din „Parinti, copii si cresterea lor”
Era odata un preot iudeu, îngaduitor si cumsecade care ducea o viata dreapta. Se numea Eli. Avea doi copii care ajunsesera la ultimul prag al rautatii. Eli, însa, nu i-a oprit si nu i-a stapânit. Adica, a vrut sa-i opreasca, dar nu purtându-se cu severitate. Desi ar fi trebuit sa-i biciuiasca, sa-i alunge din casa parinteasca si sa foloseasca orice mijloc de îndreptare, el s-a multumit sa le tot dea povete si sa-i tot sfatuiasca spunându-le: „Nu copiii mei … nu mai faceti asa, caci nu este buna vestea pe care o aud eu …” (I Regi 2, 24).
Ce spui? L-au hulit pe Dumnezeu si îi mai numesti copiii tai ? S-au facut ca nu-L cunosc pe Creatorul lor si tu îi recunosti drept rudele tale ? De aceea spune Scriptura ca nu i-a certat. Pentru ca certarea nu înseamna pur si simplu a-i sfatui si atât, ci a reusi sa lovim si sa scoatem definitiv raul, sa curatam cu forta si adânc o rana, mai adânc decât portiunea putrezita. Nu ajunge sa le vorbim copiilor sau sa-i sfatuim, ci trebuie sa-i facem sa se teama, ca sa putem alunga odata pentru totdeauna nepasarea tineretii.
Pentru ca Eli i-a sfatuit, dar nu cum trebuia, i-a predat pe fiii sai vrajmasilor si au cazut în lupta, pe câmpul de bataie. El însusi, nesuportând sa auda vestea mortii lor, a cazut, si-a zdrobit spinarea si a murit (I Regi 4, 17).
Vezi ca pe drept am spus ca parintii pot fi ucigasii propriilor lor copii, atunci când nu se poarta cu destula severitate cu copii lor prea nepasatori si nu le cer respectul cuvenit, dupa voia lui Dumnezeu. Asa a devenit Eli ucigas de copii. Chiar daca dusmanii i-au sfârtecat, totusi el ramâne vinovat pentru moartea lor, pentru ca i-a îndepartat prin nepasarea si neglijenta lui de ajutorul lui Dumnezeu si i-a oferit goi si pustii celor ce voiau sa-i ucida. Asa au pierit si ei si odata cu ei a pierit si el.