăduit să se numească metropolă (2), va zice un altul.
(2) Metropolă se numeşte un oraş care e mai  mare în rang ca altele. De aci şi vorba mitropolit.

Şi ce trebuie să facă împăratul? Să laude isprava făcută şi să vă aducă mulţumiri? Dar atunci cine nu l-ar fi dojenit, că nici măcar de ochii lumii nu şi-a arătat supărarea? Nu vezi că şi părinţii adesea se poartă astfel cu copiii lor? Nu se uită la ei, şi-i opresc del a masă. Aşa a făcut şi împăratul când a dat astfel de pedepse, care nu aduc nici o pagubă, însă aduc cu sine multă îndreptare. Gândeşte-te la ce ne-am aşteptat (din partea mâniei împărăteşti) şi cum au ieşit lucrurile, şi atunci şi mai mult vom cunoaşte harul lui Dumnezeu.

Te doare că i s-a luat oraÅŸului nostru rangul? învaţă mai întâi ce e aceea „rang al oraÅŸului”, ÅŸi doar atunci vei ÅŸti limpede că, dacă locuitorii lui nu-l fac de ruÅŸine, nimeni nu va putea să-i ia rangul. Nu faptul de a fi metropolă, nici de a avea  clădiri mari ÅŸi frumoase sau mulÅ£i stâlpi de marmură ÅŸi portice largi ÅŸi alei pentru plimbare, ori de a fi slăvit  înaintea altor oraÅŸe, ci virtutea ÅŸi evlavia locuitorilor fac rangul ÅŸi podoaba ÅŸi izbăvirea  oraÅŸului; iar dacă nu sunt acestea, el e mai prejos decât  oricare altul, chiar dacă din partea împăraÅ£ilor sar bucura de înmiită slavă. Vrei să ÅŸtii care e vrednicia oraÅŸului tău?
          
Vrei să afli trecutul lui? Å¢i-l voi spune cu luare aminte, nu numai ca să-l ÅŸtii, dar ca să te porÅ£i ÅŸi tu potrivit lui. Care  e,  deci, vrednicia oraÅŸului nostru? „S’a  întâmplat ca ucenicii mai întâi în Antiohia sâ fie numiÅ£i creÅŸtini” (Fapt. Ap. 11, 26). Dar norocul ăsta nu-l are nici un alt oraÅŸ de pe pământ, nici chiar oraÅŸul lui Romulus; de aceea poate să-ÅŸi ridice fruntea faţă de  tot pământul: din pricina dragostei sale pentru Hristos, din pricina curajului sau din pricina bărbăţiei sale. Vrei să afli ÅŸi altă vrednicie  ÅŸi laudă a oraÅŸului nostru? Se vestea odată o foamete foarte mare ÅŸi locuitorii Antiohiei au hotărît să trimeată fiecare, după belÅŸugul lui, câte ceva sfinÅ£ilor ce locuiau în Ierusalim. Iată alt temei de vrednicie: dragostea pentru aproapele în timp de foamete. ÃŽmprejurarea aceasta nu i-a găsit pe ei mici la suflet, ÅŸi teama că vor avea ÅŸi ei lipsă nu i-a făcut mai ÅŸovăitori, ci, când toÅ£i strâng de la alÅ£ii, ei dădeau ce era al lor, ÅŸi nu numai celor de faţă, dar ÅŸi celor care locuiau aÅŸa de departe. Ai văzut credinţă în Dumnezeu ÅŸi dragoste de aproapele? Vrei să afli ÅŸi altă  vrednicie a acestui oraÅŸ? Din Iudeea au venit unii la Antiohia, turburând propovăduirea ÅŸi răspândind  datinele evreieÅŸti (Fap. Ap. 15, 1). Dar Antiohienii n-au stat cu mâinile în sân ÅŸi nici n-au îngăduit această noutate, ci s-au strâns, au făcut adunare, au trimes la Ierusalim pe Pavel ÅŸi Varnava, ÅŸi au făcut ca Apostolii să trimeată peste tot pământul învăţăturile curăţite de orice slăbiciune evreiască. Asta e vrednicia