din “Omilii la Epistola catre Romaniâ€
[Cel păcătos este înclinat spre mânie]
„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el†(Romani 5, 12).
După cum doctorii cei mai iscusiÅ£i tratează bolile dintru început, ÅŸi încep cu însăşi rădăcina răului, tot aÅŸa face ÅŸi fericitul Pavel. ÃŽntr-adevăr, după ce arată că ne-am îndreptat, ÅŸi după ce arată cele despre patriarh, despre Duhul Sfânt ÅŸi despre moartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze -, la urmă dovedeÅŸte ÅŸi din altă parte cele deja dovedite, ÅŸi atrage atenÅ£ia prin cele opuse asupra subiectului în discuÅ£ie, adică asupra morÅ£ii ÅŸi a păcatului. Cum, în ce fel? Caută, adică, să afle cum a intrat moartea în lume, ÅŸi cum după aceea s-a înstăpânit asupra ei. AÅŸadar, cum a intrat ÅŸi cum s-a înstăpânit aceasta? „Prin păcatul unuiaâ€, zice. ÃŽnsă ce înseamnă „că toÅ£i au păcătuit în elâ€? „Acela căzând – zice -, pe urmă ÅŸi cei ce n-au mâncat din pomul acela, cu toÅ£ii s-au făcut muritoriâ€.
„Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteÅŸte când nu este lege†(5, 13). Prin expresia „până la lege†unii cred că vorbeÅŸte despre timpul dinainte de darea Legii, ca de pildă timpul lui Abel, Noe, Avraam, ÅŸi timpul până la naÅŸterea lui Moise. ÃŽnsă dacă e aÅŸa, care era păcatul de atunci? AlÅ£ii zic că Apostolul vorbeÅŸte de păcatul din rai. „Acesta încă nu era desfiinÅ£at -zice -, ci fructul lui era verde, ÅŸi deci el a adus moartea comună în lume, care stăpânea ÅŸi terorizaâ€. ÃŽnsă de ce oare adaugă: „însă păcatul nu se socoteÅŸte când nu este legeâ€? Cei ce cercetează cele ale noastre spun că Apostolul a vorbit acestea în antiteză faţă de iudei, care spuneau că, dacă fără Lege nu este păcat, atunci cum de a ucis moartea pe toÅ£i cei de dinainte de Lege? Mie însă mi se pare că ceea ce se spune aici este cu privire la cele ce are de zis mai departe, lucru care de altfel se ÅŸi potriveÅŸte cu scopul urmărit de Apostol.
Deci ce vrea să spună prin această expresie? Zicând că „până la lege, păcatul era în lumeâ€, mi se pare că spune că, legea încă nefiind dată, stăpânea păcatul cel din călcarea poruncii, ÅŸi a stăpânit până când a fost dată legea. „Deci, dacă păcatul din călcarea legii – zice – este cel care a născut moartea, atunci cum de au murit toÅ£i cei de dinainte de lege? Dacă moartea îşi are rădăcina în păcat, ÅŸi legea nefiind dată, păcatul nu se socotea, atunci cum de stăpânea moartea? De aici este învederat că nu păcatul urmat prin călcarea legii, ci acel rezultat din călcarea poruncii de către Adam este păcatul care a stricat totul. Åži care e dovada? Că ÅŸi cei de dinainte de lege au murit cu toÅ£iiâ€.
„Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise ÅŸi peste cei ce nu păcătuiserăâ€. Åži cum a împărăţit? „După asemănarea greÅŸelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină†(5, 14).
De aceea ÅŸi Adam era tipul lui Hristos. Åži cum aceasta? Prin faptul că după cum Adam a devenit cauza morÅ£ii sale ÅŸi a celor descinÅŸi din el, deÅŸi aceia n-au mâncat din pom, tot aÅŸa ÅŸi Hristos a devenit cauza dreptăţii ÅŸi a celor ce au crezut în El, dreptate pe care prin cruce ne-a dăruit-o tuturor, deÅŸi n-am făcut noi nimic din cele drepte. De aceea ÅŸi Apostolul îşi are mintea aÅ£intită asupra cuvântului „unulâ€, ÅŸi încontinuu îl pune în evidenţă, zicând: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lumeâ€, ÅŸi „dacă prin greÅŸeala unuia cei mulÅ£i au murit†(5, 15), ÅŸi „ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit†(5, 16), ÅŸi „precum prin greÅŸeala unuia a venit osânda pentru toÅ£i oamenii†(5, 18), ÅŸi „dacă pentru greÅŸeala unuia moartea a împărăţit printr-unul†(5, 17), ÅŸi „precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoÅŸi cei mulÅ£i†(5, 19); ÅŸi, în fine, nu renunţă la acest „unulâ€, până ce iudeul va zice: „Şi cum de prin binele împlinit de unul [Hristos], lumea s-a mântuit?â€. Când ÅŸi tu îi vei putea spune: „Şi cum dacă unul a păcătuit [Adam], lumea a fost condamnată?â€; deÅŸi păcatul ÅŸi harul nu sunt deopotrivă, după cum nu sunt deopotrivă moartea ÅŸi viaÅ£a, după cum nici diavolul nu este deopotrivă cu Dumnezeu, ci distanÅ£a dintre ei este nemărginită.
