Prefaţă

din “Predici la duminici şi sărbători”

Prefaţă

Ceea ce spuneam în urmă cu 25 de ani elevilor seminarişti, ca profesor de teologie pastorală, vă spun acum şi vouă, tuturor preoţilor români:

Prima şi cea mai esenţială datorie a pastorului duhovnicesc este luminarea minţii enoriaşilor săi cu adevărata învăţătură despre credinţa şi purtarea creştină.

Aceasta se vede din exemplul ÅŸi învăţătura Mântuitorului Hristos. El arată că spre aceasta este misiunea Sa: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiÅ£i cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea ÅŸi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaÅ£i” (Luca 4, 18). Åži umblând cu predica prin sate ÅŸi cetăţi, zicea: „Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu ÅŸi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Luca 4, 43). „Să mergem in altă parte, prin cetăţile ÅŸi satele învecinate ca să propovăduiesc ÅŸi acolo, căci pentru aceasta am venit” (Marcu 1, 38).

Această misiune de învăţătură a oamenilor, Mântuitorul a ÃŽncredinÅ£at-o Apostolilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, văd trimit ÅŸi Eu pe voi” (Ioan 20, 21); „Drept aceea, mergând, invăţaÅ£i toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui ÅŸi al Fiului si al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).

Apostolii au împlinit porunca dată lor de Iisus Hristos; cu predica lor au răspândit creştinătatea în toată lumea, iar pe păstorii Bisericilor de ei întemeiate, i-au învăţat să facă aceleaşi.

Apostolul Pavel, cugetând la datoria cea mare de a predica Evanghelia, zice: „Vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinÅ£ată” (I Corinteni 9, 16-17). Åži în epistolele sale pastorale către episcopii Timotei ÅŸi Tit pune cele mai puternice îndemnări ÅŸi cele mai înfricoÅŸate ameninţări privitoare la datoria păstorului de a învăţa poporul credinÅ£a ÅŸi cucernicia creÅŸtină. „PropovăduieÅŸte cuvântul, zice el lui Timotei, stăruieÅŸte cu timp ÅŸi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare ÅŸi învăţătură” (II Timotei 4, 2).

Descriind calităţile păstorului celui bun, pune între ele ÅŸi pe aceea de învăţător. „Se cuvine, dar, ca episcopul (ÅŸi preotul) să fie… destoinic să înveÅ£e pe alÅ£ii” (I Timotei 3, 2). Åži în alt loc: „Punându-le înaintea fraÅ£ilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinÅ£ei ÅŸi ale bunei învăţături căreia ai urmat” (I Timotei 4, 6). „Acestea să le porunceÅŸti ÅŸi să-i înveÅ£i. Nimeni să nu dispreÅ£uiască tinereÅ£ile tale, ci fă-te pildă credincioÅŸilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinÅ£a, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţat… Cugetă la acestea, Å£ine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor” (I Timotei 4, 11-13, 15).

Åži iarăşi: „Cele ce ai auzit de la mine, cu mulÅ£i martori de faţă, acestea le încredinÅ£ează la oamenii credincioÅŸi, care vor fi destoinici să înveÅ£e ÅŸi pe alÅ£ii… SileÅŸte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faÅ£a curată, drept învăţând cuvântul adevărului. Iar de deÅŸartele vorbiri lumeÅŸti fereÅŸte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult… Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toÅ£i, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeÅ£e pe cei ce stau împotrivă” (II Timotei 2, 2, 15-16, 24-25). „Iar tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” (II Timotei 4, 5).

Lui Tit îi recomandă a se Å£ine „de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic ÅŸi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă ÅŸi să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulÅ£i sunt răzvrătiÅ£i, grăitori în deÅŸert ÅŸi înÅŸelători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, învăţând, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin. Toate sunt curate pentru cei curaÅ£i; iar pentru cei întinaÅ£i ÅŸi necredincioÅŸi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor ÅŸi mintea ÅŸi cugetul. Ei mărturisesc că II cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor II tăgăduiesc, urâcioÅŸi fiind, nesupuÅŸi, ÅŸi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1, 9-11, 15-16).

