Prima omilie hrisostomică la Faptele Apostolilor

Preluat de AICI

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

*

Omilia 1

Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind, prin Duhul Sfânt, Apostolilor pe care i-a ales (1, 1-2).

Pentru mulţi oameni această carte este puţin cunoscută, atât ea cât şi autorul ei, pentru că aceştia nu sunt nici măcar conştienţi că există o asemenea carte.

Pentru acest motiv special am ales-o ca subiect al meu, pentru ca să o fac cunoscută şi să nu las o asemenea comoară să rămână ascunsă vederii/ înţelegerii.

Căci, într-adevăr, poate să ne folosească nu mai puţin decât Evanghelia însăşi. Aşa este de plină de înţelepciune creştină şi de glasul credinţei creştine, mai ales în ceea ce priveşte [învăţătura despre] Duhul Sfânt. Să nu trecem în grabă pe lângă ea, ci să o cercetăm îndeaproape.

Astfel, cele propovăduite de Hristos în Sfintele Evanghelii le putem vedea aici cum se arată în mod concret şi putem deci vedea, tot la fel de concret, lumina clară a adevărului care străluceşte în ele şi marile schimbări care au avut loc în Sfinţii Apostoli, acum, când Duhul Sfânt a venit peste ei.

Spre exemplu, ei L-au auzit pe Hristos spunând: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12)[1].

Și iarăşi, El a spus Apostolilor, că trebuie să fie aduşi în faţa conducătorilor şi a împăraţilor şi că din sinagogi îi vor scoate afară şi vor suferi, apoi şi că vor trebui să suporte lucruri dureroase şi le vor depăşi (Mat. 10, 18).

Și că Sfânta Evanghelie trebuie predicată în toată lumea (Mat. 24, 12).

Acum toate acestea, cum anume s-au întâmplat, exact așa cum au foat spuse mai înainte[2], se pot vedea în această carte, [cât] şi mai multe [decât acestea], pe care El le-a spus lor, pe când era cu ei.

Aici îi veţi vedea pe Apostoli alergând, ei înşişi, ca şi cum ar avea aripi, şi străbătând mări şi ţări, tot ei, aceeaşi oameni, care odinioară erau atât de temători şi greoi la înţelegere, devenind dintr-o dată alţii decât au fost la început, transformându-se în oameni care dispreţuiesc cu totul bogăţia şi care s-au ridicat deasupra oricărei vanităţi omeneşti, deasupra patimilor şi a păcatelor şi, pe scurt, deasupra oricăror dorinţe lumeşti.

Mai mult decât atât: ce unire este între ei acum!

Nu mai există competiţia care era mai înainte, nu mai subzistă nicio dorinţă după întâietate, ci toată virtutea, adusă în ei până la desăvârşire, străluceşte în toţi datorită unei râvne uimitoare.

Şi mai mult decât toate, străluceşte în ei dragostea, despre care Domnul a dat atâtea porunci şi despre care a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35).

Apoi, sunt aici învăţături pe care nu aveam de unde să le cunoaştem cu absolută certitudine, dacă această Carte nu ar fi existat, şi însăşi încununarea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru mântuirea noastră, felul în care a rodit mântuirea adusă de El, ne-ar fi rămas ascuns, neştiut, şi am fi fost neştiutori atât în ceea ce priveşte practica vieţii creştineşti, cât şi a învăţăturii ei.

Cea mai mare parte din această lucrare se ocupă cu relatarea faptelor săvârşite de Pavel, care, după mărturia sa, a spus: „m-am ostenit mai mult decât ei toţi” (I Cor. 15, 10), adică mai mult decât toţi Apostolii.

Şi motivul este acela că autorul acestei Cărţi, Fericitul Luca, a fost însoţitorul său, al lui Pavel.

Luca era un bărbat ale cărui înalte virtuţi, foarte limpezi în multe alte împrejurări, sunt puse în lumină mai ales de alipirea sa cu tărie faţă de învăţătorul său, pe care l-a urmat întotdeauna.

Iată ce spune Pavel despre acest ucenic, într-o vreme când toţi l-au părăsit, unul fiind plecat în Galatia, altul în Dalmaţia[3]: „Numai Luca este cu mine” (II Tim. 4, 11).

Şi dându-le corintenilor poruncă în ceea ce îl priveşte[4], a zis despre el acestea: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (II Cor. 8, 18).

Din nou, când Pavel spune despre Hristos că „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 5) şi când vorbeşte corintenilor despre „Evanghelia pe care v-am binevestit-o” (I Cor. 15, 1), are în vedere Evanghelia acestui Luca.

Astfel încât nu poate fi nicio greşeală când spunem că această lucrare este a sa. Şi, de fapt, înţeleg prin aceasta că este a lui Hristos.

Dar de ce atunci nu ne-a relatat el toate câte s-au întâmplat, din moment ce a fost cu Pavel până la sfârşit?

Răspunsul este că ceea ce este scris aici era suficient pentru cei care ar fi citit şi că Sfinţii scriitori nu s-au pronunţat ei înşişi în lucrurile care aveau o însemnătate numai pentru acea vreme, în sensul de a deveni autori de cărţi de fiecare dată când când se ivea ceva mai deosebit.

De fapt, sunt multe lucruri pe care ni le-au transmis prin Tradiţie nescrisă[5].

Tot ceea ce stă scris în această Carte este vrednic de cinstire şi de toată lauda şi, mai ales, este vrednic de laudă felul în care Apostolii au făcut pogorământ şi s-au coborât la nivelul celor care îi ascultau, smerenie insuflată lor de Duhul, Care le-a poruncit astfel, întrucât întâiul lor ţel, asupra căruia au insistat, era să vorbească despre Hristos ca om.

Căci, într-adevăr, deşi au vorbit atât de mult despre Hristos, prea puţin au pus înainte dumnezeirea Lui.

Ei au predicat mai mult despre Întruparea, despre Patimile, despre Învierea şi despre Înălţarea Lui. Pentru că era necesar ca cei care auzeau propovăduirea să creadă, mai întâi de toate, că El a înviat şi S-a înălţat la cer.

Apoi El Însuşi a insistat cel mai mult, dorind să se ştie acest lucru, asupra faptului că: El a venit de la Tatăl.

Prin urmare şi scopul principal al autorului acestei lucrări, este acela de a arăta că Hristos S-a sculat din moarte şi că a fost primit în cer, că El S-a dus la Dumnezeu şi [deci, că] de la Dumnezeu a venit.

Căci dacă iudeii, la început, nu au crezut că El de la Dumnezeu a venit[6], cu atât mai mult, auzind despre Învirea Lui şi despre Înălţarea Sa, au găsit întreaga învăţătură cu neputinţă de crezut[7].

De aceea, cu blândeţe şi în mod treptat, el i-a condus către adevăruri mai înalte. Ba, mai mult, la Atena, Pavel L-a numit pe El pur şi simplu om[8], fără a spune mai mult (Fapt. 17, 31).

Pentru că, dacă iudeii, pe când le vorbea Hristos despre egalitatea Sa cu Tatăl, au încercat să-L omoare cu pietre şi pentru aceasta Îl numeau hulitor[9], cu atât mai mult nu era de aşteptat ca ei să primească această învăţătură de la un pescar, mai ales după Răstignire, după ce văzuseră cum a murit Hristos pe Cruce.

Dar de ce să vorbim numai despre evrei, când chiar ucenicii Lui, adeseori, auzind cele mai sublime învăţături, se sminteau sau se simţeau jigniţi?

De aceea le-a zis El: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi” (In. 16, 12).

Dacă aceia nu puteau să le poarte, care atâta timp au fost împreună cu El, care au pătruns atâtea taine şi au văzut atâtea minuni, cum ar fi fost de aşteptat ca oameni care de-abia fuseseră smulşi de lângă altare[10], de lângă idoli şi jertfe [păgâneşti], de lângă pisici şi crocodili – pentru că unele ca acestea cinsteau neamurile păgâne – şi de lângă rămăşiţele obiceiurilor rele, să primească, dintr-o dată, cele mai sublime dogme ale învăţăturii creştine?

Dar evreii, care în fiecare zi a vieţii lor, auziseră şi aveau în urechi numai sunetul cuvintelor: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4)[11] şi care L-au văzut pe El pironit pe Cruce, mai mult, ei înşişi L-au răstignit şi L-au îngropat şi nici măcar nu L-au văzut înviind[12], cum era să reaţioneze ei, dintre toţi oamenii de pe pământ, altfel decât prin a fi zguduiţi şi revoltaţi, auzind că tocmai Acesta este Dumnezeu şi egal cu Tatăl?

De aceea, cu blândeţe şi puţin câte puţin, Apostolii i-au condus mai departe[13], cu multă dragoste şi răbdare, pogarându-se la nivelul aşteptărilor lor foarte mici, ei, care în acelaşi timp se bucurau din ce în ce mai deplin de harul Duhului şi făceau, în numele lui Hristos, minuni mai mari decât Hristos Însuşi, încât ar fi putut să-i înalţe imediat pe iudei din întortochiatele[14] lor cugetări teologice, dovedindu-le adevărul propovăduirii lor, anume că Hristos a înviat din morţi[15].

Acesta, de fapt, este tocmai conţinutul acestei Cărţi: o demonstraţie a Învierii[16].

Îndată ce ei ar fi crezut în învierea Sa, restul lucrurilor ar fi mers pe calea cea bună. Subiectul şi întregul ţel al acestei Cărţii, este, în mod esenţial, tocmai ceea ce am spus.

Dar să ascultăm introducerea.

Cuvântul ce dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa (1, 1).

De ce le aduce aminte despre Evanghelie? Pentru a arăta cât de mult avea legătură cu aceea.

Pentru că la începutul lucrării sale de mai înainte, a Evangheliei, spune: „Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând” (Lc. 1, 3).

Nici nu este mulţumit numai cu propria sa mărturie, ci mărturisirea despre Hristos o pune, în întregime, pe seama Apostolilor, zicând: „Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului” (Lc. 1, 2).

Şi fiindcă a spus acestea în Evanghelie, nu mai are nevoie să dovedească, din nou, acest cuvânt credincioşilor, întrucât ucenicul său, Teofil, a fost mulţumit odată pentru totdeauna. Iar pentru că a numit Evanghelia, i-a reamintit dragostea lui fierbinte pentru adevăr.

Căci dacă cineva s-a arătat în stare şi vrednic să scrie lucruri pe care le-a auzit, primind încrederea noastră, cu atât mai mult este îndreptăţit să avem încredere în el atunci când e vorba de relatarea nu a unor lucruri pe care le-a primit de la alţii, ci a unora pe care le-a văzut şi le-a auzit el însuşi.

Dacă aţi primit cele din Evangelie, cu privire la Hristos, cu atât mai mult primiţi pe cele care îi privesc pe Apostoli.

Atunci – poate să întrebe cineva – înseamnă că e vorba numai de o problemă istorică, cu care Duhul Sfânt nu are nimic de-a face? Nu este aşa!

Întrucât, dacă este vorba de fapte, „aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului”, atunci cele despre care el povesteşte sunt de la ei.

Dar de ce nu a zis: „aceia care au fost găsiţi vrednici de către Duhul Sfânt, ne-au descoperit nouă”, ci „cei ce le-au văzut”?

Pentru că, în problema credinţei, ceea ce dă dreptul cuiva să fie crezut de către alţii, este tocmai faptul de a fi aflat toate de la cei ce au văzut, în timp ce altcineva, care nu are această dovadă, ar părea celor neştiutorise laudă pe sine şi se făleşte în deşert.

De aceea şi Ioan spune acestea: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In. 1, 34).

Însuşi Hristos vorbeşte despre Sine în acelaşi fel lui Nicodim, pe când acesta încă avea cunoştinţa întunecată: „Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi” (In. 3, 11).

În acord cu cele spuse, El le-a dat dat libertatea să-şi întemeieze mărturia, de multe ori, tocmai pe faptul că ei L-au văzut, zicând: „Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine” (In. 15, 27).

Apostolii vorbeau şi ei în acelaşi fel şi spuneau: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Fapt. 2, 32).

Iar, într-o altă situaţie, Petru, aducând dovezi despre Înviere, zice: „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate. Nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapt. 10, 40-41).

Pentru că aceia primeau, mai degrabă, mărturia acelora care fuseseră însoţitorii Lui. Căci cunoaşterea Duhului era ceva care le întrecea puterile[17].

De aceea şi Ioan, la vremea Răstignirii, vorbind în Evanghelie despre sânge şi apă, a zis că a văzut el însuşi[18], făcând din faptul că a văzut cu ochii săi echivalentul celei mai adevărate mărturii pentru ei, deşi mărturia Duhului este mai sigură decât realitatea vederii, dar nu şi pentru necredincioşi.

Că Luca era părtaş Duhului Sfânt, este un fapt cât se poate de limpede, reieşind atât din minunile care aveau loc, dar şi din aceea că, în acele vremuri, chiar şi oamenii obişnuiţi primeau darul Duhului Sfânt.

Şi iarăşi, din mărturia lui Pavel, care zice: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (II Cor. 8, 18) şi din însăşi slujba la care a fost ales.

Căci Apostolul a adăugat şi acestea: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca împreună-călător cu noi la darul acesta, slujit de noi, spre slava Domnului însuşi şi spre osârdia noastră” (II Cor. 8, 19).

Luaţi aminte însă cât este de smerit[19]! Nu spune „Evanghelia pe care v-am predicat-o eu”, ci: „cuvântul cel dintâi l-am făcut”, socotind că numele Evangheliei era prea mare pentru el, deşi tocmai datorită acesteia Apostolul îl cinsteşte, zicând despre el: „a cărui laudă, întru Evanghelie este”.

Însă el spune, cu smerenie: „cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”.

Nu vorbeşte, pur şi simplu, „despre toate”, ci de la început până la sfârşit. „Până în ziua”, zice el, „în care Iisus S-a înălţat la cer”.

Dar Ioan spune că nu este cu putinţă să se scrie toate, căci „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (In. 21, 25).

Cum atunci spune evanghelistul Luca aici: „despre toate”? El nu spune „toate”, ci „despre toate”, adică: „pe scurt şi în mare” şi „despre toate câte sunt absolut esenţiale de ştiut”.

Apoi ne lămureşte în ce sens a folosit cuvântul „toate”, adăugând: „cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”, privitor la minunile şi învăţătura Sa.

Nu fără rost vorbeşte astfel, ci pentru a lăsa să se înţeleagă faptul că minunile Sale erau tot o învăţătură.

Acum luaţi aminte la un alt aspect al problemei, şi anume la conştiinţa apostolică a autorului, cum de dragul unui singur om s-a ostenit atât de mult ca să scrie, numai pentru acela, o întreagă Evanghelie, „ca să te încredinţezi despre temenicia învăţăturii pe care ai primit-o” (Lc. 1, 4).

Cu adevărat, acesta L-a auzit pe Hristos, zicând: „Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici” (Mt. 18, 14).

Şi de ce n-a făcut o singură carte din amândouă, pentru a o trimite lui Teofil, ci a împărţit povestirea în două?

Pentru mai multă limpezime şi pentru a da fratelui timp de odihnă şi de cugetare. În afară de asta, cele două lucrări sunt diferite în ceea ce priveşte subiectul principal.

Acum să ne gândim la felul în care Hristos Şi-a întărit cuvintele prin fapte. Despre aceasta El a zis: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

El i-a învăţat pe oameni să nu iubească bogăţia şi S-a înfăţişat pe Sine Însuşi ca exemplu, căci „Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20).

Din nou, a lăsat poruncă oamenilor ca să-şi iubească vrăjmaşii şi El Însuşi, pe Cruce, S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau.

El a zis: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi  să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40). Dar El nu Şi-a dăruit numai haina de pe El, ci şi sângele Său. Şi la fel a cerut şi ucenicilor Săi ca să predice[20].

Ascultă-l şi pe Pavel zicând: „Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi” (Filip. 3, 17).

Căci nimic nu te lasă mai rece decât un învăţător care îşi arată înţelepciunea numai în cuvinte. Acesta nu este învăţător, ci înşelător[21].

De aceea şi Apostolii au învăţat, mai întâi, prin faptele lor, şi abia apoi prin cuvinte. Şi mai bine am spune că nici nu mai aveau nevoie de cuvinte, din moment ce faptele lor strigau tare.

De aceea nu este greşit a vorbi despre Patima lui Hristos ca despre o faptă. Căci suferind toate, El a săvârşit cea mai mare şi mai minunată faptă, şi anume pe aceea de a fi omorât moartea. Și aceasta a înrâurit[22] toate celelalte pe care El le-a făcut pentru noi.

Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind, prin Duhul Sfânt, Apostolilor pe care i-a ales (1, 2).

„Poruncind prin Duhul Sfânt”. Acestea erau cuvintele duhovniceşti pe care El le-a spus lor, fără să fie amestecate în acestea gânduri omeneşti.

Fie aceasta este tâlcuirea, fie aceea că El le-a dat lor poruncile prin Duhul.

Vedeţi cum vorbeşte încă despre Hristos, cu pogorământ[23], cum de altfel a vorbit şi Hristos despre El Însuşi?

Căci zicea Domnul: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu îi scot pe demoni” (Mt. 12, 28), întrucât Duhul Sfânt a lucrat în Templu.

Deci care erau poruncile? El le-a spus: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,  învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20).

O mare laudă este astfel adusă Apostolilor, întrucât li s-a încredinţat o asemenea sarcină [și anume pe] aceea:  de a mântui lumea! Cuvinte pline de de Duhul!

Spre această înţelegere ţinteşte autorul, atunci când spune: „prin Duhul Sfânt” – iar „Cuvintele pe care vi le-am spus”, zice Domnul, „sunt Duh” (In. 6, 63) – şi prin aceasta conduce ascultătorul la dorinţa de a cunoaşte care sunt poruncile şi stabileşte care este puterea Apostolilor, întrucât aceştia propovăduiesc cuvintele Duhului şi poruncile lui Hristos.

După ce a fost „poruncind prin Duhul Sfânt”, apoi „S-a înălţat la cer”[24].

Se ştie că El a predicat ucenicilor şi după învierea Sa. Dar despre această vreme nimeni nu vorbeşte despre toate câte s-au întâmplat, în mod amănunţit.

Sfântul Ioan, într-adevăr, ca şi Sfântul Luca, de altfel, insistă mai mult, pe acest subiect, în comparaţie cu alţii.

Dar nimeni nu a povestit, în mod limpede, totul, din cauză că s-au grăbit spre alte lucruri.

Totuşi, am învăţat despre acestea de la Apostoli, pentru că ceea ce ei au auzit, ne-au spus şi nouă, Apostoli…

cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu (1, 3).

Vorbind pentru prima dată despre Înălţare, autorul îndreaptă atenţia către Înviere.

Căci din moment ce ai auzit că El „a fost luat sus”[25], ai putea să-ţi închipui că: a fost luat de alţii[26]. De aceea și adaugă: „cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu”.

Pentru că dacă [înainte de Înviere] El le-a arătat şi slava Sa, totuşi nu a făcut aceasta decât de foarte puţine ori.

Vezi deci, cum numai din când în când şi cu blândeţe lasă ca să cadă pe cale seminţele acestei mari învăţături?

Atându-li-Se timp de patruzeci de zile (1, 3).

Acum nu a mai fost cu ei în toată vremea, aşa cum a fost înainte de Înviere. Pentru că autorul nu spune: „patruzeci de zile”, ci: „timp de patruzeci de zile”.

Venea şi iar Se făcea nevăzut, prin aceasta conducându-i la cugetări mai înalte şi fără a le mai îngădui ca să mai aibă despre El aceleaşi gânduri ca şi mai înainte, asigurându-se în privinţa acestor două lucruri: ca ei să creadă în învierea Sa şi ca El Însuşi să fie cunoscut după aceea, ca mai mare decât un simplu om.

În acelaşi timp, acestea erau două lucruri potrivnice. Pentru că a crede în învierea Sa, însemna a crede că El este om, care a murit şi a înviat, iar a crede că este mai presus de oameni, însemna tocmai opusul celor spuse adineauri[27].

Totuşi, aceste două înţelegeri de care s-a îngrijit, au rodit fiecare la vremea ei.

Dar de ce S-a arătat El numai Apostolilor şi nu la tot poporul? Pentru că celorlalţi li s-ar fi părut că este numai o nălucire, întrucât nu înţeleseseră taina.

Căci dacă înşişi, Ucenicii, au fost la început neîncrezători şi s-au tulburat, şi au avut nevoie ca să Îl atingă cu mâna şi să mănânce împreună cu El ca să creadă, cum ar fi crezut mulţimea?

De aceea, a fost nevoie de minunile săvârşite de Apostoli, prin care El a făcut neîndoielnică învierea Sa în aşa mare măsură, încât nu numai oamenii din acea vreme, care au văzut cu ochii lor minunile, dar şi toţi cei care aveau să se nască mai târziu, să fie încredinţaţi de adevărul Învierii.

Pe aceasta ne întemeiem şi noi astăzi când avem dispute cu necredincioşii. Pentru că dacă El n-ar fi înviat, ci ar fi rămas mort, cum atunci pot ei să explice că Apostolii au făcut minuni în numele Său?

Dar dacă ei zic – spuneţi voi –, că n-au făcut minuni? Atunci cum a luat naştere credinţa noastră? Întrucât nu pot să se certe cu noi şi să nege ceea ce noi înşine vedem cu ochii noştri.

Aşa încât, atunci când spun că nu s-au întâmplat minuni, îşi împlântă singuri cuţitul în inimă. Pentru că aceasta, cu adevărat, ar fi cea mai mare dintre toate minunile, ca fără nicio minune lumea întreagă să alerge cu înflăcărare în mreaja a doisprezece oameni săraci şi neînvăţaţi decât de Dumnezeu.

Căci nu prin bogăţie sau prin ispitirea cu bani, nu printr-o retorică aleasă, nici prin alte lucruri de acest fel au biruit pescarii.

Astfel încât cei care se scoală împotriva minunilor, sunt nevoiţi, chiar împotriva voinţei lor, să accepte că era în aceşti oameni o putere dumnezeiască lucrătoare, pentru că singură puterea omenească nu ar da niciodată asemenea roade mai presus de fire.

Pentru acestea deci a rămas Hristos patruzeci de zile pe pământ, dându-le, în acest timp, siguranţa că L-au văzut pe El în persoană, astfel încât să nu presupună cumva că au văzut o nălucire.

Şi ca şi când nu ar fi fost de ajuns, Sfântul Luca adaugă şi faptul că El a mâncat cu ei la masă. Căci pentru această şi mai mare limpezire a realităţii Învierii, a adăugat:

Şi cu ei petrecând, le-a poruncit (1, 4).

La această şedere cu Hristos la masă fac trimitere mereu Apostolii şi o aduc înainte ca pe o mărturie a Învierii, ca atunci când spun: „Am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapt. 10, 41).

Şi ce a făcut El, pe când le apărea lor, în decursul acestor patruzeci de zile? Luca zice că vorbea cu ei

despre împărăţia lui Dumnezeu (1, 3).

Fiind Ucenicii întristaţi şi tulburaţi de cele ce se întâmplaseră mai înainte şi având a trece prin greutăţi încă şi mai mari, El îi vindecă de neliniştea lor descoperindu-le despre cele ce aveau să urmeze în viitor.

Le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui (1, 4).

Mai întâi i-a scos afară din Galileea, înfricoşaţi şi tremurând, pentru a-i face să asculte cuvintele Lui în pace.

După care, după ce L-au ascultat şi au petrecut cu El patruzeci de zile, „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim”.

De ce aceasta? Precum ostaşii care au de luptat cu multe oştiri vrăjmaşe, care nu sunt lăsaţi să intre în bătălie până când nu se înarmează, şi precum caii, cărora nu li se îngăduie să pornească şi să treacă de bariere până când nu li s-au ataşat carele, la fel nici pe Ucenici nu i-a lăsat Hristos să înainteze pe câmpul de luptă înainte de pogorârea Duhului, pentru ca nu cumva să fie biruiţi cu uşurinţă şi să fie robiţi de cei care îi copleşeau ca număr.

Nu era acesta singurul motiv: ci şi pentru că erau mulţi în Ierusalim care aveau să creadă.

Şi încă pentru a nu se zice că, părăsind ţara lor, s-au dus să se laude printre străini.

De aceea ei aduc mărturia lor despre învierea lui Hristos începând chiar de la aceia care L-au omorât pe El, binevestindu-le acelora care L-au răstignit şi L-au îngropat, chiar în cetatea în care s-a petrecut uciderea şi prin aceasta închizând gurile clevetitorilor.

Căci atunci când chiar cei care L-au răstignit vor crede în El, aceasta va dovedi atât Răstignirea, cât şi păcatul uciderii Sale, şi va fi încă o mărturie a Învierii.

Mai mult, ca să nu zică Apostolii: „Cum se poate să petrecm în mijlocul unui neam viclean şi ucigaş, care este atât de numeros, faţă de noi, care suntem puţini şi nebăgaţi în seamă de ei ?”.

Vezi cum El le îndepărtează spaima şi neliniştea, cerându-le să aştepte…

făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine (1, 4)?

Veţi întreba: când au auzit ei această făgăduinţă? Atunci când El a zis:„Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7).

Şi iarăşi: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. 14, 16).

Dar de ce nu a venit Duhul Sfânt peste Apostoli pe când Hristos era cu ei şi nici imediat după înălţarea Sa, ci înălţându-Se Hristos la cer, în a patruzecea zi, Duhul S-a pogorât „când a sosit ziua Cincizecimii” (Fapt. 2, 1), adică în a cincizecea zi, „şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapt. 2, 2)?

Sau cum le-a zis Hristos, dacă Duhul nu Se pogorâse încă: „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22)? A zis aceasta pentru a-i pregăti pe ei pentru primirea Lui.

Căci dacă Daniel a căzut la pământ la vederea Îngerului (Dan. 8, 17), cu atât mai mult s-ar fi înspăimântat aceştia primind un har atât de mare.

Aşa se pot înţelege aceste cuvinte. Sau se poate interpreta şi prin aceea că Hristos a vorbit de cele ce aveau să se întâmple, ca şi când s-ar fi întâmplat, ca atunci când a zis: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10, 19).

Dar să ne întoarcem la întrebarea: de ce n-a venit Duhul Sfânt mai devreme de ziua Cincizecimii? Se cuvenea ca ei, mai întâi, să capete o dorinţă arzătoare de a-L primi şi aşa[28] să li se dea harul Său. Pentru aceea a plecat Însuşi Hristos mai întâi şi apoi S-a pogorât Duhul.

Dar nici Duhul nu a venit imediat după înălţarea lui Hristos, ci după opt sau nouă zile. Pentru că dorul nostru după Dumnezeu atunci este aprins mai tare, când tânjim după El.

La fel şi Ioan Botezătorul a ales vremea pentru a-şi trimite ucenicii la Hristos, atunci când ei aveau mai multă nevoie de Iisus, pe când el era întemniţat[29].

În afară de aceasta, se cuvenea, mai întâi, ca firea noastră omenească să se suie în cer [în persoana lui Hristos], arătând astfel rodul împăcării dintre Dumnezeu şi om, şi apoi să Se pogoare Duhul, pentru ca bucuria să fie deplină.

Căci dacă Duhul venea pe când Mântuitorul era încă pe pământ şi abia apoi Se înălţa Hristos, iar Duhul rămânea cu Apostolii, mângâierea adusă lor nu ar fi fost atât de mare, după cum a fost în realitate.

Din cauză că ei s-au legat de Hristos cu toată puterea dragostei lor, dar nu puteau să se înalţe cu El, de aceea, pentru a-i mângâia, El le-a spus: „Vă este de folos ca să mă duc Eu” (In. 16, 7).

El aşteaptă în aceste zile [după Înălţare] ca ei să se mâhnească un pic şi să fie astfel şi mai pregătiţi de a-L primi pe Duhul, făcându-li-se dor după Dumnezeu şi deci să primească o cu totul deplină şi nemicşorată bucurie/ desfătare.

Dar dacă Duhul ar fi fost inferior Fiul[30], mângâierea nu ar fi fost pe măsură şi atunci, cum ar fi putut spune El: „Vă este de folos”?

Din acest motiv, cea mai mare parte a învăţăturii a fost lăsată în seama Duhului, pentru ca Ucenicii să nu creadă despre El că ar fi mai mic decât Hristos.

Luaţi aminte şi cât de mult a stăruit asupra poruncii pe care le-a dat lor de a rămâne în Ierusalim, atunci când le-a făgăduit că vor primi darul Duhului.

De teamă ca nu cumva ei iarăşi să se împrăştie, după Înălţarea Lui, Hristos le dăruieşte această nădejde, prin care, ca şi cu o funie, îi leagă de acest loc.

Dar zicând ca „să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine”, adaugă şi aceasta:

că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile (1, 5).

Căci acum, cu adevărat, le dă să vadă diferenţa care era între El şi Ioan, în mod deplin, şi nu ca înainte, nu prin semne[31] neclare.

Căci, cu adevărat, a vorbit tainic atunci când a zis despre Ioan: „cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11).

Dar acum le spune deschis: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”.

Şi nu mai aduce înainte mărturia[32], ci doar face aluzie la persoana lui Ioan, reamintindu-le prin aceasta ceea ce spusese el şi le arată astfel că acum ei au devenit mai mari decât Ioan, urmând a fi botezaţi cu Duhul.

Şi Hristos nu a zis: „Eu vă voi boteza cu Duhul Sfânt”, ci: „veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”, pentru ca să ne înveţe pe noi să fim smeriţi.

Întrucât le era de ajuns lor a cunoaşte mărturia lui Ioan, aceea că Hristos Însuşi va fi Cel care va boteza astfel: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc. 3, 16). Căci şi pentru aceasta a pomenit de Ioan.

Evangheliile sunt povestiri a ceea ce a făcut şi a spus Hristos. Dar Faptele Sfinţilor Apostoli arată ce a făcut şi a spus „celălalt Mângâietor” [Duhul Sfânt].

Nu în sensul că Duhul nu ar fi făcut multe lucruri şi în Evanghelii, la fel cum şi Hristos, aici, în Fapte, lucrează în oameni la fel cum a lucrat şi în Evanghelii.

Numai că, mai întâi, Duhul a locuit şi a lucrat prin Templu şi nu prin Apostoli, apoi El S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei şi a făcut Templul[33]. Iar acum a intrat în sufletele Apostolilor.

Mai înainte a venit ca un porumbel[34], iar acum ca un foc[35]. Şi care este cauza?  A arătat atunci  blândeţea[36] Domnului, iar acum a arătat că este şi Dumnezeu răzbunător. Căci pogorându-Se Duhul ca un foc, le aduce aminte de Judecată. Pentru că, atunci când era nevoie de iertare, era nevoie şi de multă blândeţe, Dar acum, am primit darul şi a venit vremea judecăţii şi a cercetării[37].

Dar de ce zice Hristos: „veţi fi botezaţi”, când, de fapt, nu era apă în camera de sus? Pentru că esenţială în Botez este lucrarea Duhului, prin Care, cu adevărat, şi apa devine curăţitoare.

În acelaşi fel s-a spus şi despre Domnul nostru, că a fost uns, nu în sensul că ar fi fost vreodată uns cu undelemn, ci pentru că primise Duhul.

În afară de aceasta, îi aflăm pe Apostoli primind atât Botezul cu apă cât şi Botezul cu Duhul, dar nu deodată.

Noi le primim pe amândouă în acelaşi timp, dar atunci erau despărţite. Pentru că, la început, au fost botezaţi de Ioan. Căci dacă desfrânatele şi vameşii s-au botezat de Ioan, cu atât mai mult trebuie să credem că s-au botezat de el şi Apostolii, care urmau să fie botezaţi şi cu Duhul Sfânt.

Apoi, pentru ca Apostolii să nu zică: [„Oare când se vor întâmpla acestea?”], pentru ca ei să aştepte întotdeauna împlinirea făgăduinţei: („De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”, cf. In. 14, 15-16), întrucât Hristos le vorbise de multe ori despre Duhul, ca ei să nu creadă despre Acela că ar fi o energie impersonală, deci pentru ca ei să nu se întrebe[38] despre vremea venirii Duhului, de aceea a şi adăugat El: „nu mult după aceste zile”.

Dar nu le-a spus lor, în mod precis, când, pentru ca să fie întotdeauna priveghetori, ci le-a arătat doar că în curând, pentru ca nici să nu se istovească aşteptând[39].

Dar vremea S-a ferit să o dezvăluie lor cu precizie, pentru ca să privegheze neîncetat. Şi nu numai prin aceasta i-a întărit, adică descoperindu-le că scurt va fi timpul [până când va veni la ei Duhul], ci şi pe deasupra zicând: „făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine”.

Prin aceasta a vrut să le spună că nu era singura dată când le vorbea despre aceasta, ci ceea ce El făgăduise, va împlini fără întârziere.

Ce este de mirare atunci că El nu ne-a descoperit cu precizie ziua sfârşitului lumii, când nu a vrut ca să dezvăluie nici măcar Apostolilor acea zi a pogorârii Duhului, care era atât de aproape?

Şi pe bună dreptate. Pentru ca ei să rămână treji până la sfârşit, stând în aşteptare şi arzând cu duhul. Căci nu este cu putinţă ca un om să se bucure de harul Duhului dacă nu priveghează.

N-a spus oare şi Ilie ucenicului său: „de mă vei vedea când voi fi luat de la tine” (IV Regi, 2, 10), se va împlini ceea ce ai cerut?[40]

Iar Hristos avea obiceiul să-i întrebe pe cei ce veneau la El: „Crezi tu?”. Pentru dacă nu devenim proprii darurilor primite şi nu ne preschimbăm după ele, nici nu putem simţi, cu adevărat, binefacerea[41].

Aşa a fost şi cu Pavel, la care harul nu a venit imediat, ci după trei zile, timp în care el a fost orb, curăţindu-se astfel şi pregătindu-se prin frică.

Pentru că, aşa cum cei care vopsesc în purpuriu veşmintele, mai întâi pregătesc pânza cu alte substanţe[42], astfel încât roşeaţa să nu se mai şteargă, aşa şi Dumnezeu, mai întâi Se îngrijeşte ca sufletul să devină cu adevărat vrednic, şi apoi varsă harul Său. Întrucât El nu a trimis Duhul imediat [după Înviere], ci în a cincizecea zi.

Cineva ne-ar putea întreba de ce nu botezăm şi noi în vremea Cincizecimii. Iar răspunsul nostru este că harul este acelaşi, şi acum, ca şi atunci [la sărbătoare], dar minţii îi este mai uşor să se înalţe la cele duhovniceşti acum, fiind pregătită prin post[43].

