PROLOG

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Fiecare este dator a-i învăţa pe cei ai casei sale]

Auzind necontenit citindu-se Epistolele fericitului Pavel, de două ori pe săptămână, şi adesea de trei sau patru ori, atunci când săvârşim pomenirea sfinţilor mucenici, cu bucurie mă încânt de trâmbiţa duhovnicească a acestuia, salt şi mă aprind de admiraţie, recunoscând glasul atât de drag mie, şi mi-l închipui pe dânsul ca fiind de faţă şi conversând cu mine. Dar sunt întristat şi mâhnit, pe de altă parte, că pe acest mare bărbat apostolic nu toţi oamenii îl cunosc aşa cum s-ar cădea; ba mai mult, unii sunt atât de ignoranţi în privinţa lui, încât nu cunosc exact nici măcar numărul epistolelor scrise de acesta!
Acest lucru, desigur, nu provine atât din lipsa de învăţătură, ci mai cu seamă din faptul că aceia nu voiesc a vorbi încontinuu cu acest fericit. Căci nici noi nu cunoaÅŸtem, dacă într-adevăr ÅŸtim ceva, datorită talentului ÅŸi fineÅ£ii inteligenÅ£ei, ci printr-o continuă fidelitate ÅŸi printr-o mare iubire faţă de om. Cei ce iubesc cu adevărat, aceia cunosc cele ale iubiÅ£ilor mai înainte de toÅ£i, deoarece le poartă de grijă; binecuvântatul Apostol arăta la rândul său acest lucru în ceea ce le spunea filipenilor: „Precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toÅ£i, căci vă port în inima mea, ÅŸi în lanÅ£urile mele, ÅŸi în apărarea ÅŸi în întărirea Evangheliei…” (Filipeni 1, 7).
Astfel şi voi aţi cunoaşte, dacă aţi voi să citiţi cu atenţie, şi n-aţi mai avea nevoie de nimeni, pentru că adevărat este cuvântul lui Hristos când zice: „Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Dar fiindcă cei mai mulţi s-au împovărat cu grija faţă de femeie, cu creşterea copiilor sau cu îngrijirea casei, şi din această cauză nu se obosesc să se dedice unei astfel de osteneli, cel puţin căutaţi spre a lua cele adunate de alţii, având măcar tot atâta osârdie în ascultarea celor spuse pe cât puneţi în strângerea banilor. Deşi poate este necuviincios a cere de la voi numai atâta lucru, totuşi este plăcut dacă îl căutaţi cu osârdie. Căci de la necunoaşterea Sfintelor Scripturi izvorăsc mii de rele; de aici au ieşit batjocura ereziilor, viaţa neîngrijită şi necazurile cele mult păgubitoare. După cum cei lipsiţi de lumină nu ar putea păşi drept, tot aşa şi cei care nu se uită la raza Sfintelor Scripturi sunt siliţi de multe ori a păcătui, de vreme ce păşesc în întunericul cel mai greu al necunoştinţei.
Dar pentru ca să nu se întâmple aceasta, să deschidem bine ochii spre flacăra cea strălucitoare a cuvintelor apostolice, mai ales că limba acestui fericit a strălucit mai mult decât soarele, fiindcă cu învăţătura cuvântului el a covârşit pe toţi ceilalţi. Şi fiindcă el s-a ostenit mai mult decât ceilalţi, de aceea a şi coborât asupra lui un mai mare har al Duhului. Iar aceasta se afirmă constant nu numai în Epistolele lui, ci şi în Faptele Apostolilor. Oriunde era un moment favorabil predicii, în orice loc în care se afla, îi dădeau lui întâietate, fapt pentru care necredincioşii îl socoteau de a fi zeul Mercur, ca unul ce era stăpân peste cuvânt .
Urmând acum să trecem în revistă această epistolă, este necesar să spunem ceva şi despre timpul în care s-a scris. Nu este scrisă înaintea tuturor celorlalte, după cum cred unii, însă este de mai înainte de cele scrise din Roma, şi mai de pe urmă decât alte epistole, dar nu decât toate. Căci de exemplu amândouă epistolele către corinteni au fost trimise înaintea acesteia, iar acest lucru este evident din cele scrise la sfârşitul epistolei de faţă, unde Apostolul zice: „Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinţilor. Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim” (Romani 15, 25-26). Spre deosebire de aceasta, scriindu-le corintenilor, le zicea: „Şi de se va cuveni să merg şi eu, vor merge împreună cu mine” (I Corinteni 16, 4), spunând aceasta despre cei ce urmau să ducă de acolo ofrandele. De aici se vede că pe când le scria corintenilor avea îndoieli în privinţa acelei călătorii, iar pe când le scria romanilor, faptul era hotărât. Acest fapt fiind recunoscut, rezultă că, fără îndoială, epistola de faţă a fost trimisă după cele două către corinteni. Dar presupun că şi epistola către tesaloniceni este scrisă înaintea celor către corinteni; căci scriindu-le acelora şi ridicând problema milosteniei, le spunea că: „Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul” (I Tesaloniceni 4, 9). După aceasta a scris corintenilor în cuvintele: „Că ştiu bunăvoinţa voastră, cu care, pentru voi, mă laud către macedoneni; că Ahaia s-a pregătit din anul trecut, şi râvna voastră a însufleţit pe cei mulţ” (II Corinteni 9, 2). De aici se vede că, în chestiunea milosteniei, a conversat mai întâi cu tesalonicenii. Deci această epistolă este mai târzie decât acestea, dar este trimisă mai înainte de epistolele scrise şi trimise din Roma. Căci Apostolul nu fusese încă la Roma când a scris epistola de faţă, iar aceasta o indică pasajul următor: „Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră” (Romani 1, 11).