Atunci când, deci, şi prin firea lucrurilor, şi prin puterea cea mare a Celui ce a săvârşit faptul mântuirii noastre, şi chiar prin ceea ce trebuia a se face, fiindcă a mântui şi nu a osândi Îi era mai potrivit lui Dumnezeu, atunci când din toate acestea se va putea vedea superioritatea şi biruinţa, ce cuvânt de necredinţă ai mai putea avea? Iar cum că ceea ce s-a petrecut a fost după dreapta judecată, aceasta a arătat-o zicând:
„Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos†(5, 15).
Ceea ce el spune, aÅŸa ÅŸi este; fiindcă dacă păcatul a fost al unui singur om ÅŸi totuÅŸi a avut atâta putere, cum darul lui Dumnezeu – ÅŸi nu numai al Tatălui, ci ÅŸi al Fiului – nu va prisosi încă mai mult? Acest lucru este ÅŸi foarte firesc, fiindcă a fi pedepsit cineva de un altul nu pare a fi ceva tocmai important, pe când a fi mântuit e cu mult mai potrivit ÅŸi mai rezonabil. Deci, dacă aceea a fost, atunci cu atât mai mult aceasta.
Cum că aşa era potrivit şi drept, a arătat desluşit din cele spuse. Căci o dată stabilit acest fapt, toate celelalte vor putea fi bine primite pe urmă. Însă că aceasta era de trebuinţă a se face, iată cum o arată prin cele ce urmează:
„Şi ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare†(5, 16).
Însă ce este aici, şi ce vrea să spună el? Aceea că un singur păcat numai a avut puterea de a introduce în lume moartea şi pedeapsa, pe când harul nu numai acel singur păcat a desfiinţat, ci şi pe cele introduse după acela. Apoi, ca nu cumva prin expresiile „precum†şi „astfel†din versetul 15, să introduci măsura bunurilor faţă de rele, şi ca să nu crezi că, auzind de Adam, se vorbeşte numai de desfiinţarea păcatului făcut de acesta, zice că desfiinţarea aceasta a fost a multor păcate. Şi de unde se învederează aceasta? Din aceea că, după nenumăratele păcate săvârşite în urma celui din rai, faptul s-a terminat în îndreptare. Însă unde este îndreptarea, acolo cu necesitate este şi viaţă, şi după aceea numaidecât trebuie să urmeze şi miile de bunătăţi; precum şi acolo unde este păcatul, cu necesitate că este şi moartea.
Dreptatea este superioară vieÅ£ii, fiindcă ea este rădăcina ÅŸi obârÅŸia ei. Cum că s-au acordat mai multe bunuri, ÅŸi că n-a fost desfiinÅ£at numai păcatul acela, ci ÅŸi toate cele de după, aceasta a arătat-o zicând: „iar harul din multe greÅŸeli duce la îndreptareâ€. Astfel urmează, cu necesitate, că împreună cu celelalte ÅŸi moartea a fost desfiinÅ£ată din rădăcină, însă aceasta va trebui să o dezvolte mai jos. Mai înainte a spus că printr-un om a intrat păcatul în lume, ÅŸi că, dacă păcatul acela, intrat printr-un om, a omorât pe toÅ£i oamenii, cu atât mai mult darul unuia va putea mântui. După aceasta a arătat că nu numai păcatul acela a fost desfiinÅ£at prin har, ci ÅŸi toate celelalte, ÅŸi nu numai că toate păcatele au fost desfiinÅ£ate, ci încă s-a dat ÅŸi îndreptarea; ÅŸi, în fine, că Hristos a folosit nu numai într-atât pe cât a vătămat Adam, ci cu mult mai mult. Åži arătând Apostolul toate acestea, din nou vine ÅŸi dezvoltă subiectul. ÃŽnsă cum îl dezvoltă?
„Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împăraţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos†(5, 17).
