Despre dragoste si prietenie

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oa¬meni o lege atât de constrângătoare, încât fie¬care om, pentru folosul lui propriu să aibă ne¬voie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi osta¬şul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.

La fel ÅŸi ne¬gustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci ÅŸi pentru mulÅ£i alÅ£ii. Dacă n’ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n’ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănÅ£uit în aÅŸa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n’a contribuit la folosul celorlalÅ£i. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alÅ£ii. Mai mult : chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concep¬ţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduÅ£i, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

„Chiar daca mi-asi îm¬părÅ£i averea mea ÅŸi mi-aÅŸi da trupul meu să-l ardă, spune dumnezeescul Apostol, dar dragos¬te nu am, nici un folos nu am” (I Corinteni, XIII, 3).

Dacă vrei să afli ce armă preÅ£ioasă este dra¬gostea pentru fraÅ£i, — chiar dacă ei ar fi necredincioÅŸi — ÅŸi purtarea liniÅŸtită, blândă ÅŸi omenoasă, ascultă ce spune acelaÅŸi fericit apos¬tol Pavel, atunci când a fost dus spre a fi ju¬decat de un judecător necredincios : „Mă so¬cotesc fericit că am să fiu judecat de tine!” (Faptele Apostolilor, XXVI, 2).

Pavel n’a spus aceste cuvinte ca să-l linguÅŸească — ferească Dumnezeu ! — ci a voit să-l câştige prin bu¬nătatea sa. Deaceea în parte l-a ÅŸi câştigat: cel care mai nainte era, socotit ca osândit, a atras de partea sa pe judecător ; iar acesta, fi¬ind doborît, mărturiseÅŸte în faÅ£a tuturor cu strălucită voce biruinÅ£a zicând : „Aproape că m’ai convins ca să ma fac creÅŸtin!” Åži iată ce răspunde Pavel : „M-aÅŸi ruga să ajungi ceea ce sânt eu,nu numai tu, dar ÅŸi toÅ£i cei de faţă” (Faptele Apostolilor, XXVI, 28, 29).

Vom fi oare vrednici de iertare, când Pavel ne cere să avem în treburile noastre atâta tact, dar noi nu ne dăm nici cea mai mică osteneala? Nu socoti că este lucru ruÅŸinos faptul că avem nevoie de alÅ£ii! Aceasta este opera nespusei înÅ£elepciuni a lui Dumnezeu! Cu toate că avem nevoie unii de alÅ£ii, totuÅŸi nici impe¬rativul acestei nevoi nu ne face să ne purtăm cu prietenie între noi. Dar n’am fi oare niÅŸte fiare sălbatece, dacă n’am avea nevoie de ni¬meni pentru treburile noastre? Dumnezeu a făcut cu sila ÅŸi cu forÅ£a să depindem unul de altul ÅŸi în fiecare zi trebuinÅ£ele noastre vin în atingere cu trebuinÅ£ele altora. Dacă Dumne¬zeu ar ridica ÅŸi acest frâu, cine ar mai voi oare să-ÅŸi iubească aproapele aÅŸa de repede ?

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat o singura făclie : soarele ; a întins un singur aco¬perământ : cerul ; ne-a dat o singură masă : pământul. N’a dăruit bogatului mai mult si ceva mai de preÅ£, iar săracului mai puÅ£in ÅŸi ceva de mai mică valoare. Asta pentru ca uni¬rea unora cu alÅ£ii să fie puternica ÅŸi de nedesfăcut ÅŸi pentru ca să nu poată zice cineva : Cutare nu-mi este prieten, nici rudă, nici vecin ÅŸi nu mă leagă nimic de el. Pentru ce să am vreo legătură cu el ? Pentru ce să vorbesc cu el?

Dar nu este aÅŸa! Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alÅ£ii trebuie să de¬păşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dra¬gostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar ii de râs : Ce legătură ÅŸi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aÅŸa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă ÅŸi nici prieten, totuÅŸi este om, are aceeaÅŸi fire ca ÅŸi tine, are acelaÅŸi Stăpân ÅŸi s’a născut pe acelaÅŸ pământ.

Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm ÅŸi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinÅŸi deci de aceste cuvinte ÅŸi să ne iubim unii pe alÅ£ii. Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei ÅŸi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeÅŸte, îl iubesc ÅŸi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeÅŸte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-1 atragi spre tine.

Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca. Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai ma¬re răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste.

Dacă iubeÅŸti pe cel care te iubeÅŸte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeÅŸte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeÅŸte cineva nu trebue să-ti dai multă si¬linţă să-l iubeÅŸti ÅŸi tu ; când însă nu te iube¬şte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !”

Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeÅŸte ceiace s’a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeÅŸte ÅŸi tu mult ! Când nu iubim puternic pe ci¬neva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin ? Dacă nu ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău pro¬priu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din afara ta şi să te uneşti cu el ? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine ? Nu vorbi nici tu de rău pe alţii ! Doreşti sa fii lăudat ? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu ! Vrei să fii iertat ? Iartă şi tu ! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora ! Aşa să ne purtam cu cei din jurul nos¬tru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi !

După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu da¬că nu este însoţită de dragostea faţă de aproa¬pele.

Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii.

