Cuvântul al patrulea

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
BucureÅŸti, 2004

Că trei feluri de robie a adus păcatul;
şi către cei care ascultă cu uşurătate,
şi către cei ce nu-şi cinstesc părinţii

1. AÅ£i auzit ieri cum l-a făcut Dumnezeu pe om împărat ÅŸi mai-mare peste fiare, ÅŸi cum l-a scos îndată din rangul împărătesc – sau, mai bine zis, nu l-a scos Dumnezeu, ci singur pe sine s-a scos din cinste prin neascultare fiindcă Adam a împărăţit doar din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că nu-i dăduse a împăraÅ£i ca plată pentru isprăvi duhovniceÅŸti, ci ÅŸi mai înainte de a fi el l-a împodobit cu cinste. Căci ca să nu zici că după ce a luat fiinţă omul ÅŸi a făcut apoi isprăvi multe, l-a nevoit pe Dumnezeu să îi dea stăpânirea fiarelor – pentru această pricină, zic, având a-l plăsmui, grăieÅŸte despre stăpânirea lui zicând astfel: „Să facem om după chipul ÅŸi asemănarea Noastră, ÅŸi să stăpânească fiarele pământului” (Fac. l, 26). Mai înainte de viaţă îi dă cinstea, mai înainte de facere – cununa, ÅŸi mai înainte de a lua fiinţă omul, îl suie pe scaunul împărătesc. Oamenii îi cinstesc pe supuÅŸii lor când ajung aceÅŸtia la adânci bătrâneÅ£i, după multe osteneli în timp de pace ÅŸi nenumărate primejdii în vreme de război – iar Dumnezeu nu a făcut aÅŸa, ci l-a adus la această cinste îndată ce a luat el fiinţă, arătând că ceea ce s-a făcut nu este plată pentru isprăvi, ci Har Dumnezeiesc, iar nu datorie.

Deci, faptul că omul a primit stăpânire se datorează numai iubirii de oameni a lui Dumnezeu iar căderea din stăpânire se datorează uÅŸurătăţii lui: că precum împăraÅ£ii îi lipsesc de stăpânire pe cei ce nu ascultă de poruncile lor, aÅŸa a făcut ÅŸi Dumnezeu cu omul, lipsindu-l de stăpânire atunci când nu a ascultat de El; iar astăzi trebuie să spunem ce altă cinste a răpit firea păcatului ÅŸi câte feluri de robie a adus cu sine, încătuşând firea noastră cu feluritele stăpâniri ca un tiran care se foloseÅŸte de felurite lanÅ£uri. Este, dar, o stăpânire ÅŸi o robie dintâi, potrivit căreia femeile sunt stăpânite de bărbaÅ£i. După păcat a luat fiinţă trebuinÅ£a aceasta: căci înainte de neascultare femeia era de aceeaÅŸi cinste cu bărbatul – ÅŸi, dealtfel, când a făcut-o Dumnezeu, s-a folosit de aceleaÅŸi cuvinte ca ÅŸi la facerea bărbatului. Precum la facerea bărbatului nu a zis: Să fie om, ci a zis: Să facem om „după chipul ÅŸi asemănarea Noastră”, aÅŸa ÅŸi la facerea femeii nu a zis: Să fie femeie, ci ÅŸi aici a zis: „Să-i facem ajutor” – ÅŸi nu doar ajutor, ci asemenea lui, arătând iarăşi că cei doi erau deopotrivă în cinstire: căci dat fiind marele ajutor pe care dobitoacele îl dau în trebuinÅ£ele vieÅ£ii noastre, uită-te cum face desluÅŸită deosebirea, ca să nu socoÅ£i că ÅŸi femeia este din rândul robilor. „A adus fiarele, zice Scriptura, înaintea lui Adam… ÅŸi nu s-a aflat lui ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 19-20). „Păi cum? Calul nu este ajutor, împreună cu omul oÅŸtindu-se în războaie? Boul nu este ajutor, trăgând plugul ÅŸi împreună cu noi ostenindu-se la aruncarea seminÅ£elor în brazdă? Asinul ÅŸi catârul nu sunt ajutoare, împreună cu noi lucrând la căratul poverilor?” Dar ca să nu spui asta, îţi face deosebirea cu acrivie – că nu a zis doar: nu s-a aflat ajutor lui, ci: nu s-a aflat ajutor asemenea lui. AÅŸa ÅŸi aici – nu a zis Dumnezeu doar: să-i facem ajutor, ci: „să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18).

