Predica a XVIII-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XVIII-a

Despre răscoala suspomenită din oraÅŸ, despre post ÅŸl despre zisa Apostolului: „BucuraÅ£i-vă  întru  Domnul pururea”  (Filip. 4, 4).

 Ţinută în ultima Duminică a lunii Aprilie sau cam pe atunci

1. Am văzut pe mulţi bucurându-se şi spunându-şi unii altora: Am biruit, am izbândit, a trecut jumătate din post. Pe unii ca aceştia îi îndemn să nu se bucure pentru aceea că a trecut jumătate din post, ci să ia seama, dacă au trecut (s-au mistuit) şi jumătate din păcate şi atunci să se veselească. Căci acest lucru e vrednic de plăcere, aceasta e ce căutăm şi din pricina căruia se fac toate: să ne îndreptăm greşelile, ca să nu ieşim din post, aşa cum am întrat în post, ci curăţindu-ne şi lepădându-ne de toate cele rele, apoi să  prăznuim sfânta sărbătoare. Căci dacă nu se face aceasta, nu numai  că nu vom avea nici un  folos, ci ne vom alege cu cea mai mare pagubă după trecerea postului. Să nu ne bucurăm aşadar că am trecut lungimea postului (asta nu e mare ispravă), ci să ne bucurăm, când l-am  trecut îndreptându-ne păcatele, pentru ca, după trecerea lui, să i se vadă roadă. Căci şi folosul iernii se  vede  mai  bine  după trecerea  ei. într-adevăr holdele pletoase şi pomii încărcaţi de frunze şi roadă prin însăşi înfăţişarea lor îşi strigă folosul ce l-au avut de pe urma iernii. Aşa să se întâmple şi cu noi. Şi noi în timpul iernii am avut parte de ploi necontenite, împărtăşindu-ne fără încetare din învăţătura sfântă în timpul postului, şi am căpătat şi seminţe sufleteşti şi am tăiat şi spinii desfătărilor. Să continuăm deci a păstra cu luare aminte ce am primit, pentru ca şi după trecerea postului să iasă rod  din belşug,  iar prin bunurile ce le-am avut de pe urma postului, să ne aducem aminte şi de postul însuşi. Dacă ne vom pregăti sufletele astfel, îl vom primi cu plăcere şi când va veni iarăşi. Spun acestea, fiindcă văd pe mulţi purtându-se atât de bicisnic, încât de pe acum  se îngrijorează de postul viitor, şi pe mulţi i-am auzit spunând că, după ce au scăpat de post, ei nu simt bucuria destinderii, din pricina grijii pentru postul anului viitor. Dar se poate bicisnicie mai mare ca asta? Şi care e pricina acestui lucru? Pentru că la venirea postului nu ne ostenim ca să rânduim bine cele ce sunt ale sufletului, ci socotim că postul nu înseamnă decât să ne stăpânim de la mâncare.

