Omilia IV – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din „Despre necunoaÅŸterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

A aceluiaÅŸi,
despre necunoaÅŸterea lui Dumnezeu,
cuvântarea a patra.

Păreau de ajuns cele demonstrate de curând despre neputinÅ£a oamenilor de a-l înÅ£elege pe Dumnezeu, ba încă ÅŸi despre o aceeaÅŸi neputinţă pentru heruvimi ÅŸi serafimi, pentru a pune punct lucrurilor ÅŸi a nu merge mai departe, însă, câtă vreme dorinÅ£a ÅŸi străduinÅ£a noastră nu au în vedere numai astuparea gurii duÅŸmanului, ci ÅŸi o mai mare educare întru înÅ£elepciune a iubirii voastre, ne pornim iarăşi la atac ÅŸi ducem cuvântul mai departe. Tratarea unor asemenea aspecte vă va face să dobândiÅ£i o mai mare cunoaÅŸtere, iar nouă ne va face biruinÅ£ele mai strălucite, acum când avem de curăţat terenul numai de niÅŸte rămăşiÅ£e. Nici buruienile nu trebuie tăiate numai în partea de sus – căci în acest fel ar creÅŸte iarăşi pornind de la rădăcinile rămase jos -, ci trebuie scoase din crăpăturile ÅŸi adâncurile pământului ÅŸi lăsate aÅŸa neacoperite la căldura razelor soarelui, spre a se veÅŸteji uÅŸor.

Hai, aşadar, să ne înălţăm iarăşi la cer prin mijlo¬cirea cuvântului, fără a iscodi sau a fi mânaţi de curio¬zitate, ci fiind împinşi de dorinţa de a curma disputa nelalocul ei iscată de cei care nu se cunosc pe ei înşişi şi nici nu acceptă să afle limitele naturii omeneşti. Din acest motiv am şi demonstrat cu prisosinţă că nu numai apariţia lui Dumnezeu, ba chiar şi cea a îngerilor îi era de nesuportat acelui drept, a cărui întreagă poveste v-am reamintit-o atunci; vi l-am arătat fără întrerupere pe fericitul Daniel cum pălea, tremura, cum intrase într-o stare nu cu mult diferită de cea a celor care se află în agonie, fiindcă sufletul lui se forţa să se smulgă din legătura cărnii. Aşa cum un porumbel domestic obişnuit să fie ţinut într-un porumbar, daca se întâmplă să simtă teamă fată de cineva, fiind străbătut de groază, se avântă spre acope¬riş şi caută o ieşire prin ferăstruici, mânat de dorinţa de a se elibera de spaimă, la fel s-a întâmplat atunci şi cu sufletul acelui preafericit; se năpustea să-şi ia zborul din trup şi se retrăgea de peste tot către cele din afară. Sufletul i-ar fi ieşit chiar aşa cum era, fără să fi atins împlinirea vremii sale, dacă îngerul nu i-ar fi venit degrabă înainte şi nu l-ar fi eliberat de spaimă, întorcându-l astfel din nou către sălaşul lui vremelnic.

Toate aceste lucruri le-am spus atunci pentru ca anomeenii,  pricepând  cât se deosebeşte omul  de înger şi meditând la superioritatea acestui rob al lui Dumnezeu asemenea nouă, să se lepede de nebunia îndreptată împotriva Domnului. Dreptul acela nu suporta vederea unui înger, deşi avea aşa multă încredere în Dumnezeu, în schimb, aceştia, aflaţi atât de departe de acela în privinţa virtuţii, nu iscodesc un înger, ci pe însuşi Stăpânul îngerilor. Daniel a îmblânzit furia leilor, iar noi nu suntem în stare să prindem nişte vulpi; el a frânt un balaur în două şi a biruit natura acestei fiare prin încrederea pe care o avea în Dumnezeu, iar nouă ne e frică de nişte şerpi care nu au forţa să se apere; acela a pus capăt împă¬ratului mâniat precum un leu şi, când văpaia mâniei iui Nabucodonosor devenise mai mare decât cea care se aruncă împotriva armatelor barbare, a ţinut-o în frâu stând drept în mijlocul ei şi luminând toate întunecimile.57 Dar chiar acesta care oferea lumină, când a văzut că vine un înger la el, s-a cufundat într-o beznă adâncă. Prin urmare, ce scuză şi-ar mai putea găsi cei care pun la cale să scormonească acea natură preafericită?

Dar nu ne-am rezumat atunci cuvântarea numai la aceste lucruri, ci ne-am înălţat cuvântul până la acele puteri pline de înţelepciune. Urmărindu-le cum îşi pleacă ochii, îşi pun înainte aripile, stau drept în picioare şi dau glas unei chemări neîncetate, am do¬vedit că acele puteri netrupeşti ne arată prin tot ceea ce fac teama şi cutremurarea înaintea iui Dumnezeu. Câtă vreme ele sunt pline de înţelepciune şi mai apropiate decât noi de acea fiinţă negrăită şi prea¬fericită, ele cunosc mai bine decât noi caracterul ei incomprehensibil. Căci din vigoarea înţelepciunii se dă vigoare evlaviei.

V-am spus atunci şi ce înseamnă neapropierea şi că incomprehensibilitatea se referă la ceva înalt mai mare decât aceasta.

