Predica a XXI-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XXI-a

Pentru întoarcerea episcopului Flavian şi pentru împăcarea împăratului cu oraşul Antiohiei şi către cei ce s-au făcut vinovaţi de răsturrnarea statuilor
 

Ţinută cu puţine zile înainte de Paşti, probabil chiar în săptămâna Patimilor

1. Cu zicerea cu care întotdeauna obicinuiam să încep în vremea primejdiilor, vorbind frăţiilor voastre, cu aceeaÅŸi îmi voi începe ÅŸi azi vorbirea către voi, ÅŸi voi zice împreună cu voi: Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a învrednicit să prăznuim azi sărbătoarea aceasta sfântă cu bucurie ÅŸi voie bună; binecuvântat să fie Dumnezeu care a dat iar trupului capul său, pe păstor oilor, pe învăţător ucenicilor, pe căpitan ostaÅŸilor, pe arhiereu preoÅ£ilor săi: binecuvântat să fie Dumnezeu care împlineÅŸte pe deplin ceea ce îi cerem sau îl rugăm. Căci nouă ne părea deajuns să scăpăm de relele ce ne ameninÅ£au ÅŸi întru aceasta era îndreptată toată rugăciunea noastră; dar iubitorul de oameni Dumnezeu, care totdeauna prin darul Lui dăruieÅŸte mai mult decât cerem noi, ne-a dat înapoi ÅŸi pe părintele nostru mai grabnic decât s-ar fi aÅŸteptat oricine. Cine ar fi crezut că în atât de puÅ£ine zile ÅŸi va pleca ÅŸi va vorbi cu împăratul ÅŸi va alunga toate nenorocirile ÅŸi se va întoarce atât de repede printre noi, ca să poată ajunge aci înainte de Sfintele PaÅŸti ÅŸi să-l serbeze cu noi împreună? Ci iată, s-a împlinit minunea neaÅŸteptată, am căpătat din nou pe părintele nostru ÅŸi avem ÅŸi o bucurie încă ÅŸi mai mare prin aceea că, împotriva aÅŸteptărilor, avem iar noroc de el. Pentru toate acestea să-i mulÅ£umim lui Dumnezeu cel îndurător, să ne minunăm de puterea ÅŸi de îndurarea Lui, de înÅ£elepciunea ÅŸi de grija ce o are pentru acest oraÅŸ. Căci diavolul prin îndrăzneÅ£ele lui uneltiri, a căutat s-o năruiască, ci Dumnezeu, prin această nenorocire, a împodobit ÅŸi oraÅŸul, ÅŸi pe episcop ÅŸi pe împărat ÅŸi i-a făcut pe toÅ£i mai străluciÅ£i ca înainte. Cetatea ÅŸi-a câştigat slavă pentru că,  cuprinsă fiind de această primejdie, a ocolit pe toÅ£i cei cu ranguri mari, pe cei împresuraÅ£i de multă bogăţie, pe cei care aveau marea trecere în faÅ£a împăratului, ÅŸi a cătat sprijin ÅŸi ajutor la biserică ÅŸi la preotul lui Dumnezeu, ÅŸi cu multă credinţă s-a aninat de nădejdea cea de sus. Măcar că mulÅ£i,  după plecarea părintelui obÅŸtesc (a episcopului Flavian) îi speriau pe cei din temniÅ£e, spunând: „împăratul n-o să-ÅŸi uite mânia, căci se va întărâta ÅŸi mai mult ÅŸi  se gândeÅŸte să dărâme tot  oraÅŸul”   ÅŸi băsnind  ÅŸi  alte  multe zvonuri încă mai grozave ca acestea, cei închiÅŸi nu se descurajau auzind  această veste, ci, pe când noi le spuneam:  „Astea sunt minciuni ÅŸi înÅŸelătorii de-ale diavolului ce vrea ca să fie abătute cugetele voastre”, ei răspundeau: „N’avem nevoie de  mângâiere prin  cuvinte; ÅŸtim  noi la cine am căutat ocrotire ÅŸi de ce  nădejde ne-am agăţat; am agăţat mântuirea noastră de o ancoră sfântă; n-am încredinÅ£at-o unui om ci atotputernicului Dumnezeu. De aceea ne ÅŸi bizuim că sfârÅŸitul va fi cu totul bun; căci nu se poate, nu se poate ca această nădejde a noastră să ne dea de ruÅŸine”. De câte cununi, de câte laude va Å£ine loc pentru oraÅŸ această izbândă a noastră? Câtă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu nu ne va aduce ÅŸi în celelalte treburi? Nu este, nu este însuÅŸirea unui suflet de rând, ca în năvala grelelor încercări să-Å£i Å£ii cugetul treaz, să câţi spre Dumnezeu ÅŸi, râzându-Å£i de toate cele omeneÅŸti, să cauÅ£i ocrotirea aceea de sus.