oraÅŸului, asta e întâietatea lui; aceasta o face metropolă, nu numai pe pământ, dar ÅŸi în cer. Astfel toate celelalte măriri sunt supuse stricăciunii, sunt vremelnice ÅŸi se trec odată cu viaÅ£a de aci, ba de multe ori se sfârÅŸesc chiar înaintea acestei vieÅ£i, cum s-a întâmplat în împrejurarea de faţă. Pentru mine o cetate care n-are cetăţeni iubitori de Dumnezeu, este mai prejos decât orice cătun ÅŸi mai  lipsită de preÅ£ decât orice peÅŸteră. Dar ce-Å£i vorbesc de cetate? Ca să-Å£i dai bine seama că numai virtutea  împodobeÅŸte pe cetăţeni, nu-Å£i mai vorbesc de o cetate, ci dându-Å£i ca pildă ceva care e mai vrednic de respect decât orice cetate, anume templul lui Dumnezeu din Ierusalim, voi încerca   să-Å£i dovedesc acest lucru. Acest templu în care erau jertfe ÅŸi rugăciuni  ÅŸi închinări, unde era Sfânta Sfintelor ÅŸi Heruvimii ÅŸi Testamentul ÅŸi urna de aur, semne măreÅ£e ale dragostei lui Dumnezeu pentru neamul acela; unde într-una veneau proorociri de sus, unde prorocii erau cuprinÅŸi de duh dumnezeiesc; unde era o operă nu a meÅŸteÅŸugului omenesc, ci a dumnezeieÅŸtii înÅ£elepciuni; unde pereÅ£ii străluceau de mult aur ÅŸi mai presus de orice, îmbinarea pe de o parte între un material de cea mai preÅ£ioasă calitate, ÅŸi pe de alta dintre un meÅŸteÅŸug fără pereche, făcuseră din acest templu un monument fără pereche; (ba încă nu numai îndemânarea meÅŸteÅŸugului, dar ÅŸi înÅ£elepciunea hi Dumnezeu a împodobit acea clădire, căci Solomon nu l-a făcut din capul său, ci aflând toate de la Dumnezeu ÅŸi planul aducându-i-se din cer, aÅŸa l-a desemnat ÅŸi l-a ridicat acest templu – zic – atât de frumos ÅŸi de minunat ÅŸi de sfânt, când cei ce se slujeau de el s-au păcătoÅŸit, a ajuns de atâta ocară ÅŸi dispreÅ£ ÅŸi atât de necurat, încât înainte de căderea în robie se numea peÅŸteră de tâlhari (Mat. 21, 13) ÅŸi vizuină de hiene, iar după aceea a fost dat pe mâini barbare ÅŸi necurate. Vrei să afli acest lucru ÅŸi despre o cetate? Ce a fost mai vestit ca Sodoma ÅŸi cetăţile dimprejur? Căci acolo erau case ÅŸi clădiri măreÅ£e, ziduri foarte frumoase ÅŸi un Å£inut gras ÅŸi rodnic, semănând cu paradisul lui Dumnezeu; iar coliba lui Avraam era mică ÅŸi nebătătoare la ochi, neavând nici o întâritură. Åži iscându-se un război din partea barbarilor, aceÅŸtia au dărâmat ÅŸi au cuprins cetăţile acelea întărite iar pe locuitori luându-i ca robi plecară, dar pe Avraam, locuitorul pustiului, când venea spre ei nu l-au putut înfrunta. Åži cu drept cuvânt, căci el avea o putere mai mare decât cea care se bizuie pe norod sau pe meterezuri: el avea evlavia. Dacă eÅŸti creÅŸtin, cetatea ta nu e pe lumea aceasta. MeÅŸterul ÅŸi clăditorul cetăţii noastre e Dumnezeu: chiar de am cuprinde tot pământul, nu suntem decât oaspeÅ£i ÅŸi colindători ai întregului (pământ). în cer suntem trecuÅ£i la carte; acolo suntem cetăţeni. Să nu facem ca pruncii care dispreÅ£uiesc cele mari ÅŸi se minunează de cele mici.