Dar chiar şi vremea Cincizecimii ne oferă o motivaţie întemeiată pentru a săvârşi Botezul. Şi care ar fi aceasta? Părinţii noştri au considerat Botezul ca fiind timpul potrivit pentru o întoarcere radicală împotriva poftei celei rele[44] şi pentru o lecţie puternică, care să ne înveţe trezvia chiar şi în mijlocul desfătării.

Căci trebuie să ne purtăm ca şi cum am sărbători împreună cu Hristos Însuşi şi am sta la masa Lui, aşa încât să nu fim neglijenţi, ci să ne petrecem timpul în post şi în rugăciuni, cu multă cumpătare şi luare-aminte.

Căci dacă un om destinat să facă parte dintr-o stăpânire vremelnică, se pregăteşte toată viaţa pentru aceasta şi pentru ca să obţină vreo slujbă înaltă îşi cheltuieşte toţi banii şi tot timpul, preocupându-se de acest lucru, de care se îngrijeşte peste măsură, ce pedeapsă merităm noi, care ne îndreptăm spre Împărăţia Cerului cu atâta nepăsare şi nu arătăm niciun pic de râvnă şi de îngrijire, nici înainte de a primi Botezul, și nici după ce l-am primit?

Ba chiar acesta este însuşi motivul pentru care ne arătăm neglijenţi după ce am primit Botezul: acela că nu am vegheat asupra noastră nici înainte de a-l primi.

De aceea, mulţi, după ce s-au botezat, s-au întors imediat înapoi la vărsătura lor şi au devenit şi mai răi/ nedrepţi decât înainte, atrăgând asupra lor pedepse şi mai groaznice, întrucât fiind izbăviţi de păcatele lor, în acelaşi timp L-au mâniat încă şi mai tare pe Judecătorul, şi fiind vindecaţi de o boală atât de grea a păcatelor lor, tot nu au învăţat să vegheze asupra lor înşişi.

Ci li s-au întâmplat tocmai acelea cu care Hristos l-a ameninţat pe slăbănog, zicând: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (In. 5, 14).

Și pe care le-a prorocit despre iudei, spunând că „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi”(Mt. 12, 45).

Căci „dee n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22), zice El, arătând că prin nerecunoştinţa lor, vor aduce asupra lor înşişi cele mai mari rele.

Vinovăţia pentru păcatele săvârşite după primirea acestor binefaceri, este îndoită şi împătrită, întrucât după cinstea pe care ne-a făcut-o, ne arătăm nerecunoscători şi plini de răutate. Deci albia Botezului nu ne înlesneşte o pedeapsă mai uşoară.

Însă cugetaţi astfel: un om are păcate grozave, săvârşind ucidere sau desfrânare sau altă crimă, dar toate acestea i-au fost iertate lui prin Botez.

Căci nu există păcat sau hulă care să nu se şteargă şi să lase locul harului, pentru că harul este dumnezeiesc.

Sau iarăşi: un om a săvârşit desfrânare şi ucidere, dar desfrânarea lui este lăsată de-o parte, uciderea este uitată şi el nu mai este împovărat de aceste învinuiri, „căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29).

Dar pentru cele pe care le săvârşeşte, din nou, după Botez, pedeapsa lui este la fel de mare ca şi cum amândouă păcatele dinainte[45] i s-ar socoti la loc spre osândă, şi încă mult mai rău decât atât.

Pentru că vinovăţia nu este aceeaşi după Botez, ca şi înainte de Botez[46], ci se socoteşte îndoit sau întreit.

Cercetaţi şi vedeţi! Ca dovadă că osânda pentru aceste păcate este mai mare după Botez, ascultaţi ce zice Pavel: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori. Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului” (Evr. 10, 28-29).

Dar poate că, prin aceste cuvinte, i-am îndepărtat pe mulţi de la a mai primi Botezul. Însă noi nu acest scop l-am urmărit vorbind astfel, ci pentru ca, primindu-l, oamenii să fie cu mai multă atenţie şi cumpătare.

Cineva poate să spună că îi e teamă. Dacă ţi-ar fi fost teamă, ai fi primit Botezul şi ai fi păzit acest dar. Nu, zice el, căci tocmai de aceea nu îl primesc, pentru că mă înspăimânt!

Dar nu ţi-e frică să mori astfel? Dumnezeu este milostiv, zice el. Atunci primeşte Botezul, căci El este milostiv şi gata să te ajute.

Dar tu, atunci când ţi se cere ca să te faci vrednic, nu ai înaintea ta această milostivire dumnezeiască, ci te gândeşti la ea numai când vrei tu.

Însă Botezul este tocmai vremea ca să alergăm la adăpostul milostivrii lui Dumnezeu şi vom fi siguri că am primit-o împlinind cele ce ţin de noi. Cel care aruncă toată grija sa către Dumnezeu, va afla milă, chiar dacă mai păcătuieşte şi după Botez, din cauza firii slabe omeneşti, dar se şi pocăieşte.

În timp ce acela care neguţătoreşte[47] mila lui Dumnezeu şi pleacă din această viaţă fără a avea parte de har, se va osândi fără ca să-i ia cineva apărarea.

Dar dacă moare, întrebi tu, imediat după ce a primit harul Botezului[48]? Atunci iarăşi va pleca din lumea aceasta gol şi lipsit de lucrarea cea bună. Căci este cu neputinţă, da, cu neputinţă ca un om, având asemenea nădejdi, şi care a întârziat să se boteze, să ajungă un om mărinimos şi bun.

Dar de ce aduci la ţărmul inimii tale frica şi îţi faci griji şi presupuneri asupra viitorului? De ce nu foloseşti această frică pentru a lucra şi a te face vrednic, şi atunci vei fi mare şi vrednic de laudă? Ce e mai bine: să-ţi fie frică sau să lucrezi pentru mântuire?

Gândeşte-te că cineva te-ar aşeza, fără să ai nimic de făcut, într-o casă care se clatină, zicându-ţi: fii atent la acoperişul care este putred, că s-ar putea să-ţi cadă în cap! Se poate întâmpla să cadă, dar se poate întâmpla şi să nu cadă. Dar dacă preferi să nu cadă, atunci munceşti ca să locuieşti într-o casă mai sănătoasă.

Deci, ce ai alege în acest caz: să stai ca un trândav, tremurând de frică sau să munceşti cu încredere? Fă şi acum la fel! Pentru că viitorul nesigur este ca o casă putredă, care ameninţă să se prăbuşească. Însă lucrând, oricât de greu ar fi, poţi să te simţi în siguranţă.

Dumnezeu să ne păzească de a cădea într-o aşa de mare strâmtorare de a păcătui şi după ce ne-am botezat. Însă chiar dacă un asemenea lucru s-ar întâmpla, Dumnezeu e milostiv şi ne-a dăruit nouă multe căi prin care să câştigăm iertarea şi după aceasta.

Dar aşa cum cei care păcătuiesc după Botez, sunt, din această cauză, pedepsiţi mai mult decât catehumenii, la fel şi cei care cunosc că există doctoria pocăinţei dar nu o iau pe aceasta, vor suporta o osândă şi mai grea.

Căci cu cât mila lui Dumnezeu se arată mai mare, cu atât creşte şi pedeapsa, dacă nu lucrăm corespunzător cu mila care ni s-a dăruit nouă.

Ce ai de spus tu, omule, când ai fost plin de aşa groaznice păcate şi ţi s-au şters, şi dintr-o dată ai devenit prieten şi ai fost înălţat la o mare cinste, nu prin lucrarea ta, ci prin darul lui Dumnezeu; apoi te-ai întors iarăşi la purtarea ta cea rea dinainte, şi gândind că eşti vrednic de groaznică osândă, totuşi Dumnezeu nu şi-a întors faţa Sa de la tine, ci ţi-a dăruit fără de număr căi de mântuire, încât cu orice mijloc să redevii prieten? Dar, pentru ca să primeşti toate acestea, nu ai vrut să lucrezi.

De ce fel de iertare poţi să mai fii vrednic atunci? Nu, pe drept cuvânt, vor râde păgânii de tine ca de un trântor bun de nimic?

Căci vor zice ei, că de are putere învăţătura în care ai crezut, ce înseamnă atunci acestă mulţime de oameni nebotezaţi?

Dacă Tainele Bisericii sunt mai presus de fire şi, cu adevărat, vrednice de dorit, nimeni nu ar primi Botezul când să-şi dea ultima suflare. Căci clipa morţii nu este vremea potrivită pentru a te face părtaş Tainelor, ci pentru facerea testamentului.

Vremea Tainelor este pe când mintea este întreagă şi sufletul plin de înţelepciune. Dacă un om nu vrea să-şi facă testamentul într-o asemenea stare, când este pe patul de moarte – şi dacă totuşi face aceasta, oferă motive pentru viitoare tăgăduiri şi neînţelegeri[49] (din această cauză testatorii[50] încep cu aceste cuvinte: „Fiind încă în viaţă, conştient şi sănătos, am hotărât ca averea mea…”) – cum este atunci posibil, ca o persoană care nu mai este stăpână pe simţirile sale, să se pregătească cum se cuvine pentru a primi Sfintele Taine?

Căci dacă în cele ale vieţii obişnuite legile lumii acesteia nu îngăduie unui om, care nu este pe deplin sănătos din punct de vedere mental şi întru totul conştient să întocmească un testament, deşi în cele ale sale el se foloseşte de lege, cum atunci vei înţelege tu învăţăturile despre Împărăţia Cerului şi despre cele de negrăit frumuseţi ale lumii de acolo [în această stare terminală, adică pe patul morții]?

Este oare cu putinţă ca să înţelegi totul limpede, când cel mai probabil eşti chinuit de boală? Şi când Îl vei mărturisi pe Hristos, ca să fii îngropat împreună cu El, când tu eşti pe punctul de a părăsi această lume?

Căci atât prin lucrare, cât şi prin mărturisire, Îi arătăm Lui voia noastră cea bună. („Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” – Rom. 6, 4)[51].

Ceea ce faci tu se aseamănă cu fapta unui om care vrea să se înroleze ca soldat după ce s-a terminat războiul sau cu a unuia care se dezbracă în arenă pentru lupte, după ce spectatorii s-au ridicat să plece. Pentru că la Botez ţi se dau arme, nu ca să pleci imediat din lumea aceasta, ci pentru ca să te înarmezi cu ele şi astfel să iei cununa biruinţei împotriva vrăjmaşului.

Nimeni să nu considere că nu este vremea pentru a vorbi despre aceasta, pentru că acum nu suntem în Postul Mare[52]. Tocmai aceasta mă nemulţumeşte: că voi căutaţi o vreme anume pentru aceste lucruri.

Priviţi deci la acel eunuc, care era şi barbar/ păgân şi plecat în călătorie. Acesta, pe drum fiind, n-a căutat un timp potrivit (Fapt. 8, 27).

Nici temnicerul, deşi avea a-i închide la loc pe cei întemniţaţi, iar învăţătorul pe care l-a văzut înaintea lui era un om bătut şi în lanţuri şi care se afla încă în temniţă, în grija sa (Fapt. 16, 29). Dar acum, nefiind vorba de temniţă, nici de vremea unei călătorii, mulţi amână Botezul până ajung pe patul morţii.

Dacă încă vă mai îndoiţi că Hristos este Dumnezeu, depărtaţi-vă de Biserică! Nu mai staţi aici, nici măcar ca ascultători ai cuvântului dumnezeiesc sau ca unii dintre catehumeni.

Dacă însă credeţi în aceasta şi cunoaşteţi limpede acest adevăr, de ce amânaţi ziua Botezului vostru? De ce daţi înapoi şi ezitaţi?

De frică, ziceţi voi, ca să nu păcătuim. Dar nu vă e frică de ceea ce este şi mai rău: de a părăsi această lume cu o povară atât de grea a păcatelor?

Căci nu este în aceeaşi măsură de iertat a nu te face părtaş harului şi a da greş în încercarea de a trăi după dreptate.

Dacă veţi fi chemaţi să daţi socoteală de ce nu aţi primit harul, ce veţi răspunde? În celălalt caz veţi putea să aveţi dezvinovăţirea că v-au împovărat patimile şi pe cea a greutăţii unei vieţi virtuoase, dar pentru refuzul Botezului nu aveţi nicio dezvinovăţire. Căci aici este harul, care dă libertatea.

Vă temeţi să nu păcătuiţi? Lăsaţi această grijă după Botez: atunci să întreţineţi frica, ca să păziţi libertatea pe care aţi primit-o, nu acum, ca [frica] să vă împiedice să primiţi un asemenea dar.

Şi cu toate acestea, voi sunteţi îngrijoraţi acum, înainte de Botez şi nepăsători după aceea. Şi aşteptaţi Postul cel Mare. Dar de ce? Are vreun avantaj acea vreme? Nu!

Căci nu de Paști au primit Apostolii harul, ci într-altă vreme. Şi atunci trei mii (zice Luca) şi cinci mii de oameni au fost botezaţi şi apoi Corneliu sutaşul (Fapt. 2, 41; 4, 4; 10). Deci să nu aşteptăm o vreme anume, ca nu cumva îndoindu-ne şi tot amânând, să plecăm din această lume goi şi lipsiţi de atât de mari daruri.

Care credeţi că este suferinţa mea când aud despre cineva că a murit nebotezat, gândindu-mă la osânda cea nesuferită a vieţii viitoare, la nemitarnica judecată?

Cât credeţi că sunt de îndurerat să îi văd şi pe alţii că se târăsc până în ultima clipă a vieţii şi nu îşi vin în fire nici atunci? De aceea se şi întâmplă lucruri necuvincioase faţă de un asemenea dar.

Întrucât ar trebui să fie bucurie, dănţuire, fericire şi purtare a cununilor, atunci când cineva este încreştinat.

Dar soţia celui bolnav, care vrea să se boteze, n-a auzit degrabă că Doctorul[53] a poruncit aceasta, ci este apoi copleşită de suferinţă[54], ca şi cum s-ar întâmpla o mare nenorocire.

Începe să se tânguiască cu glas mare şi nimic nu se mai aude în casă decât plânsete şi vaiete, aşa cum se întâmplă când cei pedepsiţi la moarte sunt duşi la locul de osândă.

Bolnavul este atunci cu atât mai îndurerat. Iar dacă îşi revine din boală, se simte ca şi cum i s-a întâmplat un mare rău[55]. Căci din moment ce nu a fost pregătit[56] pentru o viaţă virtuoasă, nu are inimă pentru luptele care urmează să le poarte şi bate în retragere gândindu-se la ele. Vedeţi dar ce curse meşteşugite întinde demonul, ce ruşine şi ce batjocură aduce omului?

Însă noi să ne eliberăm de această nenorocire şi să trăim după cum Îi este bine plăcut lui Hristos! El ne-a dat nouă Botezul, nu ca să îl primim şi să ieşim imediat din lume, ci ca să aducem roadele lui şi să arătăm aceste roade în viaţa viitoare.

Cum poate cineva să spună celui care este cu un picior în groapă şi căzut la pământ: „Fă rod!”? N-aţi auzit oare că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22) [şi celelalte]?

Cum se face atunci că se întîmplă aici tocmai cele potrivnice acestora? Căci soţia stă jelind şi tânguindu-se, când ar trebui să se bucure. Copiii suspină, când toţi ar trebui să fie bucuroşi. Bolnavul însuşi zace în întuneric[57], fiind înconjurat de vaierul şi de frământarea celorlalţi, când ar trebui să sărbătorească, el însă fiind deznădăjduit peste măsură la gândul că va trebui să-şi lase copiii orfani, soţia văduvă şi casa pustie.

Este oare aceasta o stare sufletească potrivită pentru a te apropia de Taine? Răspundeţi-mi: aceasta este starea pe care trebuie să o aibă cineva când se apropie de Sfânta Masă? Este cu putinţă să fie îngăduit ca să aibă loc asemenea scene?

Acum e vremea când Împăratul trimite scrisori pentru ca cei întemniţaţi să fie eliberaţi din închisori: Dumnezeu poagoară din cer Duhul Său cel Sfânt pentru a şterge nu datoria unor bani, ci o mare mulţime de păcate…şi voi toţi sunteţi îndoliaţi şi plângeţi? Cât de nepotrivit este acest lucru! Ca să nu mai vorbesc de faptul că s-a întâmplat chiar să fie vărsată apa peste cel mort iar Sfintele Taine să fie aruncate peste pământ.

Dar noi nu suntem de vină pentru acestea, ci oamenii care sunt atât de pervertiţi la minte.

Vă îndemn, prin urmare, ca să lăsaţi toate, să vă întoarceţi şi să vă apropiaţi pentru a primi Botezul cu toată osârdia, căci dovedindu-ne vrednicia acum, primim încredinţarea despre cele viitoare[58].

Care, oriunde vom merge, să ne fie dăruită nouă[59], prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!


[1] Vom reda, în cazul versetelor biblice, traducerea românească după textul Bibliei din 1988, pentru o mai uşoară înţalegere a cititorului român, obişnuit deja cu multe dintre aceste formulări scripturale.

Acolo însă unde versiunea de care dispunea Sfântul Ioan este puţin mai nuanţată decât textul nostru în uz şi este, prin urmare, în acord cu comentariul său, voi oferi varianta după care a comentat Sfântul Ioan, pentru a înlătura orice nedumerire, iar pasajul scriptural respectiv, după Biblia românească, se va regăsi la subsol.

[2] După cum au fost prorocite de Hristos.

[3] Sfântul Ioan făcea referire la următorul verset: „Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia” (II Tim. 4, 10).

[4] De a-şi arăta dragostea faţă de el şi de cei împreună cu el.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişează aici un răspuns şi celor care cred că Dumnezeieştii Apostoli n-au scris îndeajuns de mult, cât şi celor care sunt adepţii formulei „sola Scriptura” şi care susţin că nu au nevoie de tradiţie: Sfinţii Apostoli aveau o sarcină mult prea mare de îndeplinit, aceea de a evangheliza toată lumea, încât nu stăteau să scrie cărţi ca să răspundă fiecărei întrebări în parte pe care o puteau adresa oamenii.

Ei au scris esenţialul. Exista însă Biserica însăşi şi învăţătura scrisă şi nescrisă, care se predanisea în această Biserică, şi din care puteau învăţa cei care căutau să afle sau să se lămurească cu privire la o problemă sau alta.

[6] Iudeii nu au crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

[7] Cu atât mai puţin erau dispuşi să creadă că Hristos, pe care Îl credeau un simplu om şi atât (întrucât nu putuseră să creadă că Dumnezeu S-a întrupat, făcându-Se om şi că a murit cu moarte de ocară), a înviat şi S-a înălţat la ceruri.

[8] „Bărbat”, în Scriptura românească.

[9] In. 8, 18-59.

[10] Ale templelor păgâne.

[11] Se referă la faptul că evreii credeau că Dumnezeu este numai al lui Israel, numai al poporului evreu şi nu şi al celorlalte neamuri. În afară de aceasta, ştiau că Dumnezeu este Domn, Stăpân şi Atotputernic, dar nu puteau să conceapă ca El să Se facă om. Nu puteau înţelege nesfârşita iubire dumnezeiască şi mila negrăită a lui Dumnezeu, pentru care El a luat fiinţă omenească, întrupându-Se din Fecioară Preacurată şi trăind alături de oameni, pe pământ.

[12] Nu L-au văzut cu ochii lor înviind, pentru că, evident, dacă nu crezuseră nimic din propovăduirea lui Hristos, nu credeau nici mărturiilor celor care L-au văzut înviat.

[13] La înţelegeri mai înalte.

[14] Literal: groveling apprehensions, în sensul de stufoase, umbroase, încurcate. De la grove= crâng, boschet, tufiş.

[15] Cu alte cuvinte, Sfinţii Apostoli, urmând bunătăţii, iubirii şi îndelungii răbdări dumnezeieşti, care nu vrea să silească voinţa liberă a oamenilor, deşi puteau să-i convingă imediat pe iudei să creadă în învierea Lui, prin minuni mari şi prin fapte extraordinare, întrucât erau plini de harul Duhului, nu au făcut aceasta, ci au vrut (pentru că Dumnezeu a vrut aceasta) ca iubirea şi blândeţea să fie singurele care să convingă inimile oamenilor de adevărul Întrupării, al Pătimirii şi al Învierii Fiului lui Dumnezeu pentru noi.

Căci dacă Dumnezeu S-a întrupat, a murit şi a înviat, din iubire de oameni, pentru mântuirea noastră, trebuia ca tot iubirea să îi tragă, atât pe iudei, cât şi pe păgâni, la a crede acestea.

Căci dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii că creadă numai prin minuni, constrânşi de frică sau de uimire, atunci nu ar mai fi avut rost Întruparea şi Pătimirea Lui.

Dar Hristos Însuşi şi apoi Sfinţii Apostoli au făcut minuni numai atât cât să învedereze dragostea dumnezeiască şi să dovedească, totuşi, că El nu este doar un simplu om şi că nu ca un oarecare învăţător sau un oarecare întemeietor de religie ci a propovăduit și a lucrat ca Dumnezeu, Care are putere să împlinească toate cele spuse.

Şi deşi aceste minuni au fost mari, ele nu au constrâns libertatea conştiinţei, ci au lăsat ca numai dragostea să-i convingă cu adevărat pe oameni de adevărul celor propovăduite.

[16] Putem considera această propoziție drept o definiţie a Faptelor Sfinţilor Apostoli: cartea este o demonstraţie a Învierii.

[17] Şi de aceea nu avea rost ca Sfinţii Apostoli să aducă drept dovadă a învierii Sale mărturia Duhului. Căci evreii nu Îl cunoşteau şi nici nu auziseră de Duhul Sfânt ca persoană a Sfintei Treimi.

[18] „Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.  Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată” (In. 19, 34-35).

[19] Dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Luca.

[20] Adică însoţindu-şi cuvintele de fapte corespunzătoare celor predicate.

[21] Un ipocrit, un fățarnic.

[22] Ne-a făcut să fim încă şi mai mulţumitori pentru toate câte a făcut pentru noi, în primul rând pentru că a murit pentru noi şi astfel ne-a dat noua viaţă veşnică.

[23] Faţă de înţelegerea redusă a celui ce primea învăţătura.

[24] În textul scriptural după care comenta Sfântul Ioan scrie că „a fost luat sus” (aceasta: „după ce a dat poruncile”). De aceea şi următoarea frază din comentariul său este: „Nu zice că S-a înălţat [ci că a fost luat sus], căci încă vorbeşte despre El ca despre un om”. Însă am sărit peste această frază, întrucât este de neadaptat pentru textul scriptural românesc.

[25] Vezi nota anterioară.

[26] Ca şi cum ar fi fost mort sau înviat atunci, iar nu mai înainte, şi ca şi cum nu prin puterea Sa S-a înălţat.

[27] A crede că Hristos a înviat era un lucru greu pentru oameni. La fel şi a crede că El este Dumnezeu. Iar unirea acestor două înţelegeri era şi mai greu de crezut, anume că era şi Dumnezeu şi om.

[28] Aflându-se Sfinţii Apostoli plini de dragoste şi de dor.

[29] Din ordinul lui Irod.

[30] Prin acestea le răspunde pnevmatomahilor.

[31] Indicii.

[32] Pe care a adus-o Ioan.

[33] Templul trupului lui Hristos.

[34] La Botezul Domnului.

[35] La Botezul Apostolilor.

[36] Duioşia, delicateţea.

[37] E vorba de cercetarea faptelor noastre, din care fie ne vom îndreptăţi la Judecată, fie ne vom osândi. Căci odată cu darul vine şi responsabilitatea pentru felul în care îl folosim. Fiindcă Dumnezeu nu ne dă iertarea păcatelor şi darul Duhului pentru ca apoi să lenevim, ci pentru ca să lucrăm împreună cu acesta la înmulţirea talanţilor, la curăţirea de patimi şi la mântuirea sufletelor noastre.

[38] În sensul: să nu se neliniştească gândindu-se când aveau să se împlinească cele făgăduite lor de Mântuitorul.

[39] Atunci când aşteptăm ceva ştiind că se va întâmpla foarte curând e mai uşoară aşteptarea.

[40] IV Regi, 2, 9-10: «a zis Ilie către Elisei: „Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: “Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” Răspuns-a Ilie: “Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”».

[41] Sfântul Ioan vorbeşte aici de pregătirea necesară pentru primirea darurilor duhovniceşti şi dumnezeieşti. Dumnezeu ne umple de darurile Sale şi de harul Său după măsura bunătăţii şi a iubirii Sale de oameni, iar nu după vrednicia noastră, dar şi noi trebuie să ne pregătim sufleteşte şi duhovniceşte pentru a le primi cu mulţumire, pentru a fi, cu adevărat, conştienţi de înălţimea darurilor primite. Căci nu ne bucurăm pe deplin de ele dacă nu suntem conştienţi de măreţia lor.

De aceea, pentru a primi daruri duhovniceşti, trebuie să le dorim cu ardoare (şi în acelaşi timp să lăsăm dobândirea lor în seama milei Sale), cu toată râvna de care suntem în stare. Altfel ce rost are darul, dacă noi nu conştientizăm prea bine ce dorim?

Căci oricât ar fi de mare darul de la Dumnezeu, dacă noi nu simţim din plin cât de multă nevoie avem de el, diminuăm din bucuria primirii lui şi se poate întâmpla mai rău, să devenim hulitori şi nerecunoscători faţă de Dumnezeu, din cauza ignoranţei sau a nesimţirii.

Nu pregătirea noastră ne aduce darul, ci mila lui Dumnezeu! Dar prin aceasta arătăm că şi noi dorim fierbinte ceea ce vrea Dumnezeu să ne dea şi că El nu ne forţează să acceptăm un bine. Chiar şi în dăruirea celor bune şi de folos pentru noi, Dumnezeu Se arată că nu ne îngrădeşte în niciun fel libertatea, ci pe toate ni le dăruieşte la timpul lor, când suntem suficient de maturi pentru ele, când realizăm că sunt esenţiale pentru noi, că fără ele nu suntem împliniţi.

[42] Ingrediente.

[43] Probabil că Botezurile erau rânduite să aibă loc mai mult în timpul posturilor.

[44] A concupiscienţei.

[45] Desfrânarea şi uciderea.

[46] Chiar dacă este vorba despre aceleaşi păcate, săvârşite atât înainte, cât şi după Botez.

[47] Cel care se gândeşte că Dumnezeu e milostiv numai când vrea el, dar nu crede în milostivirea Lui şi în momente de mare nevoie, ci se leneveşte, scuzându-se precum cel care a îngropat talantul.

Mulţi oameni spun că Dumnezeu este bun şi milostiv, dar când le este mai greu. Dar, de fapt, ei se bazează numai pe ei înşişi sau pe ajutor de la oameni şi nu cred că Dumnezeu are vreun rol în a-i îndemna sau a-i lumina pe alţii ca să le ajute. Sau mulţi spun că Dumnezeu e milostiv, dar numai aşa cum şi când vor ei ca să conceapă această milostivire, iar îndeplinirea poruncilor li se pare superfluă sau aberantă.

[48] Cineva care a amânat mereu clipa Botezului. După cum se va vedea în continuare, e vorba aici de cei care amânau până la bătrâneţe şi până în ultima clipă a vieţii primirea Sfântului Botez, de frică să nu păcătuiască după Botez, considerând că astfel nici nu vor păcătui faţă de sfinţenia harului şi Îl vor afla şi pe Dumnezeu milostiv faţă de ei.

[49] Literal: contestări şi litigii.

[50] Cei care îşi fac testamentul.

[51] Este vorba aici de faptul că cel care se botează fiind muribund, nu mai are timp ca să împlinească cele pe care le făgăduieşte la Sfântul Botez.

[52] Atunci, în Postul Mare, după cum a spus-o Sfântul Ioan şi mai devreme, se botezau cei mai mulţi oameni.

[53] Hristos.

[54] Socotind că după Botez, soţul ei va muri.

[55] Omul are despre Botezul său o amintire dureroasă, pentru că s-a întâmplat în condiţiile descrise mai sus de către Sfântul Ioan şi nu îşi mai dă seama ce mare bine i s-a întâmplat.

[56] Mai înainte de Botez, ci a fost botezat în grabă, ca să nu moară.

[57] Poate şi la propriu, dar mai ales în întuneric sufletesc, pentru că nu îl învaţă nimeni cele bune, ci este şi mai mult scufundat în mâhnire de starea celor din jurul lui.

[58] Încredinţarea mântuirii.

[59] Mântuirea.

Posted under Omilii Tags:

Femeia Cananeeanca – Duminica 17 dupa Rusalii

Din PSB 23 – Omilii la Matei
Sfantul Ioan Gura de Aur
Ed. IBMBOR


OMILIA LII

„Si iesind Iisus de acolo, S-a dus in partile Tirului si ale Sidonului.
Si iata o femeie cananeanca, iesinddin hotarele acelea, a strigat catre El, zicind:

„Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se indraceste”

Evanghelistul Marcu spune ca Iisus a intrat intr-o casa, dar n-a putut sa ramina tainuit.

- Dar pentru ce S-a dus Iisus in partile acelea?

- Dupa ce Hristos a desfiintat porunca Vechiului Testament cu privire la mincaruri, mergind pe aceeasi cale, a deschis si neamurilor usa. Asa si Petru a fost trimis la Corneliu sutasul, dupa ce mai intii primise porunca de a desfiinta legea cu privire la mincaruri.

Dar poate ca cineva m-ar intreba: (more…)

Posted under Omilii,Talcuiri Tags:

Tâlcuire la Apostolul din Duminica 11 după Rusalii

din “COMENTARIILE SAU TÂLCUIREA EPISTOLEI ÎNTÂI  CĂTRE CORINTHENI”

a celui între sfinţi părintelui nostru
IOAN HRISOSTOM
Arhiepiscopul Constantinopolului

Editura Sofia – 2005

OMILIA XXI

„Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod? Au nu pre Iisus Hristos Domnul nostru l-am văzut? Au nu lucrul meu voi sunteţi întru Domnul?” (I Cor. 9,1)

Fiindcă s-a zis că: „Dacă mâncarea face sminteală fratelui meu, nu voiu mânca carne în veac”, ceea ce nu făcuse, însă a făgăduit a face dacă trebuinţa va cere – apoi ca să nu zică cineva că «te arăţi fanfaron, filosofezi numai cu vorba şi făgăduieşti cu cuvintele, ceea ce de altfel îmi este prea uşor şi mie, ca şi oricui; dar dacă spui acestea din suflet, apoi arată-mi prin fapte ce anume ai dispreţuit ca să nu sminteşti pe fratele tău» – apoi pentru aceea se vede silit a da dovadă de toate acestea şi a arătă cum el s-a depărtat chiar şi de cele slobode şi îngăduite, numai ca să nu smintească pe frate, deşi nici o lege nu-l silea la aceasta. Şi nu numai aceasta era minunat – deşi era în adevăr minunat, că el se depărtase până şi de cele slobode, numai ca să nu smintească pe nimeni dar încă o făcea cu multă osteneală şi cu multă primejdie. «Ce trebuie a vorbi de jertfele idoleşti, zice, căci Hristos, poruncind ca cel ce propovăduieşte evanghelia să trăiască din evanghelie, adică din «bunurile celor ce ascultă propovăduirea evangheliei, eu totuşi nici aceasta nu am făcut, ci am voit mai bine, dacă trebuinţa ar cere, ca să-mi sfârşesc viaţa în sărăcie, şi să am chiar moartea cea mai grozavă, decât să primesc ceva de la catihumeni.» Şi aceasta o făcea nu fiindcă aceia s-ar fi smintit dacă lua ceva de la dânşii, ci fiindcă voia prin aceasta a-i zidi, ceea ce era cu mult mai însemnat. La aceasta îi ia chiar pe dânşii de martori, printre cari trăia muncind ca să-şi câştige hrana zilnică, de multe ori lipsit şi strâmtorat, şi totuşi nu i-a smintit, deşi în zadar s-ar fi smintit, căci el ar fi împlinit porunca Mântuitorului – cu toate acestea însă el îi cruţă cu prisosinţă. Deci dacă el a făcut mai mult decât cerea legea, numai că să nu-i smintească, şi se depărta chiar şi de cele slobode, în scop de a zidi pe alţii, apoi de ce osândă oare nu ar fi vrednici unii ca aceştia cari nu se depărtau nici măcar de jertfele idoleşti, din carea pricină mulţi se pierdeau, ceea ce chiar şi fără de sminteală trebuia îndepărtat, de vreme ce masa aceea era masa dracilor? Lucrul de căpetenie este a lucra totdeauna pentru cei mai mulţi. Dar trebuie a lua din început spre cercetare acest stih, fiindcă nici nu l-a scris aşa de lămurit, şi nici îndată fuge la altă idee, ci începe din altă parte, zicând astfel:

„Au doară nu sunt apostol?” După cele spuse mai nainte, apoi nici aceasta nu este puţin lucru, ca cel ce face aşa să fie chiar Pavel. Deci ca să nu zică ei că este slobod a gusta din jertfă, deocamdată nu se ridică împotriva acestui fapt, ci zice că deşi este slobod, totuşi nu trebuie a mânca, ca să nu se vatăme fratele; mai la urmă însă arată că nici nu este slobod a mânca din jertfele idolilor. Mai întâi el face vorbă de cele cu privire la dânsul, şi urmând a spune că nimic nu a luat de la dânşii, nu deodată o spune aceasta, ci mai întâi îşi trece vrednicia sa apostolică, zicând: „Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod”? Pentru ca să nu zică ei că «Nu ai luat, fiindcă nu-ţi era slobod a lua», pentru aceea mai întâi pune pricina pentru care cu drept cuvânt ar fi putut lua dacă ar fi voit. Apoi ca să nu se pară că vorbind acestea el defăima pe Petru, fiindcă ceilalţi apostoli luau ceea ce li se da de credincioşi, întâi arată că aceia luau. Şi ca să nu zică cineva că «lui Petru îi era slobod a lua, însâ ţie nu-ţi este slobod», apucă mai nainte cu laudele cele cu privire la dânsul. Văzând trebuinţa de a se lăuda pe sine, căci numai aşa se puteau îndrepta Corinthenii, şi nevoind a spune de dânsul nimic mare, priveşte cum el le întrebuinţează pe amândouă după cum se cuvine, lăudându-se numai atâta pe cât cerea trebuinţa de faţă, iar nu pe cât cunoştea el de sine. Putând a zice, de pildă: «Că mie dintre toţi mai ales se cade a lua, şi mai mult decât ceilalţi apostoli, fiindcă mai mult decât dânşii am lucrat», aceasta nu a spus-o, deşi îi întrecea pe toţi. Deci pune numai acelea ce ţineau de însemnătatea lor de apostoli şi cuvântul pentru care ei luau după. dreptate, zicând astfel: „Nu sunt apostol? Nu sunt slobod?” – adică: «Nu sunt stăpân pe mine? Nu cumva este cineva care mă împiedică şi mă sileşte a nu lua? Fireşte că ceilalţi apostoli au ceva mai mult cu dânşii, fiindcă au petrecut împreună cu Hristos, însă nici eu nu am fost întrja totul lipsit de aceasta.» Pentru aceea şi zice: „Au nu pre Iisus Hristos, Domnul nostru, l-am văzut”? „Iar mai pre urmă decât toţi, zice, ca unui născut fără de vreme s-au arătat şi mie” (I Cor. 15, 8). Nu mică era şi această vrednicie. „Mulţi proroci şi drepţi au dorit să vază ceea ce vedeţi voi, zice, şi nu au văzut” (Mt. 13, 17), şi „vor veni zile când veţi voi a vedea una din aceste zile” (Lc. 17, 22). Dar ce? Dacă şi ai fost apostol, şi slobod, şi dacă ai văzut şi pe Hristos, cum de poţi lua, dacă nu ai arătat nici un lucru de apostol? Pentru aceea îndată după cuvintele de mai sus adaogă: „Au nu lucrul meu voi sunteţi întru Domnul”? Acesta este faptul cel măreţ, şi fără el toate celelalte nu înseamnă nimic. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, a fost slobod, şi a văzut pe Hristos, şi totuşi fiindcă nu avea cu dânsul lucrul apostolului, cu nimic nu l-au ajutat celelalte însuşiri. Pentru aceea şi adaogă cuvintele acestea şi-i cheamă ca martori chiar pe dânşii. Şi fiindcă a grăit ceva mare, apoi priveşte cum îndreptează vorba, zicând: „întru Domnul”, adică «lucrul acesta este al lui Dumnezeu, iar nu al meu.»