OraÅŸul nostru astfel ÅŸi-a sporit faima, iar episcopul nu a rămas mai prejos ca oraÅŸul. Căci el ÅŸi-a jertfit sufletul său pentru toÅ£i ÅŸi cu toate că erau multe piedici: vremea rea, vârsta, sărbătoarea ÅŸi—nu cea mai mică piedică— sora lui care trăgea să moară, el s-a ridicat mai presus de toate piedicile. Nu ÅŸi-a zis: „Ce înseamnă asta? Singura soră ce ne-a rămas, care a dus împreună cu mine jugul lui Hristos, care a vieÅ£uit laolaltă cu mine atâta vreme, ÅŸi care e cu sufletul pe buze, s-o las ÅŸi să  plec, fără s-o văd dându-ÅŸi duhul ÅŸi să-i ascult cele din urmă cuvinte? Dar ea ne ruga în fiece zi să-i închidem ochii,  să-i strângem ÅŸi să-i tocmim buzele laolaltă, ÅŸi să avem grijă de toate cele trebuincioase pentru înmormântare. Iar acum, oarecum văduvită ÅŸi lipsită de orice sprijin, nu va avea parte de nici una din aceste îngrijiri de la  fratele său, de la  care îndeosebi Å£inea să le aibă, ci, când îşi va da sufletul, nu va vedea pe acela care-i e cel mai drag. Dar aceasta nu va fi pentru ea mai greu decât nu ÅŸtiu câte morÅ£i? Căci chiar de s-ar fi aflat departe de mine, nu trebuia să alerg ÅŸi să încerc nu ÅŸtiu ce ca să-i fac acest serviciu? Adică cum? Acuma, când sunt aproape de ea, s-o părăsesc, ÅŸi, năpustind-o, să mă duc? Dar cum va răbda ea această singurătate în zilele după plecarea mea?” Episcopul nostru n-a spus nimic din toate acestea ÅŸi nici n-a gândit măcar aÅŸa ceva, ci, mai presus decât orice rudenie punând teama de Dumnezeu, a chibzuit cuminte că precum furtunile arată vrednicia cârmaciului, iar primejdiile pe a căpitanului de oÅŸti, tot aÅŸa vrednicia preotului străluceÅŸte mai bine în para ispitelor celor grele. „ToÅ£i, îşi zicea el, sunt cu privirile aÅ£intite asupra noastră: ÅŸi iudeii, ÅŸi păgânii. Să nu înÅŸelăm aÅŸteptările lor despre noi; să nu nesocotim această atât de mare năpaste, ci, lăsând în seama Domnului toate, să-i încredinţăm ÅŸi sufletele noastre”. Uită-te numai la mărimea de suflet a episcopului nostru ÅŸi la îndurarea lui Dumnezeu. A dobândit tot ce a nesocotit (pentru Domnul), ca să fie răsplătită râvna sa ÅŸi să aibă parte ÅŸi de o bucurie mai mare decât cea nădăjduită. s-a hotărît să serbeze praznicul în pământ străin ÅŸi departe de ai săi, pentru a-ÅŸi mântui cetatea; dar Dumnezeu ni l-a adus îndărăt înainte de PaÅŸti, ca să le prăznuiască laolaltă cu noi, ca să aibă ÅŸi răsplata râvnei sale ÅŸi să se înfrupte dintr-o mai mare veselie. Nu s-a temut de vremuiala anului, ÅŸi în tot timpul călătoriei lui a fost vreme de vară, n-a Å£inut seamă de vârsta lui, ÅŸi a străbătut această mare depărtare cu atâta uÅŸurinţă de parc-ar fi fost tânăr ÅŸi plin de vlagă; nu s-a gândit la moartea sorei sale ÅŸi nu s-a înmuiat, ÅŸi întorcându-se a găsit-o în viaţă, aÅŸa că a dobândit toate câte le nesocotise.

2. Astfel a câştigat cinste ierarhul nostru ÅŸi în faÅ£a lui Dumnezeu, ÅŸi în faÅ£a oamenilor, iar pentru împărat fapta aceasta e o podoabă mai strălucită decât orice diademă. Mai întâi pentru că s-a adeverit că ceea ce nu hărăzeÅŸte la nimeni altul, va hărăzi preoÅ£ilor; apoi fiindcă a dat iertarea ÅŸi a pus capăt mâniei sale cu multă grabă. Dar ca să aflaÅ£i mai desluÅŸit ÅŸi mărimea de suflet a împăratului ÅŸi înÅ£elepciunea vlădicului, îngăduiÅ£i-mi să vă povestesc câte ceva din vorbirea ce s-a Å£inut acolo. Voi spune ceea ce am aflat de la  unul din cei care au fost de faţă înăuntru la cele întâmplate, căci părintele nostru (Flavian), făcând la fel cu mărinimosul apostol Pavel, nu mi-a spus nici o vorbă, tăinuindu-ÅŸi meritele sale: ÅŸi celor care îl întreabă ce-a spus împăratului, cum l-a înduplecat, cum i-a potolit mânia, le răspunde aÅŸa: „Noi n-am ajutat cu nimic la treaba asta, ci împăratul, căruia Dumnezeu i-a îmblânzit înima, chiar înainte ca să deschid eu gura ÅŸi-a potolit toată supărarea ÅŸi ÅŸi-a alinat aţâţarea; ÅŸi vorbind de cele întâmplate ca ÅŸi cum altul ar fi fost cel jignit, împăratul pomenea, ca un străin, fără mânie, toate aceste întâmplări”. Dar ceea ce ierarhul nostru a tăinuit din smerenie, Dumnezeu a scos la iveală. Anume ce? Să iau povestea ceva mai de sus. După ce a ieÅŸit din oraÅŸul nostru, lăsându-i pe toÅ£i în atâta jale, el suferea mai adânc decât cei care se aflau în mijlocul necazurilor. Mai întâi s-a întâlnit în  cale cu  cei  trimeÅŸi de împărat să cerceteze cele întâmplate ÅŸi a aflat de la aceÅŸtia pentru ce au fost trimeÅŸi. Gândindu-se la relele ce aveau să năpădească oraÅŸul, la zăpăceala, la turburările, la surghiunul, spaima, groaza ÅŸi primejdiile ce ameninÅ£au, vărsa ÅŸiroaie de lacrămi de i se sfâşia sufletul; căci durerea părinÅ£ilor e ÅŸi mai mare, când nici măcar nu pot fi alături de copiii lor în suferinţă. AÅŸa a păţit ÅŸi acest prea iubitor părinte al nostru, care plângea nu numai asupra năpastelor ce aveau să bântuie, dar ÅŸi pentru că trebuia să fie aÅŸa de departe de suferinÅ£ele noastre. Dar ÅŸi aceasta s-a întâmplat pentru mântuirea noastră. Căci, după ce află acesteia de la  trimiÅŸii împăratului, începu să verse ÅŸiroaie ÅŸi mai fierbinÅ£i de lacrămi, se apropie de Dumnezeu cu ÅŸi mai multe rugăciuni ÅŸi îşi petrecu nopÅ£ile veghind ÅŸi rugând pe Cel de sus să vie în ajutorul oraÅŸului ce sufere aÅŸa de amarnic, ÅŸi să îmblânzească cugetul împăratului. Când s-a urcat însă în acea măreaţă cetate a Romei ÅŸi a intrat în curÅ£ile împărăteÅŸti, se opri el mai întâi departe de împărat, mut, plângând, cu privirea spre pământ, dosindu-se, de parcă el ar fi săvârÅŸit toate acele nelegiuiri, s-a purtat astfel pentru că voia mai întâi cu înfăţiÅŸarea, cu privirea, cu lacrămile lui să-l tragă spre milă, ÅŸi apoi să-ÅŸi înceapă apărarea. Căci o singură îngăduinţă le rămâne celor greÅŸiÅ£i: să tacă ÅŸi să nu vorbească nimic despre cele întâmplate. El năzuia să scoată patima aceea din sufletul împăratului, ÅŸi s-o bage pe cealaltă: să alunge, adică, mânia ÅŸi să vâre, în locul ei, mila, ca astfel să pregătească drum cuvintelor apărării: ÅŸi aÅŸa s-a ÅŸi întâmplat. Åži precum Moise, când s-a suit la munte, după ce poporul său a greÅŸit, a stat mut până când l-a îmbiat Dumnezeu la vorbă, zicând: „Lasă-mă ÅŸi voi prăpădi acest popor” (Exod 32, 10), tot aÅŸa a făcut ÅŸi episcopul nostru.