Astfel dacă de la post am aÅŸtepta mult folos pentru îndreptarea moravurilor, am dori să fie post în toate zilele, dându-ne aievea seamă de meritele lui; n-am alunga nicicând din suflet dorul după el, nici n-am fi posomorîţi ÅŸi îngrijoraÅ£i când îl aÅŸteptăm. Pe omul cu cugetul bine aÅŸezat, care are grijă de sufletul său, nu-l va putea mâhni  nici un  lucru,  ci el va avea parte de curată ÅŸi necurmată desfătare. Că e aÅŸa, aÅ£i auzit azi pe Pavel sfătuindu-ne ÅŸi zicând: „BucuraÅ£i-vă întru Domnul pururea; iarăşi zic: bucuraÅ£i-vă!” (Filip. 4, 4). Åžtim că la mulÅ£i li se pare că nu se poate   întâmpla   aÅŸa   ceva. Căci cum se poate — va spune cineva — ca, fiind om, să te bucuri necontenit? A te bucura nu e greu, dar a te  bucura  întruna, e peste putinţă, va zice cineva;  căci aÅŸa i-a fost dat omului să fie împresurat  de   multe   necazuri. AÅŸa unul ÅŸi-a pierdut   feciorul, sau soÅ£ia, sau un prieten  credincios, mai trebuincios   decât orice rudă, sau a suferit o pagubă  bănească, sau a căzut la boală,  sau a fost păgubit  în altceva, sau suferă, fiindcă, neÅ£inându-se seamă de  rangul  său, a fost  batjocorit.  Sau a dat peste el foametea sau ciuma sau biruri  nesuferite sau alte necazuri familiare, căci niciodată nu ne va fi cu putinţă să numărăm toate neplăcerile care, fie acasă, fie îndeobÅŸte, pot să ne mâhnească. Atunci— va zice cineva — cum e cu putinţă să ne bucurăm pururea? E foarte cu putinţă, omule! Dacă n-ar fi fost cu putinţă, nu ne-ar fi dat acest sfat ÅŸi îndemn Pavel, care era un om înzestrat cu înÅ£elepciune duhovnicească (spirituală). De aceea vă spuneam întruna ÅŸi nu voi înceta de a vă spune că, ceea ce nu se poate învăţa nicăieri ÅŸi de la  nimeni altul, acestea le puteÅ£i voi chibzui ÅŸi adânci aici. ToÅ£i oamenii doresc să se bucure, ÅŸi să se veselească; în vederea acestui lucru oamenii spun, fac, ÅŸi negustoresc totul. Negustorul umblă pe mare ca să strângă bani; strânge bani ca să-i pună bine ÅŸi să se bucure de ei; de aceea luptă ostaÅŸul, de aceea plugarul îşi lucrează pământul, de aceea se îndeletniceÅŸte fiecare cu meseria sa; cei ce doresc domnia, o doresc pentru slava ce-i legată de ea, iar de glorie vor să aibă parte, ca să se bucure. Ne dăm seama că orice osteneală se îndreaptă spre acest Å£el, ÅŸi cu ochii Å£intă la el, fiecare, trecând prin multe piedeci, se grăbeÅŸte  să-l ajungă. E adevărat că toÅ£i iubesc bucuria, dar nu toÅ£i pot să o dobândească, căci nu ÅŸtiu drumul, dar mulÅ£i socot că izvorul ei este bogăţia. Dacă ar fi aÅŸa, niciodată nici unul din cei ce au avut avere  n-ar fi  fost strâmtorat de durere;  dar acum mulÅ£i bogaÅ£i socot că viaÅ£a nu  merită să fie trăită ÅŸi-ÅŸi doresc o mie de morÅ£i, când dau de o restriÅŸte oarecare ÅŸi se vaită mai mult ca oricare altul. Nu te uita la mesele lor, nici la linguÅŸitorii ÅŸi lingăii ce-i înconjoară, ci la necazurile  izvorîte din starea lor: călcări, pâre, primejdii, îngrijorări ÅŸi, ceea ce e mai greu ca toate astea, adică  la împrejurarea  că, dacă, nepregătiÅ£i, ajung la  astfel de scăpătare, ca aceea de azi, nu ÅŸtiu să se mângâie ÅŸi să rabde năpasta bărbăteÅŸte. De aceea li se par lor că-s grele, nu întâmplările ce sunt astfel prin firea lor, ci chiar ÅŸi necazurile uÅŸoare li se par nesuferite, după cum, pe de altă parte, la săraci se întâmplă dimpotrivă: ei rabdă ÅŸi necazuri ce par de nesuferit, deoarece ÅŸi mai înainte s-au deprins cu ele. Nu atât  firea  lucrurilor, ci starea sufletească a omului face  necazurile ce se abat peste noi să pară mari sau mici. Åži ca să nu iau pilde de prea departe, să stăm de vorbă despre ce ni s-a întâmplat nouă acum. Iată, săracii au scăpat cu toÅ£ii, poporul e slobod de primejdie ÅŸi trăieÅŸte după pofta inimii; aceia însă care călăuzeau treburile oraÅŸului ÅŸi Å£ineau în grajduri cai de alergări, care dădeau premiile la întreceri ÅŸi se îndeletniceau cu altele de acest fel, ei au umplut acum temniÅ£ele, trăiesc în spaimă necurmată, se tem pentru viaÅ£a lor, ÅŸi ei ispăşesc pentru nelegiuirile săvârÅŸite de toÅ£i ÅŸi acum sunt mai nenorociÅ£i ca toÅ£i, nu din pricina mărimei primejdiilor, ci pentru că timpul dinainte ÅŸi l-au petrecut în desfătări.