V-am explicat ÅŸi care este cauza: incomprehensibilitatea se arată ca atare la capătul unei căutări, în timp ce neapropierea nu îngăduie nici căutarea, nici începutul unei căi de acces, iar atunci am folosit imaginea largului mării. Am mai spus ca Pavel nu a vorbit de o lumină care să fie neapropiată, ci de „cel care locuieÅŸte întru lumină neapropiată”; dacă sălaÅŸul este neapropiat, cu atât mai mult va fi Dumnezeu, cel care îl locuieÅŸte. Pavel nu spunea aceste lucruri ca ÅŸi cum Dumnezeu ar fi circumscris vreunui loc, ci pentru a se observa mult mai clar că El nu poate fi conceput cu mintea ÅŸi că este neapropiat.

Am trecut şi la alte puteri, heruvimii, şi am arătat cum se află deasupra lor ceva ca o boltă cerească, ca o piatră de cristal, ceva asemănător unui tron, apariţii sub formele unui chip de om, a unui fier încins, a unui foc, a unui curcubeu şi, după vederea tuturor acestora, profetul spune;
„acesta este modul în care apare chipul slavei Domnului” (Iez. l, 28).
Prin toate acestea v-am arătat chipul coborârii lui Dumnezeu şi faptul că şi un asemenea chip le este de neîndurat puterilor de sus.

Nu vreau să vă recapitulez în întregime toate acestea, dar, fiindcă vă sunt dator cu făgăduiala de a duce până la capăt demonstraţia, vreau să pricepeţi în mod precis cu ce m-am achitat până acum şi ce mi-a mai rămas. La fel fac şi cămătarii: îşi pun înainte re¬gistrul în care este scrisă întreaga socoteală şi îl arată datornicilor pentru ca ei să achite ce a mai rămas. Şi eu vă desfăşor precum sulul unei cărţi memoria cugetului vostru, şi, ca şi cum m-aş folosi de un deget,, vă arăt prin cuvânt cele de care m-am achitat până ce voi ajunge la cele care mi-au mai rămas ca datorie.

AÅŸadar, ce-a mai rămas de dovedit? Că nici începătoriile, nici stăpâniile, nici domniile ÅŸi nici o alta putere creai;’) din cele care există nu posedă o înÅ£elegere precisă a lui Dumnezeu. Căci într-adevăr există ÅŸi alte puteri cărora noi nu le ÅŸtim nici măcar numele. Ia aminte la nebunia ereticilor: noi nu cunoaş¬tem nici măcar numele unor robi ai lui Dumnezeu ÅŸi ei iscodesc însăşi esenÅ£a Stăpânului acelora. Åžtim că există îngeri, arhangheli, tronuri, domnii, începătorii ÅŸi stăpânii, dar [acestea] nu reprezintă singurele popoare care se află în ceruri, căci acolo este o infinitate de neamuri ÅŸi cete cărora nu li se poate È›ine socoteala ÅŸi pe care nici un cuvânt nu le poate indica. De unde ÅŸtim că există puteri mai numeroase decât cele cunos¬cute, unele cărora nu le ÅŸtim nici măcar numele? Pavel este cel care aminteÅŸte despre aceasta, când, vorbind despre Hristos, rosteÅŸte următoarele cuvinte:

„L-a aÅŸezat mai presus decât toată începătoria ÅŸi stăpânia ÅŸi puterea ÅŸi domnia ÅŸi decât tot numele ce se numeÅŸte, nu numai în veacul acesta, ci ÅŸi în cel viitor” (Ef. 1,21).

Vezi cum există acolo unele nume care vor fi cunos¬cute în viitor, dar care acum sunt nedezvăluite? De aceea a spus „nu numai cele care sunt numite în veacul acesta, ci ÅŸi cele care vor fi numite în viitor”.
Şi ce-i de mirare în faptul că acestea nu sunt înzes¬trate cu o înţelegere precisă a esenţei divine? Aici nu se află nimic care să ceară o demonstraţie pe larg. Cu siguranţă, multe din lucrările lui Dumnezeu nu le sunt cunoscute puterilor de sus, începătoriilor, stăpâniilor și domniilor.

Vom demonstra şi acest lucru, folosindu-ne iarăşi de cuvintele apostolice, care ne spun că puterile de sus au priceput laolaltă cu noi unele din lucrările lui Dumnezeu, şi că nu le cunoşteau dinaintea noastră; şi nu numai că le-au priceput laolaltă cu noi, dar încă şi prin intermediul nostru.58

Spune Pavel:

„Căci nu s-a făcut cunoscut altor generaÅ£ii cum s-a descoperit acum sfinÅ£ilor săi apostoli ÅŸi pro¬feÅ£i: anume că neamurile sunt împreună moÅŸte¬nitoare, mădulare ale aceluiaÅŸi trup ÅŸi împreună părtaÅŸi ai făgăduinÅ£ei sale – iar făgăduinÅ£ele erau date iudeilor – prin evanghelia căreia eu, Pavel, i-am devenit slujitor” (Ef. 3, 5-7).