Ceea ce el spune, aÅŸa ÅŸi este. „Ce anume a înarmat moartea contra omenirii?â€, zice. „Aceea că un singur om a mâncat din pomul cunoÅŸtinÅ£ei. Deci, dacă moartea a avut atâta putere printr-un singur păcat, atunci, când unii se vor găsi că au primit har ÅŸi dreptate cu mult mai mari decât păcatul acela, cum vor putea să mai fie răspunzători cu moartea?â€. De aceea nici n-a zis el aici simplu har, ci „prisosinÅ£a haruluiâ€, fiindcă n-am luat din har numai atât pe cât ne trebuia spre desfiinÅ£area păcatului, ci încă mai mult, de vreme ce ne-am izbăvit ÅŸi de osândă, ÅŸi orice răutate am alungat-o, am renăscut de sus ÅŸi am înviat o dată cu îngroparea omului cel vechi, ne-am răscumpărat ÅŸi ne-am îndreptat, am fost duÅŸi la înviere ÅŸi ne-am sfinÅ£it, am devenit fraÅ£i ai Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu ÅŸi împreună moÅŸtenitori ne găsim în trupul Lui; ÅŸi după cum trupul este unit cu capul, aÅŸa ÅŸi noi suntem uniÅ£i cu El. Toate acestea Pavel le-a numit „prisosinÅ£a haruluiâ€, arătând că nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci am luat în acelaÅŸi timp ÅŸi sănătate, ÅŸi înfrumuseÅ£are, ÅŸi cinste, ÅŸi slavă, ÅŸi vrednicii care întrec ÅŸi covârÅŸesc firea noastră omenească. Fiecare dintre acestea era de ajuns prin sine ca să dezlege moartea; însă când sunt ÅŸi toate la un loc, atunci nici urmă din ea nu mai rămâne, nici umbra ei nu se mai vede, ci a dispărut cu totul. După cum cineva ar băga la închisoare pe un altul care i-ar datora zece bani, ÅŸi nu numai pe acela, ci ÅŸi pe femeia ÅŸi copiii lui ÅŸi pe toÅ£i casnicii lui, iar venind un altul să-l răscumpere ar plăti nu numai cei zece bani, ci ar mai da ÅŸi mii de talanÅ£i de aur, ÅŸi pe cel închis l-ar băga în curÅ£ile împărăteÅŸti, ÅŸi l-ar ridica pe tronul celei mai înalte stăpânii, ÅŸi l-ar face părtaÅŸ de cinstea cea mai mare, ÅŸi la urmă nu ÅŸi-ar mai aduce aminte de cei zece bani împrumutaÅ£i, întocmai aÅŸa s-a petrecut ÅŸi cu noi. Mai mult decât datoram a plătit Hristos pentru noi, atât de mult pe cât de întinsă ÅŸi nemărginită este marea faţă de o picătură de apă.
Deci nu te îndoi, omule, ca unul ce vezi atâta bogăţie de bunătăţi, ÅŸi nici nu căuta cu mirare cum s-a dezlegat scânteia aceea a morÅ£ii ÅŸi a păcatului, de vreme ce o mare atât de întinsă de haruri s-a revărsat asupra lor ÅŸi i-a copleÅŸit. Aceasta ÅŸi Pavel a lăsat bine să se înÅ£eleagă, zicând că: „cei ce primesc prisosinÅ£a harului ÅŸi a darului dreptăţii, vor împărăţi în viaţăâ€.
Şi fiindcă a dovedit aceasta lămurit, iarăşi revine la silogismul dinainte, pe care repetându-l, zice:
„Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă†(5, 18). Apoi iarăşi zice: „Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi†(5, 19).
Aici se naşte o chestiune care nu puţin ne dă de gândit; însă dacă cineva este cu băgare de seamă, uşor se va dezlega. Aşadar, care e acea chestiune? E aceea când el zice că, prin neascultarea unui păcătos, s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Cum că, păcătuind Adam şi devenind muritor, au devenit muritori şi cei din el, nu este nimic de mirare; dar ca prin neascultarea aceluia să devină păcătos şi altul, ce fel de consecinţă logică ar avea un asemenea fapt? Pentru că desigur că acesta se va găsi că nu e vinovat, de vreme ce n-a devenit păcătos de la sine şi prin sine. Deci ce înseamnă aici cuvântul „păcătoşi� Mie mi se pare că înseamnă răspunzători de pedeapsă şi condamnaţi morţii. Cum că, Adam murind, toţi suntem muritori, aceasta a dovedit-o prin multe, însă ceea ce se caută aici este a se şti din ce cauză a urmat aceasta.
Dar Apostolul nu a mai adăugat nimic, fiindcă cu nimic n-ar fi contribuit mai mult, deoarece lupta lui în timpul de faţă este contra iudeului ce se îndoieşte şi râde când aude de îndreptarea celor mulţi prin unul. De aceea, arătând că şi pedeapsa a intrat în lume la toţi oamenii, el n-a mai adăugat nimic, adică n-a spus şi de ce s-a făcut aşa, fiindcă nu este prisoselnic în vorbe, ci spune numai aceea ce este de trebuinţă. Aceasta nu atât pe el, cât mai cu seamă pe iudeu îl silea legea luptelor să o spună, şi de aceea o lasă nedezlegată. Dacă însă cineva din voi ar căuta să o afle, vom zice numai atât: că nu numai că n-am fost vătămaţi prin moartea şi condamnarea lui Adam, ci, dacă suntem treji, atunci chiar am câştigat devenind muritori: întâi că nu păcătuim în trup nemuritor, şi în al doilea rând că prin aceasta avem la îndemână mii şi mii de pricini de cugetare. Într-adevăr, iubiţilor, moartea, care aşteaptă pe fiecare dintre noi, ne convinge de a ne cuminţi şi a ne modera, de a fi cumpătaţi în toate acţiunile noastre şi, cu un cuvânt, de a ne izbăvi de orice răutate. O dată cu acestea, sau, mai bine zis, înaintea tuturor acestora, ea a adus şi alte multe bunuri. De aici sunt izvorâte cununile martirilor şi răsplăţile date apostolilor. De aici Abel s-a îndreptat, de aici Avraam sacrificând pe fiul său, de aici şi Ioan cel ucis pentru Hristos, de aici acei trei tineri, de aici Daniel. Şi dacă noi am voi, atunci nu numai moartea, ci nici diavolul însuşi n-ar putea să ne vatăme. Afară de acestea, se mai poate spune că şi nemurirea ne aşteaptă pe noi, şi înţelepţiţi pentru un timp scurt, ne vom bucura în siguranţă de bunurile viitoare, fiind certaţi în viaţa prezentă ca într-o şcoală, prin boli şi neplăceri, prin ispite şi sărăcie, şi prin toate celelalte ce ni se par triste şi neplăcute, pentru a ne face vrednici de primirea bunurilor viitoare.
„Iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul†(5, 20).
Fiindcă a arătat că lumea a fost condamnată de la Adam, iar de Hristos mântuită ÅŸi izbăvită de osândă, de aceea, la timpul potrivit, vorbeÅŸte ÅŸi despre Lege, iarăşi zădărnicind credinÅ£a pe care iudeii o aveau în ea. „Nu numai că aceasta n-a folosit cu nimicâ€, zice, „ci s-a sporit boala introducându-se legeaâ€. Particula „ca să seâ€, din acest pasaj, nu este cauzală, ci rezultativă, adică legea n-a fost dată ca greÅŸeala să se înmulÅ£ească, ci ca să se micÅŸoreze ÅŸi nimicească cu totul; însă s-a întâmplat cu totul invers, ÅŸi aceasta nu din cauza naturii legii, ci din lenevirea celor ce au primit-o. ÃŽnsă de ce oare n-a zis „a fost datăâ€, ci „a intratâ€? A arătat că legea a fost temporară, ÅŸi temporară a fost ÅŸi necesitatea ei, iar nu principială sau de la început, după cum spune ÅŸi în Epistola către Galateni, învederând acelaÅŸi lucru: „Iar înainte de venirea credinÅ£ei, noi eram păziÅ£i sub Lege, fiind închiÅŸi pentru credinÅ£a care avea să se descopere†(Galateni 3, 23). AÅŸadar nu pentru sine păzea turma, ci pentru altceva, adică pentru credinţă. Fiindcă anumiÅ£i iudei erau desfrânaÅ£i ÅŸi grosolani, ÅŸi nepăsători chiar faţă de darurile ce li se acordaseră, li s-a dat Legea, ca aceasta să-i mustre mai mult, să-i înveÅ£e clar în ce se aflau ÅŸi, mărind vinovăţia lor, să-i îngrădească încă mai mult. ÃŽnsă nu te teme, căci aceasta s-a făcut nu ca pedeapsa să-Å£i fie mai mare, ci pentru ca harul să se arate mai îmbelÅŸugat.
De aceea a ÅŸi adăugat: „Iar unde s-a înmulÅ£it păcatul, a prisosit harulâ€. Nu a zis simplu „a prisositâ€, ci „mai mult a prisositâ€. Nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, ci ÅŸi de păcate, ÅŸi ne-a dat viaţă ÅŸi toate celelalte, de care de multe ori am vorbit. După cum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-ar face ÅŸi frumos, puternic ÅŸi vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-ar hrăni, ci încă l-ar mai face ÅŸi stăpân peste mari averi, ÅŸi l-ar aÅŸeza într-o demnitate foarte înaltă, întocmai aÅŸa a făcut ÅŸi Hristos cu noi. „Dar cum a prisosit păcatul?â€, zici tu. Legea a impus o mulÅ£ime de porunci, iar ei călcându-le pe toate, iată că ea a înmulÅ£it greÅŸeala. Ai văzut câtă deosebire ÅŸi câtă depărtare este între lege ÅŸi har? Aceea s-a făcut oarecum un adaos la condamnare, iar aceasta prisosinţă a harului.
După ce, deci, a arătat negrăita iconomie a lui Dumnezeu, caută iarăşi începutul şi obârşia vieţii şi a morţii. Deci care este obârşia morţii? Păcatul. De aceea şi zice:
„Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru†(5, 21).
Acestea le-a spus punând harul în statutul de împărat, iar moartea în rândul soldatului, pusă la ordinele lui şi înarmată de el. Aşadar, dacă harul a înarmat moartea, atunci este încredinţat că şi dreptatea lui nu numai că dezarmează moartea, ci o şi nimiceşte şi îi doboară întreaga împărăţie, fiindcă dreptatea este cu mult mai mare decât împărăţia morţii, şi este introdusă nu de om, nici de diavol, ci de harul lui Dumnezeu, care ne conduce viaţa la binele nesfârşit. Acest har ne-a adus viaţa cea fără de sfârşit, ca şi de aici să afli bogăţia lui. Căci, pe când păcatul ne-a scos din viaţa prezentă, harul, venind, nu ne-a hărăzit-o pe cea prezentă, pierdută prin păcat, ci pe cea viitoare, veşnică şi nemuritoare. Însă cauza tuturor acestor bunătăţi destinate nouă este Hristos. Deci nu te îndoi de viaţa veşnică, atâta vreme cât ai dreptatea, fiindcă dreptatea este mai mare decât viaţa: ea este, aşa zicând, mama vieţii.
„Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!†(6, 1).
