Tâlcuire la Apostolul din Duminica 11 după Rusalii

din „COMENTARIILE SAU TÂLCUIREA EPISTOLEI ÃŽNTÂI  CÄ‚TRE CORINTHENI”

a celui între sfinţi părintelui nostru
IOAN HRISOSTOM
Arhiepiscopul Constantinopolului

Editura Sofia – 2005

OMILIA XXI

„Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod? Au nu pre Iisus Hristos Domnul nostru l-am văzut? Au nu lucrul meu voi sunteţi întru Domnul?” (I Cor. 9,1)

Fiindcă s-a zis că: „Dacă mâncarea face sminteală fratelui meu, nu voiu mânca carne în veac”, ceea ce nu făcuse, însă a făgăduit a face dacă trebuinÅ£a va cere – apoi ca să nu zică cineva că «te arăţi fanfaron, filosofezi numai cu vorba ÅŸi făgăduieÅŸti cu cuvintele, ceea ce de altfel îmi este prea uÅŸor ÅŸi mie, ca ÅŸi oricui; dar dacă spui acestea din suflet, apoi arată-mi prin fapte ce anume ai dispreÅ£uit ca să nu sminteÅŸti pe fratele tău» – apoi pentru aceea se vede silit a da dovadă de toate acestea ÅŸi a arătă cum el s-a depărtat chiar ÅŸi de cele slobode ÅŸi îngăduite, numai ca să nu smintească pe frate, deÅŸi nici o lege nu-l silea la aceasta. Åži nu numai aceasta era minunat – deÅŸi era în adevăr minunat, că el se depărtase până ÅŸi de cele slobode, numai ca să nu smintească pe nimeni dar încă o făcea cu multă osteneală ÅŸi cu multă primejdie. «Ce trebuie a vorbi de jertfele idoleÅŸti, zice, căci Hristos, poruncind ca cel ce propovăduieÅŸte evanghelia să trăiască din evanghelie, adică din «bunurile celor ce ascultă propovăduirea evangheliei, eu totuÅŸi nici aceasta nu am făcut, ci am voit mai bine, dacă trebuinÅ£a ar cere, ca să-mi sfârÅŸesc viaÅ£a în sărăcie, ÅŸi să am chiar moartea cea mai grozavă, decât să primesc ceva de la catihumeni.» Åži aceasta o făcea nu fiindcă aceia s-ar fi smintit dacă lua ceva de la dânÅŸii, ci fiindcă voia prin aceasta a-i zidi, ceea ce era cu mult mai însemnat. La aceasta îi ia chiar pe dânÅŸii de martori, printre cari trăia muncind ca să-ÅŸi câştige hrana zilnică, de multe ori lipsit ÅŸi strâmtorat, ÅŸi totuÅŸi nu i-a smintit, deÅŸi în zadar s-ar fi smintit, căci el ar fi împlinit porunca Mântuitorului – cu toate acestea însă el îi cruţă cu prisosinţă. Deci dacă el a făcut mai mult decât cerea legea, numai că să nu-i smintească, ÅŸi se depărta chiar ÅŸi de cele slobode, în scop de a zidi pe alÅ£ii, apoi de ce osândă oare nu ar fi vrednici unii ca aceÅŸtia cari nu se depărtau nici măcar de jertfele idoleÅŸti, din carea pricină mulÅ£i se pierdeau, ceea ce chiar ÅŸi fără de sminteală trebuia îndepărtat, de vreme ce masa aceea era masa dracilor? Lucrul de căpetenie este a lucra totdeauna pentru cei mai mulÅ£i. Dar trebuie a lua din început spre cercetare acest stih, fiindcă nici nu l-a scris aÅŸa de lămurit, ÅŸi nici îndată fuge la altă idee, ci începe din altă parte, zicând astfel:

„Au doară nu sunt apostol?” După cele spuse mai nainte, apoi nici aceasta nu este puÅ£in lucru, ca cel ce face aÅŸa să fie chiar Pavel. Deci ca să nu zică ei că este slobod a gusta din jertfă, deocamdată nu se ridică împotriva acestui fapt, ci zice că deÅŸi este slobod, totuÅŸi nu trebuie a mânca, ca să nu se vatăme fratele; mai la urmă însă arată că nici nu este slobod a mânca din jertfele idolilor. Mai întâi el face vorbă de cele cu privire la dânsul, ÅŸi urmând a spune că nimic nu a luat de la dânÅŸii, nu deodată o spune aceasta, ci mai întâi îşi trece vrednicia sa apostolică, zicând: „Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod”? Pentru ca să nu zică ei că «Nu ai luat, fiindcă nu-Å£i era slobod a lua», pentru aceea mai întâi pune pricina pentru care cu drept cuvânt ar fi putut lua dacă ar fi voit. Apoi ca să nu se pară că vorbind acestea el defăima pe Petru, fiindcă ceilalÅ£i apostoli luau ceea ce li se da de credincioÅŸi, întâi arată că aceia luau. Åži ca să nu zică cineva că «lui Petru îi era slobod a lua, însâ Å£ie nu-Å£i este slobod», apucă mai nainte cu laudele cele cu privire la dânsul. Văzând trebuinÅ£a de a se lăuda pe sine, căci numai aÅŸa se puteau îndrepta Corinthenii, ÅŸi nevoind a spune de dânsul nimic mare, priveÅŸte cum el le întrebuinÅ£ează pe amândouă după cum se cuvine, lăudându-se numai atâta pe cât cerea trebuinÅ£a de faţă, iar nu pe cât cunoÅŸtea el de sine. Putând a zice, de pildă: «Că mie dintre toÅ£i mai ales se cade a lua, ÅŸi mai mult decât ceilalÅ£i apostoli, fiindcă mai mult decât dânÅŸii am lucrat», aceasta nu a spus-o, deÅŸi îi întrecea pe toÅ£i. Deci pune numai acelea ce Å£ineau de însemnătatea lor de apostoli ÅŸi cuvântul pentru care ei luau după. dreptate, zicând astfel: „Nu sunt apostol? Nu sunt slobod?” – adică: «Nu sunt stăpân pe mine? Nu cumva este cineva care mă împiedică ÅŸi mă sileÅŸte a nu lua? FireÅŸte că ceilalÅ£i apostoli au ceva mai mult cu dânÅŸii, fiindcă au petrecut împreună cu Hristos, însă nici eu nu am fost întrja totul lipsit de aceasta.» Pentru aceea ÅŸi zice: „Au nu pre Iisus Hristos, Domnul nostru, l-am văzut”? „Iar mai pre urmă decât toÅ£i, zice, ca unui născut fără de vreme s-au arătat ÅŸi mie” (I Cor. 15, 8). Nu mică era ÅŸi această vrednicie. „MulÅ£i proroci ÅŸi drepÅ£i au dorit să vază ceea ce vedeÅ£i voi, zice, ÅŸi nu au văzut” (Mt. 13, 17), ÅŸi „vor veni zile când veÅ£i voi a vedea una din aceste zile” (Lc. 17, 22). Dar ce? Dacă ÅŸi ai fost apostol, ÅŸi slobod, ÅŸi dacă ai văzut ÅŸi pe Hristos, cum de poÅ£i lua, dacă nu ai arătat nici un lucru de apostol? Pentru aceea îndată după cuvintele de mai sus adaogă: „Au nu lucrul meu voi sunteÅ£i întru Domnul”? Acesta este faptul cel măreÅ£, ÅŸi fără el toate celelalte nu înseamnă nimic. Fiindcă ÅŸi Iuda a fost apostol, a fost slobod, ÅŸi a văzut pe Hristos, ÅŸi totuÅŸi fiindcă nu avea cu dânsul lucrul apostolului, cu nimic nu l-au ajutat celelalte însuÅŸiri. Pentru aceea ÅŸi adaogă cuvintele acestea ÅŸi-i cheamă ca martori chiar pe dânÅŸii. Åži fiindcă a grăit ceva mare, apoi priveÅŸte cum îndreptează vorba, zicând: „întru Domnul”, adică «lucrul acesta este al lui Dumnezeu, iar nu al meu.»