Şi de unde reiese limpede că puterile de sus au priceput acum lucrul acesta? Căci cele rostite nu ne vorbesc decât despre oameni. Ascultă, deci, cele ce urmează:

„Mie, celui mai mic decât toÅ£i sfinÅ£ii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia de nepătruns a lui Hristos” (Ef. 3, 8).
Ce înseamnă „de nepătruns”? Că nu poate fi cerce¬tată; însă, nu numai că nu poate fi găsită, dar nici măcar nu i se pot descoperi urmele. Să asculte din nou ÅŸi aceia cât de dese ÅŸi cât de variate sunt săgeÅ£ile aruncate împotriva lor! Căci dacă bogăţia este de nepătruns, cum să nu fie de nepătruns ÅŸi cel care dăruieÅŸte această bogăţie?

„… ÅŸi să descopăr care este oikonomia tainei celei ascunse în Dumnezeu, pentru ca înÅ£elepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor ÅŸi stăpâniilor din ceruri” (Ef. 3, 9-l0).

Ai auzit că acele puteri au cunoscut toate acestea acum, nu mai înainte de această vreme? Căci străjerul nu cunoaÅŸte cele voite de rege, „pentru ca înÅ£elepciu¬nea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor ÅŸi stăpâniilor”. Vezi câtă cinste i s-a acordat naturii umane, de vreme ce puterile de sus au ajuns să cunoască  secretele ÃŽmpăratului laolaltă cu noi ÅŸi chiar prin intermediul nostru?

Dar de unde reiese cu claritate că Pavel vorbeşte aici despre puterile cereşti? Căci se ştie că el îi numeşte şi pe demoni începătorii şi puteri, când spune:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului ÅŸi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestei lumi ÅŸi ai acestui veac al întunericului” (Ef. 6,12).

AÅŸadar, nu se referă ÅŸi mai sus la faptul că demonii au ajuns atunci să cunoască? Nicidecum, a vorbit despre acele puteri de sus, căci după ce a spus: „înce¬pătorii ÅŸi stăpânii”, a adăugat „din ceruri”. Căci avem pe de-o parte începătoriile ÅŸi stăpâniile din ceruri, iar pe de altă parte începătoriile ÅŸi stăpâniile de sub cer”. De aceea le ÅŸi numeÅŸte „stăpânitori ai acestei lumi”, pentru a arăta că cerul este de neatins pentru ele ÅŸi că întreaga lor putere ÅŸi-o manifestă numai în lumea actuală.

Ai văzut cum puterile de sus au ajuns să cu¬noască acestea laolaltă cu noi şi prin intermediul nostru? Dar, să ne conducem cuvântul către ceea ce a mai rămas de restituit din datorie, arătând că nici începătoriile, nici stăpâniile nu cunosc esenţa lui Dumnezeu. Cine, aşadar, ne vorbeşte despre aşa ceva? Nu mai este nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci un alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, preaiubitul de către Hristos, Ioan, cel care s-a rezemat la pieptul domnesc şi a sorbit de acolo izvoarele divine.

AÅŸadar, ce ne spune el?
„Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (Ioan l, 18).
Este cu adevărat un fiu al tunetului, căci a dat drumul unei vorbe mai răsunătoare decât glasul trâmbiţei, suficient de puternică spre a-i ruşina pe toţi amatorii de controverse.

Să urmărim însă ÅŸi obiecÅ£iile care i s-ar putea aduce. Răspunde-mi, Ioane, ce vrei să spui? „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”. Dar ce ne vom face cu profeÅ£ii care spun că l-au văzut pe Dumnezeu? Căci Isaia spune:

„L-am văzut pe Dumnezeu stând pe un scaun înalt ÅŸi măreÅ£” (Is. 6,1).

La rându-i, Daniel:

„ Am privit până când au fost aÅŸezate scaune ÅŸi s-a aÅŸezat Cel vechi de zile” (Dan, 7, 9).

Iar Miheia:
„L-am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel stând pe tronul său” (III Reg. 22, 19)

ÅŸi la fel ÅŸi un alt profet:
„L-am văzut pe Dumnezeu stând deasupra alta¬rului de jertfă şi mi-a

spus: LoveÅŸte locul de ispăşire” (Amos 9, 1).

Åži pot fi adunate multe asemenea mărturii. AÅŸadar, cum de spune Ioan că: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”? O spune pentru ca tu să pricepi că există o înÅ£elegere precisă a lui ÅŸi o cunoaÅŸtere clară a esenÅ£ei divine. Faptul că toate acele viziuni surprin¬deau chipul coborârii lui Dumnezeu ÅŸi nici unul din acei profeÅ£i nu a văzut esenÅ£a pură reiese în chip vădit din deosebirile dintre viziuni. Căci Dumnezeu este simplu, fără părÅ£i ÅŸi fără formă, pe când toÅ£i aceÅŸtia vedeau diferite forme.

De altminteri, El ne arată chiar acest lucru, din nou prin intermediul unui alt profet, şi, pentru a-i convinge pe aceştia că nu au văzut în chip limpede esenţa, spunea:
„Am înmulÅ£it vedeniile profeÅ£ilor ÅŸi am dat ase¬mănarea mea pe mâinile lor” (Os. 12, 11).