Asta mai înainte de păcat – iar după păcat: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, ÅŸi el te va stăpâni”. „Te-am făcut”, zice, „de aceeaÅŸi cinste cu bărbatul. Nu te-ai folosit bine de stăpânire: schimbă-Å£i starea cu cea de supunere. N-ai putut duce slobozenia: primeÅŸte robia. Nu ÅŸtii să stăpâneÅŸti (si ai cunoscut aceasta cu lucrul): fii dintre cei stăpâniÅ£i, si cunoaste-l pe bărbat drept stăpân”: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, ÅŸi el te va stăpâni”: ÅŸi vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu – căci ca nu cumva, auzind: el te va stăpâni, să socoată stăpânirea bărbatului ca fiind împovărătoare, mai întâi vorbeÅŸte de purtarea de grijă a acestuia, zicând: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, adică: Scăparea ta ÅŸi limanul tău ÅŸi întărirea ta, el va fi; în toate spaimele ce vor veni asupra ta, pe el Å£i-l dau ca să te întorci spre el ÅŸi să scapi la el. Åži nu doar prin aceasta, ci ÅŸi cu nevoile fireÅŸti i-a legat împreună ca ÅŸi cu un lanÅ£ de nerupt, înfăşurându-i în legătura poftei.

Văzut-ai cum a adus păcatul supunerea, iar Iscusitul ÅŸi ÃŽnÅ£eleptul Dumnezeu ÅŸi pe acestea le-a întrebuinÅ£at spre folosul nostru? Ascultă cum ÅŸi Pavel vorbeÅŸte despre supunerea aceasta, ca să înveÅ£i iar împreună-glăsuirea dintre Vechiul si Noul Legământ. „Femeia, zice, întru liniÅŸte să ia învăţătură, cu toată ascultarea” (l Tim. 2, 11). Văzut-ai că ÅŸi el supune bărbatului pe femeie ? Dar aÅŸteaptă, ÅŸi ai s-auzi pricina. De ce cu toată ascultarea ? Fiindcă „femeii, zice, să înveÅ£e nu dau voie”. „De ce ?” – „Fiindcă l-a învăţat o dată rău pe Adam”. „Nici a-ÅŸi stăpâni bărbatul”. „Dar pentru ce ?” – „Fiindcă l-a stăpânit o dată în chip rău”. Ci să fie întru liniÅŸte. „Dar spune ÅŸi pricina”. „Fiindcă Adam”, zice, „nu a fost amăgit, iar femeia, amăgindu-se, a fost întru neascultare”. De aceea a ÅŸi dat-o jos de pe scaunul învăţăturii: „fiindcă cel care dă învăţătură fiind neÅŸtiutor”, zice, „să ia învăţătură; iar de nu vrea să ia învăţătură, ci vrea să înveÅ£e pe alÅ£ii, se pierde pe sine ÅŸi pierde ÅŸi pe ucenicii săi” – ceea ce s-a întâmplat atunci ÅŸi cu femeia. Dar că este supusă bărbatului ÅŸi că din pricina păcatului i-a fost supusă, vedem desluÅŸit de aici; însă vreau să aud acea spusă: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, ÅŸi el te va stăpâni”.