„De nu sunt apostol altora, dară vouă sunt” (I Cor. 9, 2). PriveÅŸte cum el nu este prefăcut în vorbă. DeÅŸi putea grăi de lumea întreagă, de neamuri varvare, de pământ ÅŸi de mare, totuÅŸi nimic nu spune de dânsele, ci vorbeÅŸte pe scurt, ÅŸi cu toate acestea ideile lui covârÅŸesc cu prisosinţă. «De ce ar mai fi nevoie de cele prisoselnice, zice, când chiar ÅŸi acestea îmi sunt de ajuns în cele de faţă? Nu spun de izbândele săvârÅŸite cu alÅ£ii, ci numai de acelea la care voi sunteÅ£i martori. AÅŸa că, dacă de nicăiri, cel puÅ£in de la voi trebuia a lua. Åži totuÅŸi de la cei de la cari trebuia a lua – fiindcă am fost dascălul vostru – de la aceia nu am luat nimic.» „De nu sunt apostol altora, dară vouă sunt.” Iarăşi vorbeÅŸte pe scurt, deÅŸi el a fost dascălul lumii întregi. «Dar n-o spun aceasta, zice, ÅŸi nici că voiesc a mă certa, ci vorbesc numai despre slujba adusă vouă.»
„Că pecetea apostolici mele voi sunteÅ£i întru Domnul”, adică dovada apostolici’mele voi sunteÅ£i. «Dacă ar voi cineva să afle de unde ÅŸi cum sunt apostol, eu vă pun pe voi înainte, ÅŸi aÅŸ arăta toate cele cerute apostolului săvârÅŸite cu voi, ÅŸi cu nimic n-aÅŸ fi lipsit.» Tot aceasta zice ÅŸi în a Doua Epistolă către Corintheni: „măcar că nimic sunt”, zicând mai departe: „Că semnele apostolului s-au lucrat între voi întru toată răbdarea, prin semne, minuni ÅŸi puteri “adică „cu ce aÅ£i rămas mai prejos decât celelalte Biserici?” (2 Cor. 12, 1l-l3). Pentru aceea zice: „Că pecetea apostoliei mele voi sunteÅ£i întru Domnul”, «fiindcă ÅŸi semne am făcut, ÅŸi cu cuvântul v-am învăţat, ÅŸi primejdii am întâmpinat, ÅŸi v-am dat ca pildă o viaţă neprihănită.» Åži toate acestea se pot vedea în amândouă Epistolele către Corintheni, cum fiecare din ele este dată ca dovadă amănunÅ£ită.

„Răspunsul meu la cei ce mă cercetează acesta este” (I Cor. 9, 3), adică: «Celor ce mă întreabă spre a afla cum ÅŸi de unde sunt eu apostol, sau celor ce mă învinovăţesc că aÅŸ fi luat ceva de la voi, sau celor ce întreabă că de ce nu iau, sau celor ce voiesc a mă arăta că nu sunt apostol, tuturor acestora, zic, catehizarea voastră, cum ÅŸi cele ce am a spune slujesc de îndreptare pentru mine.» Åži care sunt cele ce voieÅŸte a spune? „Au nu avem putere a mânca ÅŸi a bea? Au nu avem putere pre o soră femeie a purta” (I Cor. 9, 4-5)? Dar cum sunt acestea spre îndreptăţire, sau mai bine zis, cum ÅŸi ce fel de îndreptăţire este aici? Adică, «când eu vă arăt că mă depărtez chiar de cele slobode, apoi nu este drept a mă bănui ca pe un înÅŸelător, sau ca pe unul ce aÅŸ fi primit ceva de la voi. Cele spuse mai nainte, cum ÅŸi învăţătura voastră, ÅŸi toate, în sfârÅŸit, pe care le-am spus, sunt de ajuns spre îndreptăţire faţă de voi ÅŸi faţă de toÅ£i cei ce mă cercetează, către cari zic acestea: „Au nu avem putere a mânca ÅŸi a bea? Au nu ne stă în putere vreo soră femeie a purta”? – «Şi cu toate acestea, chiar având această putere, eu mă depărtez.» Dar ce? Oare nu mânca ÅŸi nu bea? FireÅŸte că de multe ori nici nu mânca, nici nu bea, după cum ÅŸi zice: „în foame ÅŸi în sete, în posturi adeseori, în frig ÅŸi în golătate” (2 Cor. 11, 27). Aici însă el nu spune aceasta, ci: «Nu mâncăm ÅŸi nici nu bem, luând ceva de la ucenici, deÅŸi avem putere de a lua.»

„Au nu avem putere vreo soră femeie a purta, ca şi ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?” Priveşte înţelepciune la dânsul; pe verhovnicul apostolilor îl pune tocmai la urmă, adică ce era mai puternic trece în urma celorlalte. Fiindcă minunăţia faptului nu sta în a arăta pe ceilalţi făcând aşa, ci a arătă că aşa făcea chiar şi Petru, cel întâi-stătător, şi căruia i s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor. Decât nu-l pune numai pe dânsul, ci şi pe toţi ceilalţi, şi numai că nu zice: «Dacă voieşti pe cei mai de jos, sau pe cei mai de sus, iată că aici sunt toate pildele.» Căci şi fraţii Domnului fiind izbăviţi de necredinţa de dinainte, s-au făcut după aceea dintre cei încercaţi, deşi poate nu au ajuns ca apostolii. Pentru aceea îi şi pune Pavel în mijlocul celorlalţi, împresurându-i din toate părţile cu cei mai presus decât ei.

„Au numai eu singur şi Varnava nu avem putere a face aceasta” (I Cor. 9, 6)? Priveşte smerenia şi sufletul lui cel curat de orice pizmă, cum nu ascundea pe cel ce era tovarăşul lui de apostolie, căci dacă toate celelalte le erau de obşte, cum să nu le fie de obşte şi aceasta? «Apostoli sunt şi aceia ca şi noi, zice, şi slobozi, şi pe Hristos am văzut, şi cele cuvenite apostolilor am arătat cu prisosinţă. Deci şi noi avem putere de a trăi fără să muncim şi de a fi hrăniţi de ucenici.»