Nu mi-am arătat însăşi esenÅ£a mea, a vrut El să spună, ci chipul coborârii mele, potrivit cu slăbiciunea privitorilor. Cu siguranţă, Ioan nu s-a referit numai la oameni când a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” Căci acesta era un lucru evident atât din cuvântul profetic pe care îi amintesc iarăşi: „Am înmulÅ£it vedeniile profeÅ£ilor ÅŸi am dat asemănarea mea pe mâinile lor”, cât ÅŸi din dezvăluirea făcută lui Moise.

Fiindcă acela dorea să îl vadă pe Dumnezeu înaintea ochilor săi, El îi spune:

„Nimeni nu va putea vedea fala mea ÅŸi să trăiască”  (Ex.33,20).

Astfel, aceasta era un lucru vădit pentru noi ÅŸi bine cunoscut. Prin urmare, cuvintele „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” nu au fost rostite de Ioan numai în privinÅ£a naturii noastre, ci ÅŸi în privinÅ£a puterilor de sus. Din acest motiv îl ÅŸi prezintă pe Fiul cel Unul-Născut ca pe acela care a dat această învă¬ţătură. Pentru a nu se găsi unul care sa spună: „De unde reiese limpede că aÅŸa este?”, a adăugat: „Fiul cel Unul-Născut, cel care este în sânul Tatălui, acesta a făcut cunoscut”, prezentând, astfel, o mărturie ÅŸi un dascăl demn de crezare al acestei învăţături.59 Căci, dacă ar fi vrut să ne arate că avem de-a face cu acelaÅŸi lucru pe care l-a rostit ÅŸi Moise, nu ar mai fi avut rost să precizeze că Fiul cel Unul-Născut a făcut cunoscută învăţătura. Fiindcă nu o dată cu precizarea „însuÅŸi Cel Unul-Născut a făcut cunoscut”, ci ÅŸi mai înainte ca Ioan să spună că a învăţat de la cel Unul-Născut, profetul ne arătase limpede că a învăţat de la Dumnezeu. Numai pentru că urmărea să ne dezvă¬luie ceva mai mult decât cele spuse atunci de Moise, anume, faptul că nici puterile de sus nu îl văd pe Dumnezeu, de aceea l-a prezentat pe Cel Unul-Născut ca dascăl al învăţăturii.

Iar în acest loc să înÅ£elegi că vedere înseamnă cunoaÅŸtere. BineînÅ£eles,, nu se cuvine să gândeÅŸti că puterile netrupeÅŸti au parte de pupile, ochi ÅŸi gene, ci, aÅŸa cum este vederea pentru noi, la fel este cunoaÅŸte¬rea pentru acelea. Astfel,, când auzi că „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, socoteÅŸte că Å£i-a fost dat să auzi că nimeni nu l-a cunoscut pe Dumnezeu in esenÅ£a sa cu deplină claritate. La fel, când auzi despre serafimi că ÅŸi-au plecat ochii ÅŸi ÅŸi-au pus o pavăză înaintea privirii, ÅŸi când auzi că heruvimii au făcut acelaÅŸi lucru, să nu socoteÅŸti că este vorba despre ochi sau despre gene – fiindcă acesta este un compor-tament specific corpului -, ci să crezi că acestea sunt modalităţile prin care profetul a vorbit acoperit despre cunoaÅŸterea cu care sunt înzestraÅ£i.

Prin urmare, când profetul spune că aceştia nu pot îndura să privească chipul coborârii lui Dumnezeu, nu vrea sa spună altceva decât că ei nu pot îndura să deţină o cunoaştere deplină şi o înţelegere precisă cu privire la Dumnezeu, şi că nu îndrăznesc să priveas¬că direct la esenţa divină în puritatea şi plinătatea acesteia şi nici măcar la chipul coborârii lui Dumnezeu. Iar a privi direct înseamnă a cunoaşte.
Astfel, evanghelistul, ÅŸtiind că ÅŸtiinÅ£a acestor lu¬cruri nu aparÅ£ine naturii omeneÅŸti, ÅŸi că Dumnezeu nu este înÅ£eles nici de către puterile de sus, ne conduce către cel ce stă la dreapta Tatălui, către cel ce deÅ£ine o cunoaÅŸtere precisă a acestor lucruri ÅŸi cel care ne-a dat această învăţătură. Nu a spus numai „Fiul”, deÅŸi, dacă ar fi spus numai atât, tot ar fi fost de ajuns pentru a închide gura celor neruÅŸinaÅ£i. După cum pot fi socotiÅ£i mulÅ£i hristoÅŸi, însă numai unul este Hristos ÅŸi după cum multora li se spune domni, dar unul este Domnul, mulÅ£i sunt numiÅ£i Dumnezei, dar unul este Dumnezeu, la fel, multora li se spune fii, dar unul este Fiul, iar articularea cuvântului este un semn sufi¬cient pentru a arăta că avem de-a face cu o condiÅ£ie privilegiată de fiu, pe care o deÅ£ine Cel Unul-Născut. Cu toate acestea, el nu s-a mulÅ£umit cu atât, ci, după ce a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, a adăugat: „Cel Unul-Născut, Fiul, cel care este în sânul Tatălui, acela a făcut cunoscut”. Mai întâi a spus „Unul-Născut” ÅŸi apoi „Fiu”. De vreme ce mulÅ£i îl lipsesc de la bun început de cinstire din pricina numelui comun pe care îl poartă, socotindu-l numai ca pe unul din cei mulÅ£i denumiÅ£i astfel – căci denumirea de fiu este un nume pe care îl împărtăşim cu toÅ£ii -, evanghelistul a pus mai înainte atributul care îl deosebeÅŸte, îi este propriu ÅŸi nu i se acordă nimănui altcuiva, faptul de a fi Unul-Născut.