2. Căci atunci când îi îndemnam ÅŸi-i sfătuiam să rabde bărbăteÅŸte necazurile, ziceau: „Nu ne-am gândit niciodată la aÅŸa ceva ÅŸi nu ÅŸtim să ne mângâiem cu înÅ£elepciunea ; de aceea avem nevoie de mare mângâiere”.

Alţii,   iarăşi,  socot   că   sănătatea e  izvorul plăcerii. Dar nu e aşa,   căci şi   mulţi  oameni sănătoşi au dorit de o mie de ori moartea pentru că nu  puteau răbda  nedreptăţile ce  li se făceau. Alţii  iarăşi  spun că izvorul veşnicei bucurii este să ai parte de slavă, să ţi se încredinţeze slujbe mari, să ai în mână puterea, să fii înconjurat şi linguşit de mulţi; dar nici asta nu este adevărata bucurie. Dar ce vorbesc de  alte  slujbe?  Chiar   dacă  ne  ridicăm  cu mintea la domnie, şi pe cel care e însărcinat cu ea îi vom găsi împresurat de multe neplăceri şi având  prilej de a fi  cu atât   mai des mâhnit cu cât e înconjurat de un mai mare alai şi lux. Ce mai e nevoie să pomenesc de războaie, de lupte, de năvălirile barbare? De multe ori se teme de acei cu care trăieşte sub acelaşi acoperiş. Mulţi dintre împăraţi care au scăpat din mâinile duşmanilor nu s-au putut feri de cursele întinse lor de cei ce trebuiau să le apere viaţa . Necazurile împăraţilor sunt tot aşa de multe ca undele mării.

Dacă, aşadar, nici domnia nu poate să facă viaţa   lipsită de necazuri, atunci ce alt lucru va putea să facă aceasta ? Nimic din cele omeneşti, ci numai acea zicală  scurtă şi firavă a lui Pavel ne va deschide această comoară. Nu e nevoie de multe cuvântări, nici de mult ocol; dacă chibzuim asupra acestei zicale, vom afla calea ce duce la bucurie. El n-a spus numai: Bucuraţi-vă  pururea, ci  a adăugat  şi pricina bucuriei  necurmate, când a zis:  Bucuraţi-vă pururea  întru  Domnul. Pe cel ce se bucură întru Domnul nici o restrişte nu-l poate scoate din bucuria lui. De bună seamă toate celelalte, de care ne bucurăm, sunt schimbătoare, trecătoare   şi lesne   se  prefac.  Şi nu au numai acest neajuns, ci şi pe acela că,  chiar dacă dăinuesc,  nu ne hărăzesc  o bucurie aşa de mare, ca să poată îndepărta sau adumbri mâhnirea ce ni se iveşte din altă parte. Dar teama de Dumnezeu are aceste două însuşiri: e statornică şi nemişcată şi din ea izvorăşte atâta bucurie, că nu mai simţim deloc celelalte necazuri. Cel care se teme de Dumnezeu  cum se cuvine şi se bizuie pe Dânsul, are parte de rădăcina plăcerii şi de izvorul bucuriei. Şi după cum o mică scânteie căzând în marea nesfârşită lesne se mistuie, tot aşa orice restrişte ar cădea  peste cel ce se teme de  Dumnezeu, piere şi se stinge ca şi cum ar cădea  în marea fără fund a bucuriei. Şi ceea ce e de mirare e că, deşi necazurile sunt de faţă, el, cel ce se teme de Dumnezeu, nu încetează de a se bucura. Când nu se iveşte nici o supărare, nu e mare  lucru să te poţi veseli întruna; dar  când  te  înconjoară atâtea  lucruri ce te vâră în supărări, să  fii mai  presus decât ele toate, şi să fii voios în mijlocul  năpastei, aceasta este cu adevărat de uimire. După cum nimeni nu s-ar mira că cei trei tineri n-au ars, dacă ar fi fost ei departe de cuptorul babilonic: (ceea ce i-a  mirat pe  toţi a fost împrejurarea că ei, deşi au stat atâta  timp în foc, au ieşit de acolo mai puţin vătămaţi decât cei care n-au fost acolo) tot aşa trebuie să spunem şi despre sfinţi: nu ne-am mira dacă, nefiind supuşi la nici o încercare, s-au bucurat fără încetare. E însă vrednic de mirare şi mai  presus de firea  omenească, că  fiind  înconjuraţi de nesfârşite rele de peste tot, s-au simţit mai bine decât  cei ce aveau parte de linişte deplină.