Din Roma, însă, a scris filipenilor, cărora le spunea: „Vă îmbrăţiÅŸez pe voi, toÅ£i sfinÅ£ii, mai ales pe cei din casa Caesarului” (Filipeni 4, 22). De acolo a scris ÅŸi evreilor, căci le spunea la urmă: „Vă îmbrăţiÅŸează cei din Italia” (Evrei 13, 24); din Roma a scris, de asemenea, a doua sa epistolă către Timotei, pe când era în închisoare, ÅŸi care se pare a fi ultima dintre epistole, fapt ce reiese din finalul acesteia: „Că eu de-acum mă jertfesc ÅŸi vremea despărÅ£irii mele s-a apropiat” (II Timotei 4, 6). Iar faptul că ÅŸi-a sfârÅŸit zilele în Roma este evident întru totul. Åži epistola sa adresată lui Filimon este scrisă tot spre sfârÅŸitul vieÅ£ii, căci, de asemenea, spunea: „AÅŸa cum sunt eu, Pavel, ca un bătrân, iar acum ÅŸi pus în lanÅ£uri pentru Iisus Hristos” (Filimon 1, 9); însă este scrisă înaintea celei către coloseni, după cum se poate vedea din încheierea acestei epistole. Căci, scriind colosenilor, le spunea: „Toate câte mă privesc pe mine le va face cunoscute Tihic… pe care l-am trimis la voi… împreună cu Onisim, credinciosul ÅŸi iubitul frate…” (Coloseni 4, 7-9). Iar acest Onisim nu era nimeni altul decât acela despre care scrie în epistola adresată lui Filimon. Åži cum că este acelaÅŸi Onisim, se poate vedea din menÅ£ionarea lui Arhip, pe care l-a luat drept împreună-lucrător al său în epistola către Filimon, prin care s-a rugat pentru Onisim. Tot pe acest Arhip îl atrage spre slujire Apostolul ÅŸi atunci când scrie colosenilor: „Şi spuneÅ£i lui Arhip: Vezi de slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineÅŸti” (Coloseni 4, 17).
Încă mi se pare că şi epistola adresată galatenilor este anterioară celei către romani. Dar faptul că toate aceste epistole ale fericitului Pavel au o altă ordine în cărţile Sfintei Scripturi nu trebuie să ne mire. Fiindcă nici cei 12 profeţi [mici] din Vechiul Testament nu sunt trecuţi, bunăoară, în ordine cronologică în Cartea Sfântă. Astfel, Agheu şi Zaharia au profeţit cu mult înainte de Iona şi Sofonie, şi de toţi ceilalţi, şi cu toate acestea sunt puşi la un loc cu aceia, deşi i-a despărţit atât de îndelungată vreme.
Deci nimeni să nu creadă în zadar o asemenea osteneală, nici să considere această examinare ca izvorâtă dintr-o curiozitate prisositoare. Căci nu puÅ£in contribuie timpul în care s-au scris epistolele la ceea ce noi căutăm să aflăm. Când văd, spre exemplu, pe Apostol scriind romanilor ÅŸi colosenilor asupra aceleiaÅŸi probleme, însă în feluri diferite, ca de exemplu: „PrimiÅ£i-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaÅ£i gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab mănâncă legume” (Romani 14, 1-2), pe când colosenilor, deÅŸi le scrie în acelaÅŸi sens, le spune cu mai mult curaj: „Dacă deci aÅ£i murit împreună cu Hristos pentru înÅ£elesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci ca ÅŸi cum aÅ£i vieÅ£ui în lume răbdaÅ£i porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu te atinge! — Toate lucruri menite să piară prin întrebuinÅ£are…ÅŸi sunt numai pentru saÅ£iul trupului” (Coloseni 2, 20-23), nu găsesc în această deosebire altă cauză decât timpul în care au fost scrise. La început era nevoie, desigur, de o oarecare condescendenţă faţă de credincioÅŸi, dar mai pe urmă nu. Åži în multe alte nevoi ale creÅŸtinilor cineva l-ar putea găsi făcând la fel, căci aÅŸa obiÅŸnuiesc ÅŸi doctorii sau dascălii să procedeze. Nici doctorul nu procedează cu bolnavii care vin la începutul bolii la fel ca ÅŸi cu cei ce vin la el pe când sănătatea le este zdruncinată de tot, ÅŸi nici dascălul nu procedează cu copiii care vin la început la fel ca ÅŸi cu cei ce sunt mai înaintaÅ£i ÅŸi au nevoie doar de perfecÅ£ionarea cunoÅŸtinÅ£elor căpătate deja. Unora, de pildă, le-a scris fiind provocat de vreo problemă oarecare, ca de exemplu corintenilor, cărora le spune: „Cât despre cele ce mi-aÅ£i scris…” (I Corinteni 7,1), ÅŸi de asemenea galatenilor, cărora, scriindu-le, le arată ÅŸi motivul, imediat după începutul epistolei; însă romanilor de ce le-a scris, ÅŸi de ce a fost provocat, mai ales că el însuÅŸi mărturiseÅŸte despre ei că sunt plini de bunătate, plini de toată ÅŸtiinÅ£a, putând să înveÅ£e ÅŸi pe alÅ£ii etc. (Romani 15, 14-16)? De ce le-a scris? Pentru „ …harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, ca să fiu slujitor al lui Iisus Hristos..” (Romani 15, 15-16), pentru care chiar dintru început le spune: „Dator sunt… să vă vestesc Evanghelia ÅŸi vouă, celor din Roma”(Romani1, 14-15).