A pro¬cedat astfel, pentru ca, pornind de la acest atribut, să te convingi că numele comun nu este comun, ci îi este propriu şi preeminent, nimănui altcuiva nefiindu-i în aşa măsură definitoriu, cum îi este aceluia.

Voi vorbi din nou despre acest lucru, mai pe larg, pentru a deveni mai limpede ceea ce vreau să spun. Numele de fiu este atribuit deopotrivă şi oamenilor, şi lui Hristos, dar nouă prin derivare, pe când aceluia în mod preeminent, însă, numele de Unul-Născut îi este atribuit numai lui şi nu este atribuit nimănui altcuiva, nici măcar prin derivare. Aşadar, pentru ca
tu să pricepi pornind de la denumirea atribuită nu¬mai lui, nu ÅŸi altora, că el este subiectul preeminent ÅŸi al celeilalte denumiri care se atribuie multora, iată pentru ce a spus mai întâi: „Unul-Născut” ÅŸi abia apoi „Fiul”. Dar, dacă nu îţi sunt de ajuns nici cele spuse acum, îţi voi vorbi ÅŸi de o a treia indicaÅ£ie, una greu de sesizat ÅŸi exprimată în termeni omeneÅŸti, dar îndeajuns de tare pentru ca cei ce se târăsc pe pământ să se înalÅ£e până la înÅ£elegerea slavei Unului-Născut. Care este această indicaÅ£ie? „Cel care este în sânul Tatălui”. Cuvânt greu de înÅ£eles, dar, cu condiÅ£ia să-l receptăm în sensul potrivit divinităţii, îndeajuns de puternic pentru a face înÅ£eleasă naÅŸterea. La fel cum, auzind de tron ÅŸi de locul de la dreapta, nu înÅ£elegi că ar fi vorba de vreun tron ori de înscrierea într-un spaÅ£iu anume, ci, din denumirea de tron ÅŸi din relaÅ£ia existentă prin ocuparea locului de la dreapta, ajungi să înÅ£elegi lipsa unei deosebiri ÅŸi egalitatea în privinÅ£a slavei, tot astfel, o dată ce auzi de sân, să nu socoteÅŸti că ar fi vorba de sân sau de vreun loc, ci, din denu¬mirea de sân, să cauÅ£i a înÅ£elege marea apropiere ÅŸi încrederea pe care o are Fiul faţă de Născătorul său. Prin  comparaÅ£ie  cu   imaginea   ÅŸederii  la  dreapta, locuirea în sânul Tatălui ne arată ÅŸi ne reprezintă cu mult mai multă claritate marea apropiere a Fiului faţă de Născătorul său.  Căci nici Tatăl nu ar fi îngăduit să-l aibă în sânul său pe Fiul, dacă nu ar fi fost de o aceeaÅŸi fiinţă, ÅŸi nici Fiul, dacă natura sa ar fi fost inferioară, nu ar fi suportat sălăşluirea în sânul Tatălui.

Prin urmare, Fiul ca Unul-Născut ÅŸi fiind cel a cărui locuire se petrece în sânul părintesc, cunoaÅŸte cu temeinicie toate cele ale Tatălui. De aceea a ÅŸi avut evanghelistul nevoie de aceste cuvinte, spre a dezvălui cunoaÅŸterea temeinică pe care o are Fiul despre Tatăl. La care altă cunoaÅŸtere s-ar fi putut referi cuvântul amintit? Căci, dacă nu ar fi fost vorba de aceasta, pentru ce ar mai fi amintit de sânul Tatălui? Dacă Dumnezeu nu este o fiinţă corporală – ÅŸi într-adevăr nu este – ÅŸi dacă nu ni s-ar fi prezentat aici nici naÅŸterea ÅŸi nici apropierea Fiului fată de cel care l-a născut, atunci, presupunând că această afirmaÅ£ie foloseÅŸte numele fără un rost anume, ci la întâm¬plare, nu am fi dobândit de pe urma ei nici un folos în plus.

Dar numele nu sunt folosite fără nici un rost – cum s-ar putea aÅŸa ceva, câtă vreme Duhul nu rosteÅŸte nimic la întâmplare? -, dimpotrivă, ne este prezentată marea apropiere a Fiului faţă de Tatăl.  Intr-adevăr, după ce a făcut marea dezvăluire că nici creaturile de sus nu îl văd pe el, adică nu îl cu¬nosc cu temeinicie, dorind să-l cunoÅŸti pe învăţătorul demn de crezare al acestui lucru, a folosit în expu¬nere asemenea cuvinte, astfel încât tu să dai crezare în toate aceste privinÅ£e unui învăţător care apare ca Fiu, ca Unul-Născut ÅŸi ca cel a cărui locuire se petrece în sânul părintesc, iar la urmă să nu-Å£i mai rămână nimic îndoielnic. Iar dacă nu s-ar mai căuta contro¬versa ÅŸi nu s-ar mai dori înfruntarea neruÅŸinată, aÅŸ prezenta acest text ca unul care exprimă durata veÅŸniciei. Căci, la fel cum din cuvintele adresate lui Moise prin care i se spunea: „Eu sunt cel ce sunt” înÅ£elegem că este indicată veÅŸnicia, tot astfel, ÅŸi din aceste cuvinte prin care se afirmă: „Cel care este în sânul Tatălui”, putem ajunge să înÅ£elegem că Fiul este din veÅŸnicie în sânul Tatălui.