„Cine slujeÅŸte în oaste vreodată cu leafa sa” (I Cor. 9, 7)? Fiindcă ceea ce era mai însemnat la apostoli a arătat, adică faptul că era slobod a face; aceasta, ÅŸi la urmă dă ÅŸi pildă, după obiÅŸnuinÅ£a de obÅŸte ÅŸi după obiceiul lui. „Cine slujeÅŸte, zice, în oaste vreodată cu leafa sa?” Dar tu te gândeÅŸte cum el da pildele foarte potrivit cu lucrul, ÅŸi cum mai nainte de toate pomeneÅŸte de treaba cea primejdioasă a ostaÅŸului, de arme ÅŸi de război. Astfel este ÅŸi apostolatul, sau mai drept vorbind, cu mult mai mare decât îndeletnicirea ostaÅŸului, fiindcă războiul apostolilor nu era numai împotriva oamenilor, ci ÅŸi împotriva dracilor, ÅŸi mai cu seamă împotriva căpeteniei acestora era îndreptată lupta lor. Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: «Că dacă nici stăpânitorii lumeÅŸti cei cruzi ÅŸi nedrepÅ£i nu cer ca cineva să se ducă în oaste, să fie în primejdii, ÅŸi la urmă să se hrănească din ale sale; apoi atunci cum ar putea cere aceasta Hristos?» Åži încă nu se mărgineÅŸte numai la această pildă – căci pe omul cel mai simplu aceasta mai cu seamă îl liniÅŸteÅŸte, a vedea chiar obiceiul de obÅŸte supunându-se legilor DumnezeieÅŸti. Pentru aceea, păşind la altă pildă, zice: „Sau cine sădeÅŸte vie, ÅŸi din roadă ei nu mănâncă”? Prin pilda cu ostaÅŸul el a învederat primejdiile apostolului, iar prin cel al sădirii de vie învederează osteneala ÅŸi îngrijirea lui cea obositoare. Dar mai aduce ÅŸi a treia pildă, zicând: „Sau cine paÅŸte turmă, ÅŸi din laptele ei nu mănâncă”? Aici arată ÅŸi grija cea mare ce o are dascălul pentru cei de sub ascultarea sa, fiindcă apostolii erau ÅŸi ostaÅŸi, ÅŸi păstori, ÅŸi lucrători nu de pământ, nici păstori de turme necuvântătoare, sau ostaÅŸi războindu-se în războaiele pământeÅŸti, ci peste fiinÅ£e cuvântătoare, ÅŸi războiul lor era îndreptat împotriva dracilor.

Este vrednic de observat aici ÅŸi aceea că fericitul Pavel peste tot locul păstrează măsura, căutând numai cele de neapărată trebuinţă, ÅŸi nicidecum de prisos. Căci nu a zis: «Cine slujeÅŸte în oaste ÅŸi nu se îmbogăţeÅŸte?», ci „Cine slujeÅŸte în oaste cu leafa sa?”; nici nu zice: «Sau cine sădeÅŸte vie ÅŸi nu strânge aur, sau nu culege întregul rod?» ci „şi din rodul ei nu mănâncă”; ÅŸi nici nu a zis: «Sau cine paÅŸte turmă ÅŸi nu vinde mieii?» – ci „şi din laptele ei nu mănâncă”; – nu zice «din mieii turmei», ci din laptele ei, arătând prin aceasta că dascălul trebuie a se mulţămi cu o mică mângâiere ÅŸi numai cu hrana trebui-toaÅ£e. Aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva celor ce vor a mânca totul ÅŸi a culege întregul rod al viei. AÅŸa a legiuit ÅŸi Domnul, zicând: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt. 10, 10). Deci el nu aduce aici pildele cum s-ar întâmpla, ci arată încă prin ele ÅŸi ce fel trebuie a fi preotul. Fiindcă el trebuie a avea ÅŸi voinicia ostaÅŸului, ÅŸi îngrijirea păstorului, ÅŸi sârguinÅ£a lucrătorului de pământ, ÅŸi pe lângă toate acestea încă, de a nu căuta nimic mai mult decât neapărata trebuinţă.

Arătând deci că ÅŸi după apostoli, ÅŸi după pildele din viaţă, dascălul nu este împiedecat a lua de la ucenici cele trebuitoare pentru hrana sa, trece la al treilea ÅŸir de idei, zicând astfel: „Au doară dupre om acestea grăiesc? Au nu ÅŸi legea aceasta zice” (I Cor. 9, 8)? Fiindcă până acum nu a zis nimic din Scripturi, ci a pus înainte numai obiÅŸnuinÅ£a de obÅŸte, «să nu credeÅ£i, zice, că eu mă sprijin numai pe acestea ÅŸi nici numai pe cele ce se par oamenilor, când legiuiesc astfel de lucruri, căci eu pot să vă arăt că ÅŸi Dumnezeu a legiuit aÅŸa, fiindcă citesc chiar într-o lege veche poruncindu-se aceasta.» Pentru aceea ÅŸi aduce vorba prin întrebare, ce anume se petrece cu lucrurile cele întru totul mărturisite, zicând astfel: „Au doară dupre om acestea grăiesc”? – adică «nu cumva poate că eu mă sprijin numai pe pilde omeneÅŸti?» „Au nu ÅŸi legea acestea zice”?