2. Voiesc să aflu cum vorbeÅŸte Pavel, ÅŸi despre această purtare de grijă, ÅŸi cum îmbină stăpânirea cu dragostea părintească. Deci, unde face asta? Scriindu-le corintenilor, el grăieÅŸte: „BărbaÅ£ilor, iubiÅ£i femeile voastre – iată spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; femeile să se teamă de bărbaÅ£i” – iată „el te va stăpâni”. Văzut-ai că nu e apăsătoare stăpânirea când stăpânul e îndrăgostit nebuneÅŸte de roaba sa, când frica e împreunată cu dragostea? Căci astfel e înlăturată greutatea robiei. AÅŸadar, o stăpânire a fost adusă de neascultare: căci tu nu te uita că Dumnezeu a tocmit-o spre folos, ci că însăşi firea robiei a fost pricinuită de păcat – care ÅŸi este un al doilea fel de robie, mai împovărător, ÅŸi acesta îşi are începutul ÅŸi temeiul din păcat: că după potopul cel din vremea lui Noe si sfărâmarea corăbiei16 celei de obÅŸte ÅŸi desăvârÅŸita pierzare de care ÅŸtim cu toÅ£ii, Ham a păcătuit faţă de născătorul său ÅŸi, văzându-ÅŸi părintele gol, mai mult l-a despuiat defăimându-l înaintea fraÅ£ilor săi, ÅŸi ca atare s-a făcut slugă fraÅ£ilor: că răutatea voirii i-a stricat bunul neam al firii – ÅŸi era firesc să se întâmple astfel. Scriptura aduce dreptului nenumărate dezvinovăţiri, ÅŸi în primul rând printr-o singură propoziÅ£ie îi dă iertare deplină – că zice: „Şi a început Noe a fi om lucrător de pământ” (Fac. 9, 20). Spusa a început cuprinde multă dezvinovăţire pentru beÅ£ie: că nu ÅŸtia Noe nici cât vin trebuia să bea, nici cum să-l bea – curat sau îndoit cu apă, nici când să-l bea – îndată după scoaterea din teascuri sau după oarecare vreme. Deci, Scriptura dezvinovăţeÅŸte prin acestea pe Noe; iar cel născut din el, izbăvit prin el (că pentru cinstirea dată de Dumnezeu tatălui său nu pierise împreună cu ceilalÅ£i în valuri), necăutând la firea însăşi, neamintindu-ÅŸi cui îşi datora izbăvirea, nedobândind din frică întreagă înÅ£elepciune (fiindcă avea înaintea ochilor resturile lăsate de mânia lui Dumnezeu ÅŸi urmele nenorocirii ÅŸi teama încă proaspătă de cele întâmplate), a batjocorit pe născătorul său. De aceea îndeamnă ÅŸi oarecare înÅ£elept, grăind: „Nu te slăvi întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu este Å£ie slavă” (Sir. 3,10). Dar, cu toate acestea, Ham n priceput, ci a păcătuit cu păcat dincolo de orice iertare ÅŸi dezvinovăţire. Drept aceea, Dumnezeu a dat robia ca pedeapsă a păcatului, ÅŸi s-a făcut Ham slugă fraÅ£ilor săi, ÅŸi prin răutatea voii a trădat întâietatea pe care o avea în chip firesc. Iată ÅŸi al doilea fel de robie.