Aşadar, prin toate acestea ni s-a demonstrat că esenţa lui Dumnezeu este necunoscută pentru întreaga fiinţă creată. Ne-a mai rămas de demonstrat că numai Fiul şi Duhul Sfânt îl cunosc pe Dumnezeu cu toată precizia, însă, ne vom întoarce mai târziu la acest subiect, într-o altă întâlnire, şi, pentru ca amintirea celor spuse să nu fie copleşită din pricina mulţimii temelor tratate, ne vom îndrepta cuvântarea din nou către îndemnul obişnuit.

Care era îndemnul obişnuit pe care vi-l adresam? Să vă dedicaţi stăruitor rugăciunii cu un cuget treaz şi cu un suflet care stă de veghe. V-am vorbit şi mai înainte despre aceste lucruri şi v-aţi supus întru totul fără ezitare. Ar fi, deci, lipsit de sens ca, după ce aţi fost acuzaţi pentru delăsare, să nu vă fie acum lăudată stăruinţa. Vreau, aşadar, să vă laud şi să-mi mărturisesc recunoştinţa pentru ascultarea dovedită atunci.60 Şi vă voi mărturisi această recunoştinţă, dacă vă voi învăţa pentru ce a avut loc acea rugăciune înaintea altora, şi de ce a poruncit atunci diaconul să fie aduşi posedaţii şi cei stăpâniţi de duhul rău al nebuniei şi să-şi plece capetele.

Care este, aÅŸadar, pricina pentru care se procedea¬ză aÅŸa? Lucrarea diavolilor este un lanÅ£ împovărător al răului, mai puternic decât cel mai straÅŸnic lanÅ£ de fier. Intocmai cum, o dată ce judecătorul soseÅŸte în public ÅŸi urmează să se aÅŸeze la înalta tribună de judecată, temnicerii îi aduc din închisoare pe toÅ£i cei care sunt închiÅŸi acolo, ÅŸi îi aÅŸază înaintea grilajelor ÅŸi draperiilor sălii de judecată aÅŸa cum sunt ei – plini de praf, murdari, cu părul crescut, îmbrăcaÅ£i cu zdrenÅ£e, la fel au rânduit ÅŸi părinÅ£ii ca în momentul în care Hristos urmează să se aÅŸeze ca la o tribună de judecată ÅŸi să se arate in misterii, posedaÅ£ii sunt aduÅŸi ca niÅŸte deÅ£inuÅ£i, dar nu pentru a da socoteală de fărădelegile lor, aÅŸa cum dau socoteală aceia, nici pentru a fi supuÅŸi la pedeapsă ori la supliciu, ci pentru ca poporul ÅŸi cetatea întreaga prezentă laolaltă înă¬untru să devină ca o ramură de măslin purtată în favoarea lor, pentru ca acea comuniune a tuturor să îl implore pe Stăpân în favoarea acelora, ÅŸi să îi ceară îndurarea cu glasul ei puternic.

Îi acuzam atunci pe cei care nesocoteau o aseme¬nea rugăciune şi în acel moment se aflau afară. Acum vreau să îi acuz pe cei care rămân înăuntru, şi nu pentru că rămân înăuntru, ci pentru că cei care rămân nu se arată cu nimic mai buni decât cei care se află afară, câtă vreme vorbesc unii cu ceilalţi în acel moment de o atât de mare înfricoşare.

Ce faci, omule? Vezi cum mulţimea de prizonieri luaţi dintre fraţii tăi stă în picioare lângă tine, iar tu stai de vorbă despre lucruri care nu au nici o legătură cu ei ? Nu îţi este de ajuns numai imaginea lor spre a te cutremura şi spre a ajunge să le împărtăşeşti sufe¬rinţa? Fratele tău este în lanţuri, iar tu eşti într-o stare de indiferenţă? Şi cum ai putea fi iertat, spune-mi, când te arăţi atât de lipsit de compătimire, atât de neomenos şi de crud? Nu ţi-e teamă că, în timp ce tu stai de vorbă, fiind indiferent şi lipsit de vigilenţă, unul dintre demoni îi va părăsi pe cei de acolo şi, aflându-ţi sufletul destins şi gol, se va năpusti cu multă îndrăz¬neală ca într-o casă căreia îi lipseşte poarta?

Nu s-ar cuveni ca în acel moment să se verse în comun şiroaie de lacrimi, să se vadă înlăcrimaţi ochii tuturor, să răsune tânguiri şi suspine de peste tot din biserică? După împărtăşirea tainelor, după binefacerea purificării prin botez, după comuniunea cu Hristos, acel lup răpitor a avut încă puterea să răpească aceşti miei din turmă şi să îi ţină la el, iar tu, văzând această năpastă, nu plângi? Şi cum ar putea fi justificat un asemenea comportament? Nu vrei să înduri suferinţa laolaltă cu fratele tău? Atunci, teme-te măcar pentru tine însuti şi trezeşte-te din indiferenţă.