„Că în legea lui Moisi scris este: să nu legi gura boului care treieră” (I Cor. 9, 9). Åži pentru ce oare a pomenit el de aceasta, având înainte pilda preoÅ£ilor? Pentru că voieÅŸte a construi fraza cu multă băgare de seamă. Apoi, ca să nu zică cineva: «Şi ce are a face cu noi ceea ce ai spus?» – dezvoltă mai pe larg această idee, zicând: „Au doară de boi se grijeÅŸte Dumnezeu”? «Dar, zici tu, Dumnezeu nu se îngrijeÅŸte de boi?» Se îngrijeÅŸte, fireÅŸte, însă nu atât de mult încât să pună ÅŸi lege pentru aceasta. Astfel că, dacă nu ar fi făcut vorbire despre ceva mare, îmboldind pe Iudei spre a purta grijă de dobitoace, ÅŸi de la acestea aducând vorba ÅŸi de dascăli, apoi nu ar fi făcut atâta vorbă încât să scrie ÅŸi lege de a nu se lega gura boilor. De aici apoi mai arată ÅŸi altceva, adică arată ÅŸi osteneala dascălului, ÅŸi pe care este dator a o face, ÅŸi mai arată ÅŸi altceva. Åži ce anume? Aceea, adică, că de câte ori se vorbeÅŸte în legea veche pentru îngrijirea dobitoacelor, aceasta prin mai nainte grăire ajută la învăţătura oamenilor, precum ÅŸi toate celelalte, ca de pildă cele cu privire la feluritele haine, aceea cu privire la vii, la seminÅ£e, să nu se semene prin vii felurite seminÅ£e; cele cu privire la lepră ÅŸi, în sfârÅŸit, celelalte toate. De vreme ce dânÅŸii (Iudeii) erau greoi de cap ÅŸi îndărătnici, apoi ÅŸi Dumnezeu prin Moisi le vorbea de acestea, voind a-i ridica câte puÅ£in. Åži priveÅŸte cum el nici nu mai stăruie în această idee, ca una ce este învederată ÅŸi de toÅ£i cunoscută. Căci zicând: „Au doară de boi se îngrijeÅŸte Dumnezeu?”, a adăogat îndată: „Au doară pentru noi cu adevărat zice?” (I Cor. 9, 10). Acest cuvânt „cu adevărat” l-a adăogat ca să nu se îngăduie nicidecum ascultătorilor a grăi împotrivă. Åži mai departe stăruie încă în această metaforă, zicând: „Că pentru noi s-a scris, că întru nădejde cel ce ară, dator este să are”, adică dascălul trebuie a fi răsplătit de ostenelile sale; „şi cel ce treieră, de nădejdea sa trebuie să aibă parte”, zice. Åži priveÅŸte înÅ£elepciune la dânsul, cum de la sămânţă el a trecut deodată cu vorba la treier, urzind ÅŸi aici iarăşi ostenelile dascălilor, adică ei ÅŸi ară ÅŸi tot ei sunt cari ÅŸi treieră. Când el vorbeÅŸte de arat, fiindcă nu a adus încă nici o roadă, ci numai osteneală, apoi a spus numai de nădejde, iar când spune de treierat, iată că deja hărăzeÅŸte mulţămirea celui ce se osteneÅŸte, zicând: „Şi cel ce treieră, de nădejdea sa trebuie să aibă parte.” Apoi, ca să nu zică cineva: «Dar aceasta este răsplata atâtor osteneli?», iată că a pus la mijloc cuvintele: „de nădejdea sa”, adică de nădejdea vieÅ£ii viitoare. Deci când el strigă ca sâfnu se lege gura boului ce treieră, nimic alta nu. lasă a se înÅ£elege, fără numai că dascălii ce se ostenesc trebuie a se bucura de răsplata ostenelilor.
„Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceÅŸti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeÅŸti” (I Cor. 9, 11)? Iată, aici pune la mijloc ÅŸi al patrulea gând, cum că trebuie a da’dascălilor cele de trebuinţă. Fiindcă s-a zis mai sus: „Cine slujeÅŸte vreodată în oaste cu leafa sa” ÅŸi „Cine sădeÅŸte vie ÅŸi din rodul ei nu mănâncă” ÅŸi „Cine paÅŸte turmă ÅŸi din laptele ei nu mănâncă”, ÅŸi a adus la mijloc pe boul ce treieră, arată apoi ÅŸi altă pricină mai puternică, pentru care apostolii erau în drept a lua de la ucenici ajutoare, ca unii ce au folosit pe ucenici mult, iar nu numai că s-au obosit. Åži ce anume? „Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceÅŸti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeÅŸti?” Ai văzut pricină întru totul îndreptăţită ÅŸi vrednică de cuvânt? «Acolo, zice, sămânÅ£a este trupească, trupească este ÅŸi roadă, pe când aici nu este aÅŸa, ci sămânÅ£a este duhovnicească, iar răsplata trupească.» Ca nu cumva ei să cugete lucruri mari, ca unii ce ar da cele trebuitoare dascălilor, arată că dânÅŸii iau mai mult decât dau. «Lucrătorii de pământ ceea ce seamănă, aceea ÅŸi iau, pe când noi, zice, semănând în sufletele voastre cele duhovniceÅŸti, secerăm cele trupeÅŸti», căci aÅŸa era hrana dată de dânÅŸii apostolilor.

Mai departe apoi spune ceva mai aducător de sfială, zicând: „Dacă au parte alÅ£ii de stăpânirea voastră, au nu mai vârtos noi?” (I Cor. 9, 12). Iată aici ÅŸi alt gând, ÅŸi acesta tot din pilde, însă nu la fel cu cele dinainte. Căci nu pomeneÅŸte aici nici de Petru, ÅŸi nici de ceilalÅ£i apostoli, ci de niÅŸte vicleni, împotriva cărora se azvârle cu putere ÅŸi de care zice în altă parte: „Că suferiÅ£i de vă robeÅŸte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia cineva, de se semeÅ£eÅŸte cineva, de vă bate cineva preste obraz” (2 Cor. 11, 20), ÅŸi deci prin cuvintele de mai sus el dă de veste deja despre lupta ce o va duce împotriva acelor înÅŸelători. Pentru aceea nici nu a zis «Dacă alÅ£ii iau de la voi», ci arătând obrăznicia acelora, tirania ÅŸi neguţătoria lor, zice: „Dacă au parte alÅ£ii de stăpânirea voastră”, adică «vă stăpânesc, ÅŸi se poartă cu voi ca ÅŸi cu niÅŸte slugi, nu numai luând de la voitei încă cu multă obrăznicie.» Pentru aceea a adăogat: „au nu mai vârtos noi?” – ceea ce nu ar fi spus el dacă îi era aici vorba de apostoli. De aici se vădeÅŸte că el face vorbire prin aceste cuvinte la niÅŸte ÅŸarlatani care îi asupreau. «AÅŸa că împreună cu legea lui Moisi, chiar ÅŸi voi aÅ£i pus prin aceasta lege, că trebuie a da dascălilor voÅŸtri hrana trebuitoare.» Zicând însă: „Au nu mai vârtos noi?”, el nu mai întinde vorba de ce cu atât mai vârtos ei ca apostoli trebuia a lua, ci lasă aceasta la judecata cugetului lor, voind prin aceasta a-i ÅŸi înfricoÅŸa ÅŸi mai mult a-i aţâţa.