Aici trece iarăşi la partea morală, deÅŸi nu a introdus-o de mai înainte, ca să nu pară multora greoaie ÅŸi neplăcută, prezentând-o ca pe o consecinţă a dogmelor dezvoltate până aici. Dacă el, dând astfel varietate discursului, încă suscepta oarecum ca nu cumva cuvintele sale să le fie dificile, pentru care ÅŸi zicînd: „Şi v-am scris, fraÅ£ilor, mai cu îndrăzneală, în parte†(Romani 15, 15), cu atât mai mult, dacă nu ar fi făcut aÅŸa, li s-ar fi părut foarte greoi ÅŸi neplăcut. Deci după ce a arătat cât de mare este harul dacă are putere de a vindeca pe om de atâtea păcate, ÅŸi pentru că aceasta să nu fie celor neîntăriÅ£i ca îndemn de a rămâne în păcate zicând: „De aceea darul s-a arătat mare, fiindcă ÅŸi noi am păcătuit mult; ÅŸi deci să nu ne depărtăm de păcate, ca astfel ÅŸi harul să se arate mareâ€, priveÅŸte cum prin antiteză răstoarnă o asemenea judecată falsă, mai întâi prin expresia negativă „nicidecumâ€, fapt pe care el obiÅŸnuieÅŸte să-l facă când e vorba de lucruri absurde recunoscute ÅŸi mărturisite de toÅ£i, iar mai pe urmă aÅŸază ÅŸi un raÅ£ionament de necontestat. Åži care e acel raÅ£ionament?
„Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?†(6, 2). Ce înseamnă „am murit� Ori tendinţa şi înclinaţia omului spre păcat, pe care toţi am primit-o ca hotărâre oarecare, ori că am murit cu păcatul crezând şi luminându-ne cu sfântul botez, ceea ce se poate zice mai curând. De altfel, aceasta o încredinţează şi pasajele următoare. Deci ce înseamnă „a muri păcatului� Adică a nu mai asculta cu nimic de acesta. Aceasta a făcut-o o dată botezul pe care l-am primit, când am murit cu păcatul de până atunci, iar după botez trebuie ca zelul nostru să ne facă a-l omorî ori de câte ori ni s-ar înfăţişa, şi ca ori de câte ori ne-ar porunci să-l facem, noi să rămânem nemişcaţi, precum cei morţi. Deşi în altă parte zice că însuşi păcatul a murit, totuşi aceasta o spune acolo voind să arate înlesnirea omului spre virtute, pe când aici, deoarece se sileşte să trezească auditoriul, schimbă vorba şi o îndreaptă chiar asupra morţii. Şi fiindcă ceea ce a spus nu e destul de clar, explică iarăşi prin pasajul următor, cu cuvinte mai incisive:
„Au nu cunoaşteţi, zice, că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?†(6, 3). Şi apoi mai departe: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, [pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii]†(6, 4).
ÃŽnsă ce înseamnă „întru moartea Lui ne-am botezatâ€? Aceea că murim ÅŸi noi atunci ca ÅŸi El, căci botezul este crucea pe care ne răstignim. După cum la Hristos a fost crucea ÅŸi mormântul, acelaÅŸi fapt se petrece ÅŸi cu noi la botez, deÅŸi nu în acelaÅŸi mod, căci El a murit în trup ÅŸi a fost înmormântat, iar noi amândouă acestea [moartea ÅŸi înmormântarea] le avem în păcat. De aceea el nu zice: „împreună odrăsliÅ£i ne-am făcut cu moarteaâ€, ci: „Căci dacă am fost altoiÅ£i pe El, prin asemănarea morÅ£ii Lui†(6, 5).
Moarte este ÅŸi aceasta ca ÅŸi aceea, însă nu este ÅŸi acelaÅŸi subiect, căci moartea lui Hristos a fost aceea a trupului, pe când moartea noastră este cea a păcatului. După cum moartea aceea a fost reală, tot la fel de reală este ÅŸi aceasta. ÃŽnsă deÅŸi este reală, totuÅŸi se cere ÅŸi din partea noastră conlucrare, pentru care ÅŸi zice: „Precum Hristos a înviat din morÅ£i, prin slava Tatălui, aÅŸa să umblăm ÅŸi noi întru înnoirea vieÅ£iiâ€. Aici, pe lângă o viaţă îngrijită de care ne vorbeÅŸte, ne dă de înÅ£eles ÅŸi despre învierea din morÅ£i. Cum? „Ai crezut – zice – că Hristos a murit ÅŸi a înviat? Prin urmare, crede aceasta ÅŸi despre tine. Fiindcă botezul a fost ÅŸi pentru tine cruce ÅŸi mormânt, ÅŸi fiindcă acest lucru ÃŽi este potrivit Lui. Åži dacă prin moarte ÅŸi îngropare te-ai făcut părtaÅŸ de Dânsul, apoi cu atât mai mult te vei face prin înviere ÅŸi viaţă. Din moment ce s-a dezlegat ceea ce era mai important – păcatul -, de ceea ce e mai mic – anularea morÅ£ii – să nu te îndoieÅŸti nicidecumâ€.