De la Apostoli, această datorie a predicării cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu slujirea apostolică, a trecut la urmaşii lor, păstorii Bisericii creştine din toate timpurile, şi atât de strâns este legată cu chemarea lor pastorală, încât pe ea se întemeiază înfiinţarea Bisericii creştine. Căci Biserica se alcătuieşte din oameni, care din fire se nasc neluminaţi şi depărtaţi de Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să fie în Biserică un mijloc de a lumina pe cei neluminaÅ£i, de a apropia de Dumnezeu pe cei depărtaÅ£i de Dânsul. Acest mijloc este predicarea învăţăturii celei sfinte. „Cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Åži cum vor auzi, fără propovăduitor?” (Romani 10, 14).

Pentru aceasta, Biserica Ecumenică, prin anumite canoane şi cu mare ameninţare, deşteaptă pe păstori la această neînlăturată datorie de a predica cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, canonul 58 Apostolic declară nevrednic de sfinţita slujire pe păstorul care nu învaţă pe păstoriţii săi buna cinstire de Dumnezeu; iar canonul 19 al Sinodului VI Ecumenic porunceşte păstorului a predica în toate zilele, mai cu seamă Duminica, învăţătura creştină clericilor şi poporului, pentru ca ei să cunoască cele de folos şi să-şi îndrepte viaţa.

Cărţile sfinte, din punct de vedere al acestei datorii pastorale, dau preotului astfel de numiri, care toate arată caracterul lui de învăţător şi luminător. Aşa sunt numirile de:
a)  prooroc, care arată că preotul trebuie să fie inspirat de cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi a le vesti oamenilor;
b)  părinte spiritual, fiindcă el împlineşte datoria părintească de a renaşte şi educa pe oameni în ale religiei;
c) păstor, pentru că el hrăneşte turma cea cuvântătoare cu învăţătura adevărului;
d)  slujitor al lui Dumnezeu şi iconom al tainelor lui Dumnezeu; împreună-lucrător al lui Dumnezeu;
e)  lumină a lumii şi sare a pământului, fiindcă el luminează minţile şi fereşte inimile de rătăcire prin învăţătura lui Hristos, ş.a.

Precum predica a răspândit în toată lumea credinţa creştină, a întărit-o şi a păstrat-o, lipsa predicii împuţinează, slăbeşte şi stinge credinţa. Poporul, necunoscând dogmele credinţei şi ale moralei, sau auzindu-le fără a le înţelege, cade în credinţe rătăcite şi în superstiţii, uită datoriile către Dumnezeu, către sine şi către aproapele, se demoralizează. Şi aşa, lipsit de lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, cade în întunericul spiritual care aduce veşnică pieire sufletească şi toate nefericirile.

Cu Biserica acelui popor se întâmplă ceea ce a zis oarecând Domnul despre Biserica Efesului: „Faptul că ai părăsit dragostea… drept aceea… vin la tine curând, ÅŸi voi miÅŸca sfeÅŸnicul tău din locul lui…” (Apocalipsa 2, 4-5). Adică: „Te voi ÅŸterge din rândul popoarelor, voi da slava ta altora, te vor stăpâni alÅ£ii, pentru ca întunericul ÅŸi rătăcirea ta să nu se răspândească”. Iar această mare nefericire asupra Bisericii unei naÅ£iuni provine de la neîngrijirea sau incapabilitatea păstorilor spirituali de a predica lumina adevărului, a virtuÅ£ii.