„Ci nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta”, adică «n-am luat nimic de la voi.» Ai văzut prin câte a pregătit el vorba că nu ar fi ceva nelegiuit dacă ar lua – ÅŸi cu toate acestea, nu a luat nimic – ca să nu se creadă că dacă nu a luat, apoi a fost împiedicat? «Nu fiindcă nu    mi-este slobod nu iau, zice, căci îmi este slobod a face aceasta, după cum am dovedit cu apostolii, cu împrejurările din viaţă, cu ostaÅŸul, cu lucrătorul ÅŸi cu păstorul, cu legea lui Moisi, cu însăşi firea lucrului, cu faptul că am semănat vouă cele duhovniceÅŸti, cu faptul că voi vă îngrijiÅ£i ÅŸi daÅ£i altora cari nu merită» – totuÅŸi, ca să nu se pară că el necinsteÅŸte pe ceilalÅ£i apostoli cari luau, a pus toate acestea aici, spre a se sfii aceÅŸti Corintheni, dovedindu-le că nu pentru că ar fi fost împiedicat nu a luat. Apoi iarăşi, ca să nu se pară că pentru aceea a pus la mijloc atâtea pilde ÅŸi socotinÅ£e, spre a arăta că trebuie a lua, ca să înÅ£eleagă ei că el caută a lua ÅŸi pentru aceea grăieÅŸte aÅŸa, iată că ÅŸi îndreptăţeÅŸte vorba.
Aiurea el face aceasta mai lămurit, zicând: „Nu v-am scris acestea ca aÅŸa să se facă către mine” (I Cor. 9, 15), pe când aici spune numai că: „nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta.” «Şi ceea ce este mai mult, că nici aceea nu mi s-ar putea zice, că nu m-am folosit de stăpânirea aceasta fiindcă mă găseam poate în îmbelÅŸugare, ci chiar fiind în strâmtorarea cea mai mare, totuÅŸi am voit mai bine a sta în strâmtorare» – ceea ce ÅŸi zice în a doua Epistolă: „Alte Biserici am jefuit, luând de cheltuială spre a sluji vouă, ÅŸi venind de faţă la voi, ÅŸi fiind lipsit, nimănui nu am făcut supărare” (2 Cor. 11, 8), iar în Epistola de faţă iarăşi: „Şi flămânzim, ÅŸi însetăm, ÅŸi suntem goli, ÅŸi loviÅ£i, ÅŸi nestătători” (I Cor. 4, 11). Åži chiar în stihul ce ne stă de faţă, după ce spune că nu au făcut după puterea aceasta, îndată, adaogă: „Ci toate le răbdăm”, prin care cuvinte aceleaÅŸi lasă a se înÅ£elege, adică strâmtorarea, sărăcia ÅŸi toate celelalte. «Dar nici aÅŸa, zice, nu ne-am văzut siliÅ£i ca să stricăm legea ce singuri noi ne-am dat-o.» Pentru ce? „Ca să nu dăm vreo zăticnire evangheliei lui Hristos”, zice.

Fiindcă Corinthenii aceÅŸtia se găseau pe atunci nu tocmai bine întăriÅ£i în credinÅ£a evangheliei, apoi «ca să nu vă jignim, zice, luând ceva de la voi, noi preferăm a face chiar ÅŸi mai mult decât cele slobode, decât să aducem vreo întrerupere evangheliei lui Hristos, adică catehizării voastre. Deci dacă noi nu am făcut ceea ce ne era slobod a face, având pildă pe ceilalÅ£i apostoli ÅŸi fiind siliÅ£i de trebuinÅ£e, apoi a fost din pricină că nu am voit să facem vreo întrerupere în binevestirea lui Hristos.» Åži nu a zis «Vreo răsturnare, vreo nimicire a evangheliei lui Hristos», ci „întrerupere” ÅŸi încă nici întrerupere simplă, ci „vreo întrerupere, oarecare întrerupere”, adică cum ar zice cineva: «să nu facem nici cea mai mică amânare, sau întârziere, sau întrerupere în drumul cuvântului Evangheliei. Deci dacă noi, zice, am pus atâta râvnă ÅŸi băgare de seamă în aceasta, apoi cu atât mai mult voi – cari nici măcar nu aveÅ£i vreo lege care să vă îngăduie aceasta – ar fi trebuit a vă depărta de mâncările jertfelor idoleÅŸti, fiindcă nu numai că nu vă dă voie nici o lege, ci încă dimpotrivă, atingându-vă de cele oprite, o faceÅ£i spre cea mai mare vătămare a evangheliei, iar nu numai spre împiedicarea evangheliei, ÅŸi aceasta fără a se simÅ£i măcar vreo nevoie sau vreo silă.» Toată vorba ce o face el aici este îndreptată împotriva celor ce prin mâncarea jertfelor idoleÅŸti sminteau pe fraÅ£ii cei slabi.

Aceasta deci să o auzim ÅŸi noi, iubiÅ£ilor, ca adică să nu dispreÅ£uim pe cei ce se smintesc, ÅŸi nici să aducem vreo zăticnire, adică vreo întrerupere evangheliei lui Hristos, ca nu cumva să trădăm mântuirea noastră. Să nu-mi spui când se sminteÅŸte fratele că nu este împiedicat de ceea ce îl sminteÅŸte ÅŸi că este slobod a nu face ceea ce nu-i place, căci eu îţi voiu spune ÅŸi altceva mai mare: că chiar dacă însuÅŸi Hristos Å£i-ar fi dat voie ÅŸi dacă ai vedea pe cineva vătămat, totuÅŸi tu depărtează-te ÅŸi nu căuta să te foloseÅŸti de această epitropie. Aceasta a  făcut-o ÅŸi Pavel, fiindcă îngăduindu-i-se de Hristos a lua ajutoare de la ucenici, el nu a luat. Căci stăpânul nostru iubitor de oameni fiind, cu multe din poruncile lui el a amestecat cea mai mare blândeÅ£e, ca astfel nu numai din poruncă, ci ÅŸi din propriul nostru îndemn să facem binele sub orice formă. Fiindcă dacă nu ar fi voit aceasta, apoi putea să întindă poruncile mai departe ÅŸi să zică, de pildă: «Cel ce nu posteÅŸte defel să se pedepsească; cel ce nu păzeÅŸte fecioria să se pedepsească; cel ce nu va lepăda de la sine tot ceea ce are, să fie pedepsit cu cea mai grea osândă.» Dar el nu a făcut aÅŸa, dându-Å£i prilej, dacă vei voi, ca să te sârguieÅŸti ÅŸi să faci din propriul tău îndemn binele. Pentru aceea, când vorbea despre feciorie, zicea: „Cela ce poate cuprinde, cuprinză” (Mt. 19, 12). Åži pentru bogat vorbind, el unele le-a poruncit, iar altele le-a lăsat la cugetul omului. Nu deodată a spus: «Vinde-Å£i tot ceea ce ai», ci „De voieÅŸti a fi desăvârÅŸit, vinde-Å£i ceea ce ai” (Mt. 19, 21). Noi însă nu numai că nu covârÅŸim cele poruncite, nu nutnaLeă’nu ne sârguim, ci chiar pe cele po-runcite suntem departe de a le face. Pavel era în strâmtorare ÅŸi sărăcie, ca nu cumva să aducă vreo zăticneală evangheliei, iar noi nu îndrăznim a ne atinge nici ch|ar de cele ce Å£in de noi, deÅŸi privim mii de suflete     pierzându-se. «Mănânce-le, zice, mai bine moliile decât săracul! Mănânce-le viermii, iar nu să se îmbrace’ cu ele cei goli; roadă-se toate de timp, ÅŸi să nu se hrănească Hristos, să nu se hrănească cel flămând.» «Dar, zici tu, cine spune astfel de lucruri ?» Apoi aceasta este culmea răutăţii, căci unii ca aceÅŸtia nu se mărginesc numai cu vorbele, ci ajung chiar ÅŸi la fapte. Căci răul ar fi cu mult mai mic spus numai cu vorbele decât atunci când se petrece ÅŸi în fapte.