ÃŽnsă pe toate acestea Apostolul le lasă a fi judecate de cugetul auditorilor, în timp ce el – fiind vorba de viaÅ£a viitoare – cere de la noi o altă înviere, cere o viaţă nouă, viaÅ£a rezultată din prefacerea modului de trăi în timpul de faţă. Când, de pildă, cel desfrânat devine cumpătat ÅŸi înÅ£elept, când lacomul devine milostiv, iar cel violent devine blând, apoi atunci iată că ÅŸi aici a fost o înviere, care e, aÅŸa-zicând, început al învierii aceleia. ÃŽnsă cum e înviere? Păcatul fiind omorât prin botez, dreptatea înviind, viaÅ£a cea veche dispărând ÅŸi adoptând omul o viaţă nouă ÅŸi îngerească, iată că aceasta este o înviere.
Când tu auzi de viaţa nouă, gândeşte-te că trebuie să cauţi a-ţi schimba cu totul purtarea, şi să introduci în viaţa ta o mare prefacere. Însă acum mi-a venit a plânge şi a suspina din adâncul inimii, când mă gândesc câtă cugetare cere de la noi Pavel, şi noi în câtă lenevire am căzut, când şi după botez ne-am reîntors la bătrâneţea de dinainte, ne-am reîntors iarăşi în Egipt, şi când iarăşi ne aducem aminte de usturoiul de acolo şi de mana din pustie, ca oarecând evreii! Nu trec decât zece sau douăzeci de zile de la botez, şi noi, schimbându-ne purtarea, ne întoarcem la cele dinainte. Însă nu o sumă hotărâtă de zile cere de la noi Pavel, ci prefacerea întregii noastre vieţi. Noi însă, ne întoarcem la murdăria de dinainte, şi după tinereţea câştigată prin har ne pregătim înşine prin păcate bătrâneţea de dinainte. Căci şi iubirea banilor, şi satisfacerea poftelor absurde, şi în fine orice păcat obişnuieşte a îmbătrâni pe cel ce-l săvârşeşte, după cum zice Scriptura: „Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire†(Evrei 8, 13). Nu este cu putinţă a vedea un trup atât de slăbănogit din cauza timpului, pe cât de slăbănogit devine sufletul, pe cât de putrezit şi căzut din cauza păcatelor. Un asemenea suflet ajunge la cea mai de jos demenţă, grăind lucruri murdare şi bârfind, precum bătrânii şi cei ce se împleticesc pe drum din cauza beţiei. Ca şi acestora îi curg balele şi lui din gură şi din nas, este uituc şi cu ceaţă în ochi, şi cu un cuvânt urât şi murdar înaintea oamenilor, iar diavolului cu uşurinţă de cucerit. Astfel sunt sufletele păcătoşilor.
Nu tot aşa însă sunt sufletele celor drepţi, ci ele sunt totdeauna tinere, pline de viaţă şi în floarea vârstei pentru totdeauna, şi sunt pregătite pentru orice luptă sau atac din partea diavolului, în timp ce sufletele păcătoşilor chiar la cel mai mic atac nu pot rezista, ci îndată cad şi se prăpădesc. Aceasta o adevereşte şi profetul când zice: „Ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământulu‒ (Psalmul 1, 4), adică tot aşa de nestatornici sunt şi cei ce vieţuiesc în păcate şi care sunt veşnic dispuşi a cădea la cea mai mică suflare de vânt. Aceştia nici nu văd bine înaintea ochilor, nici nu aud curat şi desluşit, nu grăiesc cursiv şi articulat, ci sughiţul îi înăduşă şi din gura lor curg balele într-una. Şi cel puţin dacă ar fi numai bale, şi n-ar mai fi şi ceva absurd; însă iată că din gura lor ies cuvinte mai urât mirositoare decât noroiul din mocirlă, şi, ceea ce este mai grozav, nici nu au puterea de a scuipa balele acelor vorbe murdare, ci, ştergându-le cu mâna, iarăşi întră în gură, iarăşi le frământă cu dinţii, fiind coagulate şi cu neputinţă de a le mesteca.
Poate că vă vine greaÅ£a auzind o asemenea povestire, însă, iubiÅ£ilor, să vă îngreÅ£oÅŸaÅ£i mai mult în fapte decât în vorbe. Dacă astfel de împrejurări sunt greÅ£oase la vedere chiar în trupul omului, apoi cu atât mai mult în sufletul lui. Astfel a fost acel fiu rătăcit din parabola Mântuitorului, care ÅŸi-a risipit toată partea lui de moÅŸtenire, ÅŸi a ajuns în cea mai de pe urmă ticăloÅŸie, mai slab decât orice bolnav de friguri căzut în delir. ÃŽnsă fiindcă el a voit, iată că deodată a devenit tânăr, ÅŸi aceasta numai din voinÅ£a lui, căci zicând „mă voi întoarce la tatăl meuâ€, acest cuvânt i-a adus toate cele bune, sau mai bine zis, nu cuvântul acesta simplu, ci pe lângă cuvânt a adăugat ÅŸi fapta. El n-a zis numai „mă voi întoarce†şi apoi a rămas pe loc, ci zicând „mă voi întoarceâ€, s-a ÅŸi întors îndată, ÅŸi de îndată a ÅŸi părăsit calea de dinainte.