Cum că nu e cu putinţă să găsim vreo viaţă din afară (lumească sau păgână) care să aibă necontenit parte de voioÅŸie, s-a desluÅŸit prin cele spuse mai sus; cum că, pe de altă parte, e peste putinţă ca adevăratul credincios (creÅŸtinul) să nu guste o necurmată plăcere, ÅŸi aceasta iarăşi voi încerca s-o dovedesc, nu numai ca să învăţaÅ£i, dar ca să ÅŸi râvniÅ£i după această viaţă lipsită de supărări. Să ne închipuim un om care n-are nimic pe cuget, bizuindu-se pe o conÅŸtiinţă curată, cu gândul numai la viaÅ£a viitoare, în aÅŸteptarea bunelor nădejdi de acolo; ce lucru ar putea, ia spune-mi, să-l împingă pe un astfel de om la mâhnire? Nu-i aÅŸa că moartea pare lucrul cel mai nesuferit de pe lume? Dar pe unul ca acesta, aÅŸteptarea morÅ£ii nu numai că nu-l întristează, dar îl ÅŸi desfată mai degrabă. Căci ÅŸtie că odată cu moartea încetează trudele, că ea e o goană spre cununi ÅŸi spre răsplată pusă la o parte pentru cei ce au luptat pentru credinţă ÅŸi virtute. Sau poate moartea prea timpurie a feciorilor? Dar va răbda ÅŸi aceasta bărbăteÅŸte, spunând vorbele lui Iov: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; cum Domnul a binevoit, aÅŸa s-a întâmplat. Fie numele Domnului binecuvântat în veci” (Iov 1, 21). Dar dacă nu pot să-l întristeze moartea ÅŸi pierderea copiilor, cu atât mai puÅ£in paguba bănească, necinstea, pâra ÅŸi bârfirea nu vor putea atinge un suflet aÅŸa de tare ÅŸi viteaz, ÅŸi nici durerea trupului, căci ÅŸi Apostolii au fost biciui{i, dar nu ÅŸi-au pierdut curajul.

Mare lucru e ÅŸi acesta. Dar ceea ce e ÅŸi mai mult, e că nu numai nu s-au mâhnit, dar făceau din această biciuire temei pentru o plăcere ÅŸi mai mare, ÅŸi se întorceau de la  faÅ£a sinedriului veseli că au fost învredniciÅ£i ÅŸi ei de batjocură pentru numele lui Hristos. Pe un astfel de om să presupunem că l-a ocărit sau l-a batjocorit cineva. Dar el a fost învăţat de Hristos să se  bucure de   ocări  „BucuraÅ£i-vă ÅŸi vă veseliÅ£i — zice Evanghelistul — de orice vorbă rea ce vor spune împotriva voastră din pricina mea, căci plata voastră cea multă e în ceruri” (Matei 5, 11, 12).

Dar să zicem că un astfel de credincios s-a îmbolnăvit. Dar el a auzit pe altul sfătuindu-l ÅŸi zicând: „La boală ÅŸi la sărăcie, bizuieÅŸte-te pe Dânsul, căci precum aurul se lămureÅŸte în foc, aÅŸa ÅŸi oamenii cei plăcuÅ£i Domnului, în cuptorul umilinÅ£ei” (Isus Sirah 2, 4. 5).

Dacă  deci,  nici   moartea,  nici  paguba de bani, nici boala trupească, nici necinstea, nici ocara, nici altceva   de felul  acesta  nu poate să-l mâhnească, ci mai degrabă  să-l bucure, atunci ce pricină de supărare poate avea? — Ce adică? Nu se supărau sfinÅ£ii?  mă va întreba cineva. N-auzi — mi se va spune — pe Pavel zicând: „Am supărare mare ÅŸi necontenită este durerea inimii mele”? (Rom. 9, 2). — Apoi tocmai asta e de mirare, că supărarea a adus  câştigul ÅŸi plăcerea  izvorîte din jale. Căci după cum bicele le  pregăteau   bucurie, nu dureri, tot aÅŸa ÅŸi supărarea le pregătea acele mari  cununi (de mai târziu).   Minunea e că în cele  lumeÅŸti, nu numai  întristarea, dar  ÅŸi veselia   aduce   paguba  cea   mai mare; în cele ale duhului tocmai dimpotrivă: nu numai  veselia, dar ÅŸi întristarea  cuprinde în sine o mare comoară de bucurii.