Nu mărimea cetăţii, ci virtutea sufletului este podoabă ÅŸi întăritură. Iar dacă socoteÅŸti ca podoabă ÅŸi nume bun al oraÅŸului mărimea lui, apoi gândeÅŸte-te câţi pezevenghi, câţi desfrânaÅ£i ÅŸi stricaÅ£i, plini de nenumărate păcate, se împărtăşesc din acest nume bun ÅŸi atunci cată de nu lua în seamă această cinste. Dar cetatea aceea (din cer) nu e aÅŸa; din ea nu poate face parte decât cel ce dă dovadă de toată virtutea. Drept aceea să nu fim neghiobi, ci atunci să ne plângem, când cineva ne va fi răpit vrednicia înimei noastre, când vom fi săvârÅŸit păcatul, când vom fi supărat pe Domnul obÅŸtesc al tuturor: cele ce s-au făcut acum, nu numai că nu jignesc cetatea, ci, dacă ne trezim, o vor ajuta foarte mult. Căci acum cetatea noastră seamănă cu o femeie frumoasă, slobodă ÅŸi cuminte. Teama o face mai cuviincioasă ÅŸi mai vrednică de respect ÅŸi totodată a scăpat-o ÅŸi de nelegiuiÅ£ii aceia care au cutezat asemenea fapte. Să nu plângem aÅŸadar ca muierile. Am auzit pe mulÅ£i în târg zicând: „Vai Å£ie, Antiohia, ce-ai păţit? ÃŽn ce chip ai fost lipsită de cinstea ta?” ÅŸi când am auzit, am râs de mintea copilărească a unora ca aceÅŸtia. Căci nu acuma trebuia să zică aÅŸa, ci atunci când îi vedea jucând, bând, hulind, jurând, călcându-ÅŸi jurământul, minÅ£ind; atunci să se fi slujit de aceste vorbe: „Vai Å£ie, cetate, ce-ai păţit?” Dacă însă vezi că în vreun târg se află oameni cumpătaÅ£i, cuminÅ£i, cuviincioÅŸi, chiar dacă ar fi numărul locuitorilor acelei cetăţi oricât de mic, cetăţii aceleia zi-i fericită. PuÅ£inătatea numărului (cetăţenilor) nu o poate vătăma întru nimic, dacă nu lipseÅŸte virtutea, după cum, dimpotrivă, mulÅ£imea nu va sluji nici odată la nimic, dacă e dedată răutăţii. „Dacă ar fi numărul fiilor lui Israel ca nisipul, zice Isaia, nu se va întoarce totuÅŸi  decât o rămăşiţă”(Isaia 10, 22). MulÅ£imea nu poate să scoată nimic de la mine prin rugăminÅ£i, vrea să zică. Tot aÅŸa a făcut ÅŸi Hristos: a numit nenorocite unele cetăţi, nu din pricina numărului mic, nici pentru că n’ar fi fost metropole. Åži Ierusalimul tocmai din pricina asta l-a numit nenorocit, zicând astfel; „Ierusalime, Ierusallme, care ucizi prorocii ÅŸi omori cu pietre pe cei care au fost trimeÅŸi la tine” (Mat. 23, 37). Ce folos poate să-mi aducă mulÅ£imea, ia spune-mi, dacă trăieÅŸte în păcat? Ba dimpotrivă, din aceasta ies ÅŸi pagube. Ce altceva a pricinuit relele întâmplate acum? Nu nepăsarea, nesocotinÅ£a ÅŸi răutatea locuitorilor (din Antiohia)? Oare rangul i-a fost de vreun folos cetăţii noastre ? sau măreÅ£ia clădirii? sau faptul că a fost metropolă? Dacă, deci, celei ce a greÅŸit, aceste însuÅŸiri nu i-au folosit în faÅ£a împăratului pământesc, ci toate au fost date la o parte, cu atât mai puÅ£in o va ajuta cinstea aceasta în faÅ£a Domnului îngerilor: în acea zi nu ne va fi de nici un folos, că locuim într-o metropolă care are alei late de marmoră ÅŸi alte lucruri de felul acesta. Åži ce vorbesc de ziua aceea (a judecăţii viitoare)? Dar ce-Å£i va folosi chiar pentru timpul de faţă că cetatea ta e metropolă? Oare, de pe urma acestui rang, s-a îndreptat casa care mai înainte stătea prost, sau a avut cineva vreun venit sau ÅŸi-a alungat tristeÅ£ea ori a scăpat de boala trupului, ori de răutatea sufletului? Să nu ne jucăm, iubiÅ£ilor, nici să ne luăm după părerile prostimii, ci să ne dăm seama ce e aceea „cinste a oraÅŸului”, ce lucru face  dintr-o cetate, o metropolă.