„De nu sunt apostol altora, dară vouă sunt” (I Cor. 9, 2). Priveşte cum el nu este prefăcut în vorbă. Deşi putea grăi de lumea întreagă, de neamuri varvare, de pământ şi de mare, totuşi nimic nu spune de dânsele, ci vorbeşte pe scurt, şi cu toate acestea ideile lui covârşesc cu prisosinţă. «De ce ar mai fi nevoie de cele prisoselnice, zice, când chiar şi acestea îmi sunt de ajuns în cele de faţă? Nu spun de izbândele săvârşite cu alţii, ci numai de acelea la care voi sunteţi martori. Aşa că, dacă de nicăiri, cel puţin de la voi trebuia a lua. Şi totuşi de la cei de la cari trebuia a lua – fiindcă am fost dascălul vostru – de la aceia nu am luat nimic.» „De nu sunt apostol altora, dară vouă sunt.” Iarăşi vorbeşte pe scurt, deşi el a fost dascălul lumii întregi. «Dar n-o spun aceasta, zice, şi nici că voiesc a mă certa, ci vorbesc numai despre slujba adusă vouă.»
„Că pecetea apostolici mele voi sunteţi întru Domnul”, adică dovada apostolici’mele voi sunteţi. «Dacă ar voi cineva să afle de unde şi cum sunt apostol, eu vă pun pe voi înainte, şi aş arăta toate cele cerute apostolului săvârşite cu voi, şi cu nimic n-aş fi lipsit.» Tot aceasta zice şi în a Doua Epistolă către Corintheni: „măcar că nimic sunt”, zicând mai departe: „Că semnele apostolului s-au lucrat între voi întru toată răbdarea, prin semne, minuni şi puteri “adică „cu ce aţi rămas mai prejos decât celelalte Biserici?” (2 Cor. 12, 1l-l3). Pentru aceea zice: „Că pecetea apostoliei mele voi sunteţi întru Domnul”, «fiindcă şi semne am făcut, şi cu cuvântul v-am învăţat, şi primejdii am întâmpinat, şi v-am dat ca pildă o viaţă neprihănită.» Şi toate acestea se pot vedea în amândouă Epistolele către Corintheni, cum fiecare din ele este dată ca dovadă amănunţită.

„Răspunsul meu la cei ce mă cercetează acesta este” (I Cor. 9, 3), adică: «Celor ce mă întreabă spre a afla cum şi de unde sunt eu apostol, sau celor ce mă învinovăţesc că aş fi luat ceva de la voi, sau celor ce întreabă că de ce nu iau, sau celor ce voiesc a mă arăta că nu sunt apostol, tuturor acestora, zic, catehizarea voastră, cum şi cele ce am a spune slujesc de îndreptare pentru mine.» Şi care sunt cele ce voieşte a spune? „Au nu avem putere a mânca şi a bea? Au nu avem putere pre o soră femeie a purta” (I Cor. 9, 4-5)? Dar cum sunt acestea spre îndreptăţire, sau mai bine zis, cum şi ce fel de îndreptăţire este aici? Adică, «când eu vă arăt că mă depărtez chiar de cele slobode, apoi nu este drept a mă bănui ca pe un înşelător, sau ca pe unul ce aş fi primit ceva de la voi. Cele spuse mai nainte, cum şi învăţătura voastră, şi toate, în sfârşit, pe care le-am spus, sunt de ajuns spre îndreptăţire faţă de voi şi faţă de toţi cei ce mă cercetează, către cari zic acestea: „Au nu avem putere a mânca şi a bea? Au nu ne stă în putere vreo soră femeie a purta”? – «Şi cu toate acestea, chiar având această putere, eu mă depărtez.» Dar ce? Oare nu mânca şi nu bea? Fireşte că de multe ori nici nu mânca, nici nu bea, după cum şi zice: „în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate” (2 Cor. 11, 27). Aici însă el nu spune aceasta, ci: «Nu mâncăm şi nici nu bem, luând ceva de la ucenici, deşi avem putere de a lua.»

„Au nu avem putere vreo soră femeie a purta, ca şi ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?” Priveşte înţelepciune la dânsul; pe verhovnicul apostolilor îl pune tocmai la urmă, adică ce era mai puternic trece în urma celorlalte. Fiindcă minunăţia faptului nu sta în a arăta pe ceilalţi făcând aşa, ci a arătă că aşa făcea chiar şi Petru, cel întâi-stătător, şi căruia i s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor. Decât nu-l pune numai pe dânsul, ci şi pe toţi ceilalţi, şi numai că nu zice: «Dacă voieşti pe cei mai de jos, sau pe cei mai de sus, iată că aici sunt toate pildele.» Căci şi fraţii Domnului fiind izbăviţi de necredinţa de dinainte, s-au făcut după aceea dintre cei încercaţi, deşi poate nu au ajuns ca apostolii. Pentru aceea îi şi pune Pavel în mijlocul celorlalţi, împresurându-i din toate părţile cu cei mai presus decât ei.

„Au numai eu singur şi Varnava nu avem putere a face aceasta” (I Cor. 9, 6)? Priveşte smerenia şi sufletul lui cel curat de orice pizmă, cum nu ascundea pe cel ce era tovarăşul lui de apostolie, căci dacă toate celelalte le erau de obşte, cum să nu le fie de obşte şi aceasta? «Apostoli sunt şi aceia ca şi noi, zice, şi slobozi, şi pe Hristos am văzut, şi cele cuvenite apostolilor am arătat cu prisosinţă. Deci şi noi avem putere de a trăi fără să muncim şi de a fi hrăniţi de ucenici.»

„Cine slujeşte în oaste vreodată cu leafa sa” (I Cor. 9, 7)? Fiindcă ceea ce era mai însemnat la apostoli a arătat, adică faptul că era slobod a face; aceasta, şi la urmă dă şi pildă, după obişnuinţa de obşte şi după obiceiul lui. „Cine slujeşte, zice, în oaste vreodată cu leafa sa?” Dar tu te gândeşte cum el da pildele foarte potrivit cu lucrul, şi cum mai nainte de toate pomeneşte de treaba cea primejdioasă a ostaşului, de arme şi de război. Astfel este şi apostolatul, sau mai drept vorbind, cu mult mai mare decât îndeletnicirea ostaşului, fiindcă războiul apostolilor nu era numai împotriva oamenilor, ci şi împotriva dracilor, şi mai cu seamă împotriva căpeteniei acestora era îndreptată lupta lor. Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: «Că dacă nici stăpânitorii lumeşti cei cruzi şi nedrepţi nu cer ca cineva să se ducă în oaste, să fie în primejdii, şi la urmă să se hrănească din ale sale; apoi atunci cum ar putea cere aceasta Hristos?» Şi încă nu se mărgineşte numai la această pildă – căci pe omul cel mai simplu aceasta mai cu seamă îl linişteşte, a vedea chiar obiceiul de obşte supunându-se legilor Dumnezeieşti. Pentru aceea, păşind la altă pildă, zice: „Sau cine sădeşte vie, şi din roadă ei nu mănâncă”? Prin pilda cu ostaşul el a învederat primejdiile apostolului, iar prin cel al sădirii de vie învederează osteneala şi îngrijirea lui cea obositoare. Dar mai aduce şi a treia pildă, zicând: „Sau cine paşte turmă, şi din laptele ei nu mănâncă”? Aici arată şi grija cea mare ce o are dascălul pentru cei de sub ascultarea sa, fiindcă apostolii erau şi ostaşi, şi păstori, şi lucrători nu de pământ, nici păstori de turme necuvântătoare, sau ostaşi războindu-se în războaiele pământeşti, ci peste fiinţe cuvântătoare, şi războiul lor era îndreptat împotriva dracilor.

Este vrednic de observat aici şi aceea că fericitul Pavel peste tot locul păstrează măsura, căutând numai cele de neapărată trebuinţă, şi nicidecum de prisos. Căci nu a zis: «Cine slujeşte în oaste şi nu se îmbogăţeşte?», ci „Cine slujeşte în oaste cu leafa sa?”; nici nu zice: «Sau cine sădeşte vie şi nu strânge aur, sau nu culege întregul rod?» ci „şi din rodul ei nu mănâncă”; şi nici nu a zis: «Sau cine paşte turmă şi nu vinde mieii?» – ci „şi din laptele ei nu mănâncă”; – nu zice «din mieii turmei», ci din laptele ei, arătând prin aceasta că dascălul trebuie a se mulţămi cu o mică mângâiere şi numai cu hrana trebui-toaţe. Aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva celor ce vor a mânca totul şi a culege întregul rod al viei. Aşa a legiuit şi Domnul, zicând: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt. 10, 10). Deci el nu aduce aici pildele cum s-ar întâmpla, ci arată încă prin ele şi ce fel trebuie a fi preotul. Fiindcă el trebuie a avea şi voinicia ostaşului, şi îngrijirea păstorului, şi sârguinţa lucrătorului de pământ, şi pe lângă toate acestea încă, de a nu căuta nimic mai mult decât neapărata trebuinţă.

Arătând deci că şi după apostoli, şi după pildele din viaţă, dascălul nu este împiedecat a lua de la ucenici cele trebuitoare pentru hrana sa, trece la al treilea şir de idei, zicând astfel: „Au doară dupre om acestea grăiesc? Au nu şi legea aceasta zice” (I Cor. 9, 8)? Fiindcă până acum nu a zis nimic din Scripturi, ci a pus înainte numai obişnuinţa de obşte, «să nu credeţi, zice, că eu mă sprijin numai pe acestea şi nici numai pe cele ce se par oamenilor, când legiuiesc astfel de lucruri, căci eu pot să vă arăt că şi Dumnezeu a legiuit aşa, fiindcă citesc chiar într-o lege veche poruncindu-se aceasta.» Pentru aceea şi aduce vorba prin întrebare, ce anume se petrece cu lucrurile cele întru totul mărturisite, zicând astfel: „Au doară dupre om acestea grăiesc”? – adică «nu cumva poate că eu mă sprijin numai pe pilde omeneşti?» „Au nu şi legea acestea zice”?

„Că în legea lui Moisi scris este: să nu legi gura boului care treieră” (I Cor. 9, 9). Şi pentru ce oare a pomenit el de aceasta, având înainte pilda preoţilor? Pentru că voieşte a construi fraza cu multă băgare de seamă. Apoi, ca să nu zică cineva: «Şi ce are a face cu noi ceea ce ai spus?» – dezvoltă mai pe larg această idee, zicând: „Au doară de boi se grijeşte Dumnezeu”? «Dar, zici tu, Dumnezeu nu se îngrijeşte de boi?» Se îngrijeşte, fireşte, însă nu atât de mult încât să pună şi lege pentru aceasta. Astfel că, dacă nu ar fi făcut vorbire despre ceva mare, îmboldind pe Iudei spre a purta grijă de dobitoace, şi de la acestea aducând vorba şi de dascăli, apoi nu ar fi făcut atâta vorbă încât să scrie şi lege de a nu se lega gura boilor. De aici apoi mai arată şi altceva, adică arată şi osteneala dascălului, şi pe care este dator a o face, şi mai arată şi altceva. Şi ce anume? Aceea, adică, că de câte ori se vorbeşte în legea veche pentru îngrijirea dobitoacelor, aceasta prin mai nainte grăire ajută la învăţătura oamenilor, precum şi toate celelalte, ca de pildă cele cu privire la feluritele haine, aceea cu privire la vii, la seminţe, să nu se semene prin vii felurite seminţe; cele cu privire la lepră şi, în sfârşit, celelalte toate. De vreme ce dânşii (Iudeii) erau greoi de cap şi îndărătnici, apoi şi Dumnezeu prin Moisi le vorbea de acestea, voind a-i ridica câte puţin. Şi priveşte cum el nici nu mai stăruie în această idee, ca una ce este învederată şi de toţi cunoscută. Căci zicând: „Au doară de boi se îngrijeşte Dumnezeu?”, a adăogat îndată: „Au doară pentru noi cu adevărat zice?” (I Cor. 9, 10). Acest cuvânt „cu adevărat” l-a adăogat ca să nu se îngăduie nicidecum ascultătorilor a grăi împotrivă. Şi mai departe stăruie încă în această metaforă, zicând: „Că pentru noi s-a scris, că întru nădejde cel ce ară, dator este să are”, adică dascălul trebuie a fi răsplătit de ostenelile sale; „şi cel ce treieră, de nădejdea sa trebuie să aibă parte”, zice. Şi priveşte înţelepciune la dânsul, cum de la sămânţă el a trecut deodată cu vorba la treier, urzind şi aici iarăşi ostenelile dascălilor, adică ei şi ară şi tot ei sunt cari şi treieră. Când el vorbeşte de arat, fiindcă nu a adus încă nici o roadă, ci numai osteneală, apoi a spus numai de nădejde, iar când spune de treierat, iată că deja hărăzeşte mulţămirea celui ce se osteneşte, zicând: „Şi cel ce treieră, de nădejdea sa trebuie să aibă parte.” Apoi, ca să nu zică cineva: «Dar aceasta este răsplata atâtor osteneli?», iată că a pus la mijloc cuvintele: „de nădejdea sa”, adică de nădejdea vieţii viitoare. Deci când el strigă ca sâfnu se lege gura boului ce treieră, nimic alta nu. lasă a se înţelege, fără numai că dascălii ce se ostenesc trebuie a se bucura de răsplata ostenelilor.
„Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceşti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeşti” (I Cor. 9, 11)? Iată, aici pune la mijloc şi al patrulea gând, cum că trebuie a da’dascălilor cele de trebuinţă. Fiindcă s-a zis mai sus: „Cine slujeşte vreodată în oaste cu leafa sa” şi „Cine sădeşte vie şi din rodul ei nu mănâncă” şi „Cine paşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă”, şi a adus la mijloc pe boul ce treieră, arată apoi şi altă pricină mai puternică, pentru care apostolii erau în drept a lua de la ucenici ajutoare, ca unii ce au folosit pe ucenici mult, iar nu numai că s-au obosit. Şi ce anume? „Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceşti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeşti?” Ai văzut pricină întru totul îndreptăţită şi vrednică de cuvânt? «Acolo, zice, sămânţa este trupească, trupească este şi roadă, pe când aici nu este aşa, ci sămânţa este duhovnicească, iar răsplata trupească.» Ca nu cumva ei să cugete lucruri mari, ca unii ce ar da cele trebuitoare dascălilor, arată că dânşii iau mai mult decât dau. «Lucrătorii de pământ ceea ce seamănă, aceea şi iau, pe când noi, zice, semănând în sufletele voastre cele duhovniceşti, secerăm cele trupeşti», căci aşa era hrana dată de dânşii apostolilor.

Mai departe apoi spune ceva mai aducător de sfială, zicând: „Dacă au parte alţii de stăpânirea voastră, au nu mai vârtos noi?” (I Cor. 9, 12). Iată aici şi alt gând, şi acesta tot din pilde, însă nu la fel cu cele dinainte. Căci nu pomeneşte aici nici de Petru, şi nici de ceilalţi apostoli, ci de nişte vicleni, împotriva cărora se azvârle cu putere şi de care zice în altă parte: „Că suferiţi de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia cineva, de se semeţeşte cineva, de vă bate cineva preste obraz” (2 Cor. 11, 20), şi deci prin cuvintele de mai sus el dă de veste deja despre lupta ce o va duce împotriva acelor înşelători. Pentru aceea nici nu a zis «Dacă alţii iau de la voi», ci arătând obrăznicia acelora, tirania şi neguţătoria lor, zice: „Dacă au parte alţii de stăpânirea voastră”, adică «vă stăpânesc, şi se poartă cu voi ca şi cu nişte slugi, nu numai luând de la voitei încă cu multă obrăznicie.» Pentru aceea a adăogat: „au nu mai vârtos noi?” – ceea ce nu ar fi spus el dacă îi era aici vorba de apostoli. De aici se vădeşte că el face vorbire prin aceste cuvinte la nişte şarlatani care îi asupreau. «Aşa că împreună cu legea lui Moisi, chiar şi voi aţi pus prin aceasta lege, că trebuie a da dascălilor voştri hrana trebuitoare.» Zicând însă: „Au nu mai vârtos noi?”, el nu mai întinde vorba de ce cu atât mai vârtos ei ca apostoli trebuia a lua, ci lasă aceasta la judecata cugetului lor, voind prin aceasta a-i şi înfricoşa şi mai mult a-i aţâţa.

„Ci nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta”, adică «n-am luat nimic de la voi.» Ai văzut prin câte a pregătit el vorba că nu ar fi ceva nelegiuit dacă ar lua – şi cu toate acestea, nu a luat nimic – ca să nu se creadă că dacă nu a luat, apoi a fost împiedicat? «Nu fiindcă nu    mi-este slobod nu iau, zice, căci îmi este slobod a face aceasta, după cum am dovedit cu apostolii, cu împrejurările din viaţă, cu ostaşul, cu lucrătorul şi cu păstorul, cu legea lui Moisi, cu însăşi firea lucrului, cu faptul că am semănat vouă cele duhovniceşti, cu faptul că voi vă îngrijiţi şi daţi altora cari nu merită» – totuşi, ca să nu se pară că el necinsteşte pe ceilalţi apostoli cari luau, a pus toate acestea aici, spre a se sfii aceşti Corintheni, dovedindu-le că nu pentru că ar fi fost împiedicat nu a luat. Apoi iarăşi, ca să nu se pară că pentru aceea a pus la mijloc atâtea pilde şi socotinţe, spre a arăta că trebuie a lua, ca să înţeleagă ei că el caută a lua şi pentru aceea grăieşte aşa, iată că şi îndreptăţeşte vorba.
Aiurea el face aceasta mai lămurit, zicând: „Nu v-am scris acestea ca aşa să se facă către mine” (I Cor. 9, 15), pe când aici spune numai că: „nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta.” «Şi ceea ce este mai mult, că nici aceea nu mi s-ar putea zice, că nu m-am folosit de stăpânirea aceasta fiindcă mă găseam poate în îmbelşugare, ci chiar fiind în strâmtorarea cea mai mare, totuşi am voit mai bine a sta în strâmtorare» – ceea ce şi zice în a doua Epistolă: „Alte Biserici am jefuit, luând de cheltuială spre a sluji vouă, şi venind de faţă la voi, şi fiind lipsit, nimănui nu am făcut supărare” (2 Cor. 11, 8), iar în Epistola de faţă iarăşi: „Şi flămânzim, şi însetăm, şi suntem goli, şi loviţi, şi nestătători” (I Cor. 4, 11). Şi chiar în stihul ce ne stă de faţă, după ce spune că nu au făcut după puterea aceasta, îndată, adaogă: „Ci toate le răbdăm”, prin care cuvinte aceleaşi lasă a se înţelege, adică strâmtorarea, sărăcia şi toate celelalte. «Dar nici aşa, zice, nu ne-am văzut siliţi ca să stricăm legea ce singuri noi ne-am dat-o.» Pentru ce? „Ca să nu dăm vreo zăticnire evangheliei lui Hristos”, zice.

Fiindcă Corinthenii aceştia se găseau pe atunci nu tocmai bine întăriţi în credinţa evangheliei, apoi «ca să nu vă jignim, zice, luând ceva de la voi, noi preferăm a face chiar şi mai mult decât cele slobode, decât să aducem vreo întrerupere evangheliei lui Hristos, adică catehizării voastre. Deci dacă noi nu am făcut ceea ce ne era slobod a face, având pildă pe ceilalţi apostoli şi fiind siliţi de trebuinţe, apoi a fost din pricină că nu am voit să facem vreo întrerupere în binevestirea lui Hristos.» Şi nu a zis «Vreo răsturnare, vreo nimicire a evangheliei lui Hristos», ci „întrerupere” şi încă nici întrerupere simplă, ci „vreo întrerupere, oarecare întrerupere”, adică cum ar zice cineva: «să nu facem nici cea mai mică amânare, sau întârziere, sau întrerupere în drumul cuvântului Evangheliei. Deci dacă noi, zice, am pus atâta râvnă şi băgare de seamă în aceasta, apoi cu atât mai mult voi – cari nici măcar nu aveţi vreo lege care să vă îngăduie aceasta – ar fi trebuit a vă depărta de mâncările jertfelor idoleşti, fiindcă nu numai că nu vă dă voie nici o lege, ci încă dimpotrivă, atingându-vă de cele oprite, o faceţi spre cea mai mare vătămare a evangheliei, iar nu numai spre împiedicarea evangheliei, şi aceasta fără a se simţi măcar vreo nevoie sau vreo silă.» Toată vorba ce o face el aici este îndreptată împotriva celor ce prin mâncarea jertfelor idoleşti sminteau pe fraţii cei slabi.

Aceasta deci să o auzim şi noi, iubiţilor, ca adică să nu dispreţuim pe cei ce se smintesc, şi nici să aducem vreo zăticnire, adică vreo întrerupere evangheliei lui Hristos, ca nu cumva să trădăm mântuirea noastră. Să nu-mi spui când se sminteşte fratele că nu este împiedicat de ceea ce îl sminteşte şi că este slobod a nu face ceea ce nu-i place, căci eu îţi voiu spune şi altceva mai mare: că chiar dacă însuşi Hristos ţi-ar fi dat voie şi dacă ai vedea pe cineva vătămat, totuşi tu depărtează-te şi nu căuta să te foloseşti de această epitropie. Aceasta a  făcut-o şi Pavel, fiindcă îngăduindu-i-se de Hristos a lua ajutoare de la ucenici, el nu a luat. Căci stăpânul nostru iubitor de oameni fiind, cu multe din poruncile lui el a amestecat cea mai mare blândeţe, ca astfel nu numai din poruncă, ci şi din propriul nostru îndemn să facem binele sub orice formă. Fiindcă dacă nu ar fi voit aceasta, apoi putea să întindă poruncile mai departe şi să zică, de pildă: «Cel ce nu posteşte defel să se pedepsească; cel ce nu păzeşte fecioria să se pedepsească; cel ce nu va lepăda de la sine tot ceea ce are, să fie pedepsit cu cea mai grea osândă.» Dar el nu a făcut aşa, dându-ţi prilej, dacă vei voi, ca să te sârguieşti şi să faci din propriul tău îndemn binele. Pentru aceea, când vorbea despre feciorie, zicea: „Cela ce poate cuprinde, cuprinză” (Mt. 19, 12). Şi pentru bogat vorbind, el unele le-a poruncit, iar altele le-a lăsat la cugetul omului. Nu deodată a spus: «Vinde-ţi tot ceea ce ai», ci „De voieşti a fi desăvârşit, vinde-ţi ceea ce ai” (Mt. 19, 21). Noi însă nu numai că nu covârşim cele poruncite, nu nutnaLeă’nu ne sârguim, ci chiar pe cele po-runcite suntem departe de a le face. Pavel era în strâmtorare şi sărăcie, ca nu cumva să aducă vreo zăticneală evangheliei, iar noi nu îndrăznim a ne atinge nici ch|ar de cele ce ţin de noi, deşi privim mii de suflete     pierzându-se. «Mănânce-le, zice, mai bine moliile decât săracul! Mănânce-le viermii, iar nu să se îmbrace’ cu ele cei goli; roadă-se toate de timp, şi să nu se hrănească Hristos, să nu se hrănească cel flămând.» «Dar, zici tu, cine spune astfel de lucruri ?» Apoi aceasta este culmea răutăţii, căci unii ca aceştia nu se mărginesc numai cu vorbele, ci ajung chiar şi la fapte. Căci răul ar fi cu mult mai mic spus numai cu vorbele decât atunci când se petrece şi în fapte.

Şi poate nu de acestea strigă pe fiece zi neomenoasa, cruda şi tirana iubire de argint, celor robiţi de dânsa? – Pună-se, zice, cele ale noastre înaintea tuturor mincinoşilor, tâlharilor şi şarlatanilor, spre îmbuibare, iar nicidecum înaintea celor flămânzi şi cari au trebuinţă de hrană!… Apoi atunci nu voi sunteţi cei cari faceţi pe oameni tâlhari? Nu voi sunteţi cari daţi hrană focului pizmătareţilor? Oare nu voi învăţaţi pe alţii a fi vicleni şi dositori, punându-le înainte bogăţiile voastre întocmai ca pe o momeală atrăgătoare? Ce nebunie este aceasta? Căci într-adevăr, este un fel de nebunie şi smintire văzută, de a păstra cuferele pline de haine, iar pe fratele tău, cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a-l trece cu vederea gol, tremurând de frig, şi poate de-abia ţinându-se drept pe picioare. «Însă, zici tu, se preface că este bolnav şi că tremură de frig.» Apoi nu te temi că vorbind de acestea, va cădea trăsnetul de sus asupra ta? Sunt cuprins de mânie… Iertaţi-mă, rogu-vă!… Tu îmbuibându-te şi îngrăşându-te, întinzând beţiile până seara târziu, şi după aceea afundându-te în aşternuturi moi, nu te înjoseşti a da răspuns că risipeşti în aşa chip nelegiuit darurile lui Dumnezeu. Vinul nu ni s-a dat spre a ne îmbăta, nici mâncarea spre a ne îmbuiba şi a ne strica pântecele, pe când pe sărac, pe cel nenorocit şi care nu se găseşte mai bine decât cel mort, pe acesta îl învinovăţeşti şi nu te temi de judecata lui Dumnezeu cea înfricoşată şi groaznică? Dacă săracul se preface, apoi din pricina sărăciei şi a nevoii se preface, din pricina sălbăticiei şi a neomeniei tale, care are trebuinţă de nişte astfel de măşti şi fără de care nu se mişcă spre milă. Cine, în adevăr, este atât de ticălos şi mişel încât, neavand nici o trebuinţă, să se sluţească şi să se muncească atât de mult pentru o pâine, şi după aceea să i se aducă atâtea învinovăţiri? Astfel că prefăcătoria sau făţărnicia acelui sărac este un propovăduitor neîmblânzit al neomeniei tale. Fiindcă se perindă toată ziua în dreapta şi în stânga, rugându-se şi scoţând din gură cuvinte de milă, bocindu-se şi vărsând lacrămi, şi poate nici măcar nu şi-a câştigat hrana zilnică, apoi poate că a născocit şi el acest meşteşug care aduce nu atât lui, cât ţie necinste şi învinovăţire. Acela este vrednic de milă, fiindcă a ajuns în astfel de stare, însă noi suntem vrednici de mii de pedepse, fiindcă silim pe săraci a face astfel de lucruri. Dacă noi ne-am înduioşa cu uşurinţă la nevoile lor, fireşte că nu ar ajunge nici ei să facă ceea ce fac. Şi ce zic de goliciune şi tremur, când eu am a vă spune că unii dintre dânşii s-au văzut siliţi a ciunti până şi pe copiii lor din cea mai fragedă vârstă, numai ca să mişte nesimţirea noastră? Fiindcă văzându-i şi goli perindându-se prin oraş, noi nu ne-am înduplecat nici din pricina nenorocirii lor, şi nici măcar vârsta lor cea fragedă nu ne-a mişcat, apoi atunci au adăogat şi ei pe lângă relele dinainte şi această năpastă grozavă, şi ca să scape de sărăcie au găsit cu cale că este mult mai lesne a se lipsi de această lumină obştească şi de raza cea dată tuturor oamenilor, decât să se lupte întruna cu foamea şi să sufere o moarte vrednică de milă.

Şi ca să aflaţi cum că pentru aceea se întâmplă asemenea grozăvenii, cum şi altele de acest fel, eu vă voiu da o dovadă căreia nimeni nu se va putea împotrivi. Sunt unii săraci uşori de suflet, cari nu pot suferi foamea, ci mai degrabă suferă de toate decât să sufere de foame; ei bine, aceştia întânpinându-ne de multe ori cu cuvinte şi cu chipuri vrednice de milă, nu au câştigat nimic, şi atunci văzând şi ei, s-au lăsat de acele rugăminţi şi s-au apucat de altele, întrecând chiar pe scamatorii cei mai vestiţi. Unii de pildă rod cu dinţii pieile ciubotelor celor rupte, alţii îşi bortelesc  pielea de pe cap cu cuie ascuţite, alţi se azvârlu cu pieile goale în apa îngheţată de ger, alţii de asemenea suferind altfel de grozăvenii, ca astfel să dea lumii o privelişte urâtă!… Şi tu la toate acestea ai stătut râzând, admirând şi fălindu-te de relele altora, în timp ce firea acelor nenorociţi se sluţeşte! Dar care diavol sălbatic ar fi putut născoci ceva mai grozav ca acestea? Celui ce se roagă de tine şi pe Dumnezeu îl cheamă, şi se apropie de tine cu blândeţe, nu găseşti că este vrednic nici de a-i răspunde, ba nici măcar a te uita la el, şi dacă te supără mult, îi vorbeşti acele cuvinte aspre. Apoi oare este vrednic unul ca acesta a mai trăi, a răsufla sau a mai vedea soarele de pe cer? Către ceilalţi te arăţi vesel şi darnic, ca şi cum ai fi parcă un fel de judecător al acelei sluţenii de râs şi sataniceşti. Pentru aceea, cu drept cuvânt, se pot zice acele cuvinte către nişte astfel de oameni cari fac haz de asemenea lupte, fie chiar de ar vedea pedepsiţi pe alţii: Oare mai sunt vrednici de a trăi aceştia, de a răsufla, sau de a mai vedea soarele de pe cer, ca cei ce necinstesc firea noastră obştească şi batjocoresc pe Dumnezeu? Pe Dumnezeu care zice: «Dă-mi milostenie, şi eu îţi voiu da împărăţia Cerurilor» nu l-ai ascultat, pe când diavolul de îndată ce şi-a arătat capul, iute te-ai făcut blând şi darnic cu el. Vicleşugul diavolului, care poartă atâta vătămare, mai mult te-a înduplecat decât făgăduinţa lui Dumnezeu, care are cu sine mii de bunătăţi. Ar fi trebuit ca să plăteşti şi bani ca să nu se petreacă asemenea lucruri, şi petrecându-se, să nu fie văzute, să fi făcut şi suferit totul ca să dobori această nebunie drăcească, pe când tu faci totul ca aceste necuviinţe să se petreacă şi să fie văzute. Şi încă mai întrebi, spune-mi, pentru ce este gheena? Nu întreba de aceasta, ci mai bine întreabă cum de este numai o gheenă? Cum să nu fie vrednici de pedeapsă nişte astfel de oameni, cari fac a se petrece astfel de privelişti crude şi neomenoase şi cari râd de nişte lucruri de care şi noi, şi ei ar trebui mai degrabă a plânge, sau mai bine zis, ar trebui să plângeţi voi care-i siliţi a se sluţi în acest chip? «Dar, zici tu, nu-i silesc.» Şi cum nu-i sileşti, spune-mi, dacă pe cei blânzi şi cari plâng şi roagă pe Dumnezeu, tu nici nu suferi a-i privi, pe când acestora le dai şi bani din belşug şi aduci pe mulţi care-i admiră? «Să ne depărtăm deci şi să nu-i miluim? Şi tu porunceşti aceasta?», zici tu. Dar nu aceasta va să zică a milui, omule, de a cere atâta osândă pentru câţiva oboli,  de a cere atâta zbucium pentru hrana trebuitoare şi de multe ori a borteli pielea de pe capul nenorocitului într-un chip atât de crud şi nemilos. «Taci, zici tu, nu ne scoate vorbă rea, căci nu noi suntem cari bortelim capetele lor.» Dea Domnul să fie precum zici tu! însă cel ce sfâşie pe altul face un fapt cu mult mai silnic decât dacă s-ar sfâşia pe sine însuşi, ceea ce se petrece şi aicea cu aceşti nenorociţi. Căci şi durerile ce ei le suferă sunt mai mari, când li se porunceşte a fi chiar ei omorâtorii lor!

Şi aceste lucruri se petrec unde? în Antiohia, unde s-au numit cei întâi Creştini, unde oamenii erau cei mai blânzi dintre toţi oamenii, unde rodul milosteniei era vestit în vechime. Căci dădeau milostenie nu numai celor de aici, ci chiar celor din depărtare mare le trimiteau în timp de foamete. «Deci zici tu, ce trebuie să facem?» Să vă lăsaţi de această sălbăticie şi să încredinţaţi pe toţi acei săraci că, dacă vor mai face aşa, nu vor primi de la voi nici o milostenie, pe când dacă se vor apropia de voi cu blândeţe, se vor bucura de multă îngrijire din partea voastră. Dacă vor auzi acestea, apoi chiar de ar fi cei mai ticăloşi dintre toţi oamenii, nu vor suferi de fel a pătimi aşa ceva, mă pun eu chezaş; ba încă vă vor şi mulţămi că i-aţi scăpat de râsul şi de muncile acelea. Acum pentru nişte vizitii buni voi aţi da până şi pe copiii voştri, iar pentru nişte dănţuitori sau dascăli de danţ, fireşte că v-aţi da sufletele voastre, pe când pentru Hristos care este flămând nu daţi nici cea mai mică parte din averea voastră, şi de cumva daţi ceva argint, apoi vă credeţi că aţi făcut totul, neşti-ind, se vede, că nu a da cum s-ar întâmpla, ci a da din belşug, aceasta va să zică milostenie. Pentru aceea şi Prorocul nu fericeşte şi nu laudă pe cei ce dau cum s-ar întâmpla, ci pe cei ce-şi varsă pungile cu îmbelşugare, fiindcă nu zice simplu «Dat-a», ci „Impărţit-a, dat-a săracilor” (Ps. 111, 9). Ce folos îţi este când tu, fiind bogat, dai atât de puţin, ca şi cum ar da cineva bunăoară o scoică din mare, şi nu râvneşti nici măcar măreţia sufletului acelei femei vă-duve din Evanghelie? Dar atunci cum vei îndrăzni a zice: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila ta, şi dupre mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea” (Ps. 50, 1)? Oare nu ne miluieşte el după mila lui cea mare, sau că poate nici după cea mică? Căci, iubiţilor, eu mă ruşinez foarte când văd mulţi din cei bogaţi, având după dânşii slugi îmbrăcate în haine aurite, care au prin casele lor paturi aurite şi alte multe răsfăţuri, iar când este vorba de a da săracilor, deodată se fac mai săraci decât toţi săracii.