ÃŽmpăratul, când l-a văzut plângând ÅŸi cu capul plecat, s-a apropiat de el ÅŸi, prin vorbele cu care l-a agrăit, i-a arătat cât de miÅŸcat a fost de lacrămile preotului. Åži cuvintele acestea nu erau ale unui om supărat sau mâniat, ci ale unui om mai mult mâhnit ÅŸi îndurerat. Åži ca să vă încredinÅ£aÅ£i, vă voi spune chiar cuvintele împăratului. n-a zis: „Ce înseamnă, asta? Ce, vii ca sol pentru niÅŸte oameni nelegiuiÅ£i ÅŸi răufăcători, care nici nu merită să trăiască, pentru niÅŸte tirani, răzvrătiÅ£i, vrednici de cea mai grea pedeapsă?” Nu, ci lăsând la o parte astfel de vorbe, a alcătuit o apărare plină de greutate ÅŸi cinste, în care pomenea de binefacerile cu care a copleÅŸit cetatea noastră în tot timpul domniei sale, ÅŸi la pomenirea fiecăreia din acestea, zicea: „Şi în schimbul faptelor mele aÅŸa au trebuit să se poarte ei cu mine? Pentru ce nedreptăţi sau asupriri m-au pedepsit astfel? De ce vină mare sau mică, mă învinovăţesc, de s-au apucat să mă batjocorească nu numai pe mine, dar ÅŸi pe cei morÅ£i (ei tîrîseră în noroi ÅŸi statuia împărătesei care era moartă)? Nu era deajuns să-ÅŸi stâmpere furia cu cei vii? Pe semne că ÅŸi-au închipuit că N-au făcut nici o ispravă, dacă N-au batjocorit ÅŸi pe cei morÅ£i. După părerea lor, noi am fost nedrepÅ£i: atunci trebuiau aÅŸadar să cruÅ£e pe răposaÅ£i care N-au fost vinovaÅ£i cu nimic, căci n-aveau nici un temeiu să pună ÅŸi pe seama lor aceste învinuiri. n-am pus totdeauna cetatea asta în fruntea celorlalte ÅŸi n-am socotit-o mai scumpă mie chiar decât pe aceea care mi-a dat viaÅ£a? Åži dorinÅ£a mea neincetată era să văd oraÅŸul acesta, ÅŸi o spuneam faţă de toÅ£i întărind-o chiar cu jurământ!”.