Spun acestea în nădejdea că oraÅŸul îşi va lua iar vechea înfăţiÅŸare ÅŸi că-ÅŸi va căpăta iar întâietatea, împăratul e îndurător ÅŸi iubitor de Dumnezeu. Åži aÅŸ vrea, dacă vi se dă înapoi această cinste, să nu vă îngâmfaÅ£i pentru asta ÅŸi nici să vă făliÅ£i ÅŸi nici să ne slăviÅ£i prea mult cetatea. Dacă vrei să faci lauda cetăţii, nu vorbi de dumbrava Dafnis, de la marginea oraÅŸului, nici de numărul ÅŸi de înălÅ£imea chiparoÅŸilor, nici de izvoarele de apă, nici că cetatea are aÅŸa mulÅ£i  locuitori,   nici că sunt slobozi sâ rămână până foarte târziu seara în piaţă fără să-i supere nimeni, nici de belÅŸugul mărfurilor de vânzare, toate acestea fiind lucruri pipăite ce dăinuesc doar în timpul vieÅ£ii de faţă; dacă vrei să împodobeÅŸti (cu lauda ta) oraÅŸul, vorbeÅŸte, dacă poÅ£i, de virtutea lui, de cuviinÅ£a, dărnicia la pomeni, de veghile sfinte, de rugăciunile,  cuminÅ£enia ÅŸi înÅ£elepciunea sufletului locuitorilor săi. Dacă are aceste însuÅŸiri pe care le au ÅŸi cei ce locuiesc pustia, e mai strălucit decât orice alt oraÅŸ; ÅŸi iarăşi, lipsa însuÅŸirilor pe care le au ÅŸi locuitorii pustiei (schimnicii), fac din el cel mai de rând oraÅŸ. Să judecăm aÅŸa nu numai cetatea, ci ÅŸi oamenii. Dacă vezi un om gras, căruia îi merge tare bine cu sănătatea,   înalt  ÅŸi  întrecându-i  pe  ceilalÅ£i tu statura să nu îl lauzi  până ce mai întâi n-ai aflat ce fel de suflet are. Să fericim pe oameni, nu (numai) după frumuseÅ£ea  din afară,  ci ÅŸi după frumuseÅ£ea cugetului lor. Mic era David ÅŸi scund  la  trup  ÅŸi  totuÅŸi acest mărunÅ£el  ÅŸi scurt ÅŸi deprins cu toate  armele a prăvălit dintr-o singură lovitură la pământ acel turn de carne (Goliat), ce făcea cât o oaste  întreagă, nu lovindu-I cu lancea, nici repezind în el o săgeată, nici scoţând sabia, ci isprăvind totul cu o mică aruncătură din praÅŸtie. De aceea ÅŸi zice cineva sfătuindu-ne: „Sâ nu lauzi pe om în frumuseÅ£ea lut, nici sâ te scârbeÅŸti de un bărbat pentru  înfăţiÅŸarea lui; albina e mică între sburătcare, dar rodul ei e începutul dulceÅ£ei” (Isus Sirah 11, 2-3). Aceasta s-o spunem ÅŸi despre oameni, ÅŸi despre cetăţi ÅŸi să o chibzuim ÅŸi între noi, aducând pururea mulÅ£umiri lui Dumnezeu pentru cele de acum, ÅŸi pentru cele trecute ÅŸi să-l rugăm cu toată osârdia ca să sloboadă pe cei din  temniţă, iar pe cei ce au să fie trimeÅŸi în surghiun, să-i întoarcă. Åži aceia sunt mădularele noastre, ÅŸi ei au fost vânturaÅ£i împreună cu noi, ÅŸi au înfruntat cu noi furtuna. Să rugăm, deci, pe Dumnezeu cel îndurator ca ei să aibă parte ÅŸi de vremea bună împreună cu noi. Să nu zică  vreunul:  Ce-mi mai pasă de acum? Am scăpat de primejdie, poate să piară  cutare, să se prăpădească celălalt. Să nu întărâtăm pe Dumnezeu prin această nesocotinţă a  noastră,  ci să-L rugăm pe Dumnezeu cu osârdie, ca ÅŸi cum noi am suferi, noi am fi în primejdie, împlinind astfel spusa lui Pavel: „(AduceÅ£i-vă aminte de) cei ce sunt în lanÅ£url, ca ÅŸi cum aÅ£i fi ÅŸi voi în lanÅ£uri, ÅŸi de cei chinuiÅ£i, ca unii care ÅŸi voi sunteÅ£i în trup” (Ebrei 13, 3)  ÅŸi „plângând cu cei ce plâng, ÅŸi coborîndu-vă la cei de jos” (Romani 12, 15-l6).

Acest lucru vă va ajuta şi pe voi foarte mult. Nimic nu bucură pe Dumnezeu mai mult decât să suferim cu multă râvnă pentru mădularele noastre. Să-L rugăm aşadar laolaltă şi pentru cele de faţă şi pentru cele viitoare, să ne scape şi de această pedeapsă. Cele de faţă, oricum ar fi, se pot răbda şi au un sfârşit; însă caznele de dincolo sunt veşnice şi nu poţi scăpa de ele. Pe lângă această mângâiere şi noi să ne dăm osteneala ca să nu mai cădem în astfel de păcate, ştiind că de aci încolo nici nu vom mai putea căpăta iertare. Laolaltă  deci, să îngenunchem înaintea lui Dumnezeu, şi aici, şi   când  suntem   acasă,   zicând:   Drept  eşti, Doamne, în toate ce ne-ai făcut nouă, că la adevărată judecată ai adus, câte ai adus. Dacă păcatele noastre au stat împotriva noastră, ajută-ne pentru  numele Tău şi nu îngădui ca să mai cădem în ispita unor astfel de nenorociri, şi nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbăveşte de cel rău, că a ta e împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.