Şi care este răspunsul cel grozav al acestora? «Săracii, zic ei, au din casa de obşte a Bisericii.» Şi ce are a face aceasta cu tine? Fiindcă chiar de voiu da eu ceva, apoi atunci dacă preoţii se roagă lui Dumnezeu, tu nu trebuie să te mai rogi? Fiindcă postesc alţii, tu nu trebuie să posteşti, ci să te îmbeţi întruna? Nu ştii că nu atât pentru săraci a legiuit Dumnezeu cele cu privire la milostenie, cât mai cu seamă pentru cei ce dau asemenea milostenie? Poate că bănuieşti pe preot? Fireşte că şi aceasta este un păcat mare, eu însă nu?am să cercetez cu amănunţime această învinuire, ci voiu zice: Fă totul pentru ţine, şi vei avea plată îndoită. Ceea ce noi vorbim acum de milostenie, nu vorb’im ca să ne dai nouă averea ta, ci ca tu singur prin tine să te slujeşti cu ea. Dacă-mi vei da mie averile tale, poate că ai fi stăpânit şi de slavă deşartă, ba de rnulte ori ai bănui ceva rău şi ai pleca smintit, pe când dacă faceţi toate prin voi înşivă, vă veţi izbăvi şi de sminteli, şi de bănuieli necuviinciose, şi mai mare vă va fi plata. Nu vă vorbesc acestea ca să vă silesc de a vă da averile Bisericii şi nici că sunt poate supărat pentru preoţii cari aud vorbe proaste pe socoteala lor, căci dacă ar trebui să fiu supărat şi scârbit de ceva, apoi aş fi supărat şi amărât pentru voi, cari vorbiţi rău de dânşii. Căci dacă celor ce aud vorbe proaste pe socoteala lor, şi pe nedrept spuse, plata le va fi mai mare, nu mai încape îndoială că şi celor ce vorbesc pedeapsa le va fi mai mare şi mai aspră. Dar eu spun acestea nu pentru dânşii, ci fiindcă mă îngrijesc de voi şi de mântuirea voastră.

Ce poate fi de mirat de altminteri dacă se găsesc şi printre voi cari să bănuiască, când unii de aceştia s-au găsit ca să bănuiască până şi pe sfinţii ce urmau în purtarea lor pe îngeri şi cari nimic nu aveau al lor? – Vorbesc de cârtirea Ellinilor împotriva apostolilor, că văduvele lor erau trecute cu vederea; şi acest fapt se petrecea pe atunci când săracii erau ajutaţi, când nimeni nu zicea că este ceva al său din cele ce aveau, ci toate le erau de obşte.

Deci iubiţilor, să nu punem înainte astfel de pricini, şi nici să credem că am putea avea vreo îndreptăţire, că dacă Biserica are multe averi de unde să dea săracilor, apoi noi suntem scutiţi de a face milostenie. Când tu vezi mărimea averilor ei, gândeşte-te totodată şi la mulţimea aceea de săraci înscrişi pentru ajutoare, la mulţimea bolnavilor şi la miile de ajutoare date. Cercetează cu amănunţime, caută pe aproapele, nimeni nu te va împiedica, ci încă sunt gata cu toţii să vă dea de ştire. Dară eu voiesc a spune încă şi ceva hiperbolic. Când noi vă dăm socoteală amănunţită şi vă arătăm că cheltuielile nu sunt mai mici decât veniturile, ci chiar pe unele locuri sunt cu mult mai mari, apoi eu cu plăcere v-aş spune vouă: când ne vom duce acolo şi vom auzi pe Hristos zicând: „Flămând am fost şi nu m-aţi hrănit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat” (Mt. 25, 42), ce vom răspunde? Cu ce ne vom îndreptăţi? Vom aduce poate la mijloc pe cutare sau pe cutare, care nu a ascultat de aceste porunci, sau pe vreunii dintre preoţii bănuiţi? Dar ce au a face acestea cu tine? «Eu, va zice Hristos, te trag la răspundere pentru cele ce ai greşit; deci îndreptăţeşte-te de cele ale tale, ca să poţi fi spălat de păcate, iar nu să-mi arăţi şi pe alţii cari au păcătuit la fel cu tine.»

De altfel, şi Biserica tocmai pentru îndărătnicia voastră este silită a avea ceea ce are acum, fapt ce nu se vedea pe acele vremuri, când toţi urmau după legile şi poruncile apostolice, şi când veniturile ei trebuia a fi cugetul cel curat al credincioşilor, ceea ce era o comoară nepieritoare şi un adăpost sigur. Acum însă, când voi strângeţi comori pe pământ şi totul încuiaţi în jitniţele voastre, iar ea (Biserica) se vede silită a cheltui cu adunările văduvelor, cu cetele de fecioare, cu primirea străinilor, cu cei ce călătoresc, cu nenorocirile celor din temniţă, cu nevoile celor bolnavi şi betegi şi cu alte nevoi de acest fel, apoi ce trebuie a face? A trece cu vederea pe toţi aceştia şi a grămădi atâtea nenorociri ? Dar cine oare ar putea fi mulţămit de nenorocirile întâmplate? Cine ar fi mulţămit de planşetele, de bocetele şi de vaietele purtate peste tot locul?

Deci să nu vorbim ce s-ar întâmpla. Căci acum, după cum am zis, noi suntem gata a vă da socoteală oricând; şi chiar dacă poate aţi avea dascăli stricţi, şi cari răpesc totul, şi sunt lacomi, apoi nici aşa nu vă poate fi de îndreptăţire răutatea acelora. Căci iubitorul de oameni şi întrutot-înţeleptul unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, carele toate vede, şi care ştie că în trecerea timpului şi în lumea întreagă se vor găsi poate şi mulţi preoţi stricaţi, nu cumva prin lenevirea unor asemenea preoţi să se prelungească încă mai mult lenevi-rea şi nepăsarea ucenicilor, răsturnând orice îndreptăţire pentru o astfel de le-nevire, iată ce zice: „Pre scaunele lui Moisi au stătut Cărturarii şi Fariseii; deci toate câte vor zice vouă să faceţi, faceţi, însă dupre lucrurile lor nu faceţi” (Mt. 23, 2), arătându-ţi prin aceasta că, chiar dacă ai avea dascăl netrebnic, totuşi cu nimic te vei vătăma dacă vei ascultă cuvintele lui. Nu din lucrurile ce a făcut dascălul, ci din vorbele ce le-ai auzit de la dânsul şi nu le-ai împlinit, din acestea, zic, Dumnezeu îţi va scoate vinovăţia, încât, dacă tu vei face cele poruncite, vei sta atunci cu toată încrederea înaintea dreptului jude-cător, iar dacă nu vei asculta de cele ce ţi-a spus dascălul, apoi chiar de ai avea de arătat mii de preoţi stricaţi, totuşi aceasta cu nimic nu-ţi va folosi. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, şi totuşi aceasta nu ar putea îndreptăţi pe iubitorii de arginţi sau şi pe furătorii de cele sfinte, şi nici că ar putea cineva dintr-aceştia să zică, fiind învinuit, că şi apostolul Domnului a fost tâlhar, furător de cele sfinte şi vânzător al Mântuitorului, ci mai cu seamă aceasta ne va osândi şi pedepsi, că nici după relele pătimite de alţii noi nu ne-am cuminţit. Dar tocmai pentru aceea sunt scrise asemenea fapte, ca astfel să fugim de dânsele. Pentru aceea, lăsând la o parte pe cutare şi pe cutare, noi să luăm seama la noi înşine şi la faptele noastre, căci fiecare din noi numai pentru dânsul va da seamă înaintea lui Dumnezeu.
Deci pentru ca răspunsul ce-l vom da atunci să fie bun şi plăcut, să ne orânduim viaţa noastră şi să întindem mâna săracilor cu îmbelşugare, ştiişd bine că numai aceasta ne va fi îndreptăţirea, şi totodată să ne arătăm că am îîrhplinit cele poruncite numai, şi nimic alta. Dacă acestea vom putea a le avea, vom scăpa de durerile cele negrăite ale gheenei şi ne vom bucura de veşnicele bunătăţi. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţa dătătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted under Omilii

Omilia 1 si 2 la Evanghelia Sfantului Ioan

Din Revista „Studii teologice”
Seria a III-a, anul II, nr. 1, ianuarie-martie, 2006, pp. 177-l94

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Traducere si note de Asist. drd.  Sabin Preda


Omilia I

1. Cei ce se uită la întrecerile lumeşti, când află că vine vreun atlet viteaz şi plin de medalii, aleargă cu toţii să-i vadă schemele şi tehnica şi toată puterea lui. Şi poţi vedea o arenă întreagă cu mii de oameni care îşi aţintesc privirea, şi ochii trupului şi atenţia minţii, ca să nu le scape nimic din cele ce se întâmplă.

Iar dacă vine un cântăreţ vestit, la fel, aceştia iarăşi umplu teatrul şi, lăsând la o parte totul, uneori chiar şi pe cele foarte necesare şi urgente, cu mare grabă [mergând] pe drum se urcă să şadă şi să asculte sunetele şi să urmărească simfonia amândurora.

Şi acestea toate le fac mulţimile. Dar şi cei cărora le plac cuvintele fac acelaşi lucru cu sofiştii; căci există şi pentru aceştia teatre şi ascultători, spectatori care aplaudă, strigăte zgomotoase şi examinarea amănunţită a celor spuse la urmă. Deci dacă spectatorii retorilor, ai cântăreţilor şi ai atleţilor – pentru unii spectatori, pentru alţii privitori şi ascultători – stau cu atâta bunăvoinţă, cu cât oare noi n-ar trebui să arătăm mai multă râvnă şi bunăvoinţă, mai ales că nu e vorba acum de vreun cântăreţ sau de vreun sofist, ci de un bărbat care vorbeşte din cer şi care grăieşte mai răsunător decât un tunet? Căci el lumea întreagă a acoperit-o, a cucerit-o şi a umplu-o cu glasul lui, nu prin puterea strigătelor, ci prin limba sa mişcată de harul dumnezeiesc.

Şi lucru şi mai minunat este faptul că, aşa de mare fiind strigătul, nu este unul sălbatic (de fiară), nici neplăcut, ci este mai dulce şi mai dorit decât orice armonie muzicală şi ştie să atragă şi mai mult; şi, comparat cu toate acestea, [acest glas] este mai sfânt şi mai înfricoşător decât toate, şi este plin de atâtea taine şi poartă astfel de bunătăţi, pe care cei ce le primesc cu bunăvoinţă şi le păzesc cu atenţie nu mai pot rămâne pe pământ, ci sunt ridicaţi mai presus de toate lucrurile din lume şi, preschimbaţi în îngeri, locuiesc pe pământ ca în cer.

Pentru că fiul tunetului2, cel mult iubit de Hristos3, stâlpul Bisericilor din lumea întreagă4, cel ce are cheile cerului, cel ce a băut paharul lui Hristos şi s-a botezat cu botezul Lui5, cel ce s-a plecat pe pieptul Stăpânului cu multă îndrăzneală6, însuşi acesta intră acum la noi, fără să joace teatru, fără să îşi ascundă faţa cu o mască (că nu va spune astfel de lucruri), fără să urce pe scenă, fără să stea împodobit cu aur; ci vine la noi având o haină de o frumuseţe de nedescris. Pentru că ni se va arăta îmbrăcat în Hristos7, încălţat în picioarele sale cele frumoase, gata pentru Evanghelia păcii8, fără să aibă cureaua încinsă peste piept, ci împrejurul mijlocului9, [curea] nu din piele din Fenicia, nici învăluită cu aur pe deasupra, ci ţesută din adevăr şi lucrată din el.

Acesta ni se arată acum, fără să aibă vreo mască; căci nici nu este în el ceva prefăcut, nici plăsmuire sau mit, ci cu faţa descoperită el vesteşte adevărul descoperit pe de-a-ntregul. El nu se dă drept altcineva, încercând să-i convingă pe cei ce îl ascultă – fie prin prezenţa sa, prin privire şi prin glas – că este altcineva, pentru că nu are nevoie pentru vestirea [cuvintelor] de instrumente, cum ar fi chitara sau lira, sau altele dintre acestea, ci toate le lucrează cu limba, scoţând un grai mai dulce decât a oricărui cântăreţ la chitară şi mult mai folositor.

El are loc de închinare cerul întreg, teatru lumea întreagă, spectatori şi ascultători toţi îngerii şi pe acei oameni care au ajuns să fie ca îngerii sau care îşi doresc să fie. Fiindcă numai aceştia ar putea să asculte clar această armonie [a cuvintelor lui], să o arate în faptele lor şi să fie ascultători aşa cum trebuie, în timp ce toţi ceilalţi, ca nişte prunci, deşi ascultă, nu înţeleg cele pe care le ascultă, ci sunt impresionaţi de dulcegării şi de jucăriile de copii; tot aşa şi aceştia, trăind în râsete şi în desfătare care vin din bogăţie, de la putere si de la pântece, aud uneori cele pe care le spunem, dar nu arată nimic măreţ şi înalt în faptele lor, având întotdeauna privirea lor aţintită către glod şi către plăsmuirile lutului.

Acestui Apostol i-au stat alături puterile de sus, minunându-se de frumuseţea sufletului lui, de înţelepciunea şi de înălţimea virtuţii, prin care L-a fermecat şi pe Hristos şi a primit harul duhovnicesc. Pentru că, numai ce şi-a făcut sufletul ca pe o liră frumos răsunătoare şi împodobită cu pietre de mult preţ, liră care scoate sunete de aur, l-a dat Duhului ca prin el să se audă ceea ce este mare şi preaînalt.

2. Deci ca pe cel ce nu mai este pescar, nici fiu al lui Zevedeu, ci ca pe cel ce cercetează adâncurile lui Dumnezeu, adică ale Duhului care loveşte această liră, aşa să îl ascultăm. Pentru că nimic omenesc nu o să ne spună, ci din adâncurile duhovniceşti sunt cele pe care ni le va spune, din acele taine pe care nici îngerii nu le-au ştiut mai înainte de a se întâmpla. Fiindcă şi ei împreună cu noi au aflat prin glasul lui Ioan şi prin noi cele pe care noi le-am cunoscut. Şi aceasta a arătat-o un alt Apostol, zicând: „Ca acum, prin Biserică, să fie făcută cunoscută începătoriilor şi stăpâniilor înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu”10.

Deci dacă acum şi începătoriile, şi Heruvimii, şi Serafimii prin Biserică au învăţat acestea, este clar că şi aceste cete s-au grăbit cu multă dorire spre ascultarea lor; fiindcă şi cinstea ce ni s-a făcut nu e deloc mică, ca îngerii să afle odată cu noi cele pe care nu le ştiau. Iar despre faptul că le-au aflat şi prin noi, de acesta nici nu mai spun.

Să facem şi noi multă linişte şi să ne împodobim, nu numai astăzi, nici numai în ziua în care auzim [aceste cuvinte], ci în toată vremea vieţii noastre; pentru că bine este să le ascultăm totdeauna. Căci dacă poftim să ştim cele ce se întâmplă în palatul împăratului (adică: ce a zis împăratul, ce a făcut şi ce se gândeşte să facă pentru cei din palat, chiar dacă de multe ori nu au nici o valoare pentru noi), cu atât mai mult e de dorit să ascultăm cele pe care Dumnezeu le-a spus, când toate ne interesează direct. Toate acestea cu acrivie ni le va spune acesta, fiind prieten al Împăratului Însuşi, şi mai ales, avându-L pe Acela înăuntrul lui vorbind şi auzind de la Acela toate câte El le-a auzit de la Tatăl: Fiindcă „pe voi v-am numit prieteni”, zice, „pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”11.

Deci aşa cum am alerga cu toţii dacă am vedea pe cineva arătându-se deodată din înălţimea cerului şi ne va făgădui că ne va spune cele de acolo cu exactitate, aşa să ne purtăm şi acum. Pentru că de acolo ne vorbeşte acest bărbat; căci nu este din lumea aceasta, după cum spune şi Hristos: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta”12, şi are în el vorbind pe Duhul, pe Cel ce pretutindeni este, pe Cel ce cunoaşte atât de bine cele ale lui Dumnezeu, aşa cum şi sufletul omului le cunoaşte pe cele ale sale, pe Duhul cel drept, stăpânitor, Cel ce duce în ceruri, pe Cel ce ne face alţi ochi şi ne pregăteşte să vedem cele viitoare ca pe cele prezente, pe Cel ce ne dă să privim îndeaproape cele din ceruri încă fiind în trup13.

Să dobândim acum liniştire prin toată viaţa noastră! Să nu rămână şi să stea aici nici un molatec, vreun adormit şi vreun întinat, ci să ne mutăm pe noi înşine în ceruri, pentru că acolo grăieşte [Ioan] acestea către cei ce acolo vieţuiesc. Că de rămânem pe pământ, nimic important nu o să câştigăm de-acolo. Fiindcă cuvintele lui Ioan nu înseamnă nimic pentru cei care nu voiesc să se elibereze de viaţa cea josnică14, precum nici acelora [nu le folosesc] cele de aici. Tunetul ne înspăimântă sufletul, fiind doar un sunet lipsit de importanţă, iar glasul lui nu numai că nu nelinişteşte pe nimeni, dar chiar potoleşte frica şi tulburarea, îi înfricoşează numai pe demoni şi pe cei ce le slujesc acelora.

Ca să vedem noi cum îi înfricoşează, să facem multă linişte şi în afară şi în cuget; şi mai ales în el. Pentru că ce folos avem dacă gura tace când sufletul este neliniştit şi este distras de multe lucruri? Acea linişte o cer eu, cea a cugetului, cea a sufletului, pentru că şi acelui auz mă adresez. Să nu o împiedice acum nici o dorinţă de bani, nici o iubire de slavă, nici tirania mâniei, nici restul mulţimii celorlalte patimi, fiindcă, dacă urechea nu se curăţeşte, nu este cu putinţă a vedea înălţimea celor spuse, aşa cum trebuie a le vedea, nici a cunoaşte precum trebuie ceea ce este înfricoşător şi tainic din aceste taine, şi cealaltă virtute întreagă care există în aceste dumnezeieşti ziceri. Căci dacă nu învaţă cineva bine melodia flautului şi tehnica chitării, dacă nu îşi încordează mintea deplin, cum va putea să se aşeze să asculte sunetele tainice cu sufletul plin de trândăvie?

3. De aceea şi Hristos ne sfătuia, zicând: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”15. Mărgăritare a numit aceste cuvinte, chiar dacă ele sunt mult mai de preţ decât acelea, pentru că nimic din cele materiale nu este pentru noi mai de preţ decât acelea. De aceea şi dulceaţa care vine din aceste cuvinte de multe ori o arată prin alăturarea cu mierea, nu pentru că numai atât este măsura lor, ci fiindcă pentru noi nu este nimic mai dulce decât mierea. Apoi, că ele depăşesc cu mult şi firea pietrelor preţioase şi toată dulceaţa mierii, ascultă ce spune Proorocul despre acestea, când arată această înălţime a lor: „Dorite sunt mai mult decât aurul, şi piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele”16 zice el, dar [vorbeşte] celor sănătoşi; de aceea a şi adăugat: „Că robul Tău le păzeşte pe ele”17.

Şi iarăşi, în alt loc, numindu-le pe acestea dulci, a adăugat: „gâtlejului18 meu”; Căci zice „cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale”19. Şi iarăşi spune folosind comparaţia zicând: „mai mult decât mierea şi fagurele în gura mea”20, pentru că se însănătoşise deplin.

Să nu venim către acestea acum ca nişte bolnavi, ci, vindecându-ne sufletul, aşa să primim hrana duhovnicească. Fiindcă de aceea am spus atâtea mai înainte fără să mai amintesc vreunul din cuvintele acelea, ca fiecare [din voi], după ce se va fi depărtat de toate cele ce îl îmbolnăvesc, aşa să intre, ca şi cum ar intra în cer, curat şi de mânie, şi de grijă, şi de zbaterea pentru viaţă, şi scăpat de toate celelalte patimi. Pentru că nu se poate câştiga de aici ceva important în alt fel, dacă nu îţi cureţi sufletul mai întâi.

Şi să nu îmi spună cineva că este scurt timpul de la o întâlnire la alta. Căci ne stă în putere nu numai în cinci zile, dar chiar într-o singură clipă să ne schimbăm întreaga viaţă. Ia spune-mi, cine era mai rău decât tâlharul şi ucigaşul acela? Nu este acesta ultima formă a răului? Şi totuşi, el pe dată a ajuns pe vârful cel mai înalt al virtuţii şi a intrat în rai, fără să mai aibă nevoie de zile, nici de jumătăţi de zi, ci de o singură clipă. Că este în puterea noastră pe dată să ne schimbăm şi din lut să devenim de aur. Şi din cauză că lucrările virtuţii şi lucrările păcatului nu sunt din fire (nu ţin de firea omenească), schimbarea e uşoară, la fel şi eliberarea de toate nevoile [firii]. Că zice: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”21.

Vezi că e nevoie numai de voinţă?22  Dar nu numai de cea comună/ obişnuită, cea pe care o au cei mulţi, ci de cea care se străduieşte. Pentru că am cunoscut că acum toţi vor să zboare la cer, dar trebuie [mai întâi] să-şi arate voinţa prin faptele lor. Pentru că şi negustorul vrea să se îmbogăţească, dar nu îşi limitează voia numai la cuget, ci şi construieşte corabie, adună şi marinari, caută şi cârmaci, dotează şi corabia cu toate cele necesare, împrumută şi bani, străbate şi marea, călătoreşte în pământ străin, rabdă şi multe primejdii, şi toate celelalte pe care le ştiu cei ce navighează pe mare.

Aşa şi noi trebuie să ne arătăm voinţa. Pentru că şi noi navigam pe mare, nu de la un pământ la altul, ci de la pământ la cer. Să ne înzestrăm mintea cu cârmaci potrivit, care ne poartă către cele de sus, să o înzestrăm cu marinari de încredere şi cu corabie tare, ca nu cumva în vreo situaţie mai grea şi în descurajare să se afunde, nici să fie trasă încoace şi încolo de vântul trufiei, ci să fie stabilă şi uşoară. Dacă aşa vom avea corabia, cârmaciul şi marinarii, vom naviga cu succes şi vom dobândi pentru noi înşine pe Fiul lui Dumnezeu, Cârmaciul cel adevărat, Care nu va lăsa să se afunde corabia noastră, ci, chiar dacă mii de vânturi ar sufla, şi pe acelea le va potoli, şi marea, şi în locul furtunii va aduce pacea/liniştirea.

4. Dacă aşa vă veţi pregăti, veniţi în ziua următoare la Biserică să auziţi ceva mai de preţ decât banii pentru voi şi să aşezaţi cele spuse în sufletele voastre. Nimeni să nu fie drum (loc tare, bătătorit), nimeni piatră, nimeni loc plin de spini23. Să ne facem pe noi înşine pământ roditor, fiindcă aşa şi noi vom semăna cu bucurie seminţele, când vom vedea pământul curat. Iar dacă îl vedem pietros şi întărit, să ne iertaţi că nu voim să ne ostenim în zadar. Pentru că dacă lăsăm sămânţa şi începem să smulgem spinii, iarăşi va fi o nebunie şi mai mare să semănăm în pământ nelucrat.

Cel ce se îndulceşte de auzul acestor cuvinte nu trebuie să mai ia parte la mesele demonilor. Căci ce părtăşie este între dreptate şi nelegiuire? Stai să-l asculţi pe Ioan şi prin el să afli cele ale Duhului, şi după acestea mergi să asculţi femei desfrânate, care spun vorbe de ruşine şi joacă în piese şi mai ruşinoase, şi [să vezi] şi homosexuali care se masturbează singuri sau unii pe alţii? Cum vei putea să te curăţeşti cum trebuie, când tu te tăvăleşti într-o astfel de mocirlă?

De ce trebuie oare să amintesc de fiecare neruşinare în parte care se întâmplă acolo? Căci toate acolo sunt de râs, toate numai ruşine, toate sunt ofensă şi înjurături şi glume ruşinoase, toate sunt numai depravare, toate numai pierzare. Iată vă spun mai dinainte şi vă vestesc tuturor: nimeni din cei ce v-aţi desfătat de această masă să nu îşi strice sufletul cu otrava acelor imagini. Toate câte se spun şi se întâmplă acolo sunt alaiuri (însoţiri) satanice. Şi să ştiţi voi, cei botezaţi24, ce condiţii vi s-au pus de către noi (sau mai degrabă de Hristos, când Însuşi v-a introdus în taină), ce I-aţi spus, ce aţi vorbit cu El despre alaiurile (însoţirile) satanice, cum v-aţi lepădat de satana şi de îngerii lui şi aţi făgăduit că nici nu îi veţi mai urma, nici nu veţi mai fi atraşi acolo? Mi-e teamă, şi nu puţin, ca nu cumva cineva, fiind schimbător (inconsecvent) faţă de astfel de făgăduinţe, să ajungă nevrednic de aceste taine.

Nu vezi cum la curţile împărăteşti nu cei ce se împotrivesc, ci cei ce cinstesc sunt chemaţi să ia parte la bunăvoinţa aceea şi sunt număraţi între prietenii împăratului?

A venit la noi un ambasador din cer, trimis chiar de Dumnezeu ca să ne vorbească despre oarecare nevoi urgente, iar voi, în loc să ascultaţi ce vrea şi ce înţelegeri face cu noi, staţi şi ascultaţi mimi.

O, câte fulgere şi câte ciomege merită această atitudine a voastră! Fiindcă aşa cum nu trebuie să participaţi la masa demonilor, tot aşa nu trebuie nici să-i ascultaţi pe demoni, nici să mergeţi cu haina murdară la masa strălucită, plină de atâtea bunătăţi, pe care a gătit-o Dumnezeu.

Fiindcă atât de mare este puterea ei, încât poate chiar în cer să ne ridice, numai să luăm aminte cu cuget cumpătat. Căci nu este cu putinţă ca cel care ascultă continuu cuvintele dumnezeieşti să rămână la smerenia de acum (la chipul smerit al zilei de astăzi), ci e nevoie să prindă aripi imediat şi să zboare către cetele cele de sus şi să întâlnească vistieriile bunătăţilor, pe care să ni le dea şi nouă să le ajungem, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care [fie] slavă Tatălui, împreună şi Duhului celui preasfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Note:

OMILIA I

1 Pentru textul în limba greacă am folosit colecţia ΕΛΛΗΝΕΣ ΠΑΤΕΡΕΣ ΤΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ (ΕΠΕ), ΠΑΤΕΡΙΚΑΙ ΕΚΔΩΣΕΙΣ «ΓΡΗΓΟΡΙΟΣ Ο ΠΑΛΑΜΑΣ», ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ, 1979, voi. 39, ρ. 418-469. De asemenea, am consultat şi traducerea în neogreacă din aceeaşi ediţie şi traducerea engleză electronică Early Church Fathers – Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. XIV, URL: sf%20parinti%20engleza/CCEL/FATHERS2/npnfll4/toc.htm
2 Mc. 3, 17.
3 In. 20, 2.
4 Gal. 2, 9.
5 Mc. 10, 38-39.
6 In. 13, 25.
7 Gal. 3, 27.
8 Rom. 10, 15.
9 Le. 12, 35.
10Efes. 3,10.
11 In. 15, 15.
12 In. 15, 19.
13 în acest pasaj, Sf. Ioan Hrisostom arată lucrarea ermineutică a Duhului Sfânt: vorbeşte în  Sfinţi;  cunoaşte  cele  ale  lui  Dumnezeu  şi  le  descoperă;  face  active  simţirile duhovniceşti (ochi, urechi, gura) cu care „vedem cele viitoare ca prezente, privim de aproape pe cele din ceruri; are, de asemenea, şi funcţie anagogică (este drept/direct, stăpânitor, duce în ceruri).
14 Prima condiţie pentru înţelegerea cuvintelor Scripturii este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, curăţirea de patimi. Ea pune bazele drumului ascetic de dobândire a Duhului, Singurul care poate explica pe de-a-ntregul înţelesurile cuvintelor Sfintei Scripturi, ca Cel ce este autorul acesteia.
15 Mt. 7,6.
16 Ps. 18, 11.
17 Ps. 18,12.
18 în limba greacă apare cuvântul λάριγγος, iar în varianta sinodală folosită de noi este tradus cu limbă.
19 Ps. 118,103.
20 Ps. 118,103.
21 Is. 1, 19.
22  O altă premisă a actului ermineutic pentru Sfântul Ioan Gură de Aur este voinţa omului. Ea produce deschiderea omului spre primirea harului, fiind începutul drumului ascetic de curăţire în vederea împărtăşirii de har: la început prin cuvintele Scripturii şi prin contemplarea raţiunilor dumnezeieşti din făpturi, apoi prin contemplare luminii dumnezeieşti necreate.
23  Mt. 13,4-8.
24 Cei iniţiaţi în taina Botezului.

Omilia a II-a

Ioan 1, 1: „La început era cuvântul”
1. Dacă Ioan urma să ne grăiască şi să ne spună despre el însuşi, era necesar să vorbească şi despre neamul său, şi despre patria sa, şi despre educaţia sa. Dar pentru că nu el, ci Dumnezeu vorbeşte firii omeneşti prin el, mi se pare de prisos să mai cercetăm acestea. Sau poate că nu este prisos, ci foarte necesar. Pentru că dacă vei afla cine a fost, de unde [venea], din ce părinţi [se trăgea] şi de ce origine era, iar apoi vei auzi glasul lui şi întreaga lui filosofie, atunci vei şti cu siguranţă că toate acestea nu sunt ale lui, ci ale puterii dumnezeieşti care îi mişca sufletul.

Deci, care era patria lui? Nici una, un târg amărât al unui ţinut încă şi mai lipsit de cinste, care nu avea nimic bun de oferit. Pentru că despre Galileea vorbesc de rău şi cărturarii, zicând: „întreabă şi vezi, că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”25; o osândeşte şi israelitul cel adevărat26 atunci când zice: „Din Nazaret poate fi ceva bun”27. Şi fiind el dintr-astă ţară, nu era nici dintr-un sat important. Dar şi acolo nu era dintre oamenii importanţi, tatăl lui fiind un pescar sărac. Aşa de sărac era, că şi copiii şi-i ducea la această muncă. Ştiţi cu toţii că nimeni din cei care muncesc cu mâinile nu doreşte să-şi ia fiul şi să-l facă moştenitor al meşteşugului său, afară numai de cazul în care sărăcia îl apasă foarte tare; şi asta mai ales când meşteşugul este unul foarte dispreţuit, însă nimeni nu poate fi mai sărac, mai dispreţuit şi mai neînvăţat decât pescarii. Dar şi între aceştia, unii sunt mai de sus şi alţii mai de jos. Iar Apostolul nostru acesta şi în acestea este din clasa celor de jos28.

Pentru că nu pescuia în mare, ci într-un mic lac oarecare, unde stătea cu tatăl său şi cu Iacov, fratele său, dregându-şi mrejele rupte (care şi aceasta este o dovadă a sărăciei), din care vedem că nu avea nimic de-a face cu educaţia. La fel mărturiseşte şi Luca, scriind, că nu era numai un om simplu, ci şi neştiutor de carte. Şi pe drept cuvânt căci aşa de sărac cum era, nici măcar în piaţă nu obişnuia să meargă, nici nu şedea împreună cu oameni care să inspire încredere, ci, dedat cu totul pescuitului, rareori se întâlnea cu cineva, vorbind numai cu vânzătorii de peşte şi cu bucătarii. Cu ce era mai de preţ decât fiarele sălbatice? Nu ajungea oare să imite lipsa de grai a peştilor?

Să vedem, deci, ce spune şi despre ce lucruri ne vorbeşte acest pescar, care petrecea lângă lac şi lângă mreje şi peşti, care era din Betsaida Galileei, al cărui tată era sărac, şi sărac cu sărăcia cea mai cumplită, care era neînvăţatul cel mai lipsit de învăţătură, şi aceasta în ultima ei formă, care nu a învăţat literele nici în copilărie, nici mai târziu, după ce a fost împreună cu Hristos. Vorbeşte oare despre lucrurile din ţarini? Despre cele din râuri? Despre afacerile cu peşti? Căci despre astfel de lucruri s-ar aştepta cineva să-l audă pe un pescar vorbind. Dar nu vă speriaţi! Nimic din toate acestea nu o să auzim, ci despre cele din ceruri, despre care nimeni niciodată nu a mai aflat înainte de el. Fiindcă el vine să ne aducă aşa învăţături înalte şi vieţuire (petrecere, viaţă) grozavă şi filosofie prea bună, cum e şi normal [să fie] celui care vorbeşte insuflat din vistieriile Duhului, precum a venit la noi acum; şi mai mult, el [ne va vorbi] despre lucruri care nici celor ce sunt acolo (îngerilor, n.n.) nu le sunt cunoscute, aşa cum am spus mai înainte.

Sunt acestea ale pescarului? Spune-mi! Sau poate pe de-a-ntregul ale unui retor? Sau ale unui sofist sau filosof? Sau poate ale cuiva care s-a educat în înţelepciunea cea exterioară? Nicidecum. Căci acestea nu sunt filosofări ale unui simplu suflet omenesc despre firea aceea preacurată şi fericită, despre puterile ce sunt împreună cu ea, despre nemurire şi viaţa cea netrecătoare, despre firea trupurilor muritoare şi a celor ce apoi vor fi nemuritoare, despre iad, despre Judecata ce va să fie, despre răspunsul fiecăruia pentru cuvintele sale, pentru fapte, pentru gânduri şi cugete şi, pe de altă parte, să ştie ce este omul, ce este lumea, ce este omul adevărat şi ce este cel ce pare a fi [om] fără să fie însă, ce este răutatea şi ce este virtutea.