3. Atunci ierarhul, gemând amarnic şi vărsând lacrimi şi mai fierbinţi, n-a mai păstrat tăcerea; vedea  doar că această apărare a împăratului face vina noastră şi mai mare. Ci, suspinând din greu şi amarnic, zise: „Mărturisim, împărate, căci nu o putem  tăgădui, această mare dragoste pe care ai arătat-o patriei noastre şi tocmai de aceea plângem şi mai vârtos, pentru că demonii au pizmuit această dragoste atât de mare şi noi ne-am arătat nerecunoscători faţă de binefăcătorul nostru, ba încă, pe cel ce ne iubea, l-am întărâtat foarte. Chiar dacă ai dărâma cetatea noastră,  chiar de i-ai da foc, ne-ai omorî şi ai face orice,  tot nu ne-ai pedepsi aşa cum se cuvine, căci noi înşine, luând-o înainte, am ajuns într-un hal care e mai rău  decât o mie de morţi. Ce poate fi mai amar, decât să dovedeşti că ai întărâtat pe nedrept pe cel ce te iubea şi te umplea de binefaceri, şi să afle acest lucru tot pământul şi să fie toţi  încredinţaţi de nerecunoştinţa noastră fără margini? Dacă barbarii năvălind ne-ar fi dărâmat zidurile, ne-ar fi dat foc la case şi ar fi plecat luându-ne cu ei ca robi, nenorocirea n-ar fi fost aşa de mare. Şi de ce anume? Pentru că atâta vreme cât tu erai în viaţă şi ne arătai atâta bunăvoinţă, puteam nădăjdui că toate nenorocirile acestea se vor sfârşi, că noi ne vom întoarce la vechea stare şi că vom dobândi o libertate încă şi mai strălucită. Dar acuma, când bunăvoinţa ta a pierit, şi dragostea ta, care pentru noi preţuia mai mult ca un zid, s-a stins, la cine vom mai căuta ocrotire  (în ceasul   primejdiei)?  Unde ne vom îndrepta privirile, după ce am mâniat pe un stăpân aşa de dulce şi pe un tată. aşa de prietenos? Fapta lor e, de bună seamă, fără pereche,  dar au şi pătimit  la fel, căci nu cutează să se uite în ochii nici unui  om,  şi nu îndrăsnesc să se uite nici măcar la soare cu ochii liberi, deoarece ruşinea strânge pleoapele laolaltă şi le sileşte să-i acopere. Curajul pierindu-le, sunt acum în o stare mai rea ca robii de război şi rabdă cea mai mare necinste când se gândesc şi la grozăvia năpastei şi la batjocura la care i-a împins răzvrătirea lor: nici nu pot măcar să răsufle, deoarece, din pricina persoanei care a fost jignită, au făcut din toţi  locuitorii pământului cei mai  înverşunaţi pârâtori (ai cetăţii noastre). Dar dacă vrei, o împărate, este leac pentru aceste rele şi tămăduire pentru rana aceasta. Adesea s-a întâmplat aceasta şi cu oameni singuratici: poticniri mari şi nesuferite au fost prilej de mare dragoste. Aşa s-a întâmplat şi cu neamul nostru omenesc. Căci, când Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a băgat în paradis şi l-a învrednicit de multă cinste, diavolul, nerăbdând o aşa de mare fericire, l-a pismuit pe om şi l-a scos din locul acela de frunte. Dar Dumnezeu nu l-a părăsit pe om, ci în  loc de paradis ne-a deschis nouă cerul, prin aceasta însăşi arătându-Şi propria Lui îndurare şi totodată pedepsind şi pe diavol mai din greu. Fă şi tu la fel. Demonii au făcut  tot ce  le-a stat prin  putinţă  ca să îndepărteze bunăvoinţa ta de aceea care ţi-era mai dragă ca toate: ştiind acum aceasta, pedepseşte-ne cum vrei, dar nu ne alunga de la  dragostea  ta cea de mai înainte. Iar dacă-mi îngăduieşti să spun ceva care ar părea ciudat, apoi arată-ne acum o bunăvoinţă şi mai mare ca înainte şi scrie iar cetatea printre cele mai dragi ale tale, dacă vrei să pedepseşti pe demonii ce au făcut această ispravă. Căci dacă o prăpădeşti, o dărâmi şi o nimiceşti, vei face tocmai ceea ce doresc ei (demonii); dacă însă te lepezi de mânia ta şi mărturiseşti că o iubeşti iar, cum o iubeai mai înainte, le-ai dat o lovitură de moarte şi totodată cea mai mare pedeapsă, dovedind că ei nu numai că nu s-au ales cu nimic din uneltirea lor, dar că totul a ieşit pe dos de cum se aşteptau ei. Drept ar fi să faci aşa şi să te milostiveşti de această cetate pe care, din pricina dragostei tale, atât au pismuit-o demonii; dacă nu i-ai fi arătat o aşa de fierbinte dragoste, nici aceia n-ar fi pismuit-o atâta. Aşa că, măcar că e ciudat ce-am spus, e totuşi adevărat că din pricina dragostei tale a pătimit astfel Cu cât de mult mai dureroase sunt pentru noi vorbele cuprinse în această apărare a ta, decât chiar focul sau năruirea (căreia vreai să meneşti oraşul nostru)?! Acum spui că ai fost jignit şi că ai păţit o ruşine cum n-a păţit nici un alt împărat dinaintea ta, (E adevărat), dar, dacă vrei tu, prea îndurătorule, prea înţeleptule şi plin de multă evlavie Împărat, această batjocură îţi va pune pe cap o cunună mai mare şi mai strălucită decât această diademă, care este semnul virtuţii tale şi dovada dărniciei celui care ţi-a dat-o. Însă cununa aceasta împletită din această dragoste de oameni va fi numai meritul tău şi al înţelepciunii tale;  oamenii nu se vor minuna atâta de aceste pietre  preţioase cât te vor lăuda că ţi-ai biruit mânia. Ţi-au răsturnat statuile? Dar poţi să ridici altele mai mândre ca acelea. Dacă vei ierta vinovaţilor nelegiuirea lor, şi nu-i vei supune la nici o pedeapsă, nu-ţi vor ridica în târg, un chip de aramă, nici de aur, nici împodobit cu pietre scumpe, ci un chip dintr-un material mai preţios ca orice, pe lume, un chip îmbrăcat cu milă şi îndurare. Aşa te va aşeza fiecare în cugetul lui, şi vei avea atâtea statui câţi oameni sunt  pe lume şi câţi vor fi. Căci despre aceasta vom  auzi nu numai noi, ci şi cei după noi, şi toţi cei ce vor veni după ei. Şi aceştia te vor iubi şi te vor admira ca şi cum lor le-ai fi făcut acest bine. Şi că spun acestea nu ca să te măgulesc, ci că într-adevăr aşa va fi negreşit, Iţi voi spune o veche întâmplare, ca să afli că pe regi îi fac de obicei vestiţi nu atât taberile, armele şi averile, mulţimea supuşilor şi altele de acest fel, cât înţelepciunea şi blândeţea sufletului lor.