Åži poate nu de acestea strigă pe fiece zi neomenoasa, cruda ÅŸi tirana iubire de argint, celor robiÅ£i de dânsa? – Pună-se, zice, cele ale noastre înaintea tuturor mincinoÅŸilor, tâlharilor ÅŸi ÅŸarlatanilor, spre îmbuibare, iar nicidecum înaintea celor flămânzi ÅŸi cari au trebuinţă de hrană!… Apoi atunci nu voi sunteÅ£i cei cari faceÅ£i pe oameni tâlhari? Nu voi sunteÅ£i cari daÅ£i hrană focului pizmătareÅ£ilor? Oare nu voi învăţaÅ£i pe alÅ£ii a fi vicleni ÅŸi dositori, punându-le înainte bogăţiile voastre întocmai ca pe o momeală atrăgătoare? Ce nebunie este aceasta? Căci într-adevăr, este un fel de nebunie ÅŸi smintire văzută, de a păstra cuferele pline de haine, iar pe fratele tău, cel după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu, a-l trece cu vederea gol, tremurând de frig, ÅŸi poate de-abia Å£inându-se drept pe picioare. «Însă, zici tu, se preface că este bolnav ÅŸi că tremură de frig.» Apoi nu te temi că vorbind de acestea, va cădea trăsnetul de sus asupra ta? Sunt cuprins de mânie… IertaÅ£i-mă, rogu-vă!… Tu îmbuibându-te ÅŸi îngrăşându-te, întinzând beÅ£iile până seara târziu, ÅŸi după aceea afundându-te în aÅŸternuturi moi, nu te înjoseÅŸti a da răspuns că risipeÅŸti în aÅŸa chip nelegiuit darurile lui Dumnezeu. Vinul nu ni s-a dat spre a ne îmbăta, nici mâncarea spre a ne îmbuiba ÅŸi a ne strica pântecele, pe când pe sărac, pe cel nenorocit ÅŸi care nu se găseÅŸte mai bine decât cel mort, pe acesta îl învinovăţeÅŸti ÅŸi nu te temi de judecata lui Dumnezeu cea înfricoÅŸată ÅŸi groaznică? Dacă săracul se preface, apoi din pricina sărăciei ÅŸi a nevoii se preface, din pricina sălbăticiei ÅŸi a neomeniei tale, care are trebuinţă de niÅŸte astfel de măşti ÅŸi fără de care nu se miÅŸcă spre milă. Cine, în adevăr, este atât de ticălos ÅŸi miÅŸel încât, neavand nici o trebuinţă, să se sluÅ£ească ÅŸi să se muncească atât de mult pentru o pâine, ÅŸi după aceea să i se aducă atâtea învinovăţiri? Astfel că prefăcătoria sau făţărnicia acelui sărac este un propovăduitor neîmblânzit al neomeniei tale. Fiindcă se perindă toată ziua în dreapta ÅŸi în stânga, rugându-se ÅŸi scoţând din gură cuvinte de milă, bocindu-se ÅŸi vărsând lacrămi, ÅŸi poate nici măcar nu ÅŸi-a câştigat hrana zilnică, apoi poate că a născocit ÅŸi el acest meÅŸteÅŸug care aduce nu atât lui, cât Å£ie necinste ÅŸi învinovăţire. Acela este vrednic de milă, fiindcă a ajuns în astfel de stare, însă noi suntem vrednici de mii de pedepse, fiindcă silim pe săraci a face astfel de lucruri. Dacă noi ne-am înduioÅŸa cu uÅŸurinţă la nevoile lor, fireÅŸte că nu ar ajunge nici ei să facă ceea ce fac. Åži ce zic de goliciune ÅŸi tremur, când eu am a vă spune că unii dintre dânÅŸii s-au văzut siliÅ£i a ciunti până ÅŸi pe copiii lor din cea mai fragedă vârstă, numai ca să miÅŸte nesimÅ£irea noastră? Fiindcă văzându-i ÅŸi goli perindându-se prin oraÅŸ, noi nu ne-am înduplecat nici din pricina nenorocirii lor, ÅŸi nici măcar vârsta lor cea fragedă nu ne-a miÅŸcat, apoi atunci au adăogat ÅŸi ei pe lângă relele dinainte ÅŸi această năpastă grozavă, ÅŸi ca să scape de sărăcie au găsit cu cale că este mult mai lesne a se lipsi de această lumină obÅŸtească ÅŸi de raza cea dată tuturor oamenilor, decât să se lupte întruna cu foamea ÅŸi să sufere o moarte vrednică de milă.