Ce vreau să spun? Iată: în lumea aceasta adesea omul se bucură, când vede că duşmanului său îi merge prost, şi din pricina acestei bucurii îşi atrage pedeapsă pe capul său; pe altul iarăşi îl doare, când vede căzând pe fratele său (întru Hristos) şi prin această mâhnire îşi pregăteşte multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu.

Vezi  cum   întristarea  întru Domnul e mai bună ÅŸi mai folositoare decât bucuria lumească? Astfel ÅŸi Pavel era  mâhnit pentru cei greÅŸiÅ£i, pentru cei ce nu credeau în Dumnezeu ÅŸi plata pentru această supărare i se strânsese lui multă (in cer). Åži ca să vă desluÅŸesc ÅŸi mai bine ce spun, ÅŸi ca să vă daÅ£i seama că spusa mea, deÅŸi e ciudată, e adevărată, ÅŸi că adesea plânsul poate să întremeze sufletele îndurerate ÅŸi să uÅŸureze cugetul încărcat, multe femei, când ÅŸi-au pierdut copiii lor nespus de dragi, dacă sunt  oprite de a plânge, de a se jăli ÅŸi tângui, crapă ÅŸi mor; dacă însă sunt lăsate să se poarte ca fiinÅ£ele îndurerate, se mângâie ÅŸi se uÅŸurează  de  durerea  lor. Åži ce e de mirare că se întâmplă aÅŸa cu femeile, când vedem că ÅŸi prorocul păţeÅŸte la fel? De aceea spunea într-una: „LăsaÅ£i-mă, voi plânge amarnic; nu stăruiÅ£i să mă  mângâiaÅ£i pentru nenorocirile fiicei  poporului  meu” (Isaia 22, 4). AÅŸa că este adesea o mâhnire ce  aduce cu ea mângâiere. Åži dacă în cele lumeÅŸti este aÅŸa ceva, cu atât mai mult în lumea duhului. De aceea spune: „Când întristarea e după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă ce duce la mântuire” (II Cor. 7, 10). Ceea ce spune pare nedesluÅŸit. Dar iată ce vrea să spună: Dacă te întristezi pentru bani, n-ai folosit nimic; dacă te-ntristezi pentru boale, n-ai câştigat nimic, ci te-ai vătămat ÅŸi mai mult.