Se zice că fericitul Constantin, odată, după ce statuia lui a fost cândva lovită cu pietre, pe când mulÅ£i îl îndemnau să ia măsuri spre a pedepsi pe răzvrătiÅ£i, spunându-i că cei ce au aruncat pietre i-au stricat tot chipul, el pipăindu-ÅŸi faÅ£a cu mâna ÅŸi surâzând a zis: „Nu văd să fie nici o rană pe fruntea mea, ci capul mi-e teafăr, ÅŸi teafăr mi-e tot chipul”, iar aceia, roÅŸind ÅŸi ruÅŸinându-se, s-au lăsat de sfatul lor cel hain. Åži vorba aceasta a lui o ÅŸtiu toÅ£i acum, ÅŸi atâta vreme nu a ofilit, nici n-a izbutit să stingă amintirea înÅ£elepciunii lui. Decât câte trofee de biruinţă nu e mai strălucită fapta aceasta a împăratului?! Multe ÅŸi mari cetăţi a ridicat el, mulÅ£i barbari a răpus, ÅŸi, totuÅŸi, nu ne aducem aminte de nimic din acelea, dar spusa aceasta se povesteÅŸte până azi ÅŸi o vor auzi-o ÅŸi cei ce vin după noi, ÅŸi cei ce vor veni după aceia. Åži e de mirare nu numai că o vor auzi, dar că ÅŸi cei ce spun, o spun cu laude ÅŸi blagosloviri, ÅŸi cei care o aud, o ascultă la fel ÅŸi nu e nimeni care, după ce o aude, să poată rămânea tăcut, ci îndată strigă de bucurie, laudă pe cel ce a spus-o ÅŸi îi urează tot binele, măcar că e răposat. Dacă la oameni a avut parte doar pentru vorba asta  de atâta slavă, de ce cununi nu va avea parte în faÅ£a milostivului Dumnezeu?

Dar ce e nevoie să pomenim de Constantin ÅŸi de pilde străine, când ar trebui să te luăm de aici pe tine ÅŸi meritele tale ca mărturie? Adu-Å£i aminte de mai înainte, când, cu prilejul acestei sărbători (PaÅŸtele), ai trimes în toate părÅ£ile pământului o scrisoare prin care porunceai să li se dea la toÅ£i drumul din temniÅ£i ÅŸi să li se ierte vina: ÅŸi, ca ÅŸi cum aceasta nu ar fi fost deajuns să-Å£i arăţi îndurarea ta, spuneai în scrisoare: „O, de aÅŸ putea să-i chem ÅŸi pe cei morÅ£i, să-i înviez ÅŸi să-i aduc la viaÅ£a de mai înainte!” De aceste vorbe adu-Å£i aminte acum! Iată vremea de a chema îndărăt pe cei morÅ£i, a-i învia ÅŸi a-i aduce la viaÅ£a de mai înainte. Căci aceÅŸtia (locuitorii Antiohiei) sunt ca ÅŸi morÅ£i ÅŸi, înainte chiar de a se pronunÅ£a hotărîrea, cetatea a tăbărît la porÅ£ile iadului. ÃŽnviaz-o, aÅŸadar, pe dânsa, fără bani, fără cheltuială, fără pierdere de timp ÅŸi fără vreo osteneală. E destul să deschizi gura, ca să scoli cetatea ce zace acum în întuneric. Acuma fă ca să-ÅŸi capete un nume (Episcopul sugerează împăratului ideea ca să schimbe numele Antiohiei ÅŸi s-o numească după numele împăratului) de aici încolo, de la  îndurarea ta; ea nu va fi atât de recunoscătoare acelui ce a întemeiat-o de la  început, cât va fi hotărîrii tale ÅŸi cu drept cuvânt. Căci acela, după ce i-a dat un început, a plecat; tu însă, pe ea, care s-a dărâmat după ce ajunsese mare ÅŸi se bucurase de atâta tihnă, vei învia-o din nou. N-ar fi fost atât de mirare că ai fi scăpat-o de primejdie după ce ar fi cuprins-o ÅŸi pustiit-o barbarii, cât e de mirare că ai cruÅ£at-o acum; fapta aceea au făcut-o adesea mulÅ£i împăraÅ£i; aceasta, însă, o vei face doar tu singur ÅŸi cel dintâi împotriva tuturor aÅŸteptărilor. Ca un stăpânitor să-ÅŸi apere supuÅŸii nu e deloc un lucru de mirare sau de neaÅŸteptat, ci un fapt, care se întâmplă adeseori; să înnăbuÅŸi, însă, mânia, după ce ai suferit atât ÅŸi atâtea, aceasta, întradevăr, întrece orice fire omenească, GândeÅŸte-te că trebuie să ai în vedere acum nu numai soarta Antiohiei, ci ÅŸi slava ta, ba chiar soarta întregului creÅŸtinism. Acuma ÅŸi jidovii ÅŸi elenii ÅŸi barbarii de pe toată faÅ£a pământului (căci ÅŸi ei au prins de veste) sunt cu ochii pe tine, aÅŸteptând să vadă ce vei hotărî privitor la cele întâmplate în Antiohia. Dacă vei da o hotărîre miloasă ÅŸi blândă, toÅ£i o vor lăuda, vor slăvi pe Dumnezeu ÅŸi vor zice: Vezi ce mare e puterea creÅŸtinismului? El stăpâneÅŸte ÅŸi înfrânează pe un om care nu-ÅŸi are de potriva lui pe nimeni în lume, care e volnic să strice ÅŸi să nimicească orice, învăţându-l o atât de mare stăpânire de sine, de care n-ar fi putut da dovadă nici măcar un om de rând. Cu adevărat mare e Dumnezeul creÅŸtinilor, care face din oameni îngeri ÅŸi îi ridică mai presus de orice slăbiciune firească. Să nu nutreÅŸti acea teamă zadarnică, ÅŸi să nu iei în seamă pe cei ce spun că celelalte cetăţi vor fi mai rele ÅŸi, dacă nu vei pedepsi pe aceasta, te vor nesocoti ÅŸi mai mult. Căci dacă n-ai fi avut mijlocul să le pedepseÅŸti ÅŸi dacă, făcând ei ce au făcut, te-ar fi biruit cu silnicia lor, iar puterea lor ar fi fost deopotrivă cu a ta, cu drept cuvânt ai fi putut nutri asemenea bănuieli; dar când însă, înspăimântaÅ£i, stau ca ÅŸi morÅ£i de frică, ÅŸi, prin mijlocirea mea, au alergat la picioarele tale, ÅŸi nu aÅŸteaptă în fiecare zi altceva decât prăpastia (morÅ£ii) ÅŸi, cu ochii la cer, fac rugăciuni obÅŸteÅŸti, rugând pe Dumnezeu să vină să ia parte cu mine la această solie, ÅŸi ca niÅŸte oameni ce’s la sfârÅŸitul vieÅ£ii, fiecare îşi face diata: cum nu ar fi zadarnică această teamă a ta, împărate? Dacă s-ar fi dat porunca să fie junghiaÅ£i, n-ar fi pătimit atâta, cât pătimesc acum, de atâtea zile trăind tot în spaimă ÅŸi tremur, ÅŸi când vine seara, ei nu se mai aÅŸteaptă să vadă zorile, iar când se face ziuă, nu mai nădăjduesc să ajungă seara. MulÅ£i, umblând prin deÅŸert, au dat ÅŸi peste fiare când se vârau prin desiÅŸuri, nu numai bărbaÅ£i, dar ÅŸi copii mici ÅŸi femei de neam, cuviincioase ÅŸi aÅŸezate, ce stăteau ascunse, multe zile ÅŸi nopÅ£i, în peÅŸteri, văgăuni ÅŸi găuri pustii. Cetatea a dat peste un nou fel de robie; cu toate că zidurile ÅŸi clădirile sunt în picioare, locuitorii pătimesc mai rău decât cei din oraÅŸele cuprinse de flăcări; deÅŸi nu-i ameninţă nici un barbar ÅŸi nu se iveÅŸte nici un duÅŸman, stau mai prost decât robii ÅŸi e de-ajuns să se miÅŸte o foaie ca să fie speriaÅ£i pe o zi întreagă. Lucrul acesta îl ÅŸtie toată lumea ÅŸi dacă (ceilalÅ£i locuitori ai împărăţiei) ar vedea cetatea noastră dărâmată, nu s-ar cuminÅ£i atât ca acum când le-a fost deajuns să audă nenorocirile ei. Prin urmare nu te gândi că celelalte cetăţi vor fi mai rele. Dacă ai fi năruit celelalte cetăţi, nu le-ai fi mustrat aÅŸa de aspru cum îi pedepseÅŸti acum pe aceÅŸtia mai aspru decât cu orice pedeapsă prin aÅŸteptarea viitorului nesigur. Nu le prelungi mai departe suferinÅ£ele, ci lasă-i să mai răsufle.