Pentru aceasta, cuvântul lui Dumnezeu ameninţă cu cele mai cumplite pedepse pe niÅŸte asemenea păstori: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieÅŸi din gură ÅŸi-l vei vesti ca din gura Mea. De voi zice celui rău: «Vei muri!» ÅŸi tu nu-l vei înÅŸtiinÅ£a, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa ÅŸi Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iezechiel 3, 17-18). „Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înÅŸiÅŸi! Păstorii nu trebuie ei oare să păstorească turma? Dar voi aÅ£i mâncat grăsimea ÅŸi cu lâna v-aÅ£i îmbrăcat; oile cele grase le-aÅ£i junghiat, iar turma n-aÅ£i păscut-o. Pe cele slabe nu le-aÅ£i întărit; oaia bolnavă n-aÅ£i lecuit-o ÅŸi pe cea rănită n-aÅ£i legat-o; pe cea rătăcită n-aÅ£i întors-o ÅŸi pe cea pierdută n-aÅ£i căutat-o, ci le-aÅ£i stăpânit cu asprime ÅŸi cruzime, (…) ÅŸi voi cere înapoi oile Mele ÅŸi nu se vor mai paÅŸte păstorii pe ei înÅŸiÅŸi ÅŸi voi smulge oile Mele din gura lor ÅŸi ele nu vor mai fi pentru ei o pradă de sfâşiat” (Iezechiel 34, 2-4, 10). Åži iarăşi: „Amar păstorilor ce pierd ÅŸi risipesc oile păşunii Mele „.

Prin proorocii Osea ÅŸi Maleahi, de asemenea, depărtează Dumnezeu de la Sine ÅŸi ameninţă cu blestem pe păstorul ce neglijează a învăţa poporul: „Poporul Meu va pieri pentru că nu mai cunoaÅŸte pe Domnul. Åži pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaÅŸterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoÅ£ia Mea. Åži fiindcă tu ai uitat de legea Domnului ÅŸi Eu voi uita pe fiii tăi” (Osea 4, 6). „Dacă voi nu veÅ£i asculta ÅŸi nu veÅ£i pleca inima ca să daÅ£i slavă numelui Meu, zice Domnul Savaot, voi trimite peste voi blestemul ÅŸi voi blestema binecuvântarea voastră… Căci buzele preotului vor păzi ÅŸtiinÅ£a ÅŸi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot” (Maleahi 2, 2, 7).

Domnul Hristos zice în Evanghelie: „ Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care nu se aÅŸteaptă ÅŸi în ceasul pe care nu-l cunoaÅŸte, ÅŸi o va tăia din dregătorie ÅŸi partea ei o va pune cu făţarnicii” (Matei 24, 50-51). Unor asemenea păstori răi, Sfânta Scriptură le dă numiri foarte defăimătoare. Apostolul Iuda (12) îi numeÅŸte: „nori fără de apă, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaÅ£i”, iar proorocul Isaia (59, 10-11) îi numeÅŸte orbi ÅŸi câini muÅ£i.

Spre a deştepta şi nutri în păstorii noştri sufleteşti dorinţa sfântă a predicării cuvântului lui Dumnezeu, prin cartea prezentă propun mai multe modele de predici bisericeşti, luate din predicile celui mai mare predicator al Bisericii noastre Ortodoxe, care a fost şi va fi dascălul tuturor predicatorilor Bisericii creştine din toate veacurile. Acesta este Sfântul Ioan Hrisostom sau Gură de Aur. Predicile acestea au fost extrase şi alese din operele Sfântului Ioan Gură de Aur şi traduse în limba germană de Dr. Cari Iosef Hafele, profesor de teologie la Tubingen, iar eu le-am tradus în româneşte şi le-am rânduit după Duminicile şi sărbătorile anuale ale Bisericii noastre Ortodoxe.

Vă rog, deci, primiţi-le cu dragoste, citiţi-le prin Biserici spre întărirea credinţei Ortodoxe a românilor noştri, şi învăţaţi-vă după dânsele a predica voi înşivă în Biserică, dezvoltând talentul şi zelul pastoral, de care trebuie să fie însufleţit fiecare preot care voieşte să fie adevărat apostol şi ucenic a lui Hristos.

Vremurile sunt grele, duşmanii Bisericii noastre sunt mulţi. Noi nu avem alte arme decât pilda vieţii noastre, prin fapta bună şi cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l învăţăm noi înşine prin necontenita citire a Sfintelor Scripturi şi să-l spunem şi altora prin predica în Biserică şi în tot locul.

Dea Domnul ca această dorinţă mare a inimii mele să devină odată realitate în iubita noastră Românie!

Roman, 23 iunie 1883
Melchisedec, Episcopul Romanului