Cele spuse despre ei, că pot ÅŸi pe alÅ£ii să înveÅ£e, ÅŸi celelalte, sunt mai mult ca o laudă ÅŸi o îndrumare, însă era de trebuinţă în acelaÅŸi timp corectarea ÅŸi povăţuirea lor printr-o epistolă. Fiindcă el încă nu fusese în Roma până atunci, de aceea îi ÅŸi pune în bună rânduială pe aceÅŸti oameni din două părÅ£i, ÅŸi anume prin folosinÅ£a epistolei, dar ÅŸi prin aÅŸteptarea venirii lui acolo. Astfel era acest suflet sfânt; avea în sine lumea întreagă ÅŸi purta pe toÅ£i în cugetul său, considerându-i ca pe niÅŸte rudenii ale sale întru Dumnezeu, ÅŸi îi iubea pe toÅ£i ca ÅŸi cum el i-ar fi născut, ba încă le arăta o mai mare dragoste decât orice părinte! Astfel este harul Duhului: învinge toate durerile trupului ÅŸi arată mai înflăcărată dorinÅ£a de cel iubit! Åži aceasta se poate vedea îndeosebi petrecându-se cu sufletul lui Pavel. Ca ÅŸi cum ar fi devenit o pasăre înaripată de iubire, ridicată în văzduh, pe toÅ£i îi cerceta necontenit, zburând în toate părÅ£ile ÅŸi neîngăduindu-ÅŸi vreo zăbavă. Ca unul ce ÅŸtia că Hristos zisese: „Petre, Mă iubeÅŸti?… PaÅŸte oile Mele” (Ioan 21, 15), reÅ£inuse el însuÅŸi această condiÅ£ie, ca pe cel mai înalt semn al dragostei, punându-l neobosit în lucrare, uneori chiar cu asupra de măsură.
Drept care ÅŸi noi, urmând pilda acestui fericit, fiecare să pună în rânduială, dacă nu lumea întreagă, cetăţi întregi sau neamuri, cel puÅ£in casa sa, femeia, copiii, prietenii ÅŸi vecinii săi. Åži să nu-mi spună mie cineva: „Sunt om simplu, neînvăţat ÅŸi fără experienţă”; căci nimeni nu a fost mai neînvăţat ca Petru, nimeni mai simplu ca Pavel. Aceasta din urmă mărturisea despre el însuÅŸi ÅŸi nu-i era ruÅŸine să spună că deÅŸi „sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoÅŸtinţă…”(II Corinteni 11, 6). Åži cu toate acestea, iată că acest bărbat neînvăţat, acest om mai degrabă simplu, a învins mii de filosofi, a închis gurile a mii de oratori ÅŸi a făcut totul numai prin harul lui Dumnezeu ÅŸi prin buna lui voinţă. Dar noi, care nu suntem folositori nici măcar celor ce convieÅ£uiesc alături de noi, care nu suntem în stare să învăţăm nici măcar o duzină de nume, ce îndreptăţire vom putea avea? Toate acestea nu sunt decât pretexte zadarnice, căci nu simplitatea sau neÅŸtiinÅ£a ne împiedică de a-i învăţa pe ai noÅŸtri, ci somnul ÅŸi trândăvia cărora ne lăsăm pradă.
Deci acest somn îndepărtându-l de la noi, cu toată osârdia să ne îngrijim de ai noştri, ca astfel să ne bucurăm chiar şi aici de linişte şi mulţumire sufletească, insuflându-le frica de Dumnezeu. Iar acolo să ne putem face părtaşi miilor de bunătăţi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.