Dacă ai vedea casa vecinului tău cuprinsă de flăcări, chiar dacă vecinul tău ţi-ar fi cel mai mare duşman dintre toţi, spune-mi, nu ai fugi să stingi focul, fiind cuprins de teamă ca focul să nu se răspândească cu repeziciune şi să ajungă şi la porţile casei tale? Judecă la fel şi în privinţa demonizaţilor, de vreme ce şi lucrarea diavolilor este la fel de neîndurătoare ca focul şi pârjolul. Să mi te văd purtându-ţi de grijă ca diavolul care se năpusteşte cu repeziciune să nu pună mâna pe sufletul tău, iar când îl vezi prezent, caută cu multă străduinţă scăpare la Stăpân, astfel încât diavolul, văzându-ţi sufletul plin de ardoare şi vigi¬lenţă, să socotească despre cugetul tău că îi rămâne de neatins, în cazul în care te-ar vedea căscând gura şi fiind delăsător, se va năpusti în grabă ca într-o casă pustie, însă, dacă depui toate strădaniile, eşti vigi¬lent, şi intri în comuniune cu cerurile însele, nu va îndrăzni nici măcar să te privească în faţă. Astfel, chiar dacă nu îţi pasă de fraţii tăi, poartă-ţi de grijă ţie însuţi şi pune la intrarea sufletului tău o piedică în calea acelui duh al răului.

Iar pentru a respinge atacul lui împotriva noas¬tră, nu este un zid de apărare mai bun decât rugă¬ciunea ÅŸi implorarea stăruitoare. Căci ÅŸi chemarea pe care diaconul o adresează tuturor când rosteÅŸte: „DrepÅ£i să stăm, cu vrednicie” nu a fost rânduită fără un rost anume, la întâmplare, ci pentru ca noi să ne îndreptăm gândurile care ni se târăsc la pământ, astfel încât, lepădându-ne de slăbiciunea pricinuită de pe urma preocupării de treburile vieÅ£ii zilnice, să ne putem înfăţiÅŸa înaintea lui Dumnezeu cu un suflet drept. Åži pentru a afla că, într-adevăr, aceste cuvinte nu se referă la trup, ci la suflet, el fiind cel chemat să se îndrepte, să ascultăm cum aceeaÅŸi expresie este folosită în acest fel ÅŸi de către Pavel. Scriindu-le oamenilor abătuÅ£i ÅŸi copleÅŸiÅ£i de năvala nenorocirilor, Pavel spunea: „îndreptaÅ£i-vă braÅ£ele obosite ÅŸi ge¬nunchii slăbiÅ£i”. Ei bine, ce am avea de spus? Că el vorbeÅŸte despre braÅ£ele ÅŸi genunchii trupului? Nicide¬cum, deoarece el nu le vorbeÅŸte atleÅ£ilor sau luptăto¬rilor, ci, prin aceste cuvinte a urmărit să înalÅ£e tăria gândurilor lăuntrice dărâmată de încercări.

Ia aminte lângă cine stai, împreună cu cine îl vei chema pe Dumnezeu: împreună cu heruvimii! Asemuieşte-te cu cei care formează corul împreună cu tine şi îţi va fi de ajuns spre a deveni vigilent să conştientizezi faptul că tu, înveşmântat într-un trup şi legat de carne, ai fost socotit vrednic de a înălţa îm¬preună cu puterile netrupeşti imnuri către Stăpânul comun tuturora.61 Aşadar, nimeni să nu ia parte la acele imnuri sfinte şi mistice cu o ardoare slăbită. Nimeni să nu aibă în acel moment gânduri lumeşti, ci să le înlăture din cuget pe toate cele pământeşti, să se strămute pe el însuşi în întregime la cer şi, ca şi cum s-ar găsi stând în preajma tronului slavei însoţit de serafimi, să înalţe imnul întru totul sfânt închinat Dumnezeului slavei şi al măreţiei.

Iată pentru ce am cerut să se stea în acel moment în ordine. Căci a sta în ordine nu înseamnă nimic altceva, decât a sta în acel mod în care i se cuvine omului să fie când stă înaintea lui Dumnezeu, cu „frică ÅŸi cutremurare” (Fil. 4,1),

cu un suflet care veghează ÅŸi este atent. Despre faptul că ÅŸi expresia „a sta” se referă la suflet ne-a lămurit, iarăşi, Pavel, când spune:
„aÅŸa să staÅ£i întru Domnul, iubiÅ£ilor”     (Fil. 4,1).

Aşa cum arcaşul, dacă vrea ca săgeţile trimise să-şi atingă ţinta, se îngrijeşte mai întâi de poziţia sa şi nu îşi lansează săgeţile până ce nu se aşază cu precizie drept înaintea obiectului vizat, tot astfel se întâmplă şi cu tine: dacă vrei să-i săgetezi diavolului capul său cel rău, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, pentru ca, stabilindu-te într-o stare dreaptă şi nestân¬jenită de nimic, săgeţile lansate de tine să-şi atingă ţinta îndreptată împotriva aceluia.