Pentru ce eşti singur? Pentru ce nu-ţi faci mulţi prieteni? Pentru ce nu te faci crea¬torul dragostei? Pentru ce nu te faci izvoditorul prieteniei, cea mai mare laudă a virtuţii?

Dupa cum cei cari sunt rai, printr’o tacita intelegere supără mai mult pe Dumnezeu, tot astfel cei cari trăesc în unire si prietenie sunt buni si bucura mai mult pe Dumnezeu.

Nu te uni cu cei mulţi la rău ! Inainte de a-ţi con¬strui case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni ! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni ! Dacă se chiamă fiu al lui Dumnezeu cel care îm¬pacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împă¬caţi?

Căci dacă diavolul ne porunceşte tutu¬ror ca să ajungem vrăjmaşi unii altora, Dum¬nezeu dimpotrivă ne porunceşte să ne iubim şi să fim prieteni. Diavolul, lipindu-ne ini¬ma de lut şi de construcţii de cărămidă, adică de bogăţie, nu ne lasă să răsuflăm puţin nici noaptea. Dumnezeu, însă, ne izbăveşte de această grija zadarnică şi inutilă şi ne porunce¬şte să ne adunăm comori în ceruri.

Sa nu ne adunăm aceste comori nedreptăţind pe alţii, ci din propriile noastre fapte bune. Mai mult : diavolul, după ce ne-a dat o mulţime de chi¬nuri şi suferinţe, nu numai că nu poate să aju¬te cu ceva celor dintre noi munciţi în iad, cari sufăr cumplit din pricina călcării legii lui Dum¬nezeu, dar mai şi măreşte flacăra.

Dumnezeu, însă, care ne-a poruncit să dăm un pahar cu apa rece celui insetat, nu lasa sa pierdem nici chiar răsplata unei asemenea fapte neînsemna¬te, ci ne plăteşte cu multă bogăţie. Nu este oa¬re cea mai mare nebunie să nu iubim stăpâni¬rea lui Dumnezeu, atât de dulce şi plină de atâtea bunătăţi şi să slujim neplăcutului şi cru¬dului tiran, diavolul, care nu poate nici aici, nici dincolo să fie de folos celor cari asculta de îndemnurile lui ?

Să nu fiţi nemulţumiţi de cuvintele pe care am să vi le spun ! Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă lauda, ci si pe cel ca¬re mă mustră pentru a-mi îndrepta greşalele mele. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pa¬re că este prieten al meu şi că mă iubeşte. Nu ţi-i deloc prieten, în adevăr, acela care laudă toate faptele tale fără deosebire şi pe cele bu¬ne şi pe cele rele.

Unul ca acesta nu ţi-i prie¬ten, ci un înşelător şi un făţarnic.

Acela Å£i-e prieten ÅŸi om cu dragoste ÅŸi grijă de tine, care te laudă când ai săvârÅŸit o fapta buna si te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe duÅŸman nu-l primesc nici când mă laudă ; prietenului, însă, îi dau dreptate ÅŸi când mă mustră. Vrăj¬maÅŸul, chiar dacă mă iubeÅŸte, îmi este neplă¬cut : prietenul, chiar dacă mă răneÅŸte, îmi fa¬ce plăcere. „Mai vrednice de credinţă, zice Scriptura, sant ranele pretenului decat sarutările de bună voie ale duÅŸmanului” (Proverbe, XXVII, 6).

In adevăr, prietenul, chiar daca te-ar mustra pe drept sau pe nedrept nu te jig¬neşte, pentru ca o face cu dorinţa de a te în¬drepta. Vrăjmaşul, însă, chiar dacă te-ar mustra pe bună dreptate, nu o face ca să te în¬drepte, ci se sileşte să te dojenească mai mult spre a te face de râs.

Astfel, iubiÅ£ilor, nimic nu se poate asemăna cu unirea ÅŸi dragostea. Unde este dragoste ÅŸi unire unul nu este singur, ci împreună cu mulÅ£i alÅ£ii. Căci dacă sânt doi oameni sau zece uniÅ£i într’un singur suflet prin dragoste, unul din aceÅŸtia nu mai este unul, ci fiecare din ei devine doi sau zece ; vei găsi în cei zece pe unul si in cel unul pe zece.

Daca ar fi un duÅŸman, ca¬re să atace pe unul din ei, duÅŸmanul îl atacă ca ÅŸi cum ar ataca zece ÅŸi astfel duÅŸmanul este răpus. Dacă a sărăcit unul din ei, totuÅŸi nu este sărac, căci sărăcia este umbrita în cea mai ma¬re parte. Fiecare din ei are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi, tot atâtea picioare ÅŸi fiecare are zece suflete. Aceasta pentru ca fiecare lu¬crează nu numai treburile lui, ci ÅŸi pe ale celorlalÅ£i. Åži chiar dacă ar fi o sută de persoane, acelaÅŸi lucru s’ar întâmpla. Asta poate să se întâmple ori unde : ÅŸi în Persia ÅŸi în Roma.

Ceea ce nu poate săvârşi firea, aceea are putere s’o indeplineasca puterea dragostei.