2. Unele dintre acestea le-au cercetat şi cei din jurul lui Platon şi a lui Pitagora. De ceilalţi filozofi nici măcar nu mai merită să amintim, devreme ce toţi au fost atât de ridicoli în abordarea acestor probleme. Iar ceilalţi care au fost fermecaţi cu totul de aceştia şi au crezut că aceştia sunt corifeii acestei ştiinţe, aceştia desigur sunt dintre ceilalţi, care au şi scris câte ceva de dragul vieţuirii în cetate şi au alcătuit şi legi, însă în toate au fost făcuţi de ruşine mai rău decât nişte copii. Pentru că făcând cu toţii cele ce sunt comune femeilor29 şi-au dat viaţa peste cap, au stricat cinstea nunţii, şi alte lucruri ridicole de felul acesta le-au dat ca legi, în felul acesta consumându-şi întreaga lor viaţă.

Iar în învăţăturile lor despre suflet nu s-au dat înapoi de la vreo grozăvie neruşinată, spunând că sufletele oamenilor devin muşte şi ţânţari, sau arbust, şi zicând că până şi Dumnezeu este suflet şi altele de acest fel susţinând cu neruşinare.

Dar nu numai acest lucru este vrednic de osândă, ci şi marea agitată30 a cuvintelor lor. Căci precum într-o mare curenţii se opun unul altuia, aşa şi aceştia nu se opresc niciodată la aceleaşi lucruri, devreme ce vorbesc bazându-se pe raţionamente ascunse şi şubrede. Acest pescar însă nu face aşa. Ci pe toate le spune cu siguranţă, şi, ca unul care stă pe piatră, nicidecum nu se abate. Şi pentru că a fost învrednicit să ajungă chiar în cele de nepătruns şi să îl aibă vorbind înlăuntrul său pe Domnul tuturor, nu a pătimit nimic din [greşelile] cele omeneşti. Aceia însă, ca unii care nici măcar în visurile lor nu au fost învredniciţi să calce în [palatele] împărăteşti, ci stau afară în piaţă împreună cu ceilalţi oameni şi cu mintea lor îşi închipuie cele nevăzute, aceia s-au rătăcit cu înşelare mare, vrând să grăiască despre cele negrăite, şi, ca nişte orbi şi beţi, s-au tras unul pe altul în această rătăcire a lor; dar nu numai unul pe altul, dar şi pe ei înşişi, schimbându-şi întotdeauna părerea despre cele [spuse] de ei.

Iar acest neştiutor de carte, omul simplu, cel din Betsaida, fiul lui Zevedeu, chiar dacă de mii de ori şi-ar râde elinii de aceste titluri ale sale de nimic, eu o voi spune cu mult mai multă îndrăzneală; chiar dacă neamul lui ar fi pentru aceştia un neam barbar şi că e departe de educaţia elină, prin aceasta mai luminoase se arată cele ale noastre. Pentru că barbarul şi neînvăţatul grăieşte unele ca acestea, pe care nimeni dintre oamenii de pe pământ nu le-a văzut vreodată. Şi nu numai că le grăieşte, dar şi convinge [despre ele] – cu toate că, doar aceasta31 să fi fost, mare minune ar fi. Acum însă ne aduce în acest sens şi o altă dovadă, şi mai mare, că cele pe care le spune el sunt inspirate de Dumnezeu, şi anume, faptul că el îi convinge pe toţi cei ce-l ascultă de-a lungul timpului. Deci cine nu se va minuna de această putere din lăuntru lui? Fiindcă şi aceasta, după cum am spus, este o dovadă suficient de mare că nu pune nici o lege cu de la el putere.

Deci acest barbar, care prin scrierea Evangheliei a cucerit toată lumea, prin trupul lui jumătate din Asia, unde odinioară filosofau toate găştile elineşti, fiind acolo înfricoşător demonilor, strălucind în mijlocul vrăjmaşilor şi nimicind întunecimea lor; care prin sufletul său a plecat către ţara aceea, care se potriveşte celui ce astfel de lucruri lucrează. Iar cele ale elinilor toate s-au stins şi au dispărut, în timp ce cele ale lui de fiecare dată devin şi mai strălucitoare. Pentru că de când au apărut acesta şi ceilalţi pescari, de atunci au tăcut învăţăturile lui Pitagora şi ale lui Platon, care la început au părut că vor rămâne, dar nici măcar după nume nu îi mai ştiu cei mulţi; şi deşi Platon a fost împreună petrecând cu regii cei tirani, după cum se spune, şi pe mulţi i-a avut prieteni, şi a mers pe mare şi în Sicilia, iar Pitagora a cucerit aproape întreaga Eladă şi a făcut acolo zeci de mii de feluri de vrăji. Fiindcă a vorbi cu boii (pentru că şi aceasta spun că ar fi făcut-o) nu este altceva decât vrăji¬torie. Şi este şi mai clar de aici; căci vorbirea cu animalele necuvântătoare nu a folosit cu nimic neamului omenesc, ba dimpotrivă, mai mare vătămare i-a adus.

Şi deşi firea oamenilor era mai potrivită pentru filosofie, totuşi el vorbea cu vulturii şi cu boii, după cum zic ei, făcând vrăji. Fiindcă nici firea necuvântătoare nu a făcut-o cuvântătoare (pentru că nici nu era în puterea omului să facă una ca asta), ci numai i-a înşelat pe cei lipsiţi de minte cu farse vrăjitoreşti şi, în loc să-i înveţe pe oameni cele folositoare lor, i-a învăţat că este acelaşi lucru să mănânce cineva fasole sau capetele celor ce l-au născut; şi apoi pe cei ce erau împreună cu el i-a convins că sufletul învăţătorului uneori a fost un tufiş, alteori o fată, iar alteori un peşte.

Oare nu pe drept toate acelea s-au stins şi au pierit cu desăvârşire? Şi pe drept cuvânt. Dar nu a fost aşa şi cu cele grăite de acest sărac şi neştiutor de carte. Pentru că şi sirienii, şi egiptenii, şi indienii şi persanii, şi etiopienii, şi nenumărate alte neamuri, după ce au tradus în limba lor cele spuse de acesta, oamenii barbari au învăţat să filozofeze.

3. Deci nu pe nedrept am zis că prin el lumea întreagă a devenit un teatru. Pentru că nu i-a lăsat pe cei de aceeaşi fire cu el, ca să se obosească în zadar cu firile necuvântătoarelor (care ar fi fost o încercare zadarnică şi ultima formă de nebunie), ci slobozindu-se de acestea32, ca şi de celelalte patimi, un singur lucru a căutat, ca lumea întreagă să afle ceva din lucrurile folositoare şi care pot să o mute de pe pământ la cer. De aceea, nu şi-a ascuns învăţătura în nici un fel de ceaţă sau întuneric, cum făceau aceia, care, punând înainte neclaritatea/nesiguranţa cuvintelor, ca pe un văl, încercau să ascundă răutăţile care zăceau în acestea, învăţăturile lui sunt mai limpezi decât razele soarelui. De-aceea s-au şi răspândit printre toţi cei de pe faţa pământului.

Pentru că nu a poruncit celor ce îl urmau să tacă timp de cinci ani, cum au făcut aceia, nici nu i-a învăţat aşa, să ajungă ca nişte pietre nesimţitoare, nici n-a spus poveşti cum că totul33 se află în numere, ci, lepădând această nebunie satanică şi stricătoare, a pus atâta simplitate în cuvintele sale, ca nu numai bărbaţilor şi savanţilor să le fie uşor să înţeleagă, ci şi femeilor şi copiilor să le fie toate clare. Fiindcă credea că acestea sunt şi adevărate şi folositoare tuturor celor ce ascultă; şi tot timpul de după el dă mărturie. Fiindcă a tras întreaga lume către el, şi viaţa noastră întreagă a eliberat-o de această ciudată tragedie, după auzirea cuvintelor acestora. De aceea noi care le ascultăm am prefera mai bine să fim lipsiţi de viaţă, decât de învăţăturile pe care acela ni le-a transmis.

Şi din acestea, ca şi de pretutindeni, este arătat acum că nimic omenesc nu este în învăţăturile lui, ci dumnezeieşti şi cereşti sunt aceste cuvinte, care au ajuns la noi prin acest suflet dumnezeiesc. Pentru că nu cuvinte izbitoare o să vedem, nici încâlceală de vorbe, nici vreo înfrumuseţare şi aranjare de nume şi predicate, care sunt de prisos şi fără de vreun folos (căci acestea sunt departe de orice filosofie), ci tărie neînvinsă şi dumnezeiască, şi putere nebiruită a învăţăturilor drepte, şi revărsare de nenumărate bunătăţi. Căci grija lor pentru modul expunerii era atât de excesivă şi demnă de sofişti, sau mai bine nu de sofişti, ci de băieţaşii fără de minte, încât chiar şi filosoful care era printre ei [primul] l-a introdus pe dascălul lor care se ruşina foarte tare de această artă şi care zicea judecătorilor că vor auzi de la el cuvinte spuse simplu şi fără premeditare, nu condimentate cu alte cuvinte, nici împodobite cu nume şi predicate. Fiindcă nu se cuvine, a zis, o, bărbaţi, la această vârstă să vin înaintea voastră şi să inventez discursuri ca un băieţandru.

Uită-te la această mare absurditate. Fiindcă acel lucru pe care învăţătorul lui, când a plecat, l-a caracterizat ca lucru de ruşine şi nevrednic de filosofie şi ca lucrul băieţandrilor, pe acesta l-a întrebuinţat mai mult decât toţi. Numai cinstea era aşa peste tot. Şi Platon nu are nimic de care să te minunezi, sau poate numai acest lucru (cinstea n.n.). Şi după cum atunci când dezveleşti mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dai înlăuntru numai de miros urât, de stricăciune multă şi oase goale, tot aşa şi învăţăturile filosofului, dacă le vei dezveli cuvânt cu cuvânt, vei vedea că sunt pline de urâciune, mai ales când filosofează despre suflet, pe care, pe de o parte, îl cinsteşte fără măsură şi, în acelaşi timp, îl huleşte.

Fiindcă aşa este această cursă diavolească, niciodată nu ţine calea de mijloc; ci prin excese către cele două extreme, îi face pe cei s-au prins în ea să ajungă la blasfemii. Pentru că numai ce zic că acesta (sufletul n.n.) aparţine fiinţei lui Dumnezeu, că imediat după aceea, după ce l-au înălţat fără măsură şi fără pic de respect, îl hulesc printr-o altă afirmaţie care depăşeşte limitele, băgându-l în porci şi în măgari şi în alte animale şi mai lipsite de cinste. Dar ajunge cu acestea! Sau mai degrabă şi acestea depăşesc măsura. Pentru că dacă ar fi fost să aflăm ceva folositor de la ei, trebuia să ne ocupăm mai mult cu ei: iar dacă vrem să observăm neruşinările şi absurdităţile lor, şi cele spuse de noi sunt prea destul.

De aceea, lăsând miturile acelora, să ne alipim de învăţăturile noastre, care ne-au venit de sus prin gura acestui pescar care nu are nimic omenesc. Haide, dar, să aducem în mijlocul nostru cuvintele acestea şi să ne amintim ceea ce v-am rugat la început, ca să luăm aminte cu grijă la cele ce sunt spuse.

Ce zice, aşadar, chiar de la început Evanghelistul acesta?

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”.

Vezi câtă îndrăzneală şi putere a cuvintelor? Vezi cum vorbeşte fără pic de îndoială, fără presupuneri, ci pronunţându-se categoric34? Aceasta este [o calitate] a dascălului, să nu fie schimbător în ceea ce spune. Fiindcă dacă cel care urmează să-i înveţe pe alţii are nevoie de altcineva care va putea să-l întărească cu siguranţă, nu printre învăţători trebuie socotit, ci în rândurile ucenicilor ar fi drept să fie. Iar dacă cineva ar întreba: „Pentru care pricină a lăsat Cauza Primă, şi ne vorbeşte întâi despre cea de-a doua?35″ noi vom evita să vorbim despre „prima” şi „a doua”. Pentru că Dumnezeirea este mai presus de numere şi de succesiunea timpului. De-aceea şi pe acestea le vom părăsi, când mărturisim că Tatăl nu este din nimeni, iar Fiul este născut din Tatăl.

4. Da, zice, dar de ce l-a lăsat deoparte pe Tatăl şi vorbeşte despre Fiul? Pentru că cel dintâi era arătat tuturor, şi dacă nu ca Tată, măcar ca Dumnezeu; în timp ce Unul Născut nu era cunoscut.  De-aceea pe drept cuvânt s-a grăbit să sădească numaidecât cunoştinţa despre El în cei ce nu-L cunoşteau. De altfel, nici despre Tatăl nu a rămas tăcut în cuvintele sale despre acestea. Şi priveşte numai, rogu-te, la priceperea sa duhovnicească. El ştie că la oameni fiinţa cea mai cinstită este cea mai bătrână şi care există mai înainte de toate, pe care îl primesc ca Dumnezeu. De aceea de la acestea pune el începutul, şi zice că este şi mai înainte existent şi Dumnezeu. Şi nu face ca Platon, care zice că uneori este minte36, alteori suflet, fiindcă acestea sunt străine de firea dumnezeiască şi neprihănită.

Şi [această fiinţă dumnezeiască] nu are nimic comun cu noi, ci este departe de orice părtăşie cu făptura – în ceea ce priveşte fiinţa, zic asta, nu în ceea ce priveşte relaţia. Exact din acest motiv L-a şi numit Cuvânt. Pentru ca urma să înveţe că Însuşi Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, ca să nu presupună cineva o naşterea pătimitoare37, anticipând şi eliminând prin numirea de Cuvânt orice presupoziţie rea şi arătând lămurit că Fiul este din El şi Se naşte în chip nepătimitor.

Vezi că, aşa cum am spus, nu a rămas tăcut despre Tatăl în cuvintele sale despre Cuvântul? Iar dacă aceste exemple nu sunt suficiente ca să acopere toată problema, să nu te miri. Doar vorbim aici despre Dumnezeu, care nu poate fi nici grăit, nici gândit în chip vrednic. De aceea şi acesta nicăieri nu a pus vreun nume fiinţei – fiindcă nu este cu putinţă să spunem ce este Dumnezeu în ceea ce priveşte fiinţa -, ci întotdeauna ni-L arată din lucrările Lui.

Iar acest Cuvânt oricine poate vedea cum, puţin mai încolo, este numit şi Lumină, şi Lumina iarăşi este numită Viaţă. Dar nu numai pentru această pricină L-a numit aşa. Aceasta a fost prima. Iar a doua pricină a fost că urma să ne vestească cele ale Tatălui: „Toate”, zice, „câte am auzit de la Tatăl, vi le-am vestit”38. Şi Îl numeşte şi Viaţă şi Lumină, pentru că din lumina cunoştinţei ne-a dăruit şi viaţa care vine din aceasta.

Şi nu există un nume, nici două, nici trei, nici mai multe care să ajungă să înveţe despre Dumnezeu, ci obişnuieşte să folosească multe [numiri] ca să poată să arate, fie şi neclar, ceva din însuşirile Lui. Şi nu L-a numit simplu Cuvânt, ci împreună cu adăugarea articolului, deosebindu-L de celelalte cuvinte şi prin aceasta.

Ai văzut că nu degeaba spuneam că din cer ne vorbeşte acest Evanghelist? Vezi aşadar cum chiar de la început, după ce a întraripat sufletul, a ridicat şi mintea celor care ascultă. Căci aşezându-o mai presus de cele sensibile, deasupra pământului, deasupra mării, deasupra cerului, o călăuzeşte şi mai presus de îngeri, şi mai presus de Heruvimi şi de Serafimi, şi mai presus de Tronuri, şi mai presus de începătorii, şi mai presus de Stăpânii, şi în chip simplu o convinge să păşească dincolo de întreaga zidire.

Deci ce se întâmplă? Dacă ne-a ridicat la o aşa înălţime, ar putea să ne oprească acolo? Nicidecum. Ci precum acela care ia pe cineva de pe ţărm în largul mării şi acela vede cetăţi şi ţărmuri şi limanuri, când îl duce şi mai în mijlocul mărilor îl desparte de cele pe care le-a văzut mai înainte, dar privirea aceluia nu se opreşte nicăieri, ci o duce spre contemplarea în nemărginit, aşa şi Evanghelistul, ducându-ne mai presus de toată făptura şi trimiţându-ne mai presus de veacul acesta, ne lasă ochiul atârnat în aer, fără să ne dea îngăduinţa de a ajunge la vreun oarecare sfârşit întru cele de sus, pentru că nu este nicăieri.

Ducând aşadar cuvântul către început, el întreabă care început; apoi, găsindu-l pe „era”, ajunge totdeauna în acelaşi loc cu mintea, fără să aibă unde să îşi oprească gândirea, ci, privind fără încetare şi neputând să se oprească undeva, se întoarce fiind istovit iarăşi către cele de jos. Pentru că „la început era” nu înseamnă nimic altceva decât o expresie care arată39 că există veşnic şi este infinit.

Ai văzut filosofie adevărată şi învăţături dumnezeieşti? Nu ca cele ale elinilor care pun [deosebire de] ani [între dumnezeii lor], şi despre unii zei spun că sunt bătrâni, iar alţii mai tineri. Nimic din toate acestea nu există la noi. Căci dacă este Dumnezeu (precum şi este) nu există nimic înainte de El; dacă este Creatorul tuturor, [înseamnă] că El este primul; dacă este Stăpân şi Domn al tuturor, toate sunt sub El, şi făpturi şi veacuri. Eu aş vrea să mă cobor şi la celelalte lupte, dar poate v-am istovit deja mintea. De aceea, după ce vă voi sfătui cele ce vă sunt de folos să le ascultaţi, şi în ceea ce priveşte pe cele deja spuse, şi pe cele ce vor fi grăite, iarăşi voi tăcea.

Care sunt acelea aşadar? Am văzut că mulţi au ameţit deja de lungimea celor spuse. Acest lucru se întâmplă când sufletul este îngreunat de greutăţile cele multe ale vieţii.

Căci precum ochiul, când este curat şi limpede, are vederea ascuţită şi nu oboseşte uşor când priveşte de aproape cele mai mici corpuri, iar pe când se revarsă asupra lui vreun lichid vătămător de pe cap, sau când urcă vreun fum înecăcios cu flăcări, acela nu îl lasă să mai vadă bine nimic, nici măcar din corpurile mai mari, la fel se întâmplă şi cu sufletul. Fiindcă atunci când este curat şi nu are nici o patimă să îl împiedice, priveşte cu putere la cele la care trebuie să privească. Dar când, tulburat de multele patimi, îşi pierde virtutea sa, către nimic înalt nu se mai poate mişca, ci oboseşte repede şi cade înapoi; şi se întoarce către somn şi moleşeală, ignorând cu totul cele ce l-ar putea interesa pentru virtute şi viaţă, şi nu le gustă defel cu prea mare bunăvoinţă.

5. Astfel, pentru a nu pătimi şi voi aşa (că n-o să încetez să vă îndemn totdeauna aceste lucruri), întăriţi-vă mintea, ca să nu auziţi aceleaşi lucruri pe care le auzeau credincioşii evrei de la Pavel. Căci şi acelora le-a zis [Pavel] că mult a fost cuvântul şi greu înţeles, nu pentru că aşa era natura acelui cuvânt, ci pentru că, zice, voi „v-aţi făcut greoi la auzit”40. Fiindcă este în firea celui slab şi bolnav să fie ameţit/deranjat şi de cuvântul scurt ca şi de cel lung, şi să creadă că sunt dificile chiar şi cele clare sau uşor de înţeles.

Dar nimeni dintre voi nu trebuie să fie aşa. Ci îndepărtând toată grija lumească, aşa să asculte fiecare aceste învăţături. Fiindcă atunci când cel ce ascultă este cuprins de dorinţa banilor, nu poate fi cuprins în acelaşi fel şi de dorinţa de a asculta; pentru că un singur suflet nu este de ajuns pentru mai multe dorinţe, ci una este nimicită de cealaltă şi, astfel sfâşiindu-se [sufletul] devine şi mai slab, şi [dorinţa] care stăpâneşte consumă toată [puterea] celeilalte în sine.

Aceasta se întâmplă în mod obişnuit şi cu copiii. Când cineva are un singur copil îl iubeşte pe acela peste măsură. Dar când ajunge tată al mai multor copii, dispoziţia lui41 se împarte şi devine mai slabă. Iar dacă acest lucru se întâmplă acolo unde stăpânirea şi puterea [acestei purtări] ţin de fire, iar cele iubite sunt din neam cu noi, ce vom zice despre dorinţa şi dispoziţia care ţin de alegere, şi mai ales, când aceste dorinţe sunt potrivnice una alteia? Fiindcă iubirea de bani este potrivnică iubirii de a asculta astfel de cuvinte.

În cer intrăm când intrăm în aceasta. Nu vorbesc despre loc, ci despre dispoziţie. Fiindcă e posibil ca şi pe pământ fiind să fii în cer, să îţi închipui cele de acolo şi să auzi cele de acolo.

Nimeni aşadar să nu aducă în cer cele ale pământului!

Nimeni, în acest loc fiind, să nu se îngrijească de cele de acasă! Fiindcă [omul] ar trebui să aibă cu el şi să păstreze câştigurile de aici şi acasă şi la piaţă, nu să îngăduie ca, şezând aici, să se încarce cu greutăţile casei şi din piaţă. De aceea intrăm lângă tronul învăţăturii ca acolo să ne curăţim de orice întinare din afară. Şi chiar dacă nu vom fi murdăriţi în această mică şcoală de cele ce se spun şi se fac afară, tot este bine să nu intrăm încă de la început.

Nimeni aşadar să nu se îngrijească în biserică de cele de acasă, ci şi acasă să fie mişcat de cele [spuse] în biserică. Mai de preţ decât toate să ne fie acestea. Fiindcă acestea sunt ale sufletului, iar acelea ale trupului. Sau mai bine acestea sunt de folos sufletului şi trupului. De aceea acestea să ne fie ocupaţia principală, iar toate celelalte doar ca nişte lucruri în plus. Fiindcă acestea sunt şi pentru viaţa viitoare şi pentru cea prezentă, pe când celelalte nu folosesc nici uneia, decât dacă sunt făcute după legea care s-a pus pentru ele. Aici nu aflăm numai cum vom fi după aceea şi cum vom trăi atunci, ci cum să ne şi orânduim viaţa de acum. Fiindcă această casă este spital duhovnicesc ca să ne vindecăm în ea de rănile pe care le primim din afară, nu să primim altele noi aici şi să rămânem cu ele. Căci dacă nu luăm aminte când vorbeşte cu noi Duhul Sfânt, nu numai că nu vom fi vindecaţi de [rănile] cele dintâi, ba chiar şi altele vom dobândi.

Să luăm aminte acum cu multă grijă la această carte care ni se descoperă acum. Căci nici nu va trebui să facem mult efort dacă vom învăţa cu exactitate principiile şi ipotezele; dimpotrivă, puţin ostenindu-ne la început, vom putea mai departe — după cum zice Pavel — să îi povăţuim şi pe alţii. Fiindcă acest Apostol este foarte mare şi este plin de multe învăţături despre adevăr, şi stăruie asupra lor mai mult decât asupra altora.

Să nu îl ascultăm aşadar superficial. Aceasta este pricina, de altfel, pentru care şi noi vom tâlcui câte puţin, ca să vă fie uşor de înţeles şi să nu vă fugă din minte. Să ne temem aşadar ca nu cumva să nu fim vinovaţi de cuvântul acela: „De nu aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”42. Fiindcă ce vom avea în plus faţă de cei ce nu au ascultat, dacă după ascultarea cuvintelor acestora vom merge acasă fără să ducem nimic, sau poate numai minunându-ne de cele ce s-au spus?

Îngăduiţi-ne să semănăm în pământ bun! Îngăduiţi-ne să fiţi atraşi de noi şi mai mult!

Şi dacă cineva are spini, să îi atingă de focul Duhului;

dacă cineva are inimă împietrită şi împotrivitoare, să o facă moale şi domoală folosindu-se de acelaşi foc;

dacă cineva, aflându-se pe drumuri, este călcat de tot felul de gânduri, să intre în cele mai dinlăuntru43 şi să nu rămână expus puterii celor care vor să năvălească peste el ca să îl prade, ca să vedem lanurile voastre pline de roade.

Fiindcă, dacă ne vom îngriji în felul acesta de noi înşine şi vom fi harnici către această ascultare duhovnicească, poate nu de toate odată, dar puţin câte puţin ne vom elibera de toate grijile vieţii.

De aceea să luăm aminte ca să nu se zică şi despre noi că [suntem] „ca o viperă surdă, care-şi astupă urechile”44. De care animal se deosebeşte un astfel de ascultător? Spune-mi! Şi cum nu va fi mai iraţional decât orice animal cel ce nu ia aminte la Dumnezeu care vorbeşte? Fiindcă dacă a fi om înseamnă a plăcea lui Dumnezeu, cel ce nu vrea să asculte ca Acesta să îl îndrepte nu este nimic altceva decât un animal.

Înţelege dar cât de rău este când Hristos vrea să ne facă din oameni asemenea îngerilor şi noi ne schimbăm din oameni în animale.

Fiindcă a sluji pântecelui, a fi stăpânit de pofta de bani, a te mânia, a muşca şi a lovi cu piciorul nu sunt ale omului, ci ale dobitoacelor.

Dacă dobitoacele au fiecare, după cum se spune, câte o patimă, şi asta după fire45, omul însă, care a respins începutul gândirilor46 şi s-a rupt de vieţuirea cea după Dumnezeu, dă voie tuturor patimilor în el, şi nu ajunge numai un animal, ci un monstru cu multe capete şi pestriţ, şi nici nu are conştiinţa [că este aşa] de la fire. Fiindcă toată răutatea lui este de la alegerea liberă şi de la voinţă47.

Dar să nu fie niciodată să ne închipuim acestea despre Biserica lui Hristos. Fiindcă suntem încredinţaţi despre voi că faceţi cele înalte şi care sunt pentru mântuire. Dar cu cât suntem mai încredinţaţi, cu atât mai mult nu vom înceta cuvintele de prevenire, ca, ridicându-ne la acest vârf al virtuţilor, să dobândim bunătăţile făgăduite. Pe care să ajungem cu toţii să le primim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Traducere şi note de Asist. drd. Sabin PREDA

Note:

OMILIA a II-a

25 In. 7, 52.
26  Sf. Ioan Hrisostom trimite la textul din In. l, 46 în care Natanael întreabă: „Din Nazaret poate să iasă ceva bun?”
27 In. l, 46.
28  Evanghelistul Marcu (l, 20) vorbeşte însă de faptul că Zevedeu avea totuşi „lucrători angajaţi” (μετά των μισθωτών), ceea ce ar demonstra că Ioan nu era chiar între cei mai săraci, devreme ce îşi permitea să angajeze ajutoare. La fel, în 16, l „Măria, mama lui Iacov (şi a lui Ioan)” cumpără miresme pentru a merge să ungă trupul lui Iisus, ceea ce presupune prezenţa ei în Ierusalim sau chiar deţinerea unei proprietăţi acolo. Această informaţie poate fi pusă în legătură cu cea din In. 18, 15, din care reiese că acel „un alt ucenic” (care se pare că era chiar Ioan) era „cunoscut arhiereului”, el intrând împreună cu Iisus în curtea arhiereului. Vezi, de asemenea, şi In. 19, 27 în care ucenicul cel iubit o ia „la sine” pe Măria, pasaj din care se poate deduce că Ioan avea o proprietate la Ierusalim.
29 Se referă oare la faptul că au făcut cu toţii (între ei) cele ce se fac de obicei cu femeile?
30  εΰριτΓος – de la canalul Euripe (Egribos) dintre Eubeea şi Beotia, renumit pentru curenţii săi alternativi. Acelaşi cuvânt îl aflăm şi în fraza următoare, folosit pentru a da imaginea schimbării continue de atitudine a filosofilor în problemele abordate.
31 Numai faptul de a grăi despre cele nevăzute.
32  De cele ale firii iraţionale.
33 το παν – întregul, universul
34  verbul αποφαίνομαι – a se pronunţa, de a rosti o sentinţă, a exprima ceva foarte categoric.
35  Este probabil una din problematizările filosofice ale neoplatonicienilor pe care au împrumutat-o şi arienii în argumentările lor, numind pe Dumnezeu Tatăl — Cauza Primă, iar pe Fiul Cauza Secundă. Era unul din argumentele filosofice pentru demonstrarea superiorităţii Tatălui faţă de Fiul. Sfântul Ioan Gură de Aur rezolvă sofismul prin viziunea corectă despre timp şi cauzalitate la Dumnezeu: Dumnezeu e mai presus de toate.
36  nous
37  Care ţine de schimbare, de devenire, care poate suferi vreo formă de schimbare. Arienii plecau în argumentarea lor de la conceptul naşterii unui om. Acesta, aplicat relaţiilor intratrinitare, poate duce uşor la ideea superiorităţii celui care naşte, a Tatălui, faţă de cel născut, Fiul. Şi aceasta din două cauze: 1. pentru că introduce un moment al naşterii, moment pe care cel care naşte îl precedă, iar cel născut îl urmează. 2. pentru că ceea ce este născut este supus devenirii, prin urmare, nu poate fi neschimbător ca şi Cel care a născut. Aceste argumente logice nu se aplică însă în cazul relaţiilor în veşnicie dintre Tatăl şi Fiul, pentru că veşnicia depăşeşte timpul şi devenirea, care ţine de curgerea timpului.   Prin   urmare,   naşterea   Logosului   din   Tatăl   nu   este   supusă   „pătimirii/ schimbării” pentru că este din veşnicie.
38  In. 15, 15. Textul grecesc al Sf. Ioan Gură de Aur diferă de varianta textului critic Nestle-Alland, ed. XXVII care are παρά του πατρός μου έγνώρισα νμϊν faţă de παρά του πατρός άπήγγειλα ΰ\ιιν din textul Sf. Ioan. Varianta Sf. Ioan Gură de Aur nu apare în ediţia critică nici măcar ca variantă textuală la acest pasaj. E posibil ca Sf. Ioan să fi citat din memorie acest pasaj, sau să fi adaptat pasajul evanghelic la discursul său, dat fiind faptul că cele două verbe pot fi traduse asemănător în unele cazuri.
39 Litt. un indicator.
40 Evr. 5,11.
41  Gr. διάββαι? – dispoziţie, stare, aplecare. Dispoziţia de a iubi, starea naturală de a-ţi iubi copilul sau copiii.
42  In. 15, 22.
43 Imaginea retragerii în cetate în vremea năvălirii popoarelor barbare.
44 Ps. 57, 4 (în Septuaginta este Ps. 57, 5).
45  Din firea lor. Sf. Vasile ,cel Mare spune cum fiecare animal, prin felul lui de a fi pe care îl are în fire, arată omului o patimă sau o virtute. (Omilii la Facere, Omilia a VII-a, PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1986, pp. 147-l56).
46 λογισμοί – raţionamente, cugetări, gânduri.
47 προαίρεση şi γνώμη

Posted under Omilii

Pentru care pricină, dar, la sfîrşitul lumii sînt mari şi multe nenorocirile ?

 Din  Revista „Glasul Bisericii”,  9-12/1983

OMILIE
LA CUVÎNTUL APOSTOLULUI ASUPRA ZILELOR DE PE URMĂ
de
Sfîntul Ioan Gură de Aur
[Migne 56, 271-280]

Traducere de Pr. D. FECIORU

1. Slab sînt şi sărac şi nepriceput în cuvintele cele de învăţătură; dar cînd văd adunarea voastră, îmi uit de slăbiciune, nu mai ştiu de sărăcie şi nepriceperea nu mi-o mai cunosc ! Atît de mare este mulţimea dragostei ce-mi arătaţi ! Asta e pricina că eu, vă întind masa sărăciei mele cu mai multă rîvnă decît cei înconjuraţi de multă bogăţie. Da, vai sînteţi   pricina acestei generozităţi ! Da, prin rîvna cu care-mi ascultaţi cuvîntul, deşteptaţi pe cei ce dorm, rămîneţi uimiţi de cele ce vă spun şi staţi atîrnaţi de limba celui care vă vorbeşte.

Tot aşa şi puii de rîndunică, cînd văd că se apropie mama lor, se pleacă în afara cuibului, îşi întind gîturile şi aşa îşi primesc hrana de la ea. Aşa şi voi cu multă rîvnă vă uitaţi , cel ce vă vorbeşte ; primiţi învăţătura pe care v-o aduce limba mea şi înainte de a-mi ieşi cuvintele din gură voi aţi şi prins înţelesul celor ce vă spun. Cine vă va ferici, şi pe voi şi pe mine, pentru cele care se petrec, pentru că, aşa cum spune Scriptura, grăiesc «Ia urechile celor ce ascultă»(). Comună ne este osteneala, comună şi munca ; comun ne este rodul muncii, comună şi plata. Pentru asta Hristos a fericit pe ucenici, spunîndu-le : «Fericiţi vă sînt ochii, pentru că văd şi urechi voastre pentru că aud!»()

Îngăduiţi-mi să vă spun şi vouă cuvintele acestea, pentru că şi voi arătaţi aceeaşi rîvnă: «Fericiţi sînt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud». Că urechile voastre aud, e lămurit; dar că şi ochii voştri văd, după cum vedeau atunci ucenicii,    aceasta voi încerca s-o dovedesc, ca nu vă fie pe jumătate fericirea voastră, ci desăvîrşit întreagă. Ce vedeau atunci ucenicii ? Vedeau morţi înviaţi, orbi cu vederea recăpătată, leproşi curăţiţi, demoni alungaţi, şchiopi cu picioarele în stare să meargă, orice beteşug al firii îndreptat. Acestea vedeţi şi voi acum, dacă nu cu ochii trupului, cu ochii credinţei. Aşa si ochii credinţei ! Văd cele ce nu se văd şi înţeleg cele ce nu sînt încă săvîrşite.

— Dar de unde se vede că ne este credinţa vedere şi vădire a celor ce nu se văd ?

— Ascultă-l pe Pavel care spune : «Credinţa este încredinţare despre lucrările nădăjduite, dovedire a lucrurilor nevăzute» (). Şi lucru minunat este că ochii aceştia ai trupului văd cele ce se văd, dar nu văd cele ce nu se văd; ochii credinţei, însă, cu totul dimpotrivă : nu văd cele ce se văd, dar văd cele ce nu se văd. Că ochii credinţei nu văd cele ce se văd, dar văd cele ce nu se văd, a arătat-o Pavel, grăind aşa : «Că necazul nostru de acum trecător şi uşor ne aduce nouă mai presus de măsură slavă veşnică covîrşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd» ().