Åži ca să aflaÅ£i cum că pentru aceea se întâmplă asemenea grozăvenii, cum ÅŸi altele de acest fel, eu vă voiu da o dovadă căreia nimeni nu se va putea împotrivi. Sunt unii săraci uÅŸori de suflet, cari nu pot suferi foamea, ci mai degrabă suferă de toate decât să sufere de foame; ei bine, aceÅŸtia întânpinându-ne de multe ori cu cuvinte ÅŸi cu chipuri vrednice de milă, nu au câştigat nimic, ÅŸi atunci văzând ÅŸi ei, s-au lăsat de acele rugăminÅ£i ÅŸi s-au apucat de altele, întrecând chiar pe scamatorii cei mai vestiÅ£i. Unii de pildă rod cu dinÅ£ii pieile ciubotelor celor rupte, alÅ£ii îşi bortelesc  pielea de pe cap cu cuie ascuÅ£ite, alÅ£i se azvârlu cu pieile goale în apa îngheÅ£ată de ger, alÅ£ii de asemenea suferind altfel de grozăvenii, ca astfel să dea lumii o priveliÅŸte urâtă!… Åži tu la toate acestea ai stătut râzând, admirând ÅŸi fălindu-te de relele altora, în timp ce firea acelor nenorociÅ£i se sluÅ£eÅŸte! Dar care diavol sălbatic ar fi putut născoci ceva mai grozav ca acestea? Celui ce se roagă de tine ÅŸi pe Dumnezeu îl cheamă, ÅŸi se apropie de tine cu blândeÅ£e, nu găseÅŸti că este vrednic nici de a-i răspunde, ba nici măcar a te uita la el, ÅŸi dacă te supără mult, îi vorbeÅŸti acele cuvinte aspre. Apoi oare este vrednic unul ca acesta a mai trăi, a răsufla sau a mai vedea soarele de pe cer? Către ceilalÅ£i te arăţi vesel ÅŸi darnic, ca ÅŸi cum ai fi parcă un fel de judecător al acelei sluÅ£enii de râs ÅŸi sataniceÅŸti. Pentru aceea, cu drept cuvânt, se pot zice acele cuvinte către niÅŸte astfel de oameni cari fac haz de asemenea lupte, fie chiar de ar vedea pedepsiÅ£i pe alÅ£ii: Oare mai sunt vrednici de a trăi aceÅŸtia, de a răsufla, sau de a mai vedea soarele de pe cer, ca cei ce necinstesc firea noastră obÅŸtească ÅŸi batjocoresc pe Dumnezeu? Pe Dumnezeu care zice: «Dă-mi milostenie, ÅŸi eu îţi voiu da împărăţia Cerurilor» nu l-ai ascultat, pe când diavolul de îndată ce ÅŸi-a arătat capul, iute te-ai făcut blând ÅŸi darnic cu el. VicleÅŸugul diavolului, care poartă atâta vătămare, mai mult te-a înduplecat decât făgăduinÅ£a lui Dumnezeu, care are cu sine mii de bunătăţi. Ar fi trebuit ca să plăteÅŸti ÅŸi bani ca să nu se petreacă asemenea lucruri, ÅŸi petrecându-se, să nu fie văzute, să fi făcut ÅŸi suferit totul ca să dobori această nebunie drăcească, pe când tu faci totul ca aceste necuviinÅ£e să se petreacă ÅŸi să fie văzute. Åži încă mai întrebi, spune-mi, pentru ce este gheena? Nu întreba de aceasta, ci mai bine întreabă cum de este numai o gheenă? Cum să nu fie vrednici de pedeapsă niÅŸte astfel de oameni, cari fac a se petrece astfel de priveliÅŸti crude ÅŸi neomenoase ÅŸi cari râd de niÅŸte lucruri de care ÅŸi noi, ÅŸi ei ar trebui mai degrabă a plânge, sau mai bine zis, ar trebui să plângeÅ£i voi care-i siliÅ£i a se sluÅ£i în acest chip? «Dar, zici tu, nu-i silesc.» Åži cum nu-i sileÅŸti, spune-mi, dacă pe cei blânzi ÅŸi cari plâng ÅŸi roagă pe Dumnezeu, tu nici nu suferi a-i privi, pe când acestora le dai ÅŸi bani din belÅŸug ÅŸi aduci pe mulÅ£i care-i admiră? «Să ne depărtăm deci ÅŸi să nu-i miluim? Åži tu porunceÅŸti aceasta?», zici tu. Dar nu aceasta va să zică a milui, omule, de a cere atâta osândă pentru câţiva oboli,  de a cere atâta zbucium pentru hrana trebuitoare ÅŸi de multe ori a borteli pielea de pe capul nenorocitului într-un chip atât de crud ÅŸi nemilos. «Taci, zici tu, nu ne scoate vorbă rea, căci nu noi suntem cari bortelim capetele lor.» Dea Domnul să fie precum zici tu! însă cel ce sfâşie pe altul face un fapt cu mult mai silnic decât dacă s-ar sfâşia pe sine însuÅŸi, ceea ce se petrece ÅŸi aicea cu aceÅŸti nenorociÅ£i. Căci ÅŸi durerile ce ei le suferă sunt mai mari, când li se porunceÅŸte a fi chiar ei omorâtorii lor!

Şi aceste lucruri se petrec unde? în Antiohia, unde s-au numit cei întâi Creştini, unde oamenii erau cei mai blânzi dintre toţi oamenii, unde rodul milosteniei era vestit în vechime. Căci dădeau milostenie nu numai celor de aici, ci chiar celor din depărtare mare le trimiteau în timp de foamete. «Deci zici tu, ce trebuie să facem?» Să vă lăsaţi de această sălbăticie şi să încredinţaţi pe toţi acei săraci că, dacă vor mai face aşa, nu vor primi de la voi nici o milostenie, pe când dacă se vor apropia de voi cu blândeţe, se vor bucura de multă îngrijire din partea voastră. Dacă vor auzi acestea, apoi chiar de ar fi cei mai ticăloşi dintre toţi oamenii, nu vor suferi de fel a pătimi aşa ceva, mă pun eu chezaş; ba încă vă vor şi mulţămi că i-aţi scăpat de râsul şi de muncile acelea. Acum pentru nişte vizitii buni voi aţi da până şi pe copiii voştri, iar pentru nişte dănţuitori sau dascăli de danţ, fireşte că v-aţi da sufletele voastre, pe când pentru Hristos care este flămând nu daţi nici cea mai mică parte din averea voastră, şi de cumva daţi ceva argint, apoi vă credeţi că aţi făcut totul, neşti-ind, se vede, că nu a da cum s-ar întâmpla, ci a da din belşug, aceasta va să zică milostenie. Pentru aceea şi Prorocul nu fericeşte şi nu laudă pe cei ce dau cum s-ar întâmpla, ci pe cei ce-şi varsă pungile cu îmbelşugare, fiindcă nu zice simplu «Dat-a», ci „Impărţit-a, dat-a săracilor” (Ps. 111, 9). Ce folos îţi este când tu, fiind bogat, dai atât de puţin, ca şi cum ar da cineva bunăoară o scoică din mare, şi nu râvneşti nici măcar măreţia sufletului acelei femei vă-duve din Evanghelie? Dar atunci cum vei îndrăzni a zice: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila ta, şi dupre mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea” (Ps. 50, 1)? Oare nu ne miluieşte el după mila lui cea mare, sau că poate nici după cea mică? Căci, iubiţilor, eu mă ruşinez foarte când văd mulţi din cei bogaţi, având după dânşii slugi îmbrăcate în haine aurite, care au prin casele lor paturi aurite şi alte multe răsfăţuri, iar când este vorba de a da săracilor, deodată se fac mai săraci decât toţi săracii.

Åži care este răspunsul cel grozav al acestora? «Săracii, zic ei, au din casa de obÅŸte a Bisericii.» Åži ce are a face aceasta cu tine? Fiindcă chiar de voiu da eu ceva, apoi atunci dacă preoÅ£ii se roagă lui Dumnezeu, tu nu trebuie să te mai rogi? Fiindcă postesc alÅ£ii, tu nu trebuie să posteÅŸti, ci să te îmbeÅ£i întruna? Nu ÅŸtii că nu atât pentru săraci a legiuit Dumnezeu cele cu privire la milostenie, cât mai cu seamă pentru cei ce dau asemenea milostenie? Poate că bănuieÅŸti pe preot? FireÅŸte că ÅŸi aceasta este un păcat mare, eu însă nu?am să cercetez cu amănunÅ£ime această învinuire, ci voiu zice: Fă totul pentru Å£ine, ÅŸi vei avea plată îndoită. Ceea ce noi vorbim acum de milostenie, nu vorb’im ca să ne dai nouă averea ta, ci ca tu singur prin tine să te slujeÅŸti cu ea. Dacă-mi vei da mie averile tale, poate că ai fi stăpânit ÅŸi de slavă deÅŸartă, ba de rnulte ori ai bănui ceva rău ÅŸi ai pleca smintit, pe când dacă faceÅ£i toate prin voi înÅŸivă, vă veÅ£i izbăvi ÅŸi de sminteli, ÅŸi de bănuieli necuviinciose, ÅŸi mai mare vă va fi plata. Nu vă vorbesc acestea ca să vă silesc de a vă da averile Bisericii ÅŸi nici că sunt poate supărat pentru preoÅ£ii cari aud vorbe proaste pe socoteala lor, căci dacă ar trebui să fiu supărat ÅŸi scârbit de ceva, apoi aÅŸ fi supărat ÅŸi amărât pentru voi, cari vorbiÅ£i rău de dânÅŸii. Căci dacă celor ce aud vorbe proaste pe socoteala lor, ÅŸi pe nedrept spuse, plata le va fi mai mare, nu mai încape îndoială că ÅŸi celor ce vorbesc pedeapsa le va fi mai mare ÅŸi mai aspră. Dar eu spun acestea nu pentru dânÅŸii, ci fiindcă mă îngrijesc de voi ÅŸi de mântuirea voastră.