Astfel să facem şi noi. Chiar de am trece graniţa şi ne-am duce în ţară străină, să ne întoarcem la casa părintească, şi să nu ne lenevim de lungimea drumului. De vom voi, întoarcerea ne va fi uşoară şi rapidă, numai cât să părăsim ţara străină, care nu este alta decât păcatul ce ne-a dus departe de casa Tatălui. Să lăsăm, deci, păcatul, şi iute să ne reîntoarcem la casa părintească, fiindcă tatăl este iubitor şi ne va cinsti, dacă ne va vedea schimbaţi, nu mai puţin ca şi pe cei ce au fost lăudaţi prin purtarea lor, dacă nu chiar mai mult, deoarece şi acel părinte din Evanghelie mai mult a cinstit atunci pe fiul ce fusese pierdut şi se întorsese, şi mai mult s-a bucurat.
„Şi cum să mă întorc?â€, zici tu. Fă început lucrului, ÅŸi atunci totul ai făcut. ConteneÅŸte de a mai face răul, nu merge mai departe, ÅŸi atunci totul ai câştigat. Precum se întâmplă cu cei bolnavi, că dacă boala nu merge spre mai rău, e un început oarecum de îmbunătăţire a stării bolnavului, tot aÅŸa se petrece ÅŸi cu răutatea. Nu merge mai departe cu răul, ÅŸi atunci vei stăpâni cele ale răului. De vei face aceasta chiar numai două zile, a treia zi mai cu uÅŸurinţă îţi va fi de a te depărta de el, iar după trei zile vei adauga ÅŸi zece, ÅŸi douăzeci, ÅŸi o sută, ÅŸi în fine toată viaÅ£a. Cu cât vei înainta, cu atât mai uÅŸoară de umblat Å£i se va părea calea, ÅŸi te vei vedea la urmă la capătul ei, bucurându-te de bunurile cele multe ÅŸi negrăite. Fiindcă ÅŸi atunci, la întoarcerea acelui fiu rătăcitor, a fost ospăţ, cântece de alăută ÅŸi de fluier, ÅŸi serbări încântătoare au fost date. Iar cel ce trebuia să ceară socoteală acelui fiu, pentru că ÅŸi-a pierdut averea în zadar ÅŸi a rătăcit vreme atât de îndelungată, nimic din acestea n-a făcut, ci l-a văzut ca ÅŸi pe cel ce se găsea în fapte bune. Åži nici nu l-a dojenit cu vreo vorbă grea, ba nici nu i-a amintit măcar cât de puÅ£in de faptele lui de dinainte, ci l-a ÅŸi îmbrăţiÅŸat, l-a ÅŸi sărutat, a tăiat ÅŸi viÅ£elul cel gras, l-a îmbrăcat cu haină nouă ÅŸi l-a făcut strălucit prin podoabe multe.
Toate aceste exemple avându-le înaintea noastră, iubiÅ£ilor, să ne încurajăm ÅŸi să nu ne deznădăjduim. El nu se bucură atât ca Stăpân al nostru, pe cât ca un Tată, Care nu are rob, ci fiu; fiindcă El mai mult doreÅŸte ca noi să devenim fii decât robi. De aceea a ÅŸi făcut tot ceea ce a făcut, căci n-a cruÅ£at nici chiar pe Fiul Său Unul Născut, ca astfel ÅŸi noi să ne bucurăm de înfiere ÅŸi să-L iubim nu ca Stăpân, ci ca Tată al nostru. Aceasta a facut-o ÅŸi cu Avraam, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraamâ€, după cum ÅŸi în alte locuri zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, ÅŸi al lui Isaac ÅŸi al lui Iacovâ€; deÅŸi ar fi trebuit ca aceÅŸtia, ca servitori ai Lui, să se mândrească cu El, acum Stăpânul se vede facând aceasta. De aceea ÅŸi lui Petru îi zicea: „Mă iubeÅŸti tu mai mult decât aceÅŸtia?†(Ioan 21, 15), arătând că nimic nu cere de la noi mai mult decât aceasta.
De aceea şi lui Avraam i-a poruncit să jertfească pe fiul său, ca să arate tuturor că El este iubit mult de patriarh. Însă a voi să fie iubit mult, aparţine celui ce iubeşte mult. De aceea şi Hristos zicea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este mie vrednic de Mine†(Matei 10, 37). De aceea şi sufletului nostru, care este cel mai apropiat fiecăruia dintre noi, porunceşte a-L iubi pe El mai înainte decât chiar pe sine, fiindcă voieşte a fi iubit de noi mai mult decât orice altceva. Căci şi noi, când nu simţim o iubire mare către cineva, nu avem nevoie de iubire mare din partea aceluia, chiar de ar fi el cât de mare, sau cât de renumit, însă când iubim cu căldură pe cineva, atunci, cât de mic ar fi acela şi de nebăgat în seamă, totuşi punem mare preţ pe iubirea lui. De aceea şi El consideră ca slavă a Sa nu numai a fi iubit de noi, ci de a şi suferi pentru noi ceea ce a suferit. Însă pe cele pe care le-a suferit, şi care constituiau slava Lui, El le-a suferit numai pentru dragoste, pe când ceea ce noi suferim pentru Dânsul nu suferim numai pentru dragoste, ci şi pentru măreţia Celui dorit şi iubit de noi, ceea ce cu drept cuvânt s-ar putea numi slava noastră.