Vrei să-l afli ÅŸi pe al treilea ? Acesta e mai împovărător decât cele dintâi, ÅŸi mult mai de temut – că neînvăţându-se minte omul prin celelalte, Dumnezeu ne-a sporit lanÅ£urile. Care e, deci, acesta? Cel al dregătorilor, al cârmuitorilor; nu cum este cel suferit de femeie, nici ca cel suferit de rob, ci cu mult mai înfricoÅŸat: că peste tot se pot vedea săbii ascuÅ£ite, călăi, cazne, locuri de chinuire17, pedepse, stăpânire ce se întinde până asupra vieÅ£ii ÅŸi a morÅ£ii. Iar ca dovadă că de acest fel al stăpânirii s-a făcut nevoie din pricina păcatului, ascultă-l iarăşi pe însuÅŸi Pavel filosofând: „VoieÅŸti să nu-Å£i fie frică de stăpânire? Fă bine, ÅŸi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia” (Rom. 13, 3-4). Vezi că pentru cei care fac răul sunt ÅŸi dregătorul, ÅŸi sabia? Ascultă acest lucru rostit ÅŸi mai pe ÅŸleau: „Că este răzbunătoare… asupra celui ce face răul” (Rom. 13, 4). Åži nu a zis: „Că nu în zadar este stăpânire” – dar ce ? „Că nu în zadar poartă sabia”: fiindcă precum un tată iubitor îşi dă pe mâna unor învăţători ÅŸi dascăli temuÅ£i copiii care se poartă cu uÅŸurătate faţă de el ÅŸi îl dispreÅ£uiesc din pricina iubirii lui părinteÅŸti, aÅŸa ÅŸi Dumnezeu, fiind dispreÅ£uit de firea noastră, din bunătatea Sa ne-a dat pe mâna stăpânitorilor, ca unor dascăli ÅŸi învăţători.

Să vedem însă ÅŸi din Vechiul Legământ că pentru răutatea noastră s-a făcut trebuinţă ÅŸi de stăpânirea aceasta. Oarecare dintre proroci, întărâtându-se asupra celor nedrepÅ£i, grăieÅŸte cam aÅŸa: „Au tăcea-vei când va înghiÅ£i necredinciosul pe cel drept, ÅŸi vei face pe oameni ca peÅŸtii mării, ÅŸi ca jivinele ce n-au stăpân”? (Avac. l, 13-14). Deci, pentru asta e stăpânire, ca să nu trăim ca jivinele; pentru asta sunt căpetenii, ca să nu ne înghiÅ£im unii pe alÅ£ii precum peÅŸtii: că precum sunt pentru boli leacurile, aÅŸa sunt pentru păcate pedepsele. Apoi, ca să vezi că pentru cel care vieÅ£uieÅŸte în virtute nu e nevoie de epistat18, ascultă ce grăieÅŸte Pavel: „Iar de voieÅŸti să nu îţi fie frică de stăpânire, fă binele si vei avea laudă de la dânsa” (Rom. 13, 3-4). „Judecătorul”, zice, „îţi este privitor – iar dacă trăieÅŸti drept, nu numai privitor, ci ÅŸi lăudător, fiindcă cei ce cârmuiesc sunt la rândul lor cârmuiÅ£i de legi”. Ci totuÅŸi, nici de legi nu are nevoie cel ce trăieÅŸte cu blândeÅ£e ÅŸi auzi asta de la Pavel, care zice: „Dreptului lege nu este pusă” (l Tim. l, 9); iar dacă lege nu îi este pusă, cu atât mai mult nu e stăpânitor deasupra lui. Iată al treilea fel de stăpânire, ÅŸi acesta avându-ÅŸi temeiul în păcat ÅŸi răutate.

3. Cum, dar, spune Pavel că „nu e stăpânire decât de la Dumnezeu”? Fiindcă El ne-a rânduit-o spre folos, deoarece păcatul a adus trebuinÅ£a aceasta, iar Dumnezeu ne-a întors-o spre folos; ÅŸi precum trebuinÅ£a de leacuri vine de la răni, iar folosirea lor de la înÅ£elepciunea doctorilor, aÅŸa ÅŸi trebuinÅ£a robiei de la păcat s-a făcut, iar întoarcerea ei spre folosul nostru – de la înÅ£elepciunea lui Dumnezeu.