— Dar cum poate vedea cineva pe cele ce nu se văd ?

— Cum altfel decît prin ochii credinţei ! Tot aşa spune Pavel şi în altă parte : «Prin credinţă înţelegem că s-au întocmit veacurile».

— Cum ? Că nu le vedem !

— Pavel spune mai departe : Că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd» (). Vrei să-ţi aduc şi altă mărturie, că ochiii credinţei văd pe cele care nu se văd? Pavel, scriindu-le odinioară galatenilor, spunea: «Vouă, în ochii cărora Iisus Hristos vi S-a zugrăvit răstignit» ().

2. — Ce spui, o, fericite Pavele ? Galatenii L-au văzut răstignit în Galatia ? — Cu toţii mărturisim că nu ! Că în Palestina, în mijlocul Iudeii, au fost patimile Domnului.

— Dar atunci cum L-au văzut răstignit galatenii ?

— Cu ochii credinţei, nu cu ochii trupului! Ai văzut că ochii credinţei văd cele ce nu se văd ? Galatenii L-au văzut pe Hristos răstignit de la atîta distanţă şi după atîta vreme ! Aşa vedeţi şi voi pe morţi înviaţi; aşa vedeţi şi voi astăzi pe lepros curăţit; aşa vedeţi pe slăbănog ridicîndu-se! Şi îl vedeţi mai bine decît iudeii care erau de faţă ; că aceia, deşi erau de faţă, n-au crezut în minune, dar voi, care n-aţi fost de faţă, credeţi. Aşa că pe bună dreptate v-am spus : «Fericiţi sînt ochii voştri pentru că văd !» ().

Vreţi să vă dau şi o altă dovadă că ochii credinţei văd cele ce nu se văd şi trec peste cele ce se văd? Că nici n-am putea vedea altfel pe cele ce nu se văd, dacă n-am dispreţui pe cele pe care le vedem. Ascultă-l pe Pavel care spune de Avraam că a văzut cu ochii credinţei născut pe fiul său Isaac şi aşa a primit făgăduinţa.

— Ce spune Pavel ?

— «Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit» (). Mare este puterea credinţei! După cum gîndurile oamenilor sînt «pline de frică şi neputincioase» (), tot aşa credinţa este tare şi puternică. «Avraam nu s-a uitat la trupul său amorţit». Vezi cum a lăsat deoparte cele văzute ? Că nu s-a uitat la bătrîneţe ! Şi doar bătrîneţea îi stătea înaintea ochilor ! Dar nu ! Avraam s-a uitat cu ochii credinţei, nu cu ochii trupului. De aceea n-a văzut bătrîneţea lui, nici amorţirea Sarrei.

Nu s-a uitat «la amorţirea pîntecelui Sarrei» () spune Pavel. Prin aceste cuvinte Pavel ne arată stîrpiciunea Sarrei. Neputinţa ei era îndoită; şi din pricina vîrstei şi din pricina slăbidiunii firii. Trupul îi era nefolositor pentru facerea de copii nu numai din pricină că era bătrînă, ci şi din pricină că însuşi pîntecele ei era amorţit; înainte de bătrîneţe, atelierul firii era nefolositor din pricina stîrpiciunii. Ai văzut cîte piedici ? Bătrîneţea bărbatului, bătrîneţea femeii; iar stîrpiciunea femeii mai rea decît bătrîneţea. Că mai cu seamă stîrpiciunea este piedică naşterii de copii. Şi totuşi pe toate acestea Avraam le-a trecut cu vederea; şi, prin ochii credinţei, s-a înălţat la ceruri, avînd temei al celor făgăduite puterea Celui Care a făgăduit. Pentru aceea «întru făgăduinţa lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredinţa, ci s-a întărit cu credinţa»(). Credinţa este toiag tare, port sigur; credinţa ne scapă de rătăcirea gîndurilor şi dă sufletului multă linişte.

«Fericiţi sînt ochii voştri, pentru că văd» (). Că trebuie să mă întorc neapărat la cuvintele acestea ale Domnului. Şi doar iudeii vedeau atunci cele făcute de Domnul ; dar Domnul nu le fericeşte vederea aceasta din afară; că vederea aceasta, ea singură, nu vede minunile; minunea o vede privirea cea dinăuntru. Iudeii vedeau pe orb şi ziceau : «Acesta este» ; «Nu este acesta!() Să chemăm pe părinţii Iui!» (). Îi auzi că se îndoiau de minune ? Vezi că nu este de ajuns vederea ochilor trupului pentru vederea minunii ? Cei care erau de faţă şi vedeau minunea spuneau : «Aceasta este ! Nu este aceasta !». Dar noi, care n-am fost de faţă, nu spunem : «Aceasta este ! Nu este aceasta !», ci spunem : «Aceasta este !». Ai văzut că nu sîntem vătămaţi cu nimic dacă nu sîntem de faţă, atunci cînd sînt de faţă ochii credinţei ; că nu ne este de nici un folos vederea minunii, atunci cînd nu sînt ochii credinţei ? Ce-au cîştigat iudeii aceia că au văzut minunea ? Nimic! Noi vedem minunea mai lămurit decît aceia !

Aşadar, pentru că ochii voştri văd minunea şi pentru că urechile voastre aud rostirea cu care vă fericeşte Hristos, haide să pun înaintea voastră mărgăritarele Scripturii.

Şi după cum Hristos n-a dat răspuns întrebărilor iudeilor, ci dimpotrivă le-a mărit şi mai mult nelămurirea, pentru că nu erau cu luare aminte la cele ce făcea şi spunea, tot aşa şi vouă, pentru că sînteţi cu luare aminte, trebuie să vă descopăr cele ascunse.

Ucenicii s-au apropiat de Hristos şi miraţi L-au întrebat : «Pentru ce le vorbeşti lor în pilde ?»(). Iar Hristos le-a răspuns:  «Pentru că ei văzînd, nu văd» (). Dar pentru că voi nevăzînd vedeţi, trebuie neapărat să nu vă vorbesc în pilde. Şi pentru că ei «auzind nu aud»(); dar pentru că voi, neauzind atunci, auziţi acum mai bine decît au auzit aceia atunci, trebuie   neapărat să nu vă lipsesc de masa aceasta. Că şi Hristos nu v-a fericit mai puţin pe voi decît aceia : «Pentru că M-ai văzut, ai crezut! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !» Nu fiţi, dar, trîndavi faţă de binele acesta, că adică n-aţi fost în vremurile acelea ci sînteţi în cele de acum! Dacă voieşti, nu vei fi cu nimic păgubit! Că mulţi din cei care au fost în vremurile acelea nu s-au folosit, pentru că n-au voit.

3. Care este, dar, textul care v-a fost citit din Scriptură ?

«Şi aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele»().

Pavel îi scrie lui Timotei cuvintele acestea în a doua sa epistolă. Înfricoşătoare este ameninţarea. Dar să fim cu luare-aminte ! Pavel lasă să se înţeleagă şi vremurile acestea şi cele de după acestea şi chiar cele de la sfîrşitul lumii. «Aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele». Scurt este cuvîntul, dar mare îi este puterea ! După cum parfumurile îşi arată bunul lor miros nu datorită cantităţii lor, ci naturii lor, tot aşa şi dumnezeieştile Scripturi nu ne oferă întregul lor folos prin mulţimea cuvintelor, ci prin puterea cuprinsă în cuvinte. Tămîia la fel este bine mirositoare prin ea însăşi ; dar dacă o pui pe jăratec, atunci îşi arată întreaga ei dulceaţă. Tot aşa şi dumnezeiasca Scriptură; prin ea însăşi este foarte plăcută; dar cînd pătrunde în sufletul nostru, ca şi cum ar cădea într-o căţuie, atunci umple toată casa sufletului cu bunul ei miros.

«Aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele». Vorbeşte despre zilele de la sfîrşitul lumii.

— Pentru ce-ţi spui acestea, o, fericite Pavele, pentru ce le spui lui Timotei, pentru ce le spui celor ce te aud ? Că aceştia, nu după multă vreme, aveau să moară, aveau să fie răpiţi şi n-aveau să mai vină peste ei grozăviile acelea şi oamenii răi.

— Eu, răspunde Pavel, nu văd numai cele prezente, ci prezic şi cele viitoare ! Nu mă îngrijesc numai de turma ce o am acum, ci sînt îngrijorat şi mă tem şi de turma ce va să fie.

Noi cei de acum abia de purtăm grijă de oamenii care sînt împreună cu noi; Pavel, însă, era plin de multă rîvnă şi pentru cei care nu se născuseră încă. Păstorul cel bun fereşte turma şi oile cînd lupii sînt departe, nu atunci cînd lupii năvălesc şi atacă.

Tot aşa şi Pavel, ca un păstor foarte bun, stînd pe locul înalt al dregătoriei profetice şi văzînd de sus mai dinainte fiarele care se năpustesc asupra turmei, prezice şi dă mai dinainte mărturie de atacul pe care fiarele îl vor da la sfîrşitul lumii, ca să-i pregătească pe cei care nu sînt încă născuţi şi să înconjure, prin profeţia sa, cu metereze întreagă turma sa. Că adeseori şi un tată, care-şi iubeşte neamul său, cînd clădeşte pentru copiii lui o casă mare şi strălucită, aşa o clădeşte ca să fie de folos nu numai acelora, ci şi nepoţilor şi celor după aceştia.

Tot aşa şi un împărat înconjură cu zid o cetate pe care o iubeşte; îi face zidul trainic, solid şi dăinuitor, ca să slujească nu numai generaţiei lui, ci să le fie de folos şi urmaşilor; nu-l face să reziste numai maşinaţiilor din vremea sa, ci să facă faţă şi atacurilor de mai tîrziu. Aşa a făcut şi Pavel. Da, epistolele apostolice sînt ziduri ale Bisericilor ; ele au întărit nu numai pe cei care au fost atunci, ci întăresc şi pe cei de mai tîrziu.

Pavel a făcut zidul acesta atît de puternic şi de trainic şi a înconjurat cu el întreaga lume, dîndu-i deplină siguranţă, încît şi cei de atunci şi cei de după aceea şi cei de acum şi cei care vor fi pînă la venirea lui Hristos să scape de orice atac al duşmanilor. Aşa sînt sufletele sfinţilor! Îşi iubesc fiii, le poartă de grijă, iar prin dragostea ce le-o poartă, pun în umbră dragostea tatălui şi mamei, biruiesc dragostea firească şi depăşesc durerile simţite de mame la naştere. Şi asta, pentru că sînt însufleţiţi de dragostea pe care le-o dă Duhul şi harul cel dumnezeiesc.

4. Vreţi să vă arăt iarăşi şi în alt chip că sfinţii nu poartă grijă de fiii lor aşa cum facem noi şi nici nu se tem numai de cele prezente ci şi de cele ce vor fi mai tîrziu ? Evanghelia ne spune că, fiind Domnul pe munte, s-au apropiat de El ucenicii Lui, oameni în vîrstă, care aveau să plece din lumea aceasta nu după multă vreme. Şi ce Îl întreabă ? Ce îi nelinişteşte ? De ce se tem ? Despre ce lucruri Îl întreabă pe Dascăl? Despre cele ce se vor petrece în viaţa lor sau despre cele ce se vor petrece puţin mai tîrziu ? Nicidecum! Dimpotrivă, pe toate acelea le lasă deoparte.

Şi ce Îl întreabă ? Îl întreabă : «Care este semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului ?»(). Ai văzut că şi ucenicii Lui Îl întreabă despre sfîrşitul veacului şi că se îngrijesc de oamenii ce vor fi mai tîrziu? Apostolii — şi ei cu toţii şi fiecare în parte — nu se uitau la cele ce-i priveau pe ei, ci la cele ale altora.

Iată, Petru, verhovnicul cetei ucenicilor, gura tuturor apostolilor, capul acelei frăţii, ocrotitorul întregii lumi, temelia Bisericii, omul care iubea fierbinte pe Hristos ! Pe Petru îl întreabă Hristos : «Petre, Mă iubeşti mai mult decît aceştia ?» (). De asta îi laud pe Petru, ca să cunoaşteţi că Petru Îl iubea cu adevărat pe Hristos. Că grija ce o ai de slugile cuiva este cea mai mare dovadă a dragostei ce o ai pentru stăpînul slugilor. Şi n-o spun eu asta, ci Însuşi Stăpînul pe Care Petru Îl iubea, că îi spune: «Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele!»(). Să vedem dacă Petru, ca păstor, păzeşte cu adevărat oile, dacă se îngrijeşte cu adevărat de oi, dacă le iubeşte cu adevărat, dacă este cu adevărat cu dragoste pentru turma lui, ca să cunoaştem bine că iubeşte şi pe Păstor. Da, Hristos a spus că aceasta este dovada iubirii. Aşadar acesta, Petru, a aruncat tot ce avea : mreaja şi tot ce avea în corabie ; a lăsat marea, meseria, casa. Să nu ne uităm că toate acestea erau puţine, ci că erau tot ce avea Petru. Să-i lăudăm rîvna lui ! Că şi văduva, care a pus doi bănuţi în cutia bisericii, n-a pus mulţi bani(), dar a arătat bogăţia bunei sale voinţe, ca şi Petru; şi el, în marea lui sărăcie, a arătat bogăţia rîvnei sale.

Da, ce sînt pentru altul moşiile, slugile, casele şi aurul, acelea erau pentru Petru mreaja, marea, meseria şi corabia. Să nu ne uităm, dar, dacă a lăsat puţine, ci dacă a lăsat totul. Aceasta este ceea ce se caută: nu dacă ai pus puţin sau mult, ci dacă n-ai pus mai puţin decît puteai să pui. Petru a lăsat totul : şi locul naşterii sale şi casa şi prietenii şi rudele şi însăşi siguranţa vieţii sale. Că pentru aceea s-a pornit poporul iudeu cu duşmănie împotriva lui. Că «se sfătuiseră iudeii că dacă cineva va mărturisi că Domnul este Hristos să fie dat afară din sinagogă»(). Tot ce-a făcut Petru arată că el nu s-a temut, că n-a avut îndoieli cu privire la Împărăţia cerurilor ; era puternic convins şi de faptele pe care le vedea, dar, înainte de fapte, de cuvîntul Mîntuitorului, că negreşit va moşteni Împărăţia cerurilor. Cînd Petru L-a întrebat: «Noi am lăsat toate şi am urmat Ţie ; ce va fi nouă ?» (), Hristos i-a răspuns : «Veţi şedea pe douăsprezece tronuri, judecînd pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israil »().

Toate acestea vi le-am spus, ca să nu-mi spuneţi că Petru se temea pentru viaţa lui, atunci cînd voi arăta că se neliniştea pentru cei care erau împreună robi cu el. Cum avea să se teamă, cînd Însuşi Cel ce avea să-l încununeze i-a vorbit de cunună şi răsplăţi ? Aşadar acest Petru, care a părăsit totul, care era deplin încredinţat despre Împărăţia cerurilor, iată ce spune cînd un bogat s-a apropiat de Hristos şi L-a întrebat: «Ce să fac, pentru a moşteni viaţa de veci ?» (); şi Hristos i-a spus: «Dacă voieşii să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vino de urmează Mie» (); apoi cînd bogatul s-a întristat, Hristos a spus ucenicilor Săi: «Vedeţi cît de greu vor intra bogaţii în Împărăţia cerurilor! Amin, amin, zic vouă, că mai uşor va intra cămila prin urechile acului, decît bogatul în împărăţia lui Dumnezeu»(), atunci Petru, săracul, cel încredinţat deplin cu privire la împărăţie, cel care nu se temea de mîntuirea lui, care era convins de cinstea ce-i era gătită acolo, Petru, deci, cînd a auzit acestea a spus : «Atunci cine poate să se mîntuiască ?» ().

— Pentru ce te temi, fericite Petre ? Pentru ce te nelinişteşti ? Pentru ce tremuri ? Ai aruncat totul, ai lăsat totul. Cuvintele spuse de Hristos îi privesc pe bogaţi ; pe ei îi învinuieşte Hristos. Tu eşti sărac şi în sărăcie trăieşti.

— Nu mă uit la mine, răspunde Petru  ci caut folosul celorlalţi.

De aceea Petru care era pe deplin încredinţat despre el, Îl întreabă pe Domnul despre alţii şi zice : «Atunci cine poate să se mîntuiască ?».

5. Ai văzut purtarea de grijă a apostolilor? Ai văzut că sînt un trup? Ai văzut că Petru se temea şi pentru cei din timpul lui şi pentru cei ce vor fi în viitor ? Tot aşa şi Pavel. De aceea spunea : «Şi aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele»(). Şi în alte locuri spune lucrul acesta. Pentru că Pavel avea să părăsească Asia şi să se ducă la Roma şi de acolo să plece în cer — că moartea sfinţilor nu este moarte, ci mutare de pe pămînt la cer, de la cele mai mici la cele mai bune, de la cei împreună robi la Stăpînul, de la oameni la îngeri — deci, pentru că avea să se ducă la Dumnezeu, Stăpînul universului, a rînduit bine pe toate cele ale lui. In timpul cît a fost cu ucenicii lui, i-a învăţat cu deosebită luare-aminte, că le spune : «Curat sînt de sîngele tuturor» (). N-am lăsat deoparte nimic, spune Pavel, din ce trebuia să-i ducă la mîntuire. Ce dar ? Pentru că s-a întărit pe sine însuşi, pentru că nu avea să fie învinuit de Stăpîn pentru cele din timpul vieţii sale, oare nu s-a interesat Pavel de sufletele celor de mai tîrziu ? Nicidecum ! Ci, ca şi cum ar fi avut de dat socoteală şi pentru acelea, aşa le spune şi acelora cu toată grija cuvintele pe care le-am citit şi acelea pe care le voi citi iarăşi: «Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma»(). Ai văzut cît era de legat de ei prin grija ce le-o purta ? Fiecare din noi ne grijiim de cele ale noastre, dar el, întîi-stătătorul turmei, de toţi. De aceea spune despre învăţători : «Care priveghează pentru sufletele voastre, ca unii care vor da seamă de ele» (). Într-adevăr, înfricoşătoare răspundere, ca să dai socoteală de atîta mulţime! «Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma, în care Duhul cel Sfînt v-a pus păstori şi episcopi» ().

— Ce s-a întîmplat, Pavele ? Pentru care pricină dai sfaturi ? Prevezi ceva cumplit ? Prevezi ceva greu ? Vreo primejdie, vreo nenorocire, vreun război ? Spune! Stai mai sus decît noi. Nu te uiţi numai la oile tale, ci le vezi mai dinainte şi pe cele ce vor fi. Spune pentru ce vesteşti acestea pentru ce dai sfaturi ?

— «Ştiu, spune Pavel, că după plecarea mea vor intra lupi răi în turmă»

Ai văzut ceea ce spuneam, că Pavel nu se neliniştea şi nu se temea numai pentru cei de pe timpul lui, ci şi pentru cei de după plecarea lui ? «Vor intra lupi» spune el; şi nu atît «lupi», ci «lupi răi, care nu vor cruţa turma»(). Îndoit este războiul: absenţa lui Pavel şi năvala lupilor; nici dascălul nu-i de faţă, iar cei care strică turma vor da năvală. Uită-te la viclenia fiarelor şi la cugetul oamenilor răi. Au pîndit absenţa dascălului şi atunci s-au năspustit asupra turmei.

— Ce dar ? Ne laşi, Pavele, fără apărare şi ne prezici numai greutăţi, fără să ne dai vreo mîngîiere ? Dar dacă faci asta, ne măreşti şi mai mult spaima, ne descurajezi pe noi care te ascultăm, ne slăbeşti nervii şi ne paralizezi mîinile !

Asta e pricina că le-a amintit mai întîi de Duhul: în care, Duhul cel Sfînt v-a pus păstori şi episcopi» (). Chiar dacă pleacă Pavel, dar este de faţă Mîngîietorul! Ai văzut cum le-a întraripat sufletele, amintindu-le de Dascălul cel dumnezeiesc, Care îi dădea şi lui tărie ?

— Dar pentru ce Pavel a băgat în ei frică ?

— Ca să le scoată trîndăvia din suflet. Cel care sfătuieşte trebuie să facă şi una şi alta : să nu-l facă pe cel ce-l sfătuieşte să prindă încredere prea mare, dar nici să nu-l lase să se trîndăvească şi iarăşi nici să-l sperie, ca să-şi piardă curajul. Amintind de Duhul Sfînt a scos din sufletul lui lipsa de curaj ; vorbindu-i de lupi, i-a alungat trîndăvia. «Lupi răi, care nu vor cruţa turma. Luaţi aminte la voi înşivă! »(). Nu m-am sfiit să v-o spun, le spune Pavel; gîndiţi-vă la mine».

Într-adevăr, e de ajuns să te gîndeşti la Pavel ca să capeţi curaj. Şi nu Ie spune atîtea doar să se gîndească doar la el, ci să se gîndească la faptele săvîrşite de el. Că nu le spune atîta doar ca să-şi aducă aminte de el, ci ca aducîndu-şi aminte să-l imite, Pavel a adăugat: «Aduceţi-vă aminte că trei ani, noaptea şi ziua, n-am încetat a vă sfătui, cu lacrimi şi cu toate acele plînsete, pe fiecare din voi. Nu vreau atîta să vă aduceţi aminte doar de mine, ci şi de timpul cît am stat între voi, de sfaturile ce vi le-am dat, de rîvna mea, de lacrimile mele şi de toate acele plînsete». După cum cei care îngrijesc pe bolnavi, cînd văd că bolnavii nu vor să primească mîncările şi doctoriile, cu toate cuvintele lor multe şi îndelungate, încep să lăcrimeze, ca să-i înduplece pe bolnavi, tot aşa a făcut şi Pavel cu ucenicii lui: cînd a văzut că este neputincios cuvîntul de învăţătură, a adus leacul dat de la-crimi.

6. Care om n-ar fi cuprins de durere cînd l-ar vedea pe Pavel scoţînd lacrimi şi plîngînd, chiar de-ar fi el mai nesimţitor ca pietrele ? Ai văzut că şi acolo a prezis cele viitoare ? Şi aici acelaşi lucru îl face, spunînd : «Aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele»(). Pentru ce Pavel spune cuvintele acestea lui Timotei şi nu spune : «Să ştie ce vor fi mai tîrziu că vor veni vremuri grele ?» Nu! Pavel îi spune lui Timotei: «Să ştii tu»!, ca să afli că şi ucenicul trebuie să se îngrijească de cele viitoare ca şi dascălul. Că dacă nu s-ar îngriji, nici n-ar arăta o grijă asemănătoare cu a dascălului. Tot aşa face şi Hristos. Cînd ucenicii s-au apropiat de El şi au voit să afle despre sfîrşitul lumii, Hristos le-a spus : «Veţi auzi de războaie»(), deşi n-aveau să audă ei. Că unul este trupul credincioşilor. Şi după cum cei de atunci au auzit de cele ce vor fi mai tîrziu, tot aşa şi noi aflăm de cele ce s-au petrecut atunci. Aşa cum am spus ; şi aceia şi noi sîntem un singur trup, strîns uniţi unii cu alţii, cu toate că noi sîntem în cea din urmă ceată a membrilor Bisericii. Trupul Bisericii nu-i despărţit nici de timp, nici de loc; sîntem legaţi unii de alţii, nu cu legăturile nervilor, ci prinşi din toate părţile cu legăturile dragostei. De aceea Pavel le vorbeşte acelora despre noi, iar noi auzim cele spuse acelora.

Se cuvine, însă, să cercetăm şi aceea pentru ce Scripturile vorbesc pretutindeni de necazurile care se vor aduna la sfîrşitul vieţii de acum ?

În altă parte, apostolul spune : «În zilele de apoi se vor depărta unii de credinţă» (), iar în textul nostru : «În zilele de apoi vor veni vremuri grele»(). Iar Hristos, de acord cu acestea, a prezis, spunînd: «La sfîrşitul lumii veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie () şi de foamete şi de ciumă»().

Pentru care pricină, dar, la sfîrşitul lumii sînt mari şi multe nenorocirile ?

Unii spun că şi creaţia se va îmbolnăvi şi va ajunge neputincioasă; după cum trupul, cînd îmbătrîneşte, atrage asupra lui multe boale, tot aşa şi creaţia, îmbătrînind, atrage asupra ei multe nenorociri. Se ştie, însă, că trupul îmbătrîneşte potrivit slăbiciunii şi legii firii, pe cînd ciuma, războaiele şi cutremurele nu vin din pricina îmbătrînirii firii şi nici nu vin peste creaţie bolile acestea, pentru că îmbătrînesc creaturile creaţiei — că a spus Domnul : «foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri» () — ci pentru că gîndirea oamenilor se va strica ; toate aceste nenorociri sînt pedepse pentru păcate, sînt leacuri pentru boalele oamenilor. Că atunci se vor înmulţi boalele omeneşti.

— Dar pentru ce se vor înmulţi atunci ?

— După părerea mea, pentru că cei vinovaţi vor ajunge şi mai trîndavi, pentru că judecata întîrzie, pentru că este amînată luarea socotelii, pentru că încă n-a venit Judecătorul. Ceea ce a spus Hristos şi despre sluga cea rea, că din pricina asta a ajuns mai trîndav. «Stăpînul meu întîrzie» a zis sluga aceea ; şi a început să bată pe celelalte slugi şi a risipit averea stăpînului său(). De aceea şi Hristos, cînd au venit ucenicii Lui şi au voit să cunoască ziua sfîrşitului lumii, nu le-a spus, pentru ca prin necunoaşterea celor viitoare să ne facă să fim necontenit pregătiţi, pentru ca fiecare din noi să fie mai sîrguincios, aşteptînd totdeauna sfîrşitul, cu nădejdea venirii lui Hristos.

De aceea cineva ne îndeamnă, zicînd : «Nu întîrzia a te întoarce la Domnul şi nu amîna din zi în zi, ca nu cumva să fii zdrobit tot amînînd»(). Necunoscut este sfîrşitul; şi pentru asta este necunoscut, ca totdeauna să fii sîrguitor. De aceea, ca un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului (). Nu ca să ne prade, ci ca să ne facă mai vigilenţi. Că cel care se gîndeşte că are să vină hoţul stă treaz, aprinde lumina şi veghează mereu. Tot aşa şi noi, aprinzînd lumina credinţei şi a unei drepte vieţuiri, să ţinem aprinse luminile noastre într-o continuă priveghere. Şi pentru că nu ştim cînd vine Mirele, trebuie să fim mereu pregătiţi, ca atunci cînd va veni să ne găsească treji.

7. Aş fi vrut să-mi lungesc cuvîntul, dar boala trupului, care m-a ţinut departe de voi atîta timp, abia m-a lăsat să spun atît cîte am spus. Lung a fost timpul despărţirii, nu după numărul zilelor, ci după starea sufletului meu.
Pentru cei ce iubesc, chiar un timp scurt de despărţire, pare nespus de lung. De aceea şi Pavel, care a stat despărţit puţină vreme de tesaloniceni, spunea : «Iar noi, fraţilor, fiind despărţiţi de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, cu atît mai mult ne-am sîrguit să vă vedem faţa voastră»().

Dacă Pavel, care ştia să filozofeze mai mult decît toţi oamenii, n-a putut îndura despărţirea o bucată de vreme, cum puteam eu să o îndur atîtea zile ?

Pavel n-a putut-o îndura deloc ; tot aşa şi eu, cu rămăşiţele bolii în mine, am alergat la voi, socotind că cel mai bun leac al bolii mele este întîlnirea cu dragostea voastră. Pentru mine a mă bucura de dragostea voastră mi-i mai de folos decît mîinile doctorilor şi mai trebuincioasă decît îngrijirea pe care mi-o dau ele. Facă Dumnezeu să mă bucur necontenit de ea, cu rugăciunile şi solirile tuturor sfinţilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Posted under Omilii

Cuvânt de învãtãturã în sfânta si luminata zi a slãvitei si mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

Cuvânt de învãtãturã

Al celui între sfinti Pãrintelui nostru Ioan Gurã de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului,
în sfânta si luminata zi a slãvitei si mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sã se bucure de acest Praznic frumos si luminat.

De este cineva slugã înteleaptã, sã intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului sãu.

De s-a ostenit cineva postind, sã-si ia acum rãsplata.

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, sã-si primeascã astãzi plata cea dreaptã.

De a venit cineva dupã ceasul al treilea, multumind sã prãznuiascã.

De a ajuns cineva dupã ceasul al saselea, sã nu se îndoiascã nicidecum, cãci cu nimic nu va fi pãgubit.

De a întârziat cineva pânã în ceasul al nouãlea, sã se apropie, nicidecum îndoindu-se.

De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, sã nu se teamã din pricina întârzierii, cãci darnic fiind Stãpânul, primeste pe cel din urmã ca si pe cel dintâi, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; si pe cel din urmã miluieste si pe cel dintâi mângâie; si acelui plãteste, si acestuia dãruieste; si faptele le primeste; si gândul îl tine în seamã, si lucrul îl pretuieste, si vointa o laudã.

Pentru aceasta, intrati toti întru bucuria Domnului nostru: si cei dintâi si cei de-al doilea luati plata.

Bogatii si sãracii, împreunã bucurati-vã. Cei ce v-ati înfrânat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-vã astãzi.

Masa este plinã, ospãtati-vã toti. Vitelul este mult, nimeni sã nu iasã flãmând.

Gustati toti din ospãtul credintei: împãrtãsiti-vã toti din bogãtia bunãtãtii.

Sã nu se plângã nimeni de lipsã, cã s-a arãtat împãrãtia cea de obste.

Nimeni sã nu se tânguiascã pentru pãcate cã din mormânt, iertare a rãsãrit.

Nimeni sã nu se teamã de moarte, cã ne-a izbãvit pe noi moartea Mântuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.

Prãdat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amãrãciune fiindcã a gustat din Trupul Lui.

Si aceasta mai înainte întelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amãrât întâmpinându-Te pe Tine jos: amãrâtu-s-a cã s-a stricat.

S-a amãrât cã a fost batjocorit; s-a amãrât cã a fost omorât, s-a amãrât cã s-a surpat, s-a amãrât cã a fost legat.

A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.

A prins pãmânt si s-a întâlnit cu cerul.

A primit ceea ce vedea si a cãzut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ti este moarte, boldul?

Unde-ti este iadule, biruinta?

Înviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.

Sculatu-s-a Hristos si au cãzut diavolii.

Înviat-a Hristos si se bucurã îngerii.

Înviat-a Hristos si viata stãpâneste.

Înviat-a Hristos si nici un mort nu este în groapã; cã Hristos sculându-Se din morþi, începãtura celor adormiti S-a fãcut.

Lui se cuvine slavã si stãpânire în vecii vecilor.

Amin!

Posted under Omilii

DESPRE IUBIRE

Din „Studii Teologice”, Nr. 2/2007, pp. 105-119
DIN SFINŢII PĂRINŢI AI BISERICII

Sf. Ioan Gură de Aur
DESPRE IUBIRE[1]

Între textele care alcătuiesc corpusul hrisostomic din ediţia lui J.-P. Migne, întâlnim patru omilii a căror temă centrală, exprimată în titlu, este iubirea. La acestea, se adaugă şi prima din cele 48 de Eclogae, o culegere de texte alese din opera Sf. Ioan Gură de Aur, alcătuită de către Teodor Dafnopates, un scriitor bizantin din sec. al XI-lea[2] .

Dintre cele patru omilii despre iubire, doar una a fost tradusă în limba română, de către pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, cu titlul „Despre dragostea desăvârşită, despre răsplata după merit a faptelor şi despre căinţă”[3] .

Pe celelalte trei le propunem acum publicului, tălmăcite pentru prima oară în limba română, venind să întregească, oarecum[4] , micul grupaj de scrieri despre iubire transmise sub numele Sf. Ioan Hrisostom.

Este de menţionat faptul că toate cele cinci texte pe care le-am pomenit nu beneficiază de ediţii critice; ba, mai mult, ele au fost incluse în corpusul „pseudo-hrisostomic”, între scrierile a căror paternitate este îndoielnică sau contestată (inter dubia et spuria).

Dacă aceste scrieri îi aparţin într-adevăr Sf. Ioan Gură de Aur, sau doar au fost puse pe seama lui, fie de către contemporanii săi, fie de către alţi scriitori bizantini următori anului 407, doar un studiu filologic cu temei o poate dovedi, după colaţionarea zecilor, sutelor, sau poate chiar miilor de manuscrise ce zac încă necercetate[5] .

Ceea ce ne interesează însă este măsura în care duhul Sfântului Ioan răzbate în aceste omilii despre iubire, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, pentru care şi oamenii – aflăm din traducerea de mai jos – sunt datori să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele.

Frumuseţea conţinutului este dublată de împodobirea retorică (vizibilă mai ales în primele două omilii), pe care am încercat să o păstrăm, pe cât posibil, şi în versiunea românească, în limitele binecunoscute ale oricărei traduceri, mai ales când limba-sursă depăşeşte cu mult posibilităţile de expresie ale limbii-ţintă.

Intâi de toate, am încercat să fim cât mai fideli textului originar, pentru a păstra proprietăţile fiecărei vocabule sau expresii, atât în literă, cât şi în duh, fără să căutăm „înfrumuseţarea” limbajului folosit de autor, prin corectarea lui în traducere, şi evitând orice aproximare de expresie care ar fi dus la devierea stilistică înspre un „aggiornamento” lingvistic hiperbolic, străin duhului bisericesc[6] .

Ţinând cont, aşadar, de nivelul stilistic al textului grecesc, plin de structuri retorice şi de poetisme, am socotit de cuviinţă să nu trădăm, sau, mai bine zis, să trădăm cât mai puţin limbajul – în sens larg – al Sf. Ioan Gură de Aur. De aceea, cititorul prezentei traduceri va întâlni, pe lângă suma consistentă a particularităţilor de limbă standard, şi trăsături morfologice şi, mai cu seamă, lexicale ale limbajului poetic arhaizant (de exemplu: „dănţuiesc”, „socot”, „a se sălăşlui”, „vistierie”, „a tocmi” etc), precum şi elemente lexicale ce ţin de limbajul bisericesc („a Se pogorî”, „inimă râvnitoare”, „prooroc”, „făţărnicie”, „a nădăjdui”, „a curaţi”, „a binevoi” etc).