Acestea au fost spuse despre rugăciune. Dar, de vreme ce, pe lângă indiferenţa faţă de rugăciuni, dia¬volul a mai născocit şi un alt procedeu de atac care să aducă o mare tulburare, este nevoie să se ridice un zid de apărare care să împiedice şi apropierea acestuia. Ce anume a mai uneltit acel duh al răului?

Văzându-vă cum v-aţi strâns laolaltă ca şi cum aţi fi un singur trup, şi cât de multă hotărâre dovediţi în atenţia pe care o acordaţi celor rostite, [diavolul] nu a îndrăznit să-i trimită pe unii dintre slujitorii lui pentru a vă îndepărta de la ascultare folosindu-se de sfaturi şi îndemnuri, fiindcă ştia că nici unul din voi nu va accepta asemenea sfaturi. I-a amestecat, însă, în mulţime pe unii care fură şi taie pungile cu bani, pregătindu-i să jefuiască de la mulţi dintre cei care se adună deseori aici aurul pe care aceştia îl au la ei. Iar acest lucru s-a petrecut aici deseori şi în cazul mul-tora. Prin urmare, pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple, şi nici să nu mai fie stinsă ardoarea voastră consacrată ascultării din pricina pierderii bunurilor, de vreme ce mulţi dintre voi aţi fost victime, pe toţi vă îndemn şi vă sfătuiesc să nu purtaţi aur când intraţi aici, astfel încât, străduinţa voastră pentru ascultare să nu devină pentru aceia prilejul faptei lor rele, iar plăcerea pe care voi o simţiţi petrecându-vă timpul aici să fie umbrită de furtul bunurilor voastre.

Tocmai acest lucru a pus la cale diavolul, nu pen¬tru a vă face mai săraci, ci pentru ca, fiind cuprinÅŸi de o mare neplăcere din pricina pierderii bunurilor, să vă distragă de la râvna consacrată ascultării. Căci la fel a făcut ÅŸi cu Iov când l-a lipsit de toate bunurile sale, nu cu scopul de a-l face mai sărac, ci pentru a-l lipsi de evlavie. StrăduinÅ£a aceluia nu se îndreaptă către luarea bunurilor – fiindcă ÅŸtie că aceasta nu în¬seamnă nimic -, ci urmăreÅŸte ca prin luarea bunurilor să arunce sufletul în păcat. Iar dacă nu va fi în stare să împlinească aÅŸa ceva, atunci nu va socoti că acÅ£iunea i-a reuÅŸit.

Cunoscând acum ce are diavolul în minte, prea¬iubite, când vei fi lipsit de aurul tău, fie din pricina hoţilor, fie din oricare altă pricină, preamăreşte-l pe Domnul şi vei avea atunci un câştig mai mare, iar duşmanului îi vei da o îndoită lovitură, pe de-o parte, pentru că nu ai îndurat pierderea cu greutate, iar pe de altă parte, pentru că ai adus mulţumire. Iar dacă te-ar vedea copleşit de pierderea bunurilor, te va convinge ca în urma îndurării greutăţii să te îndrepţi împotriva Domnului, iar, în acest caz, niciodată nu va înceta să-ţi pricinuiască un asemenea necaz. In schimb, dacă ar vedea că tu nu numai că nu îl blestemi pe Dumnezeul care te-a creat, ba chiar îi şi aduci mulţumire o dată cu fiecare nenorocire care se abate asupra ta, va înceta să te supună încercărilor, văzând că încercarea nenorocirilor îţi devine pricină de mulţumire, şi ajunge să-ţi facă cununile de învin¬gător mai strălucitoare şi să-ţi sporească răsplătirile. De altminteri, aşa s-a întâmplat şi cu Iov. După ce l-a lipsit de bunuri şi i-a lovit trupul, l-a văzut aducând mulţumiri şi nu a îndrăznit să meargă mai departe, ci, îndurând o înfrângere ruşinoasă şi necruţătoare, a renunţat, câtă vreme îi conferise atletului lui Dumnezeu o mai mare strălucire.

Cunoscând, aşadar, toate acestea să ne temem numai de un singur lucru, de păcat, iar pe toate celelalte să le îndurăm cu seninătate, fie că este vorba de pierderea bunurilor, de vreo boală a trupurilor, de împrejurări grele, de insulte, de calomnii, ori de oricare altă nenorocire ce se abate asupra noastră. Căci, potrivit naturii lor, aceste nenorociri nu numai că nu ne vor face rău, dar chiar vor putea să ne aducă mari foloase şi ne vor procura mai multe răsplătiri, în cazul în care le îndurăm aducând mulţumiri. Ştii bine că Iov, după ce a primit cununile de învingător pentru răbdarea şi curajul său, a fost răsplătit cu lu¬cruri îndoit de multe în comparaţie cu cele pierdute. Tu, însă, ai putinţa să primeşti nu de două sau de trei ori mai mult, ci de o sută de ori mai mult decât orice, dacă le înduri pe toate cu seninătate, şi vei moşteni viaţa veşnică, viaţă la care fie să ajungem noi toţi, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă i se cuvine acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.