3. Am auzit pe mulÅ£i care se învinovăţeau singuri ÅŸi îşi ziceau:  „Ce folos, mi-a adus întristarea? Nici banii nu mi i-am primit înapoi ÅŸi pe deasupra am ÅŸi suferit”. Dar dacă te-ai întristat pentru un păcat, Å£i-ai ÅŸters acest păcat ÅŸi te-ai ales ÅŸi cu cea mai mare bucurie; dacă te-ai mâhnit pentru fraÅ£ii tăi căzuÅ£i, te-ai înviorat ÅŸi te-ai mângâiat pe tine ÅŸi i-ai câştigat iarăşi ÅŸi pe aceia. Åži chiar dacă nu i-ai ajutat întru nimic, vei avea cea mai mare răsplată. Åži ca să afli că a te mâhni pentru cei căzuÅ£i in păcate, chiar dacă nu le poÅ£i fi de  nici un folos, aduce cea mai mare răsplată, auzi pe Ezechiel zicând, sau mai degrabă pe Dumnezeu vorbind prin gura lui. După ce Domnul a trimis pe niÅŸte oameni să năruiască cetatea (Ierusalimului) ÅŸi cu fier ÅŸi foc să mistuie toate clădirile împreună cu locuitorii lor, îi porunceÅŸte cuiva zicând: „Fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină ÅŸi plâng” (Ezechiel 9, 4). Åži după ce poruncise ÅŸi spusese: „ÎncepeÅ£i de la  cele sfinte (templu) ale mele” adaugă zicând : „Să nu vă atingeÅ£i de cei ce au semnul pe frunte” (tot acolo, vers. 6), Din ce pricină, ia spune-mi? Fiindcă, deÅŸi nu pot fi de vreun folos, totuÅŸi, plâng pentru cele întâmplate ÅŸi se jelesc. Åži iarăşi pe alÅ£ii îi învinovăţeÅŸte zicând: Ei se îndeletnicesc cu pântecele ÅŸi desfătările ÅŸi se bucură de multă libertate, nu i-a durut ÅŸi nici nu s-au făcut părtaÅŸi mâhnirei, când au văzut pe Iudei că-s duÅŸi în robie. Åži învinovăţindu-i  pe ei zice: „Nu se întristează de prăpădul lui losif” (Amos 6, 6), prin Iosif  înÅ£elegând tot poporul. Åži iarăşi: nN-a ieÅŸit aceea ce locuieÅŸte în Enan, ca să plângă casa lipită de el” (Mih. 1, 11). Chiar dacă aceÅŸtia sunt pedepsiÅ£i pe drept, Dumnezeu nu vrea să ne bucurăm de nenorocirea lor, ci să îi compătimim. Căci dacă Eu — zice El — care îi mustru, nu o fac de plăcere ÅŸi nu mă desfătez de pedeapsa lor, căci Eu nu vreau moartea păcătosului  (Iezechiel 18, 23) se cade ca ÅŸi tu să faci ca Domnul ÅŸi să plângi, pentru că păcătosul a dat prilej de pedeapsă îndreptăţită. Astfel, chiar dacă se mâhneÅŸte cineva după voia lui Dumnezeu, se alege cu mare folos din aceasta. Deoarece, aÅŸadar, cei biciuiÅ£i sunt mai fericiÅ£i decât cei ce biciuiesc, ÅŸi cei care Ia noi se mâhnesc sunt mai fericiÅ£i decât cei care la cei de  afară (la păgâni) huzuresc, ÅŸi cei ce-s îndureraÅ£i, decât cei ce se bucură: ce prilej vom mai avea de supărare? De aceea nu trebuie să socotim fericit decât pe cel ce trăieÅŸte după voia  lui  Dumnezeu. Åži  Scriptura  numai  pe aceÅŸtia îi socoate fericiÅ£i, căci zice: „Fericit bărbatul care nu umblă în sfatul celor necredincioÅŸi (Psalm 1, 1). Ferice de cel pe care-l îndrepÅ£i ÅŸi îl înveÅ£i legea ta (Psalm 93, 12). FericiÅ£i cei neprihăniÅ£i în cale (Psalm 118, 1). FericiÅ£i toÅ£i cei ce se încred în El (Psalm 2, 11). Ferice de poporul al cărui Dumnezeu e Domnul (Psalm 143, 15). Åži iarăşi aÅŸa spune Hristos: „Ferice de cei ce plâng, fericiÅ£i cei umiliÅ£i, fericiÅ£i cei blânzi, fericiÅ£i cei împăciuitori, fericiÅ£i cei ce sufâr prigoană din pricina dreptăţii (Matei 5, 3—10). Vezi cum scripturile dumnezeieÅŸti nu fericesc nicăieri pe vreun bogat, pe vreunul de neam mare, sau pe cel ce a avut parte de slavă, ci numai pe cel ce a dobândit virtutea? Teama de Dumnezeu trebuie să fie temeiul nostru în tot ce facem sau suferim, ÅŸi, dacă aceasta a prins rădăcină în noi, nu numai tihna ÅŸi rangurile ÅŸi slava ÅŸi luarea aminte ce ni se arată, dar chiar ÅŸi asuprirea,  clevetirile,  batjocurile, ruÅŸinea ÅŸi caznele ÅŸi îndeobtÅŸte totul va rodi pentru noi  bucurie. Åži precum rădăcinile pomilor sunt amare, dar ne dau roade foarte dulci, tot aÅŸa, de bună seamă, ÅŸi tristeÅ£ea după voia lui Dumnezeu ne va aduce multă desfătare. Oricine s-a rugat adesea în durere ÅŸi a vărsat lacrămi, ÅŸtie cu câtă bucurie s-a ales, cum ÅŸi-a curăţat cugetul, cum s-a sculat plin de bună nădejde, căci după cum spun de atâtea ori, nu firea lucrurilor ci cugetul nostru ne mâhneÅŸte sau ne veseleÅŸte. Dacă deci pe acesta îl facem să fie aÅŸa cum trebuie, vom avea zălogul oricărei bucurii; ÅŸi precum trupul nostru e ajutat sau vătămat nu atât de firea aerului sau de înrâuririle din afară, cât de propia lui stare, tot aÅŸa se întâmplă ÅŸi cu sufletul, ba încă într-o măsură ÅŸi mai mare. Căci aici totul atârnă de voinţă, pe când la trup e  vorba de nevoia firii. De aceea ÅŸi Pavel după ce suferise nenumărate grozăvii: scufundări cu corabia, războaie, prigoniri, curse, năvala tâlharilor ÅŸi alte câte nici cu vorba nu se pot toate număra, ÅŸi, cu toate că murea în fiecare zi, nu numai că nu se văita, nici nu se mânia, ba încă se fălea ÅŸi se bucura, zicând? „Mă  bucur  acum  în   suferinÅ£ele   mele ÅŸi în timpul meu împlinesc  ce lipseÅŸte  suferinÅ£elor lui Hristos” (Colos. 1, 24). Åži iarăşi: „Ba mai mult, ne ÅŸi fălim chiar în necazurile noastre” (Rom. 5, 3). Dar fala nu e altceva decât sporirea plăcerii.