Gandeste-te iarăşi cât de mult ar creşte puterea ta dacă ai avea o mie sau două mii de prieteni? Lucru minunat este acesta că din unul se fac o mie. Dacă dragostea este un bine atât de mare pentru ce nu căutăm să dobândim acea¬stă putere a dragostei, pentru ce nu ne punem pe noi înşine în siguranţă ?

Pentru ce mărgi¬nim dragostea noastră la unul sau la doi? Chiar dacă va fi sărac cel care are prieteni, to¬tuşi este mai bogat decât cei bogaţi, căci ceea ce nu îndrăzneşte să spună pentru el însuşi aceea o va spune in locul său prietenul, şi ceea ce nu poate să dăruiască el, o va dărui prin altul. Unul ca acesta, păzit de aţâţi şutaşi, nu poate să pătimească ceva rău.

Nu sânt atât de sinceri şi atât de credincioşi ca ei nici paznicii împăratului. Aceştia păzesc pe împărat de fri¬că şi de nevoie; ceilalţi din dragoste şi din bunăvoinţă. Mai mult : împăratul se teme de paznicii săi, pe când celălalt are mai multă în¬credere în ei decât în el însuşi.

Åži altfel : Care zid este atât de puternic ÅŸi atât de întărit prin legătura perfectă a pietre¬lor trainice din care e construit, încât să re¬ziste atacurilor vrăjmaÅŸilor ca ceata celor cari se iubesc -unii pe alÅ£ii ÅŸi cari sânt strânÅŸi într’o singură unire ?

Atacurile diavolului le resping ; si pe bună dreptate. Căci cei cari se orânduesc în ordine de luptă contra diavolului sânt ne”nvins; de uneltirile lui ÅŸi înalţă trofeele strălu¬citoare ale dragostei. Sânt ca ÅŸi o liră. După cum coardele lirei sânt multe, dar dau o sin¬gură melodie ÅŸi scot o cântare plăcută, tot ast¬fel ÅŸi cei cari sânt strânÅŸi într’un gând dau dru¬mul cântării melodioase a dragostei. Nimic nu poate să fie mai dulce decât dragostea!

Ce nu poate să facă un prieten sincer ? Cât de multă plăcere nu face ? Cât de mult folos nu dă ? Cât de multă siguranţă nu procură ? Nu se poate compara un prieten adevărat nici cu ne¬numărate comori !

Si după cum corpurile cele strălucitoare îşi răspândesc frumuseţea loc şi asupra locurilor învecinate, tot astfel şi prietenii îşi lasă binefacerile dragostei lor în toate locurile pe unde se duc. Este mai bine să mergi prin întunerec decât să fii fără prieteni.

Trupul nu este atât de mult consumat de fri¬guri cât sânt sufletele consumate de lipsa prietenilor.

Atât de mare este dorinţa arzătoare a dragostei, încât pe cei ce-i iubim, cu toate că nu sânt de faţă, ci absenţi, îi avem în minte în fiecare zi. Inima celui care iubeşte lasă la o parte toate treburile numai ca să se unească cu cel dorit.

Dacă cineva vede pe prietenul iubit, dar mai bine zis dacă-şi aminteşte de el îndată îi tresare inima, fata i se luminează, le suportă pe toate cu uşurinţă, căci se bucură amintindu-şi de prietenul iubit.

Va simÅ£i oare vreo durere sau se va teme de ceva înfricoşă¬tor ÅŸi primejdios cel care are in minte ÅŸi-ÅŸi aminteÅŸte de cel care s’a învrednicit să ne iu¬bească cui adevărat, de Hristos ?

Nicidecum ! Căci dacă toţi se tem de noi când sântem iu¬biţi de oameni de seamă, cu cât mai mult când sântem iubiţi de Dumnezeu. Să nu cruţăm ni¬mic pentru această dragoste de Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să ne dăm averile noas¬tre, trupurile noastre şi chiar sufletul nostru!

Nu este de ajuns să spunem prin cuvinte că iubim, ci trebue să facem dovada si prin fapte.

Hristos nu şi-a arătat dragostea sa faţă de noi numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Un ser¬vitor din casele cele mari, care se îngrijeşte de averea stăpânilor cum se îngrijeşte de bunu¬rile sale proprii, nu-şi face bunurile sale bu¬nuri ale stăpânilor, ci din contra averea stă¬pânilor este averea sa şi se foloseşte de ave¬rea lor ca de a sa ; pentru asta multe din slu¬gile celelalte se tem mai degrabă de el decât de stăpâni.

Prin faptul că şi-a dispreţuit bunu¬rile sale, nu le-a dispreţuit, ci a câştigat mai mult. Cu cât mai mult va câştiga cineva când se va purta aşa în lucrurile cele duhovniceşti?

Prin urmare să nu ne îngrijim de cele ale noas¬tre, ca să ne îngrijim de ele ! Mai mult chiar să le dispreţuim ca să le câştigăm ! Dacă noi le vom dispreţul se va îngriji Dumnezeu de ele ; dar dacă ne îngrijim noi de ele le va dispreţui Dumnezeu.

Dacă cineva ar dori să afle cum trebue să iubească cu adevărat, şi dacă ar dori să cu¬noască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel, maestrul dragostei.

Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea ÅŸi de câtă tărie su¬fletească are nevoie cel care trebue să îndure despărÅ£irea de un prieten adevărat. Căci aces¬ta, care ÅŸi-a desbrăcat trupul, care ÅŸi-a lepă¬dat corpul ÅŸi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care a alungat din mintea sa orice patimă ÅŸi a ajuns imitator al apatiei pu¬terilor netrupeÅŸti, a suportat cu uÅŸurinţă toate suferinÅ£ele, ca ÅŸi cum ar fi suferit aceasta într’un trup străin : întemniţările, lanÅ£urile, ares¬tările, biciuirile, ameninţările, moartea ÅŸi tot felul de chinuri; dar când s’a despărÅ£it de dânsul un suflet iubit, s’a supărat ÅŸi s’a turbu¬rat nespus de mult, pentru că deÅŸi se aÅŸtepta să-ÅŸi vadă prietenul iubit nu l-a; găsit; pentru aceea a ÅŸi plecat îndată din oraÅŸ.

— Pentru ce faci aceasta, Pavele ? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ti s’au dat lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge ; ai învăţat pe alÅ£ii taina credinÅ£ei, ai botezat, ai adus jertfe ÅŸi n’ai dispreÅ£uit pe niciunul care voia să se mântuiască ! Pentru ce când ai venit în Troada ai ÅŸi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo Å£arina desÅ£ele¬nită ÅŸi lucrată, gata să primească seminÅ£ele în¬văţăturii ? Pentru ce ai aruncat din mâni atât de mare câştig?

— Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenÅ£a lui Titu m’a doborît din pri¬cina tristeÅ£ei ; sufletul meu a fost turburat foar¬te mult. Atât de mult m’a doborît durerea ÅŸi aÅŸa m’a biruit, încât m’a silit să plec.

Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea prietenului iubit ? Ai văzut ce lucru jalnic si plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi viteaz trebue să ai ca să suporţi această despărţire ? Pentru cei cari-si iubesc prietenii nu le este deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta ; din contra au nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se pierde.

Vai! cât de inflăcâratâ este dorinta dragostei! Pavel cel neînfricat în faÅ£a focului, cel tare ca oÅ£elul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus : „Cine ne va despărÅ£i de dra¬gostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau pri¬mejdia sau sabia?” (Romani, VIII, 35) ; Pavel, care s’a împotrivit pământului ÅŸi mării, care ÅŸi-a bătut joc de porÅ£ile cele de oÅ£el ale mor¬ţii, el, când a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a lăcrămat ÅŸi i s’a sfâşiat ini¬ma, încât n’a mai putut să-ÅŸi ascundă suferin¬ţa, ci a spus îndată : „Pentru ce plângeÅ£i sfâşiindu-mi inima?” (Faptete Apostolilor, XXI, , 13).

Ce minune ! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima ÅŸi totuÅŸi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o ÅŸi i-au rupt-o ! „Pentru ce plângeÅ£i sfâşiindu-mi inima !”

— Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească sufletul tău de oţel ?
— Da, răspunde Pavel, căci este mare pute¬rea dragostei. Ea mă birue şi mă stăpâneşte. Tuturor pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.

Cine n’ar fi surprins, cine nu s’ar mira de aceste cuvinte? Dar mai bine cine n’ar fi sur¬prins ÅŸi nu s’ar fi minunat după vrednicie de acest suflet curajos ÅŸi ceresc, care, deÅŸi întem¬niÅ£at, a scris Filipenilor aflaÅ£i atât de departe de el ? Cred că ÅŸtiÅ£i cu toÅ£ii ce depărtare este de la Roma până în Macedonia !

Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata ţinutului, nici mulţimea grijilor, nici primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa.

Mainile sale nu-i erau atât de strâns legate de lanÅ£uri pe cât de strâns era legat ÅŸi Å£intuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Åži după cum un împărat dimineaÅ£a se suie pe tronul său ÅŸi în timp ce stă în palatul împărătesc primeÅŸte în¬dată de pretutindeni nenumărate scrisori, tot astfel ÅŸi acela, stând în temniţă ca într’un palat împărătesc, primea cu mult mai multe scri¬sori ÅŸi trimitea necontenit creÅŸtinilor din dife¬rite părÅ£i, cari cereau de la sufletul său înÅ£e¬lept lămuriri asupra tuturor problemelor ce-i interesau. El cârmuia cu atât mai multe tre¬buri decât împăratul cu cât i s’a încredinÅ£at o conducere mai mare.

Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţiÅŸează, uneÅŸte strâns ÅŸi leagă nu nu¬mai pe cei cari stau de fată, cari sânt alături de noi ÅŸi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt de¬parte. Åži n’ar putea să taie sau să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici lungimea drumului ÅŸi nici o alta pricină la fel cu acestea.

Asa trebuie să ne arătăm dragostea noastră faţă de cel pe care il iubim, incat dacă e cu putinta, nimic sa nu ne împiedice de a ne da viaţa pentru el. Un prieten adevărat este, vred¬nic de această jertfă !

Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbraţişează cu o imbratisare prici¬nuitoare de bucurie sufleteasca nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el ii tresare inima şi se întraripează ; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie şi al aceluia.

Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere ÅŸi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinÅ£ilor pentru priete¬nul său, îi ruga ca mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său si după aceea pentru el. Cunosc ÅŸi pe Pavel, care-ÅŸi da sufletul cu plăcere, deÅŸi nu era rugat s’o facă, ÅŸi prefera să meargă în gheenă pentru priete¬nii lui.

Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arză¬toare, încât să nu ni se pară ca prietenul ni-i dator, ci că noi îi sântem dator lui chiar când el ni-i dator nouă.

Cel care iubeste nu vrea numai să poruncească, ci să i se porunceasca. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte.

Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prie¬tenul săi dator decât să datoreze el aceluia.

Cel care iubeşte vrea să facă bine cu adevă¬rat prietenului sau şi nu în aparenţa ; vrea să facă ei început binefacerii şi nu vrea sa fie în¬cepătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă gândiţi la priete¬nii obişnuiţi, cei cari iau parte la mesele noas¬tre şi ne sânt prieteni numai cu numele ! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu uşurinţă.

Prietenul este mai plăcut decât viata acea¬sta pământească.

Mulţi oameni, după moartea prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască.

Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina.

Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât sa fim lipsiţi de prieteni.

Mulţi oameni, cu toate că văd soarele, trăeisc în întunerec; dar cei cari au mulţi prieteni nu vor avea niciodată vreo supărare.

Totuşi dacă prietenia cuiva te vătăma sufle¬teşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vinde¬ca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru !

Nu-i nimic atât de vătămător ca o tovărăşie rea. Ceea ce nu poate face necesitatea, aceea o face adeseori prietenia fie spre vătămarea noastră, fie spre folosul nostru.

Cel care se împrietene¬şte cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten cu imparatul.

Este cu mult mai buna ura ce o suferim din partea oamenilor pentru Hristos, decât dragostea ce ne-o arata ei pentru Hristos.

Şi pe bună dreptate, căci atunci când sântem iubiţi din pricina lui Dumneze noi sântem datori lui Dumnezeu cu cinstea ni se dă ; dar când sântem urîţi pentru numele lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne este dator nouă cu cinste.

Aşa dar toţi cei cari nu dispre¬ţuim pentru Hristos avuţiile, dar mai bine spus nu pentru Hristos, ci pentru binele nostru, să ne cutremurăm când ne gândim la dragostea lui Pavel pentru Hristos.

Pavel nu iubea pe Hristos din pricina faptelor lui Hristos, ci iubea faptele lui din pricina lui Hristos; numai de un singur lucru se temea: să nu cada din dragostea către Hristos.

Se temea mai mult de aceasta de¬cât de gheenă, după cum rămânerea în dragos¬tea către Hristos era pentru Pavel mai dorită de¬cât împărăţia cerurilor.

AÅŸa dar când Pavel pentru dragostea către Dumnezeu acceptă să cadă ÅŸi în gheenă ÅŸi să cadă ÅŸi din împărăţia cerurilor, dacă i-ar fi propus cineva pe acestea, două, iar noi nu dispreÅ£uim nici viaÅ£a pre¬zenţă, sântem oare vrednici să ne atingem de încălţămintea lui, odată ce sântem atât de de¬parte de măreÅ£ia sa ? Pentru aceasta ÅŸi Hristos spunea ; „Cel care-ÅŸi va pierde sufletul pentru mine il va afla” (Matei, XVI, 26) ÅŸi : „Cel ca¬re mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi ÅŸi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei, X, 32). Măreaţă este îndepli¬nirea unei asemenea fapte ÅŸi depăşeÅŸte aproape firea omenească.

Iar pe aceasta o cunosc bine cei învredniciţi de cununile muceniciei. Nici un cuvânt omenesc nu va putea să o descrie. Să¬vârşirea ei este fapta unui suflet curajos şi este peste măsură de minunată. Cu toate acestea, Pavel a spus că o asemenea faptă minunată fără dragoste nu foloseşte la nimic, chiar dacă ar fi unită cu sărăcia.

Voi încerca să arăt pentru ce Pavel a vorbit aşa. Dar mai întâi să cercetăm cum poate să nu aibă dragoste cel care-şi împarte averile sale. Cel care este gata să-şi dea trupul să-l ardă şi probabil şi cel care are harurile profeţiei şi ale vorbirii în limbi, este cu putinţă să nu iu¬bească, dar cum este cu putinţă să nu iubească cel care, nu numai că-şi dă averile sale dar le şi împarte ? Ce putem dar spune ?

Sau că a presupus ca existent ceea ce nu exista, lucru pe care Pavel obiÅŸnuieÅŸte să-l facă când vrea să înfăţiÅŸeze ceva în chip iperbolic. Spre exemplu, scriind Galatenilor zice : „Dacă noi sau înger din cer v’ar binevesti altceva decât cee ace aÅ£i primit, anatema să fie!” (I, 8). S’a exprimat aÅŸa cu toate că nici el ÅŸi nici un înger n’avea să facă aceasta, ci, ca să exage¬reze oarecum lucrurile, a afirmat ceva care n’are să se întâmple de loc în viitor.