Ce poate fi de mirat de altminteri dacă se găsesc ÅŸi printre voi cari să bănuiască, când unii de aceÅŸtia s-au găsit ca să bănuiască până ÅŸi pe sfinÅ£ii ce urmau în purtarea lor pe îngeri ÅŸi cari nimic nu aveau al lor? – Vorbesc de cârtirea Ellinilor împotriva apostolilor, că văduvele lor erau trecute cu vederea; ÅŸi acest fapt se petrecea pe atunci când săracii erau ajutaÅ£i, când nimeni nu zicea că este ceva al său din cele ce aveau, ci toate le erau de obÅŸte.

Deci iubiţilor, să nu punem înainte astfel de pricini, şi nici să credem că am putea avea vreo îndreptăţire, că dacă Biserica are multe averi de unde să dea săracilor, apoi noi suntem scutiţi de a face milostenie. Când tu vezi mărimea averilor ei, gândeşte-te totodată şi la mulţimea aceea de săraci înscrişi pentru ajutoare, la mulţimea bolnavilor şi la miile de ajutoare date. Cercetează cu amănunţime, caută pe aproapele, nimeni nu te va împiedica, ci încă sunt gata cu toţii să vă dea de ştire. Dară eu voiesc a spune încă şi ceva hiperbolic. Când noi vă dăm socoteală amănunţită şi vă arătăm că cheltuielile nu sunt mai mici decât veniturile, ci chiar pe unele locuri sunt cu mult mai mari, apoi eu cu plăcere v-aş spune vouă: când ne vom duce acolo şi vom auzi pe Hristos zicând: „Flămând am fost şi nu m-aţi hrănit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat” (Mt. 25, 42), ce vom răspunde? Cu ce ne vom îndreptăţi? Vom aduce poate la mijloc pe cutare sau pe cutare, care nu a ascultat de aceste porunci, sau pe vreunii dintre preoţii bănuiţi? Dar ce au a face acestea cu tine? «Eu, va zice Hristos, te trag la răspundere pentru cele ce ai greşit; deci îndreptăţeşte-te de cele ale tale, ca să poţi fi spălat de păcate, iar nu să-mi arăţi şi pe alţii cari au păcătuit la fel cu tine.»

De altfel, şi Biserica tocmai pentru îndărătnicia voastră este silită a avea ceea ce are acum, fapt ce nu se vedea pe acele vremuri, când toţi urmau după legile şi poruncile apostolice, şi când veniturile ei trebuia a fi cugetul cel curat al credincioşilor, ceea ce era o comoară nepieritoare şi un adăpost sigur. Acum însă, când voi strângeţi comori pe pământ şi totul încuiaţi în jitniţele voastre, iar ea (Biserica) se vede silită a cheltui cu adunările văduvelor, cu cetele de fecioare, cu primirea străinilor, cu cei ce călătoresc, cu nenorocirile celor din temniţă, cu nevoile celor bolnavi şi betegi şi cu alte nevoi de acest fel, apoi ce trebuie a face? A trece cu vederea pe toţi aceştia şi a grămădi atâtea nenorociri ? Dar cine oare ar putea fi mulţămit de nenorocirile întâmplate? Cine ar fi mulţămit de planşetele, de bocetele şi de vaietele purtate peste tot locul?

Deci să nu vorbim ce s-ar întâmpla. Căci acum, după cum am zis, noi suntem gata a vă da socoteală oricând; şi chiar dacă poate aţi avea dascăli stricţi, şi cari răpesc totul, şi sunt lacomi, apoi nici aşa nu vă poate fi de îndreptăţire răutatea acelora. Căci iubitorul de oameni şi întrutot-înţeleptul unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, carele toate vede, şi care ştie că în trecerea timpului şi în lumea întreagă se vor găsi poate şi mulţi preoţi stricaţi, nu cumva prin lenevirea unor asemenea preoţi să se prelungească încă mai mult lenevi-rea şi nepăsarea ucenicilor, răsturnând orice îndreptăţire pentru o astfel de le-nevire, iată ce zice: „Pre scaunele lui Moisi au stătut Cărturarii şi Fariseii; deci toate câte vor zice vouă să faceţi, faceţi, însă dupre lucrurile lor nu faceţi” (Mt. 23, 2), arătându-ţi prin aceasta că, chiar dacă ai avea dascăl netrebnic, totuşi cu nimic te vei vătăma dacă vei ascultă cuvintele lui. Nu din lucrurile ce a făcut dascălul, ci din vorbele ce le-ai auzit de la dânsul şi nu le-ai împlinit, din acestea, zic, Dumnezeu îţi va scoate vinovăţia, încât, dacă tu vei face cele poruncite, vei sta atunci cu toată încrederea înaintea dreptului jude-cător, iar dacă nu vei asculta de cele ce ţi-a spus dascălul, apoi chiar de ai avea de arătat mii de preoţi stricaţi, totuşi aceasta cu nimic nu-ţi va folosi. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, şi totuşi aceasta nu ar putea îndreptăţi pe iubitorii de arginţi sau şi pe furătorii de cele sfinte, şi nici că ar putea cineva dintr-aceştia să zică, fiind învinuit, că şi apostolul Domnului a fost tâlhar, furător de cele sfinte şi vânzător al Mântuitorului, ci mai cu seamă aceasta ne va osândi şi pedepsi, că nici după relele pătimite de alţii noi nu ne-am cuminţit. Dar tocmai pentru aceea sunt scrise asemenea fapte, ca astfel să fugim de dânsele. Pentru aceea, lăsând la o parte pe cutare şi pe cutare, noi să luăm seama la noi înşine şi la faptele noastre, căci fiecare din noi numai pentru dânsul va da seamă înaintea lui Dumnezeu.
Deci pentru ca răspunsul ce-l vom da atunci să fie bun şi plăcut, să ne orânduim viaţa noastră şi să întindem mâna săracilor cu îmbelşugare, ştiişd bine că numai aceasta ne va fi îndreptăţirea, şi totodată să ne arătăm că am îîrhplinit cele poruncite numai, şi nimic alta. Dacă acestea vom putea a le avea, vom scăpa de durerile cele negrăite ale gheenei şi ne vom bucura de veşnicele bunătăţi. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţa dătătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.