La acestea, am pledat, în traducere, pentru respectarea figurilor de stil specifice genului omiletic, căutând să redăm, în limitele neputinţei, structurile retorice ale textului originar. Dar cel mai mult traducătorul s-a străduit să nu trădeze duhul Sf. Ioan Gură de Aur, astfel încât cititorul sau predicatorul să se simtă dăruit cu lucrarea iubirii dumnezeieşti în descoperirea de noi înţelesuri şi căi de urmat în atingerea desăvârşirii.

I. Despre iubire[7]

Niciun cuvânt nu este de-ajuns faptului de a vorbi despre iubire după vrednicie, pentru făptui că aceasta nu este de pe pământ, ci din cer.

Dar socot că şi limba îngerilor cu greu poate[8] să o cerceteze întocmai, fiindcă ea purcede neîncetat din mărinimia lui Dumnezeu. Aşadar, de vreme ce nici limba <îngerilor>[9], nici a oamenilor nu este potrivită pentru a o tâlcui cu deplină temeinicie, oare vom da şi noi înapoi? Nicidecum! Deoarece în faţa lui Dumnezeu sunt bine-primite şi jertfele cu totul bogate ale celor înstăriţi, dar şi jertfele celor lipsiţi de făţărnicie, <aduse> cu inimă veselă, chiar dacă se întâmplă să fie foarte mărunte, aşa cum jertfa acelei văduve care a aruncat doi bănuţi în cutia milei[10] a fost preferată <darurilor> celor care aduceau mult aur.

Astfel şi noi, punându-ne nădejdea în Domnul, sprijinitorul şi îndreptătorul celor rostite, să aruncăm, cu inimă râvnitoare, cei doi dinari ai iubirii în vistieria cugetului vostru. Căci socot că aceşti doi dinari sunt cele două porunci, „de care atârnă toată Legea şi proorocii”. Căci s-a spus de către Domnul în Evanghelii: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci <atârnă>[11] Legea şi proorocii”[12].

Iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele – două porunci strâns legate una de alta: cel ce o ţine pe una dintre acestea, dar pe cealaltă n-o ţine, acela n-o are nici pe cea pe care pare că o ţine. Căci, după cum nu se numeşte om un suflet fără trup, şi nici invers: trup fără suflet, tot aşa nu există nici iubire faţă de Dumnezeu, dacă nu-i unită cu iubirea faţă de aproapele. Şi nici invers: iubirea faţă de aproapele nu se numeşte iubire, dacă n-ar fi şi cea faţă de Dumnezeu.

De aceea, arareori vei găsi iubire desăvârşită.

Păgânii[13] nu o cunosc, chiar dacă par a avea iubire unii pentru alţii. Necunoscându-L însă pe Dumnezeu, sunt străini şi de aceasta.

Iudeii, chiar dacă au iubire unii faţă de alţii, urându-L[14] pe Domnul Legii care zice „să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta!”[15], agonisindu-şi în inima lor ură în locul iubirii, L-au răstignit pe Domnul slavei, după cum zice proorocul: „Şi <m->au răsplătit cu ură în locul iubirii mele”[16].

Iubirea aceasta n-au dobândit-o nici cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este creatură sau făptură, deşi au iubire unii pentru alţii. Dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cum Îl va numi pe Acesta Creator şi Făcător al lui Hristos, şi nu Mai’nainte-Născător[17]?

Sau cum poate spune cineva că-L iubeşte pe Fiul, dacă zice că Acesta este creatură sau făptură? Chiar dacă spune cineva că-L iubeşte pe Tatăl, dar pe Fiul nu-L iubeşte, se află departe de iubirea faţă de Tatăl, după cum zice Apostolul: „Cine nu-L are pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl”[18].

Iubirea aceasta n-o au <nici> cei care zic că Duhul este creatură sau făptură, chiar dacă par că-L mărturisesc şi-L iubesc pe Tatăl. Căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

Aşadar, cei care cugetă cu dreaptă credinţă despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh, aceia şi-au agonisit plinătatea iubirii. Iubirea mărturiseşte pe Tatăl, I se închină Fiului şi Îl preaslăveşte pe Duhul Sfânt; Iubirea nu desparte armonia Treimii.

O, Iubire, care vieţuieşti împreună cu îngerii, te hrăneşti laolaltă cu părinţii, locuieşti împreună cu proorocii, te lupţi împreună cu mucenicii, cânţi într-un glas cu apostolii şi ţii Biserica laolaltă[19]!

Iubirea nu ştie de vrăjmaş, duşman nu are, aduce o cunună de pace; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere şi slăveşte mulţimile înţelegătoare; iubirea, care nu încape în lumea <întreagă>, dar care se sălăşluieşte în inima smerită; iubirea-i mai dulce decât mierea şi laptele, având dulceaţa nu numai în gură, ci şi în adâncul inimii; iubirea se armonizează cu toate, prin ea s-au întemeiat cele e pământeşti, prin ea sporesc cele cereşti; iubirea, pentru care Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume: „căci într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat”[20] în lume pentru noi; iubirea ne-a învăţat să îndurăm cele din primejdii şi pe uscat, şi pe mare; pe mucenici iubirea îi desăvârşeşte, îi fericeşte, îi încununează; iubirea îl priveşte pe aproapele ca pe sine, iar pe cele ale sale le socoteşte comune tuturor; iubirea îşi asumă suferinţa aproapelui; iubirea găteşte masă de obşte tuturor, bogatului şi săracului, înţeleptului şi omului simplu; iubirea îndulceşte sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduieşte, iar pe cel umilit îl face să-nflorească; iubirea poartă flacăra nestinsă a fecioriei, iar pe cei apropiaţi îi cercetează cu grijă; iubirea deschide uşile împărăţiei, le aduce înăuntru pe fecioarele purtătoare de cunună[21], iar pe cei ce au vieţuit în căsnicie curată nu-i opreşte să intre; iubirea îndrăgeşte mila, iar celui ce o lucrează îi găteşte cununi dăurite; iubirea nu cunoaşte îngâmfare, ci îi slăveşte pe cei smeriţi; iubirea fuge de blesteme, îndrăgind binecuvântarea; pe bărbaţii şi pe femeile care se unesc în căsătorie iubirea îi sfătuieşte să vieţuiască într-un cuget şi nu voieşte nicicând să se depărteze unii de alţii; iubirea-i îndeamnă pe părinţi să-şi îndrăgească pruncii, iar pe copii să le slujească părinţilor ca unor stăpâni; iubirea-i sfătuieşte pe stăpâni să fie milostivi faţă de slujitori, iar pe slugi să-şi slujească stăpânii fără viclenie; iubirea aşează frica în afară şi aduce în inimi îndrăzneala către Dumnezeu; căci zice: „iubirea desăvârşită alungă frica”[22]; iubirea ne-a împletit nouă această cunună a părinţilor şi ne-a întemeiat dulce şi roditoare rădăcină a nădejdii, iubirea mână turma în staulul Bisericii şi-i dă să pască hrana plină de verdeaţă a Raiului; iubirea ne-a îndreptat auzul tuturor către o singură ascultare şi limba ne-a deschis-o; iubirea educă trupul, înflăcărează duhul şi curăţeşte[23] sufletul; iubirea slăveşte chinurile pustnicilor şi le deschide acestora strălucitoare sânurile Fiului; de care să ne învrednicească şi pe noi Stăpânul a toate, în vecii vecilor. Amin!

II. Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc
Traducere după textul grecesc din PG 61, 681-684

Iubirea, scara ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie.

Iubirea este împreună cu Tatăl pe tron şezătoare, iubirea uneşte cele pământeşti cu cele cereşti; pe aceasta nu-i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi <cum> s-o preamărească după cuviinţă.

Dar faptul însuşi arată că iubirea este cârmuitoarea vieţuirii celei mai bune. Căci ea încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte [25].

Căci, fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun Lui şi s-au unit[26] cu El.

Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc <această> armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale Duhului Sfânt[27], reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a Creatorului[28].

Din iubire pentru oameni a coborât Dumnezeu pe pământ şi cu oamenii a petrecut, nu închinat în temple ascunse şi retrase, ca odinioară, ci S-a pogorât împreună-locuitor cu oamenii întru asemănarea şi convieţuirea cu noi, pentru ca, apropiindu-ne pe toţi întru legătura Aceluiaşi Duh, să ne facă un singur trup şi un singur duh.

Fiind iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului şi a Duhului <Sfânt>, pe cele risipite le adună, iar pe cele înstrăinate şi le face prietene.

O, lucrare minunată a lui Hristos, iubirea!

O, taină a mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul Său Cel Unul-Nâscut; căci, zice <Apostolul>, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”[29].

Iubirea rabdă cu bucurie necazurile pentru aproapele, o prin iubire ni se porunceşte să fim slujitori unii altora: căci <zice>: „prin iubire slujiţi unul altuia!”[30]; bunurile personale, ale fiecăruia în parte, iubirea le face comune tuturor; iubirea ţi-1 arată pe aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi şi te face să-i porţi păcatele ca şi cum ar fi ale tale[31].

Întru puţine te vei mânia, iar pe cele mai multe le vei răbda. Prin iubire creşte E turma lui Hristos; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere, toceşte armele vrăjmaşilor, aduce cu sine uitarea de toţi vrăjmaşii şi aşează în lume vieţuirea paşnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va <mai> ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să se războiască”[32].

De aceea zice: „Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, până ce se va răpi luna”[33].

Strălucită este şi pilda vieţuirii paşnice!

O, iubire, întemeietoare a fericitei păci, care-l alungă pe demon, duşmanul şi vrăjmaşul oamenilor!

<O, iubire>, din pricina căreia se tânguieşte diavolul pentru oamenii cei paşnici, dar prin care îngerii se bucură împreună, văzând în oameni însuşi chipul păcii lor!

<O, iubire>, prin care noi suntem voioşi unii faţă de alţii, iar vederea fratelui de către frate este mai mare decât orice altă bucurie!

De bună seamă, Pavel spune că venirea lui Tit îi aduce mângâiere în necazuri[34]; iar când nu este lângă el, nu are tihnă în suflet.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de fraţi – două lucruri de nedespărţit Şi această poruncă avem de la Dumnezeu, zice Ioan, ca cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-şi iubească şi fratele. Căci aceasta i-a spus-o şi lui Petru: „Dacă mă iubeşti, paşte oile Mele!”[35], adică: arată-ţi iubirea faţă de Păstor, purtând grijă de oi cu multă râvnă.

Aşadar, pe cât de neclintit este un zid întărit prin buna întocmire[36] a unor pietroaie făcând să se abată năvălirile vrăjmaşilor, tot aşa este şi obştea sfinţilor, bine închegată prin legăturile iubirii[37], <abătând> ispitele diavolului.

Şi <vezi> ce podoabă de preţ au plantele sădite în şiruri, sau ce rânduială este într-o oaste bine întocmită, care înaintează în ordine şi în linie de luptă! De bună seamă că acestea din urmă aduc[38] desfătare; dar mai fermecător şi mai plăcut decât toate este frumuseţea armoniei fireşti a celor care s-au închegat întru iubire. Căci însemnată se arată aceasta în ochii Domnului şi la mare cinste.

Ascultă-l pe David, sau mai degrabă harul Duhului Sfânt: „Iată, zice, ce este mai frumos şi mai plăcut..” – <nu zice> nimic altceva, nici un alt <cuvânt> de pe pământ ci: „… decât să locuiască fraţii laolaltă?”[39] – ca un mir vărsat deasupra capului. Îngeri dănţuiesc împrejurul cetei noastre şi se bucură pentru noi, că le urmăm pilda de viaţă. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face bucurie în cer[40], după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru aşa mare mulţime a celor ce se mântuiesc.

Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului şi vânturătoare demonilor! -când ne vom aduna laolaltă în coruri, într-o singură suflare şi-ntr-un singur cuget spre a-I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea Heruvimilor, şi când vom urma pilda preaslăvitei <lor> cântări.

Căci precum aceia, urmând unul celuilalt aduc cântare întreit-sfântă, tot astfel şi noi, adunându-ne, după modelul lor, în două coruri şi dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare duhovnicească.

Celor din afară le stârneşte mirare, dor celor ce privesc şi râvnă celor ce aud, iar în noi se descoperă o pricepere[41] dumnezeiască şi lucrătoare, prin care simţim cum sunt smulse din noi toate pricinile relei purtări şi ale dezbinării.

Prin noi, toţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe pământ vieţuirea cea cerească. De aceea Pavel ne-a învăţat să avem cu toţii un singur cuget şi acelaşi lucru să-1 spunem[42]; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până şi buna înţelegere între femei, pentru ca şi adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei îngerilor.

De aceea zice <Apostolul>: „Le rog pe Euodia şi pe Syntyche să aibă acelaşi cuget întru Domnul”[43].

Ne porunceşte ca fiecare să-l socotească pe celălalt mai presus decât el, ca să nu fim dezbinaţi <gonind> după onoruri sau, mai degrabă, după slavă deşartă, ci pentru ca, cinstindu-1 pe aproapele nostru, să fim uniţi si să ne socotim laolaltă.

De bună seamă, ale noastre sunt măreţe, dar, cu adevărat, cât de minunate[44] sunt cele ale sfintei şi dumnezeieştii iubiri!

Să vedem, dar, şi învăţăturile Legii, căci acestea învaţă cu folos. Să nu-1 dispreţuieşti[45] – zice <Domnul> – pe cel nevoiaş, ci dă-i de pomană e celui necăjit; să se bucure săracul de roadele tale[46] şi să-i fie lui spre hrană prinosul secerişului şi al recoltei; în al şaptelea an, şi robul să fie lăsat liber, iar în al cincizecilea an toată datoria să fie iertată; şi cei care şi-au vândut averile să le ia îndărăt, fără să plătească vreun preţ.

Dobândă să nu ceri[47], „să nu iei drept zălog nici moara, nici piatra ei de deasupra”[48], şi nici haina săracului[49], şi să nu dai năvală ca să-ţi iei zălogul cu de-a sila.

Să nu laşi de izbelişte boul aproapelui tău, chiar dac-ar fi să-ţi fie duşman; ba să-i duci înapoi şi animalul rătăcit, slujindu-i ca unui prieten şi dezlegând duşmănia atunci când ţi se oferă prilejul.

Iar toate aceste porunci pentru nimic altceva <n-au fost date> decât pentru iubirea cea sfântă şi de Dumnezeu mult-dorită, căci spre aceasta ţintesc[50] şi poruncile Evangheliei.

Deci, după ce <Domnul> a rostit multe <porunci> spre plinirea Legii, a adăugat: „Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce caută să vă vatăme”[51], sfărâmând duşmănia şi sădind iubirea întru toate.

Fie ca nevoia voastră de a vă iubi unii pe alţii să nu fie îndestulată niciodată!

Căci zice Pavel: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul!”[52].

Căci, aşa cum căutăm de mâncare în fiecare zi, iar îndestularea nu ne opreşte de la a căuta de mâncare în fiecare zi, ci, cerând aceasta de la natură, o simţim ca pe o necesitate – tot aşa, şi în privinţa iubirii, să păzim acelaşi model.

Zice <Ecleziastul>: „nu se va îndestula ochiul de privit, şi nici urechea de auzit”[53].

Dulce le este ochilor lumina şi nimeni <vreodată>, privind, n-a obosit la ochi, şi nici n-a obosit cineva la urechi auzind; tot aşa trebuie ca şi lucrarea cea râvnită a iubirii să o îndeplinim fără zăbavă şi să nu ne-o îndestulăm niciodată.

Căci apa multă nu va putea să stingă iubirea; căci zice <Apostolul>: „rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, iubirea”[54]. Căci precum era de la-nceput, aşa va fi păzită în veac. Pe aceasta urmând-o, fie să dobândim bunătăţile veşnice întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia <I se cuvin> slava şi puterea, în vecii vecilor! Amin!

III. Despre iubire
Traducere după textul grecesc din PG 62, 769-772

Bine a zis Domnul că „povara Mea este uşoară”[56].

Căci ce greutate sau ce osteneală este să-i ierţi fratelui tău greşelile uşoare şi neînsemnate, iar <păcatele lui> lui să-i fie îngăduite şi îndreptăţite pe dată?[57]

N-a zis: „Adu-mi averi, sau vite, sau ţapi, sau postire, sau priveghere”, ca să nu zici că „nu am, nu pot”, ci ceea ce este uşor şi lesne şi grabnic, aceasta a poruncit, zicând: „Iartă-i fratelui tău greşelile, iar Eu ţi le voi ierta pe ale tale! Tu ierţi păcate uşoare, pesemne oboli mărunţi, fie şi o sută de dinari; Eu îţi iert cei zece mii de talanţi[58].

Iar tu doar ierţi, fără să dăruieşti nimic; Eu însă dăruiesc iertare, dar adaug prin har[59] şi tămăduirea, şi împărăţia.

Iar darul tău atunci îl voi primi, când vei face pace cu vrăjmaşul tău, când nu vei avea vrajbă împotriva cuiva, când nu va apune soarele peste mânia ta[60], când vei avea pace şi iubire către toţi; atunci şi rugăciunea ta va bineprimită, şi casa ta va fi binecuvântată, şi tu vei fi fericit.

Dar, dacă tu nu te împaci cu fratele tău, cum ceri de la Mine iertare? Tu calci cuvintele Mele şi-Mi porunceşti iertare? Eu, Stăpânul, poruncesc şi tu nu iei aminte? Iar tu, robul, cum de cutezi să aduci rugăciune înaintea lui Dumnezeu, sau jertfă, sau pârgă din roade, câtă vreme eşti învrăjbit cu o cineva? Căci, după cum tu îţi întorci faţa de la fratele tău, aşa şi Dumnezeu îşi va întoarce ochii de la rugăciunea ta şi de la darul tău; de vreme ce Dumnezeu este iubire, nici cele săvârşite în afara iubirii nu-şi vor găsi bunăvoinţa în El.

Cum, dar, va primi Dumnezeu rugăciunea unui ucigaş, sau darul lui, sau pârga roadelor lui, dacă nu se va pocăi mai întâi, după poruncă?

Dar îmi vei zice, de bună seamă: «eu nu sunt ucigaş», iar Eu îţi voi arăta că eşti ucigaş, ba chiar Ioan Teologul te vădeşte, zicând: «Cel ce-şi urăşte fratele e ucigaş de frate[61]»”.

Aşadar, fraţii mei iubiţi, să nu socotim nimic mai de preţ decât iubirea, şi nici să nu ne străduim să dobândim ceva în afara ei!

Nimeni să nu aibă ceva împotriva cuiva, nici să nu răsplătească răul cu rău; „soarele să nu apună peste mânia voastră”[62]; ci să le iertăm datornicilor noştri toate greşelile[63].

Căci ce folos, copiii mei, dacă cineva le are pe toate, dar nu are iubirea mântuitoare?

De va face cineva ospăţ mare, ca să-1 cheme pe împărat şi pe căpetenii, şi va pregăti toate din belşug, ca să nu-i lipsească nimic, dar nu va avea sare, se va putea el înfrupta din acel ospăţ? Nu, de bună seamă, ba, la plecare, şi-a pierdut şi răsplata, iar ostenelile şi le-a risipit. Ba şi-a agonisit şi ocară din partea celor pe care i-a chemat.

La fel, deci, şi aici: ce folos să te trudeşti în vânt? Fără iubire, tot lucrul şi toată fapta este necurată, chiar dacă şi-ar agonisi cineva fecioria, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar priveghea, sau dacă se roagă, sau dacă face ospăţ săracilor, chiar dacă ar părea că aduce daruri sau pârgă de roade, chiar dacă ar ctitori o biserică, sau dacă ar face orice altceva, fără iubire, toate acelea vor fi socotite nimic în faţa lui Dumnezeu. Căci Domnul nu binevoieşte în ei[64].

Ascultă-l pe Apostol zicând: căci cel care are vrajbă împotriva fratelui său şi pare să-I aducă jertfă lui Dumnezeu[65] e ca cel ce jertfeşte un câine şi <aceste daruri> plata desfrânatei se vor socoti[66].

Să nu voieşti, aşadar, să faci ceva fără iubire, căci iubirea acoperă mulţimea păcatelor.

O, ce bunătate dispreţuim!

O, de câte bunuri ne lipsim, şi de câtă bucurie, fără să dobândim iubirea! Pe aceasta nevrând Iuda să o dobândească, a ieşit din ceata Apostolilor, părăsind lumina cea adevărată, şi, urându-şi învăţătorul şi pe propriii lui fraţi, umbla în întuneric. De aceea şi mai-marele[67] Petru zicea: „<apostolia din care> a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui”[68].

Şi iarăşi zice Ioan Teologul: „Cel ce-şi urăşte fratele este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii”[69]. Iar dacă ai zice: „Deşi pe fratele meu nu-1 iubesc, Îl iubesc e totuşi pe Dumnezeu”, te vădeşte Ioan, zicând: „Dacă cineva zice: «Îl iubesc pe Dumnezeu!», dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Căci cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care 1-a văzut, cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut?”[70].

Aşadar, cel ce are iubire pentru toţi fraţii şi nu are vrajbă împotriva cuiva, cel care împlineşte cuvântul Apostolului: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”[71], acela Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este ucenic al Celui Ce zice: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii”[72].

Este deci limpede că ucenicii lui Hristos după aceasta vor fi cunoscuţi: după adevărata iubire.

Cel ce are ură împotriva aproapelui său, chiar dacă pare că-L iubeşte pe Hristos, este mincinos şi se înşeală pe sine însuşi[73]. Căci zice Apostolul Ioan: „Această poruncă o avem de la El, ca cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu să-1 iubească şi pe fratele său”[74]; şi iarăşi <zice> Domnul: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuti. De aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorocii”[75].

O, neînchipuită minune! Că cel ce are iubirea nefăţarnică, împlineşte toată Legea. „Căci iubirea este plinirea Legii”[76], după cum zice Apostolul.

O, putere nespusă a iubirii!

O, putere nemăsurată a iubirii! Nimic nu-i mai de cinste decât iubirea, nici în cer, nici pe pământ.

De aceea, Apostolul Pavel, învăţând că nimic nu-i pe măsura iubirii, a scris şi a trimis la marginile lumii, zicând: „Fraţilor, nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul”[77] şi să vă puneţi viaţa unul pentru altul! Căci aceasta este iubirea: capul tuturor virtuţilor, sarea virtuţilor.

Iubirea-i „plinirea Legii”, iubirea-i mântuire negreşită.

Aceasta de la început a biruit în inima lui Abel, aceasta s-a făcut cârmuitoarea lui Noe, aceasta a lucrat împreună cu patriarhii, aceasta 1-a scăpat pe Moise, aceasta 1-a făcut pe David locaş al Sfântului Duh, aceasta s-a sălăşluit în prooroci, aceasta 1-a îmbărbătat pe Iov.

Şi de ce nu le spun pe cele mai de seamă? Aceasta L-a coborât la noi pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Prin iubire, Cel fără de trup Se întrupează, Cel fără de început începe, Fiul lui Dumnezeu Fiu al Omului Se face; prin iubire se rânduiesc toate cele către mântuire; moartea a fost nimicită, diavolul a fost răpus, Adam a fost chemat, iar Eva a fost eliberată.

Prin iubire s-a făcut o singură turmă[78] a îngerilor şi a oamenilor; prin iubire blestemul s-a dezlegat, Raiul s-a deschis, viaţa s-a descoperit, împărăţia cerurilor s-a vestit. Aceasta, prinzându-i în mreje pe cei ce pescuiau peşti, i-a făcut pescari de oameni[79], aceasta i-a îmbărbătat pe martiri, luptând laolaltă cu ei, aceasta a arătat cetăţile pustii, aceasta a umplut munţii şi peşterile cu cântări de psalmi, aceasta i-a arătat una pe îngeri şi pe oameni, iar pe bărbaţi şi pe femei i-a făcut să păşească pe calea cea strâmtă şi îngustă. Dar, până să-L urmăm pe Cel necuprins …[aici se intrerupe textul grecesc al acestei omilii][80]
(traducere din lb. greacă de Octavian Gordon)

Posted under Despre iubire,Omilii

Omilia I – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din “Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

I

A celui între sfinţi,
Părintele nostru Ioan Gură de Aur,
arhiepiscop al Constantinopolului,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu[1],
împotriva anomeenilor[2], cuvântarea întâi,
rostită în timpul plecării episcopului[3]

Cum se face că, iată, păstorul nu este prezent, iar turma se menţine cu tărie în cea mai desăvârşită ordine? Izbân¬da păstorului chiar aceasta este, ca turma să-şi arate deplina străduinţă nu numai când el este de fată, dar şi când el este plecat, în privinţa anima¬lelor lipsite de raţiune, când nu este prezent cel care le mână la păşune, este necesar să fie închise în staul, căci altfel, fără călăuză, vor fi gata să iasă spre a se lăsa pierdute într-o lungă rătăcire. Însă nimic asemănător în ce vă priveşte, de vreme ce, fără să fie prezent păstorul, aţi sosit în ordine desăvârşită la păşunile rânduite vouă.

Mai mult decât atât, este prezent şi păstorul, chiar dacă nu în carne şi oase, ci prin rodul lucrării sale şi chiar dacă nu vă este în preajmă cu trupul, este aici prin buna ordine în care se află turma sa. De aceea şi eu cu atât mai mult îl admir şi mă bucur că a avut puterea să vă insufle o asemenea străduinţă. Căci şi pe un comandant de oşti îl preţuim cel mai  mult când, fără să fie prezent, trupele sale se găsesc in ordine, în acelaşi chip se referea şi Pavel la ucenicii săi când spunea:

„Drept aceea, iubiţii mei, după cum m-aţi ascultat întotdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult în absenţa mea” (Fil. 2, 12).

De ce „cu atât mai mult în absenţă”? Deoarece, câtă vreme păstorul este prezent, dacă lupul [4] s-ar năpusti asupra turmei, ar fi alungat cu uşurinţă din preajma oilor, în schimb, când nu este nimeni să le apere, turmele vor fi cuprinse de cumplitul zbucium al spaimei. Mai mult decât atât, cel ce se află cu turma va împărţi cu ea răsplătirile pentru străduinţă, însă nefiind acolo, lasă să se arate limpede propria lor izbândă. Aceste cuvinte vi le rosteşte deopotrivă şi învăţătorul vostru acum plecat, fiindcă nu îi vede pe însoţitorii lui de acolo care îi stau în preajmă la fel de bine cum vă are în faţa ochilor săi pe voi, chiar dacă sunteţi departe de el.

Îi cunosc iubirea sa mistuitoare, înflăcărată, caldă şi de nestăvilit, care îşi are rădăcinile în cea mai mare profunzime a cugetului său şi de care se îngrijeşte cu cea mai aprinsă străduinţă, într-adevăr, el ştie cu temeinicie că iubirea este rădăcina, izvorul şi maica oricărui bine şi că fără ea nimic din celelalte nu ne este de vreun folos. Iubirea este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuţi apos¬tolii: „întru aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi uce¬nicii mei”. Întru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morţilor, despre vindecarea leproşilor ori despre alungarea demonilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acelea:

„Întru aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi uce¬nicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35).

Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda străduinţei omeneşti. Şi, îndeobşte, nobleţea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obţinute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a spus Hristos că ucenicii săi nu sunt recu¬noscuţi după minunile înfăptuite, ci după dragoste. Dacă iubirea este prezentă, celui ce a dobândit-o nu îi lipseşte nici o parte din filosofie [5], ci deţine întreaga virtute, desăvârşită şi perfectă, în timp ce fără iubire omul este lipsit de orice bine. De aceea şi Pavel o înalţă şi o slăveşte prin cuvântul său; ba s-ar putea spune că nici măcar laudele sale nu ajung să fie pe măsura înălţimii proprie iubirii.

Căci ce ar putea să-i fie egal, câtă vreme iubirea cuprinde laolaltă profeţii şi întreaga Lege şi fără de care nici credinţa, nici cunoaşterea, nici ştiinţa misteriilor şi nici chiar martiriul sau orice altceva nu-l va putea mântui pe cel care le va fi dobândit? Şi pentru că

„de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (I Cor. 13, 3).

Şi altundeva iarăşi, urmărind să dea de înţeles că dragostea este mai mare decât orice şi că este cel mai de seamă bine, [acelaşi] a spus:

„Cât despre proorocii – vor dispărea, darul limbi¬lor va înceta, cât despre cunoaştere – va dispărea; rămân însă acestea trei: credinţa, nădejdea şi dra¬gostea, iar mai mare decât toate este dragostea.” (I Cor. 13, 8 şi 13).

Nu este o simplă întâmplare că cercetarea noastră s-a oprit şi asupra acestui cuvânt despre iubire[6]. Nu-i greu de înţeles că profeţiile vor dispărea şi darul limbilor va înceta. Cu siguranţă, nu va putea sta cu nimic în calea predicării învăţăturii noastre faptul că nişte haruri oferite nouă numai pentru un timp spre folosire se vor sfârşi cândva. Iată, bunăoară acum, când nu există vreo profeţie şi nici vreun dar al lim¬bilor, predicarea credinţei nu este pusă în încurcă¬tură, în schimb, încetarea cunoaşterii este într-adevăr un lucru care ne solicită cercetarea. După ce s-a spus: „cât despre profeţii vor dispărea, darul limbilor va înceta” este adăugat: „cât despre cunoaştere va dis¬părea”. Şi dacă se cuvine să înceteze cunoaşterea, atunci starea noastră tinde să devină nu mai bună, ci mai rea, fiindcă, o dată lipsiţi de cunoaştere, am pierde până şi putinţa de a fi oameni pe de-a-ntregul. Se spune:

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte toate poruncile Lui, căci acesta-i chipul în care devii în întregime om” (Ecc. 12, 13).

Dacă e adevărat că omul este om în acest chip, al temerii de Dumnezeu, iar teama provine din cunoaş¬tere, atunci, câtă vreme cunoaşterea se cuvine să dispară, după cum spune Pavel, urmează că, în cazul în care nu va exista cunoaştere, vom pieri cu totul şi nu ne vom afla într-o condiţie mai bună decât cea a fiinţelor lipsite de cunoaştere, dimpotrivă, într-una cu mult mai rea. Căci numai în această privinţă le suntem superiori, în timp ce sub toate celelalte aspec¬te care ţin de trup ne biruiesc, fiindu-ne cu mult dea¬supra. Care să fie, aşadar, lucrul gândit de Pavel în legătură cu care spune: „cunoaşterea va dispărea”[7]?

El nu spune aceasta despre cunoaşterea totală, ci despre cea parţială, vorbind despre apariţia unui moment de oprire a înaintării către o stare mai bună, în aşa fel încât cunoaşterea parţială o dată dispărută să nu mai fie parţială, ci deplină. După cum vârsta copilăriei sfârşeşte fără ca fiinţa să treacă în neant, ci prin creşterea în vârstă şi atingerea stării de bărbat desăvârşit, tot astfel se petrec lucrurile şi în privinţa cunoaşterii.

Pavel vrea de fapt să spună că această cunoaştere mică nu va mai fi mică îndată ce va deveni mare. Acesta este înţelesul cuvântului „a dispărea” şi în continuare ni-l va înfăţişa mai precis. Pentru a se înţelege că dispariţia nu înseamnă pieire totală, ci sporirea şi creşterea cunoaşterii către un bine mai mare, după ce a spus „va dispărea”, adaugă:

„pentru că în parte cunoaştem şi în parte profe¬ţim; dar când va veni desăvârşirea, atunci ceea ce este în parte va dispărea” (I Cor. 13, 9-10),

astfel încât să nu mai fie în parte, ci desăvârşit. Dis¬pare, aşadar, nedesăvârşirea cunoaşterii pentru a nu mai fi nedesăvârşită, ci desăvârşită. Dispariţia este de fapt împlinire şi avansare către o stare mai bună.

Şi să se cerceteze laolaltă cu mine înţelepciunea lui Pavel. Nu spune cunoaştem o parte, ci „cunoaş¬tem în parte”, adică deţinem o parte a unei părţi. Probabil că doriţi să ştiţi şi cât de mare este partea de cunoaştere pe care o avem, şi cât de mare cea care ne-a rămas de dobândit, precum şi dacă deţinem par¬tea mai mare ori pe cea mai mică. Pentru a pricepe ca tu ai partea cea mai mică, ba încă nici măcar mai mică, ci a suta ori a mia parte din cunoaştere, ia aminte la cele ce urmează.

Dar, mai bine, înainte să vă citesc glasul aposto¬lic, vă voi rosti o pildă menită să vă facă să intuiţi, în măsura în care o pildă e în stare de aşa ceva, cât de multă cunoaştere ne scapă şi cât de puţină deţinem acum. Ei, bine, cât de mare este distanţa dintre cu¬noaşterea care urmează să ne fie dată şi cea prezentă acum? Pe cât de mare este deosebirea dintre bărbatul ajuns la deplină maturitate şi pruncii hrăniţi la sân. Da, la fel de mare este şi superioritatea cunoaşterii viitoare faţă de cea prezentă. Că acesta-i adevărul şi că pe atât este de mare cunoaşterea aceea faţă de cea prezentă ne-o spune iarăşi Pavel însuşi. Deoarece, după ce a spus „cunoaştem în parte”, dorind să explice şi în cât de mare parte cunoaştem şi că acum deţinem cât se poate de puţin, a adăugat:

„când eram prunc, vorbeam ca un prunc, sim¬ţeam ca un prunc, judecam ca un prunc; dar când m-am făcut bărbat am lepădat cele ale pruncului.” (I Cor. 13,11).

Compară, aşadar, cunoaşterea prezentă cu starea de prunc, iar cunoaşterea viitoare cu starea de bărbat desăvârşit. Şi nu a spus „când eram copil” – deoarece i se spune copil şi celui de doisprezece ani -, a spus „când eram prunc”, arătându-ne că este vorba despre copilul hrănit încă la sân cu lapte. Pentru a băga de seamă că Scriptura înţelege la fel cuvântul „prunc”, ascultă psalmul care spune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” (Ps. 8, 2-3).

Vezi că peste tot i se spune pruncului sugar?[8] Apoi, prevăzându-i în duh pe viitorii bărbaţi lipsiţi de ruşine[9], nu s-a mulţumit numai cu această compa¬raţie, ci ne-a oferit şi o a doua şi o a treia comparaţie spre a ne întări învăţătura despre cunoaştere. Când a fost trimis înaintea iudeilor, Moise a primit puterea de a le arăta trei semne pentru ca, în cazul în care nu se vor încrede în primul, să asculte de glasul celui de-al doilea şi, dacă şi pe acesta îl vor respinge, ruşinaţi înaintea celui de-al treilea, să-l recunoască până la urmă drept profet.[10] Tot astfel, a înfăţişat şi Pavel trei comparaţii: prima este aceea cu pruncul, când spune: „când eram ca un prunc, simţeam ca un prunc”, a doua este cea cu oglinda, iar a treia este cea cu ghicitura. După ce a spus: „când eram prunc”, a adăugat:

„căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”  (I Cor. 13, 12).