Un alt exemplu din Epistola către Romani, unde spu¬ne : „Nici îngerii, nici înceatoriile, nici pute¬rile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (VIII, 38—39). Pavel n’a vrut să spună prin aceste cuvinte că îngerii aveau să facă aceasta, ci si aici presupune ceea ce nu poate să fie ca ceva existent. Tot astfel ÅŸi în cuvintele : „Nici o altă făptură oarecare” (VIII, 39), cu toate că nu mai există o altă făptură, odată ce a cuprins prin cuvintele „cele de sus ÅŸi cele de jos” toate făpturile.

Si în aceste cu¬vinte presupune ceea ce nu există, ca să arate cât de mare este dragostea lui pentru Hristos. AcelaÅŸi lucru îl face ÅŸi când spune că „Chiar dacă cineva ar da totul, dar dragoste nu are, nimic nu foloseÅŸte” (I Corinteni, XIII, 3).

Prin aceste cuvinte Pavel a putut să spună ceea ce am susţinut mai sus sau vrea sa urnească strâns pe cei cari dau cu cei cari pri¬mesc şi să nu dea fără să însoţească datul de o mişcare sufletească, ci sa aibă milă, să se plece, să se îndure si să sufere împreună cu cei ce sânt în nevoi.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat poruncă să facem milostenie.

Dumnezeu putea negreşit să hrănească pe saraci si fara ajutorul nostru, dar a poruncit ca noi sa-l hranim, ca sa ne unească prin legătura dragostei si sa ne încălzim unii pe altii.

De aceea ÅŸi în altă parte spune : „Este mai bun un cuvânt bun decât datul” (InÅ£elepciunea lui Sirah, XVIII, 16); ÅŸi : Oare nu este mai bun cuvântul decât darea cea bună?” (Ibidem, 17). Apoi în¬suÅŸi spune : „Milă doresc ÅŸi nu jertfă” (Osea, VI, 6).

Prin urmare Dumnezeu a legiuit aceas¬ta pentru că este firesc ca cei cari sânt în neca¬zuri să iubească pe cei cari le fac bine şi să fie mai apropiaţi de binefăcătorii lor, dând naştere astfel legăturii dragostei.

Åži ca să cunoaÅŸteÅ£i cât de mare este dragos¬tea să o descriem prin cuvânt, odată ce nu o vedem apărând în viaţă ÅŸi să ne gândim cât bine nu s’ar face pe pământ dacă dragostea s’ar revărsa din belÅŸug pretutindenea. Dacă ar fi dragoste n’ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de condamnări si de nimic altceva de felul acestora.

Dacă toÅ£i ar iubi ÅŸi ar fi iubiÅ£i, n’ar mai fi nedreptăţit nimeni, s’ar indepărta ÅŸi uciderile ÅŸi luptele ÅŸi războaiele ÅŸi revoluÅ£iile ÅŸi răpirile ÅŸi toate relele ; nu i s’ar mai cunoaÅŸte nici numele păcatului. Minu¬nile n’ar fi în stare să săvârÅŸească acest lucru, ci ar îngâmfa ÅŸi ar sădi în sufletul celor cari nu sânt destul de atenÅ£i asupra lor dorinÅ£a spre slavă deÅŸartă.

Faptul minunat al dragostei este următorul: pe când toate celelalte fapte bune sânt însoţite de păcate — spre exemplu : să¬racul este adeseori semeţ, cel care are darul vorbirii boleşte de dorinţa de a fi slăvit; cel smerit de multe ori în conştiinţa sa este un în¬gâmfat — dragostea este lipsită de toată acea¬stă întinăciune.

In adevar nimeni nu poate să se poarte vreodată cu trufie faţa de cel pe care-l iubeşte.

Un astfel de om va locui pe pamânt ca în cer, se va bucura pretutindeni de linişte şi-şi va împleti nenumărate cununi.

Un astfel de om îşi va păstra sufletul nepătat de invidie, de mânie, de răutate, de îngâmfare, de slava deşartă, de pofte urîte, de dragoste ne¬îngăduită şi de orice boală sufletească.

Şi du¬pă cum altcineva nu poate din pricina dragostei să-i facă rău, tot astfel nici el celor din jurul său.

Un om ca acesta cand merge pe pamant va fi însoţit de_Arlianghelul Gavriil.

Aşa este un om care iubeşte. Cel care face minuni, însă, şi cel care are o cunoştinţă desăvârşită, dacă nu are dragoste nu va folosi mult, chiar dacă ar învia nenumăraţi morţi, deoarece este des¬părţit de toţi ceilalţi şi nu sufere ca să se amestece cu niciunul din oameni.

Pentru aceasta ÅŸi Hristos a lăsat ca semn al dragostei adevă¬rate iubirea de aproapele. „Dacă mă iubeÅŸti, Petre, zice Domnul, mai mult decât aceÅŸtia, paÅŸte oile mele!” (Ioan, XXI, 17). Ai văzut că , ÅŸi aici Hristos a lăsat să se înÅ£eleagă că dragostea este superioară muceniciei?