Dar treziÅ£i-vă odată, ÅŸi scuturaÅ£i-vă de lenevie. De ce zic asta? Păi, eu vă povestesc despre Scripturi, iar voi vă mutaÅ£i ochii de la mine la candele ÅŸi la cel care le aprinde. Câtă nepăsare: lăsându-mă pe mine, să luaÅ£i aminte la acela! Åži eu aprind foc – foc din Scripturi, ÅŸi pe limba mea arde candela învăţăturii. Această lumină este mai mare ÅŸi mai bună decât cealaltă: că nu aprind fitil muiat în untdelemn, ci aprind cu dorinÅ£a de a asculta propovăduirea sufletele adăpate cu buna credinţă. Åži Pavel vorbea oarecând cu cineva într-un foiÅŸor – dar nimeni să nu creadă că mă pun alături de Pavel (doar n-am înnebunit atât!), ci spun acestea ca să aflaÅ£i câtă râvnă pentru ascultarea propovăduirii trebuie să arătaÅ£i. AÅŸadar, Pavel vorbea în foiÅŸor, ÅŸi s-a făcut seară ca ÅŸi acum, ÅŸi erau făclii multe în foiÅŸor. Apoi, Eutih a căzut de la o fereastră – însă căderea lui n-a spart adunarea ÅŸi moartea lui nu a curmat spectacolul duhovnicesc, ci toÅ£i erau atât de prinÅŸi cu ascultarea cuvintelor dumnezeieÅŸti încât nici n-au băgat de seamă cele întâmplate. Iar voi, fără să vedeÅ£i vreun lucru ieÅŸit din socoteală, ci un om făcând lucruri obiÅŸnuite, vă mutaÅ£i privirile într-acolo. Oare e de iertat aÅŸa ceva?

IubiÅ£ilor, nimeni să nu socoată împovărătoare certarea – că nu din ură, ci din grijă vă cert. ÅžtiÅ£i doar că mai de nădejde sunt rănile făcute de prieteni decât sărutările primite de la vrăjmaÅŸi. Deci, veniÅ£i-vă în fire, vă rog, ÅŸi, lăsând focul din candele, luaÅ£i aminte la lumina dumnezeieÅŸtilor Scripturi: că vreau să vorbesc de un alt fel al stăpânirii, care nu-ÅŸi are temeiul în păcat, ci în firea însăşi. Care este acesta? Stăpânirea părinÅ£ilor asupra odraslelor, fiindcă această cinste de care ei se bucură este răsplată a durerilor lor. De aceea spune ÅŸi oarecare înÅ£elept: „Ca unor stăpâni să slujeÅŸti celor ce te-au născut pe tine” (v. Sirah 3, 7), după care adaugă ÅŸi pricina, zicând: „Ce vei răsplăti lor pentru ceea ce au făcut ei pentru tine”? (Sirah 7, 28). Spusele lui nu înseamnă altceva decât: „Cum Å£i-au dat ei Å£ie naÅŸtere, tu nu poÅ£i să le dai lor”. AÅŸadar, dacă în această privinţă suntem mai prejos decât părinÅ£ii noÅŸtri, să dobândim în alta întâietate: s-o dobândim cinstindu-i19, ÅŸi nu numai prin legea firii, ci în primul rând din frică de Dumnezeu. Dumnezeu vrea foarte mult ca părinÅ£ii să fie cinstiÅ£i de copiii lor, ÅŸi celor ce împlinesc această lege le răsplăteÅŸte cu mari bunătăţi ÅŸi daruri, iar pe cei care o încalcă îi pedepseÅŸte cu mari ÅŸi cumplite rele. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, zice, cu moarte să fie omorât” (IeÅŸ. 21, 16), iar celor care îşi cinstesc părinÅ£ii le spune: „CinsteÅŸte pe tatăl tău ÅŸi pe mama ta, ca să-Å£i fie Å£ie bine ÅŸi să trăieÅŸti ani mulÅ£i pe pământ” (IeÅŸ. 20,12).; Iată: cinstitorilor de părinÅ£i le-a hotărât ca răsplată lucrul socotit cea mai mare avuÅ£ie, adică bătrâneÅ£i bune ÅŸi lungime de zile, iar celor ce-i jignesc le-a rânduit ca pedeapsă lucrul socotit cel mai mare rău, ÅŸi anume moartea înainte de vreme. Pe unii îi atrage spre dragostea de părinÅ£i făgăduindu-le răsplăţi, pe alÅ£ii îi depărtează de jignirea acestora, chiar fără voia lor, prin frica de pedeapsă: că nu porunceÅŸte să fie ucis oricum jignitorul de părinÅ£i, nici să-l ia călăii din tribunal ÅŸi să-l ducă la moarte în văzul lumii, nici să i se taie capul în afara cetăţii, ci ca tatăl să-l ducă în mijlocul cetăţii ÅŸi să-l învinuiască fără a fi nevoie de martori ÅŸi dovezi, ÅŸi asta cu foarte mult temei. Se înÅ£elege de la sine că cel care n-a cruÅ£at pentru copil nici bani, nici trup, nici nimic, nu s-ar face vreodată pârâş al lui dacă jignirea suferită n-ar fi covârÅŸitoare.