E foarte uşor şi fără multă osteneală să mustrezi pe supuşi şi să-i pedepseşti pentru faptele lor rele; dar să cruţi pe acei ce s-au făcut vinovaţi de o jignire grea şi să ierţi pe acei care au săvârşit fapte ce nu-s vrednice de iertare, aceasta e un lucru pe care rar om îl poate face, mai ales când cel care a suferit jignirea e un împărat. A supune un oraş prin frică e uşor; ca să-i faci însă pe toţi să te iubească, şi să-i îndupleci să fie plini de bunăvoinţă faţă de domnia ta şi să facă rugăciuni, nu numai îndeobtşte, ci fiecare la el acasă, pentru stăpânirea ta, e lucru greu: de-ar cheltui cineva oricât de multe parale şi ar pune în mişcare oricâte oşti, orice ar face, nu-i va fi deloc uşor să tragă spre sine dragostea atâtor oameni; ci tu poţi să faci acum acest lucru foarte uşor, fără nici o osteneală. Căci şi cei cărora Ie faci bine, cât şi acei ce vor auzi despre aceasta, vor avea faţă de tine o dragoste deopotrivă cu a acelora faţă de care te-ai milostivit. Câte grămezi de bani n-ai da, la ce trude nu te-ai supune, ca în scurt timp, să câştigi toată omenirea şi să-i îndupleci pe toţi câţi sunt acum şi vor fi, să se roage pentru tine, tot aşa cum se roagă pentru copiii lor.