Să vă dau un exemplu : Dacă cineva ar avea un copil iu¬bit, încât ÅŸi-ar da pentru el ÅŸi sufletul său ; apoi dacă cineva care iubeÅŸte pe tatăl n’ar da nici o atenÅ£ie copilului, n’ar mânia oare mult pe tatăl ÅŸi nu s’ar simÅ£i jignit în dragostea ce i-o arată din pricina dispreÅ£ului faÅ£a de copil? Dacă aÅŸa stau lucrurile când este vorba de tată ÅŸi de copil, cu cât mai mult când e vorba de Dumnezeu ÅŸi de oameni, deoarece Dumnezeu îşi iubeÅŸte mai mult fii săi decât orice tată.

Din această pricină după ce a spus : „Cea dintâi ÅŸi cea mai mare poruncă este să iubeÅŸti pe Dom¬nul Dumnezeul tău”, a adăugat: iar a doua” ÅŸi n’a tăcut, ci a adăugat una asemenea ei: „să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i” (Matei, XXII, 37—38).

Observă că Domnul cere ca dragostea de aproapele să fie aproape tot atât de puternică ca ÅŸi dragostea de Dum¬nezeu. Despre dragostea de Dumnezeu zice : „Din toata inima ta”; iar despre dragostea de aproapele spune : „Ca pe tine însuÅ£i”, ceea ce este egal cu „din toata inima ta”.

Dacă s’ar păzi cu cea mai mare grijă această dragoste nu s’ar mai fi cunoscut pe lume cuvintele : rob, liber, conducător, supus, bogat, sărac, mic, mare, diavol.

Diavolul n’ar avea nici o putere asupra oamenilor daca ar exista dragostea. Iarba ar suporta mai uÅŸor năvala focului decât dia¬volul flacăra dragostei.

Dragostea este mai trainică decât zidul, mai tare decât oţelul. Chiar dacă mi-ai cita un material mai tare decât oţelul, totuşi tăria dragostei îi este superioară. Nici sărăcia, nici bogăţia nu biruieşte dragostea.

Mai bine spus însă, dacă ar fi dragoste n’ar mai fi nici sărăcie ÅŸi nici bogăţie nemăsurată. Din amândouă ar fi numai cât este bine ÅŸi cât trebuie : din bogăţie am căuta să avem atât cât ne este de ajuns pentru trai, iar din sărăcie am avea parte de lipsa de griji ; în chipul acesta n’am mai îndura nici grijile bogăţiei ÅŸi nici ne¬voile sărăciei.

Dar pentru ce vorbesc de câştigul care re¬zultă din dragoste ?

Gândeşte-te ce mare lucru este a iubi pentru a iubi, ce mare bucurie aduce, câtă mulţumire dă sufletului! Şi aceasta este mai cu seamă extraordinar. Toate cele¬lalte feluri de virtuţi sânt însoţite de durere, cum sânt: postul, înfrânarea, privegherea.

Dra¬gostea, însă, pe lângă folos procură şi multă plăcere şi nu are nici o suferinţă.

Dragostea es¬te ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în su¬fletul celui care iubeşte.

Chiar dacă cineva este rob, robia i se va: părea mai plăcută decât li¬bertatea.

Dragostea schimbă firea lucrurilor şi preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea; e mai duioasă decât o mamă şi mai bo¬gată ca o regină: pe cele anevoioase le face uşoare şi lesnicioase. Prin dragoste virtutea ni se pare uşoară iar viciul cu totul amar.

Nu nu¬mai atât! Cheltuielile par că sânt dureroase, dragostea însă le face plăcute. A lua bunurile altora pare ceva plăcut ; dragostea nu îngăduie, însă, ca aceasta să se arate ca ceva plă¬cut, ci pregăteşte sufletul să fugă de o aseme¬nea faptă ca de ceva cu neputinţă de suferit.

Şi iarăşi : bârfeala pare tuturor oamenilor ca ce¬va care face multă plăcere ; dragostea însă ho¬tărăşte că o asemenea faptă este amară, iar vor¬birea de bine dulce. In adevăr nimic nu ne pro¬duce atâta plăcere ca atunci când prietenul nostru este lăudat. Şi iarăşi : mânia are în sine oarecare plăcere ; în dragoste, însă, nu este nici urmă de mânie, căci dragostea taie toţi nervii mâniei.

Chiar dacă cel iubit va supăra pe cel care-l iubeste, acesta nu va arata nici o urma de manie, ci din contra va varsa lacrimi pentru el, îl va mângâia i se va ruga pentru el.

Atât de mult este depărtată de el mânia ! Dacă vede pe cineva că pacătuieşte, el jeleşte şi simte durere; dar chiar această durere îi produce plăcere. Lacrimile şi supărările prove¬nite din dragoste sânt mai plăcute decât râsul şi voioşia. Nu simt atâta desfătare cei cari râd, câtă desfătare simt, cei cari plâng pentru prie¬teni.

Poate că cineva îmi va spune : dar şi dra¬gostea trupească este însoţită de plăcere ! Nici¬odată, omule ! Nimic nu curaţeşte o astfel de dragoste ca dragostea adevărata. Sa nu-mi vorbeşti de dragostea publică şi bulevardieră, care este mai degrabă boală decât dragoste ! Ci vorbeşte-mi de dragostea pe care a căutat-o Pavel, care urmăreşte folosul celor iubiţi.