4. Drept aceea, dacă doreşti veselia, nu căuta bani, nici sănătatea trupească, nici slava, nici; puterea,   nici  desfătările, nici mesele bogate, nici veşmintele de mătase, nici ogoare costisitoare sau case  arătoase şi strălucitoare, sau altceva de felul acesta;  ci deprinde înţelepciunea cea după voia Domnului, prinde virtutea, şi nimic din cele de faţă sau din cele viitoare nu va mai putea să te mâhnească. Dar ce zic eu: Să te mâhnească? Ba încă, ceea ce întristează pe alţii, pentru  tine va fi un spor de bucurie. Căci bătăile, morţile, pagubele, învinuirile, grijile şi toate cele asemănătoare, când le răbdăm pentru Dumnezeu şi au această rădăcină, ne aduc multă plăcere în suflet.

Pe noi nimeni nu ne poate face nenorociţi, decât noi înşine, după cum nici fericiţi nu ne poate face altul decât noi înşine, după harul lui Dumnezeu. Şi ca să învăţaţi că numai acela e fericit care se teme de Dumnezeu, vă voi dovedi aceasta nu din cele trecute de mult, ci din acelea ce ni s-au întâmplat nouă de curând. Am fost în primejdie să ne fie dărâmat tot oraşul şi nimeni dintre cei bogaţi, dintre oamenii de seamă şi vestiţi n-a îndrăznit să iasă la iveală, ci au fugit toţi şi au dat înapoi; aceia însă care se temeau de Dumnezeu şi locuiau în mănăstiri, aceştia, alergând cu mult curaj, au nimicit toate (primejdiile), Relele întâmplate şi ameninţările aşteptate atât de puţin i-au îngrijorat sau înspăimântat, încât ei, care şedeau departe de nenorociri şi n-aveau nimic a împărţi cu ele, s-au aruncat de bună voie în mijlocul pârjolului de i-au scos pe toţi  teferi. Moartea, care  pare tuturor un lucru grozav şi înfiorător, au aşteptat-o cu toată râvnă şi au alergat spre ea cu mai multă  plăcere,  decât au alergat  alţii la dregătorii şi locuri de cinste. Ei ştiau că aceasta e cea mai mare slujbă şi cinste, şi au dovedit şi prin faptele lor, că numai acela e fericit care a prins înţelepciunea cea de sus, şi nu e supus la nici o schimbare, nici nu şuieră vreo restrişte, ci are parte de necurmată viaţă bună şi îşi râde de toate cele ce par a fi supărătoare. Acum cei care au ţinut slujbele cele mai mari sunt cuprinşi de multă supărare, căci locuiesc în închisoare, sunt puşi în lanţuri şi în fiecare zi se aşteaptă să moară, pe când aceştia (călugării) se bucură de cea mai curată plăcere şi chiar de se întâmplă vreo năpastă, care altora le pare îngrozitoare, pentru aceştia e mult dorită;  ei  ştiu la ce aleargă  şi  ce sfârşit îi aşteaptă după purcederea de aici (din lumea aceasta). Şi ei care-s însufleţiţi de atâta râvnă şi îşi râd de moarte, totuşi suferă pentru alţii şi din această suferinţă se aleg cu cel mai mare folos.