Dacă atât de mare e răsplata ce o capeÅ£i de la  oameni, gândeÅŸte-te cât de mare e aceea ce o vei primi de la  Dumnezeu, nu numai pentru faptele de acum, dar ÅŸi pentru cele ce  se vor săvârÅŸi mai târziu „de către alÅ£ii,  căci dacă s-ar întâmpla vreodată ceva asemănător cu   ceea  ce  s-a   întâmplat   acum — ferească Dumnezeu! — ÅŸi dacă cei jigniÅ£i ar vrea să ia măsuri de pedepsire a celor vinovaÅ£i, îndurarea ÅŸi înÅ£elepciunea ta le va sluji drept orice învăţătură ÅŸi îndreptare: vor fi cuprinÅŸi de ruÅŸine ÅŸi sfială, ca să se lase mai prejos în ochii lumii, când au înainte o astfel de pildă de stăpânire de sine. Astfel vei ajunge învăţătorul tuturor urmaÅŸilor ÅŸi le vei smulge cununa biruinÅ£ii, chiar dacă ei s-ar înălÅ£a până la cele mai înalte culmi ale filosofiei. Căci nu e tot una ca unul să dea cel dintâi pilda bunătăţii, ÅŸi ceilalÅ£i, luându-se după el, să facă la fel. De aceea oricine după tine va da cât de cât dovadă de omenie ÅŸi blândeÅ£e, tu vei împărÅ£i răsplata cu acela; căci cine înfige rădăcina unui pom în pământ, acela a ÅŸi pus temelia pentru roadele pe care le va da pomul. De aceea acum nimeni nu poate împărÅ£i cu tine răsplata omeniei, căci e numai meritul tău singur: tu însă, dacă în viitor se vor mai ivi unii ca tine, vei putea să împarÅ£i meritul cu toÅ£i urmaÅŸii pe bună dreptate, ÅŸi să te alegi cu atâta laudă cu câtă se aleg învăţătorii de pe urma ÅŸcolarilor lor; iar dacă nu se va ivi vreunul ca tine, te vor copleÅŸi cu laude ÅŸi vorbe bune toate generaÅ£iile viitoare. ÃŽnchipueÅŸte-Å£i ce lucru mare e ca toÅ£i ce vor veni după noi să audă că, în vreme ce un oraÅŸ aÅŸa de mare s-a făcut vinovat de pedeapsă ÅŸi răzbunare, fiind toÅ£i cuprinÅŸi de frică, ÅŸi comandanÅ£ii de armate ÅŸi guvernatorii ÅŸi judecătorii, ÅŸi necutezând nici unul să spună măcar o vorbă întru apărarea acelor nefericiÅ£i, venind un singur bătrân, încredinÅ£at ca preoÅ£ia lui Dumnezeu, numai prin înfăţiÅŸarea lui, apropiindu-se de împărat, l-a făcut pe acesta îndurător,  ÅŸi  ceea  ce n-a  hărăzit la nici unul din cei ce erau mai prejos ca dânsul, a dăruit, pentru că cinstea legile dumnezeieÅŸti, unui singur bătrân. Căci chiar ÅŸi  numai  prin aceea, împărate, că  cetatea m-a  trimis pe mine cu această solie, Å£i-a făcut nu mică cinste: ei au avut părerea cea mai bună ÅŸi mai frumoasă despre tine, (socotind) că, din toate dregătoriile ce sunt îni slujba ta, tu pui mai presus pe preoÅ£ii lui Dumnezeu, oricât ar fi ei de neînsemnaÅ£i. Åži vin nu numai în numele acelora, dar mai ales în numele Stăpânului comun al îngerilor ca să spun sufletului tău prea blând ÅŸi prea blajin aceste cuvinte: „Dacă veÅ£i ierta oamenilor greÅŸelile lor, ÅŸi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greÅŸelile voastre” (Mat. 6, 14). AÅŸadar adu-Å£i aminte de ziua aceea când toÅ£i vom da socoteală despre faptele noastre; gândeÅŸte-te că chiar dacă ai   păcătuit  ceva, prin  această hotărâre ÅŸi părere a ta vei putea să-Å£i speli toate greÅŸelile, fără trudă, fără sudoare. AlÅ£ii, când sunt trimeÅŸi  ca soli, aduc aur, argint ÅŸi altele de acest fel; eu vin la împărăţia ta cu legile cele sfinte, ÅŸi pe acestea le pun înainte, în loc de orice daruri. Åži te rog la fel cu Stăpânul nostru, care, deÅŸi e zilnic batjocorit de noi, nu încetează de a le hărăzi tuturor darurile Sale. Să nu ne faci de ruÅŸine nădejdile, să nu zădărniceÅŸti făgăduielile. Åži aş  dori să  ÅŸtii ÅŸi acest lucru: dacă vrei să te împaci cu cetatea noastră ÅŸi să-i întorci iar bunăvoinÅ£a ta ÅŸi să te lepezi de această dreaptă mânie, mă voi întoarce acasă cu multă încredere; dacă însă vei îndepărta oraÅŸul de la  bunăvoinÅ£a ta, nu numai nu mă voi întoarce ÅŸi nu-i voi mai vedea pământul, dar de aci încolo mă voi ÅŸi lepăda cu totul de el ÅŸi mă voi face cetăţean al altui oraÅŸ. Căci să nu-mi ajute Domnul ca să-mi fac vreodată patrie din acea cetate cu care tu, cel mai blând dintre oameni, nu vrei să te învoieÅŸti ÅŸi să te împaci”.

4. Cu aceste vorbe şi altele la fel, atât de mult a turburat pe împărat, că s-a întâmplat cu el tocmai ce s-a întâmplat odinioară cu Iosif. Căci precum atunci acestuia, la vederea fraţilor săi, îi venea să plângă, însă îşi ascundea duioşia ca să nu se dea de gol; tot aşa şi împăratul plângea în cugetul lui, dar nu-şi arăta lacrimile din pricina celor de faţă. N-a putut însă să-şi ascundă înduioşarea,  ci s-a dat pe faţă chiar fără voie. Căci după această cuvântare (a episcopului), împăratul n-a mai avut nevoie de alte cuvinte, ci de o singură zicere, care îl împodobea cu mult mai mult decât diadema.