Vei vedea atunci că cei cari au o astfel de dragoste sânt mai iubitori decât părinţii. Si după cum cei cari iubesc banii, nu voiesc cu nici un chip să cheltuiască bani, ci le place mai mult sa trăiască în lipsă decât sa vadă banii împutinandu-se ; tot astfel cel care iubeşte pe cineva, ar prefera să sufere nenumărate necazuri decât să vadă pe prietenul sau iubit vătămat.

— Dar dacă ne sânt duşmani, mă va întreba cineva, sau păgâni, nu trebuie să-i urîm ?

— Trebuie să-i urîm, dar nu pe ei, ci învăţă¬tura lor ! Nu trebuie să ‘urîm omul, ci fapta lui cea rea, învăţătura lui greÅŸită. Omul este opera lui Dumnezeu : rătăcirea, însă, este opera dia¬volului. Dacă trebuie să urîm pe duÅŸmanii lui Dumnezeu, atunci trebue să urîm nu numai pe necredincioÅŸi, ci si pe păcătoÅŸii. Făcând aÅŸa însă, vom îi mai răi decât fiarele, vom distru¬ge totul ÅŸi vom ajunge tot atât de îngâmfaÅ£i ca ÅŸi fariseul din Evanghelie. Pavel nu ne-a po¬runcit asta. Ce însă? „SfătuiÅ£i pe cei cari nu trăiesc in orânduială, mângâiaÅ£i pe cei slabi de îngeri, sprijiniÅ£i pe cei neputincioÅŸi, fiÅ£i indelung răbdători fată de toÅ£i” (I Tesaloniceni, V. 14). Ce vrea să spună apoi prin cuvintele : „Dacă nu ascultă cineva cuvântul nostru prin epistola, pe acesta sa-l însemnaÅ£i ÅŸi să nu aveÅ£i ames¬tec cu el?” (II Tesaloniceni, III, 14).

Aceste cu¬vinte le-a rostit mai cu seamă despre fraÅ£i; cu toate acestea nu le-a spus fără cruÅ£are, ci cu multă blândeÅ£e. Să nu desparÅ£i cuvintele de mai sus ale lui Pavel de cele ce urmează, ci adaugă-le lor. Căci după ce a spus : „Nu vă ames¬tecaÅ£i cu el”, a adăugat : „Nu-l socotiÅ£i ca vrajmas ci sfătuiti-l ca pe un frate” (Ibidem, 1.5).

Ai văzut că a poruncit să urîm fapta rea ÅŸi nu pe om ? Opera diavolului este că noi ne îndepartăm unii pe alÅ£ii. Diavolul s’a silit mult ca sa nimicească dragostea, ca să taie calea în¬dreptării, să Å£ină pe cei greÅŸit în rătăcirea sa, iar pe tine în necredinţă ÅŸi ură, ca astfel să le în¬chidă drumul mântuirii.

Dacă doctorul va urî pe bolnav şi va fugi, iar bolnavul va respinge pe doctor, când se va vindeca bolnavul, daca nici acela nu-l cheamă şi nici acesta nu se du¬ce la el ? Pentru ce-l respingi şi fugi de el ?

Pentru ca este necredincios? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să te apropii de el ÅŸi sa-l îngrijeÅŸti ca să vindeci pe cel bolnav ! Iar dacă el sufere de o boală de nevindecat, tu fă ceea ce Å£i s’a poruncit.

Åži Iuda suferea de o boală de nevin¬decat ; cu toate acestea Dumnezeu n’a încetat de a-l îngriji. Nici tu să nu oboseÅŸti vreodată.

Căci chiar dacă nu l-ai liberat de necredinţă, cu toate că ai depus multe sforţări, totuşi vei primi plata de la cel pe care voiai să-i liberezi prin aceea că l-ai facut pe acela sa se minuneze de blandetea ta.

Şi astfel această întreagă slavă se va transmite lui Dumnezeu.

Niciodată nu se vor minuna atat de mult păgânii şi necredincioşii de tine, chiar dacă ai face minuni, chiar dacă ai învia morţii, chiar dacă ai săvârşi orice altă faptă mare, cât se vor minuna de tine când vor vedea că felul tău de a fi este liniştit, blând si paşnic.

Nu este puţin lu¬cru şi această faptă, deoarece mulţi în cele din urmă vor fi liberaţi de rău. Nimic nu poate sa atragă atât cât dragostea. Din pricina semne¬lor şi a minunilor pe care le-ai face, oamenii te vor invidia; pentru dragoste insa te vor admira şi te vor iubi ; iar dacă te iubesc vor începe sa se şi îndrepte pe calea adevărului.

Dacă nu ajunge numai decât credincios nu te mira, nu te grăbi, nu căuta să dobândeşti totul dintr-o dată, ci lasă-l mai întâi să te laude, să te iubească şi odată intrat pe calea aceasta va veni.

Aşa dar pentru că dragostea este creatorul virtuţii, să o sădim cu foarte multă grijă şi stăruinţă în sufletele noastre, ca să ne dea mul¬te bunătăţi şi să avem necontenit din belşug rodul ei, care înfloreşte totdeauna şi nu se veştejeste niciodată. In chipul acesta vom dobân¬di bunătăţile cele veşnice, pe care să dea Dum¬nezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, eu care Tatălui împreună cu Sfântul şi Bunul Duh, slava în vecii vecilor. Amin.