AÅŸadar, tatăl îl aduce pe vinovat în mijlocul cetăţii, după aceea cheamă tot poporul ÅŸi rosteÅŸte învinuirea. ToÅ£i ascultătorii, luând pietre, îl bat pe jignitorul de părinÅ£i – fiindcă legiuitorul vrea ca ei să fie nu numai martori, ci ÅŸi lucrători ai pedepsei, ca fiecare, privindu-ÅŸi mâna dreaptă, cu care ÅŸi el a aruncat în capul jignitorului de părinÅ£i, să aibă destulă pomenire spre îndreptare.

Legiuitorul mai dă de înţeles şi altceva: că cel ce îşi jigneşte părinţii nu doar acelora le face nedreptate, ci şi întregii omeniri. Drept aceea, îi cheamă pe toţi să ia parte la pedepsire, fiindcă toţi sunt jigniţi, ridică împrejur tot poporul şi cetatea, învăţîndu-i şi pe oamenii străini de cei nedreptăţiţi să se mânie împotriva jignirii de părinţi ca împotriva unei jigniri a întregii firi, îndepărtându-l pe săvârşitorul ei, ca pe o molimă obştească, nu numai din cetate, ci şi din această lume: fiindcă unul ca acesta este vrăjmaş al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al firii. De asta porunceşte să ia toţi parte la omor, făcând un fel de curăţire pentru cetate.

Să aveţi parte de mult bine pentru că aţi primit cu atâta plăcere cuvintele despre jignitorul de părinte, şi în loc de pietre aţi aruncat în el cu strigăte, aceasta fiind mărturie a marii dragoste pe care o are fiecare dintre voi faţă de tatăl său. De altfel, obişnuim să lăudăm legile împotriva păcatelor mai ales atunci când nu avem păcatele cu pricina pe conştiinţă.

Deci, pentru acestea toate să mulţumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Ce poartă grijă de viaţa noastră, şi de părinţi, şi de copii, şi toate pentru a noastră mântuire le iconomiseşte: că Lui se cuvine slava, cinstea şi închinarea, dimpreună cu Cel Fără de început al Său Părinte, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

16 Naufragiul.
17 Camere de tortură, locuri de execuţie.
18 Supraveghetor.
19 Paradox cât se poate de evanghelic: fiind prin legea firii mai prejos de părinţi, dobândim întâietate faţă de ei tocmai cinstindu-i şi supunându-ne lor din frică de Dumnezeu. Acest raţionament, fundament al educaţiei de altădată, a devenit, din păcate, străin de cumplita logică a lumii noastre: şi iată cum Sfântul Ioan aruncă lumină în câteva cuvinte asupra tainei dezagregării familiei moderne.