Ce anume zicea? „Ce e aÅŸa de mirare că ÅŸi noi, oameni fiind, nu vom mai Å£ine mânie unor oameni, de vreme ce ÅŸi Stăpânul lumii venind pe pământ ÅŸi făcându-se rob pentru noi, a fost răstignit de cei cărora le făcuse bine, s-a rugat totuÅŸi pentru cei ce l-au răstignit ÅŸi a strigat către Tatăl Său, zicând: „Iartă-le lor că nu ÅŸtiu ce fac”  (Luca 23, 34). Ce e aÅŸadar de mirare că ÅŸi noi vom ierta tovarăşilor noÅŸtri de robie?”

Åži cum că vorbele acestea nu erau o prefăcătorie, ne-au dovedit toate faptele întâmplate ÅŸi mai ales acesta, pe care vi-l voi spune acum: chiar pe ierarhul acesta al nostru, care voia să rămână acolo să prăznuiască serbarea împreună cu el, l-a silit, să se grăbească cu mare zor ÅŸi să vină la concetăţenii săi. „Ştiu, spunea el (împăratul), că sufletele lor sunt acum cuprinse de spaimă ÅŸi că au mai rămas multe dureri de pe urma acestei nenorociri: du-te, mângâie-i. Dacă vor vedea cârmaciul, nu-ÅŸi vor mai aduce aminte de furtuna trecută, ci vor ÅŸterge ÅŸi aducerea aminte despre toate aceste necazuri”. Åži pentru că episcopul nostru îl ruga cu stăruinţă, ca să trimeată înainte pe feciorul său, vrând împăratul să dovedească cu tot dinadinsul, că a ÅŸters din cugetul lui orice mânie, a zis: „RugaÅ£i-vă să fie înlăturate piedicile astea, să se sfârÅŸească aceste războaie, ÅŸi de bună seamă voi veni eu însumi”. Se poate mai mare blândeÅ£e ca la acest suflet? RuÅŸineze-se păgânii de acum sau, mai de grabă, nu numai să se ruÅŸineze, ci să se ÅŸi cuminÅ£ească ÅŸi, lepădându-se de rătăcirea lor, să vină la creÅŸtinismul cel măreÅ£, după ce au învăţat de la împărat ÅŸi de la ierarh rânduiala vieÅ£ii noastre.

Şi prea iubitorul de Dumnezeu împărat nu s-a oprit aici, ci, după ce episcopul plecase din oraş şi trecuse marea, a trimis şi acolo câţiva, ca să-l caute şi să-i  dea  zor, iscodind  ca nu cumva să-şi piardă vremea şi să facă cetăţii bucurie numai pe jumătate, prăznuind serbarea (Paştilor) în altă parte (decât Antiohia). Ce părinte a fost vreodată aşa de blajin ca să-şi împingă pană într-acolo grija sa pentru cei ce l-au jignit?

Să vă spun şi altă faptă spre lauda acestui om drept (Flavian). Ducând bine la capăt această însărcinare, nu s-a grăbit, cum ar fi făcut în locul său altul, iubitor de slavă, să aducă el însuşi scrisoarea ce ne scăpa de mâhnirea aceea a noastră; ci, deoarece el purcedea mai domol, a trimis înainte pe unul din cei ce ştiu să călărească bine, spre a aduce cetăţii vestea cea bună, ca să nu prelungească suferinţa prin zăbava întoarcerii sale.

Graba lui cea mare era, nu ca să aducă el scrisoarea cea fericită şi plină de atâta bucurie ci ca patria noastră să poată răsufla cât mai repede în linişte.

Aşadar, ce aţi făcut acum de curând, când aţi încununat cu verdeaţă târgul, aţi aprins felinare şi aţi presărat flori în faţa prăvăliilor, într-un cuvânt, pregătind un praznic de parcă atunci s-ar fi întemeiat cetatea, aceasta s-o faceţi totdeauna şi de aci încolo, dar altfel: încununându-vă cu virtute, nu cu flori, aprinzând o lumină în suflete prin faptele voastre, bucurându-vă cu o bucurie duhovnicească şi neîncetând de a-I mulţumi lui Dumnezeu întruna pentru toate acestea; nu numai pentru că a pus capăt relelor, dar şi pentru că a îngăduit să se întâmple, şi să-i fim  foarte mulţumitori, căci şi prin una, şi prin cealaltă a împodobit cetatea noastră.

„PovestiÅ£i toate acestea copiilor voÅŸtri” după vorba prorocului (Ioil 1, 3), „şi aceia iarăşi copiilor lor, iar aceÅŸtia, leatului următor”, pentru ca toÅ£i care vor fi de aci înainte până la sfârÅŸitul veacurilor să afle de îndurarea ÅŸi milostivirea arătată de Dumnezeu acestui oraÅŸ, să ne fericească pe noi cei ce am avut parte de atâta bunăvoinţă, să se minuneze de împăratul nostru care a ridicat un oraÅŸ aÅŸa de căzut ÅŸi să se aleagă ÅŸi ei cu un câştig, fiind mânaÅ£i de toate aceste întâmplări spre mai multă cucernicie. Amintirea veÅŸnică a acestor lucruri nu ne va ajuta numai pe noi, ci povestirea păţaniilor noastre va putea fi de folos foarte mare ÅŸi celor ce vor veni după noi. Socotind toate acestea, să mulÅ£umim totdeauna iubitorului de oameni Dumnezeu, ÅŸi când ne scoate din primejdii ÅŸi când ne trimite nenorociri, căci noi ÅŸtim atât din Sfintele Scripturi, cât ÅŸi din cele întâmplate nouă, că El chiverniseÅŸte toate spre folosul nostru cu harul Său cel întotdeauna ocrotitor, de care fie ca ÅŸi noi necurmat să ne bucurăm ÅŸi să avem parte ÅŸi de împărăţia cerurilor, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia se cuvine slavă ÅŸi laudă în vecii vecilor. Amin.