Cu osârdie dară, să avem grijă de sufletul nostru şi nimic din cele neaşteptate nu ne va putea întrista, .iar pentru cei închişi să rugăm pe Dumnezeu să-i scape de primejdia ce-i ameninţă. Dumnezeu putea cu totul să împiedice această nenorocire aşa ca să nu rămână din ea nici măcar rămăşiţe cât de mici; dar, ca să nu ne întoarcem iar la vechea toropeală, a făcut ca doar încetul cu încetul să se potolească şivoiul acestor grozăvii, ţinându-ne pe noi în frica aceleiaşi evlavii. Şi cum că lucrul acesta e adevărat şi că mulţi adică s-ar fi întors la trândăvia dinainte, dacă năpasta în întregul ei ar fi fost stârpită în scurt timp, se vede din următoarele: încă dăinuesc rămăşiţele nenorocirii şi hotărîrea împăratului e încă nedesluşită, şi toţi fruntaşii politici ai cetăţii  sunt încă în lanţuri, şi totuşi, mulţi din locuitorii  oraşului nostru, în dorul lor de a se scălda, aleargă la râu şi acolo fac o mie şi una de pozne, se dedau desfrâului, se zbenguiesc şi joacă, târind femeile după ei. Dar cum pot fi iertaţi aceştia, cum pot să se desvinovăţească?   De ce mustrare şi pedeapsă  nu-s ei vrednici?  Fruntea cetăţii e în închisoare, mădularele noastre (cetăţenii de  mijloc)  sunt  în  surghiun,  osânda faptelor săvârşite aci nu se ştie încă cum va fi, şi tu joci, şi şi  te sbengui, şi râzi? — Nu putem sta neîmbăiaţi, o să-mi spună vreunul. — Ce vorbă neruşinată! Ce vorbă  mojică şi stricată! Ia spune-mi: Câte luni sunt (de când nu v-aţi îmbăiat)? Câţi ani? N-au trecut nici trei săptămâni, de când eşti oprit de la  băi, şi te văicăreşti de parcă ai fi stat un an de zile nespălat. Tot aşa erai de pretinzător — ia spune-mi — şi  când  aşteptai  năvala  ostaşilor, când, în fiece zi, îţi vedeai moartea cu ochii, când fugeai  spre pustie şi alergai pe  culmile munţilor? Dacă ţi-ar fi propus atunci  cineva ca să stai un an întreg neîmbăiat, cu condiţia să scapi de această frică, nu ai fi  primit bucuros şi n-ai fi răbdat? Şi în loc să mulţumeşti lui Dumnezeu care te-a scăpat de toate astea fără nici o pagubă, iarăşi te zbengueşti şi te obrăzniceşti, şi, după ce a trecut teama, ai căzut iarăşi la o trândăvie şi mai mare ca înainte? Aşa de puţin te-a sguduit nenorocirea, că încă mai pofteşti băi? Şi chiar dacă băile s-ar lăsa slobode (pentru scăldători), nu ar fi îndestulătoare chiar primejdia în care se zbat cei închişi ca să-i înduplece chiar pe acei ce nu-s atinşi de această năpastă, de a-şi uita de orice desfătare (în aceste vremuri)? E vorba de viaţă şi de moarte, şi tu îţi aduci aminte şi vrei să te dai desfătărilor? Acuma faci pe mândru după ce ai scăpat? Ia seama să nu te înconjuri cu o pricină de pedeapsă mai mare şi să nu chemi iarăşi la tine cu mai multă străşnicie ameninţarea acum plecată şi să nu păţeşti la fel cu demonii de care vorbeşte Hristos: adică, după ce a ieşit duhul necurat şi găseşte mai în urmă casa (din care ieşise) goală şi măturată, luând cu sine alte şapte duhuri mai rele ca el, întră din nou în sufletul omului aceluia şi starea lui de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi (Luca 11, 24—26).

Să ne temem, deci, şi noi ca nu cumva, după ce am scăpat de cele de mai înainte, să ne atragem, după aceea, prin nepăsarea noastră (faţă de cele sfinte), şi nişte necazuri mai mari ca cele trecute. Ştiu că voi sunteţi străini de această nebunie ; dar astâmpăraţi şi pe cei svăpăiaţi, pedepsiţi-i, cuminţiţi-i, ca întotdeauna să ne bucurăm, precum a poruncit Pavel, pentru ca şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare să avem parte de multă răsplată şi pentru îndreptările noastre, şi pentru grijile ce am avut-o de alţii, prin harul şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cuTatălui împreună cu Sfântul Duh slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.