Când noi suferim totul pentru Dânsul, atunci alergăm chiar şi în primejdiile cele mai mari, ca şi pentru o cunună neveştejită, şi nici boala, nici sărăcia, nici umilinţa, nici clevetirea, ba nici chiar moartea nu o considerăm atât de greoaie şi de insuportabilă. Dacă vom fi treji, prin toate acestea vom câştiga foarte mult, pe când dacă vom dormi, nici chiar de la cele contrare nu vom avea vreun folos. De pildă, te supără cineva şi te atacă? Aceasta te pregăteşte spre a fi treaz şi-ţi dă motiv de a fi deopotrivă cu Dumnezeu. Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Cel ce face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni. Un altul ţi-a răpit poate averea? Dacă tu suferi cu bărbăţie, atunci vei primi aceeaşi plată ca şi cei ce cheltuiesc totul cu săracii. „Iar răsplătirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică avere†(Evrei 10, 34). Ţi-a spus cineva ceva rău, sau te-a batjocorit?
Chiar de ar fi adevărate sau false cele spuse de el, totuÅŸi, dacă tu suferi cu blândeÅ£e batjocura, Å£i-a împletit prin aceasta o cunună mare, fiindcă chiar ÅŸi cel ce ne batjocoreÅŸte ne pricinuieÅŸte o mare plată, după cum zice: „FericiÅ£i veÅ£i fi voi când vă vor ocărî ÅŸi vă vor prigoni ÅŸi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minÅ£ind… BucuraÅ£i-vă ÅŸi vă veseliÅ£i, că plata voastră multă este în ceruri†(Matei 5, 11, 12), după cum ÅŸi cel ce ne spune adevărul iarăşi ne foloseÅŸte, dacă noi suferim în liniÅŸte cele vorbite de El. Åži Fariseul, spunând adevărul, grăia de rău pe vameÅŸ, ÅŸi totuÅŸi pe acesta în loc de vameÅŸ l-a făcut drept. Åži ce mai trebuie a spune în detaliu? ÃŽÅ£i este deschis a vedea toate luptele dreptului Iov, ÅŸi de acolo vei afla totul. De aceea ÅŸi Pavel zicea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?†(Romani 8, 31).
După cum străduindu-ne, putem câştiga până şi din cele neplăcute, tot aşa dacă ne lenevim nu vom putea deveni mai buni chiar din cele folositoare. Ce i-a folosit lui Iuda, spune-mi, din vieţuirea lui cu Hristos? Ce le-a folosit iudeilor legea dată prin Moise? Ce i-a folosit lui Adam paradisul? Însă celor din pustie la ce le-a folosit Moise? De aceea lăsând totul la o parte, să ne gândim numai la un singur lucru: cum să folosim cu bine cele ale noastre; şi dacă noi facem astfel, atunci nici chiar diavolul nu va putea să ne predomine vreodată, ci încă mai mult ne va folosi, pregătindu-ne a fi totdeauna treji. Astfel şi Pavel deştepta pe efeseni, arătându-le sălbătăcia diavolului. Însă noi dormim şi sforăim, deşi avem în el un războinic viclean.
Dacă cumva am şti că vreun şarpe s-a cuibărit lângă patul nostru, cu cea mai mare grabă am încerca să-l ucidem, iar pe diavolul avându-l cuibărit în sufletul nostru, credem că nimic nu pătimim, şi ne lăsăm alene în somn. Cauza este că noi nu-l vedem cu ochii aceştia trupeşti, şi de aceea este nevoie a priveghea şi a fi mai mult treji. De duşmanul văzut s-ar putea păzi cineva mai simplu, pe când de cel nevăzut nu vom putea să fugim uşor, dacă nu vom fi veşnic înarmaţi, mai ales că el nu ştie a se lupta pe calea cea dreaptă, căci atunci repede te-ar cuceri; ci de multe ori, sub forma prieteniei, îşi varsă tot veninul sălbăticiei lui. Aşa de pildă, el a pregătit în acest chip pe femeia lui Iov îmbrăcată sub masca iubirii, şi a făcut-o să dea bărbatului său acel sfat viclean. Astfel şi cu Adam vorbind necuratul, şi prefăcându-se că-i poartă de grijă şi-i voieşte binele, zicea: „În ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii†(Facere 3, 5). Astfel l-a făcut şi pe Ieftae (Judecătorii 11) să sacrifice pe fiica sa sub forma evlaviei şi să aducă lui Dumnezeu acea jertfă nelegiuită.
Ai văzut cât de meşteşugite sunt cursele lui? Ai văzut cât de felurit îi este războiul? Păzeşte-te, deci, şi din toate părţile întăreşte-te cu armele duhovniceşti, şi află cu exactitate uneltirile lui, ca astfel să nu poţi fi cucerit, ci lesne să-l zdrobeşti. Şi Pavel însuşi tot astfel a fost faţă de el, căci i-a aflat toate vicleniile, drept care şi zicea: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute†(II Corinteni 2, 11).
Deci şi noi să aflăm şi să fugim de vicleniile lui, ca astfel să dobândim biruinţa, atât în viaţa prezentă, cât şi în cea viitoare, şi să ne bucurăm de bunătăţile cele neveştejite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.