Iat-o şi pe cea de-a doua comparaţie făcută în privinţa slăbiciunii prezente şi a nedesăvârşirii cu¬noaşterii, cea de-a treia fiind oferită de expresia „în ghicitură”. Căci şi copilaşul vede, aude şi exprimă multe, însă nu vede, nu aude, nici nu exprimă limpede vreun lucru; gândeşte, însă nu în chip logic.

Asemenea, şi eu ştiu multe, însă nu cunosc modul lor de a fi. Ştiu că Dumnezeu este peste tot şi că este în întregime peste tot, dar nu ştiu cum; că este fără de început şi nevăzut, dar nu ştiu cum. Căci raţiunea refuză să priceapă cum se poate ca ceva să fie o substanţă (ousia)[11] fără să aibă fiinţă nici de la sine, nici de la altul. Ştiu că l-a născut pe Fiul, dar nu cunosc cum. Ştiu că Duhul este de la el, dar cum este la el nu cunosc.

Mănânc, dar nu cunosc cum se împarte hrana spre a deveni umoare, sânge, limfă, ori bilă. Câtă vreme nu cunoaştem [nici măcar] lucrul acesta, deşi, de fiecare dată când mâncăm, avem zi de zi hrana înaintea ochilor, cum de îndrăznim să iscodim esenţa lui Dumnezeu?

Unde să-şi mai afle locul, prin urmare, cei care pretind că vor fi primit întreaga cunoaştere, cei care au căzut în prăpastia necunoaşterii? Căci cei ce susţin că o vor fi primit acum întreagă se lipsesc pe ei înşişi de viitoarea cunoaştere desăvârşită. Când susţin că eu cunosc în parte, chiar dacă spun că această cunoaş¬tere se va sfârşi, străbat calea către ceva mai bun şi mai desăvârşit, câtă vreme cunoaşterea în parte sfâr¬şeşte spre a deveni mai desăvârşită; în schimb, cel care susţine că deţine întreaga cunoaştere, în toată desăvârşirea şi perfecţiunea, iar apoi recunoaşte că aceasta va dispărea în viitor, se acuză pe el însuşi ca fiind lipsit de cunoaştere – cea de acum dispărând, iar pe cealaltă mai desăvârşită neluând-o în calcul, în cazul în care, potrivit lor, cea de acum este desăvâr¬şită.

Vedeţi cum cei ce se ceartă pentru faptul de a avea totul aici, nici nu vor avea totul aici, iar în lumea de dincolo vor pierde totul? Într-atât este de rău să nu rămâi în limitele pe care ni le-a rânduit Dumnezeu dintru început. Asemenea şi Adam, nădăj¬duind să obţină o slavă mai mare, a pierdut şi modul său propriu de a fi. La fel se petrece şi cu iubitorii de arginţi; deseori, mulţi dintre ei, dorind averi mai mari, le pierd şi pe cele pe care le deţin în prezent. Tot astfel, cei care se aşteaptă să aibă totul aici au lăsat să le scape şi ceea ce este în parte.[12]

Aşadar, vă îndemn să vă feriţi de nebunia lor, căci, mărturisesc, este cu adevărat cea mai mare nebunie disputa legată de faptul de a şti ceea ce este Dumnezeu în esenţa sa. Şi pentru a pricepe că aceasta este cea mai mare nebunie, vă voi face limpede acest lucru prin cuvintele celor inspiraţi de Dumnezeu.[13] Cei inspiraţi nu numai că se arată lipsiţi de cunoaşterea referitoare la ceea ce este esenţa lui Dumnezeu, dar nu ştiu nici măcar cât de mare este înţelepciunea Lui; aceasta, cu toate că nu esenţa provine din înţelep¬ciune, ci înţelepciunea din esenţă. De vreme ce aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu nu pot înţelege în chip precis înţelepciunea lui Dumnezeu, cât să fie de mare nebunia celor care îşi închipuie că le poate sta la dispoziţie spre folosinţă însăşi esenţa Lui, pe care o concep prin intermediul propriilor raţionamente [14]? Vom asculta, aşadar, ce spune profetul în această privinţă:

„Minunată este pentru mine ştiinţa ta.” (Ps. 138,6).

Dar să ducem mai departe cuvântul său:

„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă”                           (Ps. 138,14).

Ce înseamnă „plin de teamă”? De multe lucruri numai ne minunăm, fără să fim cuprinşi de teamă, aşa cum ne minunăm de frumuseţea coloanelor [15], a frescelor, ori de trupurile aflate în floarea tinereţii. Iarăşi, ne minunăm de întinderea mării şi de adân¬cimea sa nemărginită, dar ne cuprinde teama când ne îndreptăm privirea către adâncurile ei.[16] În acelaşi chip, profetul şi-a îndreptat privirea către întinderea nemărginită şi atotcuprinzătoare a înţelepciunii lui Dumnezeu şi, cutremurându-se, s-a minunat cuprins de mare teamă, pentru ca apoi, revenindu-şi în fire, să prindă a exclama cuvintele:

„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă: minunate sunt lucrările tale.”(Ps. 138,14).[17]

Iar după aceasta:

„minunată este pentru mine ştiinţa ta, preaînaltă, şi nu o pot pricepe”                       (Ps. 138, 6).

Vezi de câtă chibzuinţă dă dovadă slujitorul? „Pentru aceasta îţi mulţumesc – pare el să spună – pentru că am un Domn cu neputinţă de înţeles”. Şi spunând acestea nu se referă la esenţă, lasă deoparte acest subiect, considerând ca de la sine înţeles faptul că esenţa sa este cu neputinţă de cunoscut, în schimb, rosteşte aceste cuvinte cu privire la atotprezenţa lui Dumnezeu, urmărind să arate că nici măcar acest lucru nu ştie, cum este cu putinţă ca Dumnezeu să fie prezent peste tot. Ca dovadă că acestea sunt într-adevăr lucrurile despre care vorbeşte, ascultă cele ce urmează:

„De mă voi sui la cer, acolo eşti, şi de mă voi coborî în iad, eşti şi acolo” (Ps. 138, 8).

Ţie îţi este cunoscut cum de este cu putinţă să fie prezent peste tot? Profetul însă nu o ştie; el, însă, se cutremură, se pierde şi este copleşit numai gândindu-se la aceasta. Cum să nu fie, aşadar, cea mai mare nebunie ca unii care se află aşa departe de harul aceluia să iscodească[18] însăşi esenţa lui Dumnezeu? Şi, bagă de seamă, avem de-a face cu acelaşi profet care spune:

„cele nevăzute şi cele ascunse ale înţelepciunii tale mi le-ai dezvăluit” (Ps. 50, 8).

Dar, cu toate că aflase cele nevăzute şi cele ascun¬se ale înţelepciunii sale, el susţine că înţelepciunea însăşi este cu neputinţă de atins (aprositos)[19] şi cu neputinţă de înţeles (akataleptos). Căci spune:

„Mare este Domnul şi mare este tăria Lui şi înţe¬lepciunea Lui este nemăsurată” (Ps. 138, 8)

adică nu poate fi înţeleasă. Ce zici? Înţelepciunea îi este profetului cu neputinţă de înţeles şi nouă să ne fie cu putinţă înţelegerea esenţei? Nu-i clar că e curată nebunie? Întinderea sa nu are hotar şi tu îi circumscrii esenţa?

Şi Isaia spune acestea, filosofând[20]:

„Cine va putea descrie natura Lui?” (Is. 53,8).

Nu a spus: „cine poate descrie?”, a spus însă „cine va putea descrie?”, pentru a nu exclude viitorul. David rosteşte „minunată este pentru mine ştiinţa ta”, în timp ce Isaia nu se referă la el însuşi, ci la întreaga fire umană, căreia i-a fost oprit accesul la descrierea naturii divine.

Dar să vedem dacă nu cumva ştia acest lucru Pavvel, ca unul care s-a bucurat de harul cel mai bogat. Ştim că Pavel este cel care afirmă: „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”. Şi nu numai în acest loc, dar şi în altele, nu se referă la esenţă, ci la înţe¬lepciunea pe care o manifestă providenţa. Nu vreau să se înţeleagă că vorbesc de providenţa generală [21] care are în grijă îngerii, arhanghelii, şi puterile de sus, căci Pavel cercetează acea providenţă particulară care se îngrijeşte de oamenii de pe pământ, ba încă şi aceasta este tratată în particular. Pentru că [Pavel] nu a cercetat providenţa particulară în întregul ei, aceea care face ca soarele să răsară, sufletele să prindă viaţă, corpurile să capete formă, oamenii de pe pământ să se hrănească, cea care stăpâneşte Universul şi dă roadele proprii fiecărui anotimp; pe toate acestea le lasă deoparte, oprindu-se să cerceteze acea mică parte a providenţei divine, în numele căreia iudeii au fost respinşi, iar neamurile primite.

Şi s-a cutremurat chiar şi înaintea acestei părţi mici a providenţei, ca şi cum s-ar fi aflat înaintea unei întinderi nemărginite şi ar fi avut în faţă imensitatea adâncului. Apoi, retrăgându-se de îndată din această stare, îşi înălţă glasul şi rosti:

„O, adânc al bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu, cât sunt de necercetat judecăţile Lui.” (Rom. 11, 33).

Nu a spus cu neputinţă de înţeles, ci „de necerce¬tat”. Iar dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu este cu putinţă să fie înţelese. „Şi cât de nepătrunse căile Lui”. Căile Lui sunt nepătrunse, în timp ce El este cu putinţă de înţeles (kataleptos)? Răspunde-mi. Dar ce vorbesc eu de căile Sale? Premiile hărăzite nouă pentru luptă ne sunt şi ele cu neputinţă de înţeles (akatalepta), pentru că:

„cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

Chiar şi darul oferit de El este de negrăit, căci Pavel spune:

„mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Său cel negrăit” (II Cor. 9, 15)

precum şi:

„pacea lui depăşeşte orice minte” (Fil. 4, 7).

Ce zici? Judecăţile Lui sunt de necercetat, căile Lui de nepătruns, pacea depăşeşte orice minte, darul este negrăit, cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc nu s-au suit la inima omului, măreţia Sa nu are margini, înţelepciunea Lui e nemăsurată, toate acestea sunt, aşadar, cu neputinţă de înţeles, iar El Însuşi să rămână singurul lucru care poate fi înţeles?

Şi cum ar fi cu putinţă să afirmi aşa ceva fără să ajungi la culmea nebuniei?

Ţine-l în loc pe eretic, să nu-l laşi să se întoarcă pe căile sale. Spune-i: ce zice Pavel? „În parte cunoaştem”. Ereticul are să spună: nu se referă la esenţă, ci la cele ce ţin de oikonomia divină. Ei bine, de-ar fi ca acest cuvânt să se refere Ini r adevăr la cele ce ţin de oikonomia divină, chiar şi aşa ne-am apropia mai tare de câştigarea trofeelor victoriei; căci, dacă cele ce ţin de oikonomie sunt de neînţeles, cu atât mai mult nu poate fi înţeles Dumnezeu Însuşi. Dar pentru a vedea că aici nu este vorba de cele ce ţin de oikonomie, ci despre Dumnezeu Însuşi, ascultă următoarele; după ce a spus „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”, a adăugat:

„astăzi cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte aşa cum eu însumi sunt cunoscut” (I Cor. 13, 12).

De cine să fie, aşadar, cunoscut – de Dumnezeu,  ori de cele ce ţin de oikonomia Sa? Evident, de către Dumnezeu; prin urmare, pe Dumnezeu Îl cunoaşte în parte.

Şi nu spune „în parte” fiindcă ar cunoaşte numai o parte a esenţei, iar pe o alta nu – căci Dumnezeu este fără părţi – ci fiindcă ştie că Dumnezeu este, dar ce este în esenţa lui nu cunoaşte; fiindcă are ştiinţa faptului că Dumnezeu este înţelept, dar cât de înţelept este nu cunoaşte; fiindcă nu-i este necunoscut că Dumnezeu este mare, dar cum şi în ce fel este măreția sa, aceasta nu o ştie; fiindcă are ştiinţă de atotprezența sa, dar ştiinţa modului în care se realizează aceasta nu o are; fiindcă nu îi este necunoscut faptul că Dumnezeu le prevede, le susţine şi le stăpâneşte pe toate în amănunţime, dar modul în care face toate acestea nu-l cunoaşte.
Iată, de aceea spune: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”.

Dar, dacă tu vrei asta, să-i părăsim pe Pavel şi pe profeţi şi să ne înălţăm la ceruri, să vedem dacă nu cumva or fi acolo vreunii care să ştie ce este Dumnezeu în esenţa sa. Însă, în cel mai bun caz, dacă s-ar găsi unii care să ştie, n-ar avea nimic în comun cu noi, deoarece deosebirea dintre îngeri şi oameni este prea mare. Dar, numai pentru a şti cu prisosinţă că nu-i este dat nici unei puteri create să cunoască aceasta, îi vom asculta pe îngeri. Cum aşa? Stau ei acolo de vorbă despre esenţa lui Dumnezeu şi o cercetează pornind de la ei înşişi? Nicidecum. Dar ce fac atunci? Preamăresc, se închină, înalţă neîncetat cânturi de laudă şi imnuri mistice cu o adâncă înfri¬coşare. Şi unii rostesc:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” (Lc. 2,14); iar serafimii:
„Sfânt, sfânt, sfânt” (Is. 6, 3)
şi îşi pleacă ochii, neavând putere să îndure nici măcar coborârea lui Dumnezeu spre a fi laolaltă cu ei;24 iar heruvimii:
„Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el” (Iez. 3,12),
nu în sensul că ar exista un loc în care Dumnezeu ar sălăşlui, nicidecum, ci în sensul în care noi folosim în plan omenesc expresiile „oriunde ar fi” sau „oricum ar fi”, pe cât este de chibzuit să vorbim în acest chip despre Dumnezeu. Totuşi, facem acest lucru doar fiindcă limba de care noi ne folosim este numai omeneasca.25

Ai văzut câtă teamă este acolo sus şi cât orgoliu aici jos? Aceia preamăresc, aceştia caută să iscodească; 26 aceia îşi acoperă ochii, aceştia pun în discuţie posibilitatea de a-şi fixa cu neruşinare privirea asupra slavei negrăite. Cine n-ar ofta, cine nu i-ar deplânge pentru nebunia la care au ajuns şi pentru că sunt lipsiţi cu totul de minte?

Voiam să duc mai departe cuvântul despre cele de mai sus, dar, fiindcă am coborât acum în arena acestor lupte pentru întâia oară, socotesc că vă este de folos să vă mulţumiţi cu cele deja rostite, astfel încăt mulţimea celor viitoare de care m-am apropiat a vi le spune să nu vă smulgă în grabă până şi amintirea acestora de acum. În mod sigur, dacă Dumnezeu îngăduie asta, nu o să treacă mult timp până ce ne vom munci iarăşi cu acest subiect. Căci eu de multă vreme mă înfăţişam înaintea voastră gata să vă spun aceste cuvinte, însă amânam să o fac şi dădeam înapoi, pentru că mulţi dintre cei atinşi de boală27 ne ascultau cu plăcere.

Nevoind să-mi speriu fiara pândită, îmi reţineam limba de la intrarea în aceste lupte pentru ca, după ce ar fi ajuns cu totul în stăpânirea noastră, atunci să pornesc la atac. Dar pentru că prin harul lui Dumnezeu  am fost provocat şi strâmtorat de ei să intru în aceste lupte, nu mi-a mai rămas decât să atac la rândul meu plin de încredere şi, pentru aceasta, m-am încins cu armele care duc la pieire raţionamentele28

„şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10,4-5).

M-am încins cu aceste arme nu pentru a-i doborî pe duşmani, ci pentru a-i ridica pe cei căzuţi. Căci vir¬tutea acestor arme este chiar aceea de a fi în stare să îi învingă pe cei puşi pe ceartă, iar pe cei care ascultă cu bunăvoinţă să-i vindece cu multă grijă; nu rănesc, dimpotrivă, vindecă bolile.

Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vor¬bim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puter¬nic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând:
„un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând fată de toţi” (II Tim. 2, ,24),
Nu a spus „numai faţă de fraţi”, ci „faţă de toţi”. Şi iarăşi:
„Îngăduinţa voastră să se facă ştiută”, nu a spus fraţilor, ci „tuturor oamenilor” (II Filip. 4, 9).

La ce bun, stă scris, dacă-i iubeşti pe cei ce te iubesc? Dacă prietenia unora te-ar vătăma şi te-ar atrage către împărtăşirea lipsei de evlavie, îndepărtează-te de aceş¬tia, chiar de ţi-ar fi prieteni. Iar de-ar fi unul din ochii tăi, scoate-l. Căci este scris:

„dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l” (Mat. 5,29),

fără să se aibă în vedere corpul.29 Cum altfel? Căci dacă se referea la natura corpului, am fi avut de-a face cu o acuzaţie care îl privea în cele din urmă pe creatorul acestei naturi. De altminteri, nu se impune scoaterea unui ochi, indiferent care dintre ei, căci dacă cineva s-ar fi lipsit de ochiul stâng, tot s-ar fi găsit în sminteală. Dar tocmai pentru a pricepe că nu despre ochi este cuvântul, a adăugat că-i vorba de ochiul drept, spre a arăta că de ţi-ar fi cineva un prieten atât de apropiat pe cât de apropiată ţi-e folosirea ochiului drept, să-l alungi chiar şi pe acesta şi să-l desprinzi din legătura de prietenie pe care o are cu tine, dacă s-ar întâmpla să te smintească. Într-adevăr, la ce foloseşte să ai un ochi care duce la ruinarea res¬tului corpului?

Aşadar, dacă, aşa cum spuneam, prieteniile avute ne-ar dăuna, să fugim de acestea şi să ne lipsim de ele. În situaţia în care pe oricare dintre asemenea prieteni nici nu-l ajuţi şi capeţi în schimb din partea lui numai pagubă, câştigă putinţa de a rămâne fără pierdere în urma destrămării prieteniei; să fugi de prieteniile acestora, dacă îţi sunt dăunătoare. Doar fugi, nu te certa, nici nu purta război. La fel îndeamnă şi Pavel când spune:

„dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Rom. 12,18).

Eşti slujitorul Dumnezeului păcii: al aceluia care, in timp ce alunga demonii şi înfăptuia mii de bine¬faceri, când îl numiră posedat de diavol nu a trimis foc din cer asupra defăimătorilor lui, nu i-a spulbe¬rat, nu le-a mistuit limba lor atât de neruşinată şi de neştiutoare, deşi toate acestea îi stăteau în putere, ci doar a răspuns acuzaţiei, spunând:

„Eu nu am demon, ci îl cinstesc pe cel ce m-a trimis” (In. 8, 49).

Iar când slujitorul arhiereului l-a lovit, ce spune?

„Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (In. 18, 23).

Stăpânul îngerilor se apără şi dă socoteală unei slugi. Nu e nevoie de cuvântări care să cuprindă o mulţime de cuvinte. Zăboveşte numai asupra acestor vorbe în cugetul tău, meditează la ele fără întreru¬pere şi rosteşte: „dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?”. Şi ia seama la cel care vorbeşte, în faţa cui vorbeşte şi pricina pentru care vorbeşte, iar vorbele acestea îţi vor deveni un descântec divin nesfârşit, care va pu¬tea potoli orice răbufnire a spiritului tău. Ia seama la înălţimea celui jignit, la cât de joasă e condiţia celui care îl jigneşte şi la neasemuirea jignirii. Căci nu numai că l-a insultat, ba încă l-a şi lovit. Şi nu doar l-a lovit, l-a plesnit peste faţă, lovitură mai umilitoare decât oricare alta. Dar, cu toate acestea, le-a suportat pe toate pentru ca tu să ai din belşug de unde învăţa sa fii cumpătat. Să nu cugetăm la acele cuvinte numai în clipa de faţă, ci şi de fiecare dată când ne amintim de ele.

Mi-aţi încuviinţat cele pe care le-am rostit, dezvăluiţi-mi, însă, încuviinţarea prin faptele voastre.30 Atletul se pregăteşte în palestră cu gândul să dezvă¬luie mai apoi, în timpul luptelor, folosul pregătirii. La fel şi tu, cuprins acum de atenţia acordată ascul¬tării cuvintelor, pe viitor, când mânia se va apropia de tine, dezvăluie câştigul obţinut din ascultare şi rosteşte neîncetat vorba aceasta: „dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?”, înscrie-ţi vorba aceasta în cugetul tău. Vă reamintesc neîncetat aceste cuvinte pentru ca toate pe care vi le-am spus să vă pătrundă în suflet, pentru că amintirea cuvintelor şi folosul acestei amintiri să vă rămână de neşters. Căci dacă avem înscrise aceste cuvinte la temelia cugetului nostru, nici unul dintre noi nu va fi atât de împietrit, aşa lipsit de judecată şi de sensibilitate, încât să se lase vreodată purtat către mânie. În locul oricărui frâu şi al oricărui căpăstru, aceste cuvinte ne vor putea struni limba purtată la mânie dincolo de măsură şi dincolo de cât este îngăduit, ne vor putea potoli cugetul şi ni-l vor călăuzi cu moderaţie, pentru ca pacea31 să ne locuiască veşnic şi cu desăvârşire.

Fie ca această pace să ne bucure pentru totdeauna, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă I se cuvine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii Vecilor, Amin.

Posted under Cărţi,Omilii

Omilia II – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din “Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

A aceluiaşi, rostită cu multe zile după [întâia] cuvântare
contra anomeenilor, după ce între timp a vorbit contra iudeilor, apoi a păstrat tăcerea pe timpul prezenţei episcopilor şi după ce a avut loc comemorarea mai multor martiri32,
acum din nou contra anomeenilor
în privinţa necunoaşterii lui Dumnezeu,
cuvântarea a doua.

Hai să ne pregătim iarăşi pentru lupta dusă împotriva necredincioşilor anomeeni! Dacă se arată indignaţi că îi numesc necredincioşi, să se îndepărteze de făptuirea necredinţei, iar eu voi da uitării această de-numire. Să renunţe la cugetarea lor lipsită de necredinţă, iar eu mă voi lipsi de folosirea unei denumiri atât de ruşinoase, însă, atât timp cât ei necinstesc credinţa și se acoperă pe ei înşişi de ocară şi nu intră în pământ de ruşine, pentru ce să se arate nemulţumiţi față de noi, ca unii care îi acuzăm prin vorbe de cele pe care ei le fac să se arate limpede prin fapte?

Coborâsem de curând în arena acestor dispute spre a duce lupta, după cum bine vă amintiţi, şi începusem aceste atacuri, când s-au ivit dintr-o dată lupta împotriva iudeilor33 şi doar nu era chibzuit să ne preocupăm în treacăt de propriile mădulare atinse de boală.34 Fără îndoială, cuvântările împotriva anomeenilor sunt întotdeauna nimerite. Insă, dacă în acel moment nu i-am fi avut mai întâi în vedere pe acei fraţi ai noştri slăbiţi şi atinşi de boala practicilor iudaice, şi dacă nu i-am fi tras de îndată afară din focul iudaizării, atunci nu ne-ar fi fost de nici un folos să-i mai chemăm când păcatul îi va fi cucerit deja de timpuriu. După luptele purtate contra acelora s-a ivit iarăşi ceva, anume prezenta unei mulţimi de părinţi plini de duh, veniţi aici din toate părţile.33 Când părinţii se întâlniră în această mare duhovnicească precum fluviile la revărsare, nu era nici atunci momentul potrivii să ne desfăşurăm discursul. Iar după plecarea părinţilor au sosit una după cealaltă şi fără întrerupere zilele de pomenire a martirilor şi nu se cuvenea să fie lăsată deoparte elogierea acelor atleţi.36 Vă spun toate acestea şi le enumăr cu grijă pentru ca voi să nu vă închipuiţi că amânarea luptelor contra anomeenilor ne-a fost cumva pricinuită de nehotărârea şi indiferenţa noastră.

Acum, aşadar, după ce am pus capăt luptelor împotriva iudeilor, s-au întors şi părinţii în ţinuturile lor şi am şi tras îndeajuns folos din elogierea martirilor, hai să curmăm în timpul ce urmează frământarea aşteptării voastre de a ne asculta. Ştiu bine că în privinţa unor asemenea discursuri aşteptarea mea de a le rosti nu mă frământă mai puţin decât îl frământă pe fiecare dintre voi aşteptarea ascultării acestora. Cauza unui asemenea simţământ o reprezintă faptul că, încă de la început, cetatea noastră este iubitoare de Hristos şi că i-a fost încredinţată această moş-tenire străveche, aceea ca voi să nu lăsaţi vreodată să fie pângărite învăţăturile credinţei.

De unde reiese că este într-adevăr aşa? Pe vremea strămoşilor voştri coborâră din Iudeea unii care tulburau învăţăturile curate ale credinţei apostolice, cerând tăierea împrejur şi păzirea Legii lui Moise. Locuitorii de atunci ai cetăţii voastre nu au răbdat în tăcere această „noutate”. Dimpotrivă, asemenea câinilor destoinici în momentul în care văd lupii pe cale să se repeadă asupra turmei şi să o răpună, la fel s-au năpustit şi ei asupra acelora, gonindu-i de peste tot şi alungându-i. Şi nu se opriră până ce nu au obţinut trimiterea de către apostoli a învăţăturilor destinate întregii lumi, unele prin care să fie înălţat un zid de apărare în faţa unui asemenea atac îndreptat împotriva credincioşilor atât de către cei de atunci, cât şi de toţi ceilalţi care i-au urmat mai apoi (Fapte, 15, l – 31).

De unde să începem cuvântarea împotriva anomeenilor? De unde altundeva, dacă nu de la acuzarea lor pentru necredinţa de care dau dovadă? Câtă vreme toate pe care le creează şi toate acţiunile lor urmăresc strămutarea cugetului celor ce îi ascultă de la credinţă, cum să fie prea mare acuzaţia de lipsă a evlaviei? Este într-adevăr aşa, întrucât, când Dumnezeu dezvăluie ceva, trebuie primit cu credinţă lucrul rostit de El, nicidecum sa fie iscodit cu nesăbuinţă.
Să mă numească şi pe mine necredincios oricare dintre ei o vrea, eu însă nu mă voi mânia. De ce? Fiindcă îmi fac cunoscut tuturor numele prin lucrările mele. Dar ce spun eu „să mă numească necredincios”? Să mă numească şi nebun întru Hristos.37 Chiar mă voi bucura de acest nume ca de o distincţie de glorie, pentru că voi împărtăşi acest nume laolaltă cu Pavel. Căci spune el:

„Suntem nebuni din pricina lui Hristos” (I Cor. 4,10).

Această nebunie este mai plină de chibzuinţă decât orice înţelepciune. Cele pe care înţelepciunea lumii nu a avut puterea să le descopere, au fost dobândite prin nebunia întru Hristos; aceasta a risipit întunericul lumii, aceasta a înălţat lumina cunoaşterii. Dar ce este nebunia întru Hristos? Nebunia întru Hristos se iveşte de fiecare dată când potolim turbarea propriilor noastre raţionamente stânjenitoare, când ne despovărăm cugetul şi ni-l golim de educaţia primită în lume pentru ca, în vremea în care avem să primim învăţăturile lui Hristos, să ne găsim cugetul în tihnă şi în neîntinare, spre a ne fi astfel îngăduită ascultarea cuvintelor divine. Când Dumnezeu dezvăluie ceva, lucrul dezvăluit nu trebuie să devină obiectul curiozităţii, ci se cuvine să fie primit cu credinţă. Deoarece, în privinţa unor asemenea lucruri, numai un suflet tare nesăbuit şi aventuros stă să le iscodească cauzele, să pretindă descrieri amănunţite şi să caute aflarea modului în care se ivesc. Şi pe toate acestea voi încerca să le fac clare pornind de la Scripturile înseşi.

Zaharia era un om mare şi minunat, onorat cu demnitatea de arhiereu,38 fiindu-i încredinţată de către Dumnezeu slujirea cea mai înaltă din întregul popor. Acest Zaharia, când intră în Sfânta Sfintelor, în locul sacru pe care, dintre toţi oamenii, numai lui îi era îngăduit să-l privească – ia seama că avea o putere egală cu cea a întregii mulţimi laolaltă, căci el singur înălţa rugăciuni pentru tot poporul şi aducea împăcarea între Stăpân şi robi; iată, aşadar, ce fel de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni era el! – văzu atunci un înger stând înăuntru şi, când vedenia îl copleşi pe om, îngerul a spus:

„Nu te teme, Zaharia! Rugăciunea ta a fost auzită şi vei da naştere unui fiu” (Luca, l, 13).

Care să fie legătura logică39 dintre toate acestea? Se ruga pentru popor, pentru păcătoşi, cerea iertare pentru fraţii săi întru robie şi îngerul îi spune: „Nu te teme, căci rugăciunea ta a fost auzită” şi îi aduce ca dovadă a ascultării rugăciunii faptul de a i se naşte un copil, Ioan. Şi este întru totul justificat. Căci, dat fiind că el se ruga pentru păcatele poporului, se cuvenea să i se nască un fiu care să strige:
„Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, l, 29).
Deci, îngerul avea deplină justificare când spunea: „Rugăciunea ta a fost ascultată şi vei da naştere unui fiu”.

Ce se petrecu atunci cu Zaharia? Căci urmărim să arătăm că nu primeşte iertare iscodirea oracolelor divine şi că este necesar să primim aceste revelaţii cu credinţă. Se gândi la vârsta lui, la cărunteţea lui, la slă-biciunea trupului său; se gândi la femeia lui stearpă şi nu dădu crezare îngerului. Căută atunci să priceapă modul în care s-ar petrece aşa ceva şi spuse:

„După ce voi cunoaşte aceasta?” (Le. l, 18).

„Cum – va fi spus el – se va întâmpla aceasta? Mă ştiu bătrân şi încărunţit cu totul, iar femeia mea stearpă e înaintată în zilele ei. Dacă vârsta nu-i la vremea ei, firea nu-i bună la nimic. Cum să aibă vreo noimă cele făgăduite? Eu, semănătorul, sunt vlăguit; câmpul e sterp”. Şi oare nu va părea unora că el este vrednic de iertare, câtă vreme cercetează logica faptelor şi pare să rostească ceva îndreptăţit? Insă lui Dumnezeu nu-i păru vrednic de iertare. Şi este întru totul justificat. Deoarece, când Dumnezeu dezvăluie ceva, nu trebuie să fie construite raţionamente, nici nu trebuie să aibă loc o enumerare a stărilor de fapt existente, şi nici nu trebuie pusă mai înainte constrângerea naturală şi nimic altceva asemenea. Căci puterea dezvăluirii este mai presus decât toate acestea, fără să-i poată sta împotrivă vreun obstacol.

Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, iar tu îţi numeri anii şi pui mai înainte bătrâneţea? Nu cumva o fi mai vârtoasă bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Ei, bine, să fie atunci natura mai puternică decât creatorul naturii? Nu ştii ce lucrări puternice sunt înfăptuite de cuvintele sale?40 Cuvântul lui aşternu cerul; cuvântul lui a pus în loc temelia lumii; cuvântul lui i-a creat pe îngeri, iar tu eşti cuprins de îndoială în privinţa unei naşteri? Din această pricină se mânie îngerul şi nu-l iertă pe Zaharia, chiar dacă acesta era preot. Căci, acela care deţinea o demnitate mai mare decât a celorlalţi trebuia să le fie superior celorlalţi şi în credinţă. În ce fel a fost pedepsit? „Iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti” Limba ta, aceasta a vrut să spună, cea care a slujit necredinţei cuvintelor tale, chiar aceasta va fi cea care va primi pedeapsa pentru necredinţă. „Iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea”. Ia aminte la iubirea de oameni a Domnului. „Nu crezi în mine – a spus el – primeşte acum pedeapsa, iar când vei primi o dovadă din partea faptelor, atunci îmi opresc mânia. Când vei pricepe că ai fost urgisit pe drept, atunci te voi scăpa de pedeapsă”.

Să audă şi anomeenii cum se mânie Dumnezeu pe cel care îl iscodeşte! Iar dacă acela a fost pedepsit pentru că nu sa încrezut în naşterea pământească, cum vei scăpa de pedeapsă tu, cel care faci din naşterea de sus cea nepătrunsă un obiect al iscodirilor tale?41 Răspunde-mi! Acela nu a afirmat nimic, a voit numai să priceapă şi n-a găsit iertare. Iar tu, care afirmi răspicat că deţii cunoaşterea celor pe care nimeni nu le poate contempla sau înţelege (akatalepta), ce scuză vei avea? Va exista pedeapsă pe care să n-o atragi împotriva ta?

Dar, pentru cuvintele cuvenite în privinţa naşterii vom aştepta cu răbdare momentele potrivite. Până atunci, însă, să urmăm calea către tema de mai înainte, să revenim la cele pe care le-am abandonat deunăzi, pentru a purcede la smulgerea rădăcinii, maica tuturor relelor şi cea de la care pornind li s-au dezvoltat asemenea învăţături. Care este, aşadar, rădăcina tuturor relelor? Credeți-mă, mă cuprinde înfiorarea la gândul că o voi divulga. Mi-e teamă ca prin limbă să dau la iveală obiectele de care aceia se îngrijesc fără încetare în cugetul lor. Care este, prin urmare, rădăcina acestor rele? Aceea că un om a îndrăznit să spună că îl cunoaşte pe Dumnezeu întocmai cum Dumnezeu se cunoaşte pe sine însuşi. Mai este nevoie de o respingere în cazul unor asemenea cuvinte, mai este nevoie.de o demonstraţie? Nu este suficientă numai rostirea cuvintelor spre a dovedi întreaga lor lipsă de evlavie? Căci aceste cuvinte sunt curată nebunie, o sminteală fără putinţă de iertare, un chip mai nou al lipsei de evlavie. Nimeni riu a îndrăznit vreodată ca un asemenea lucru sâ-i treacă prin minte, nici să pronunţe cu limba aşa ceva,

Pricepe, nefericitule şi suferindule, cine eşti tu şi cine este cel pe care îl supui curiozităţii tale; tu, om fiind, îl iscodeşti pe Dumnezeu? Chiar numai cele doua nume sunt de ajuns spre a arăta lipsa de măsură a nebuniei, câtă vreme omul este pulbere şi cenuşa (Fac. 18, 27), carne şi sânge (Mat. 16,17), iarbă şi floare a câmpului (Is. 40, 6), umbră (I Cron., 29,15), fum (Ps. 101, 4) şi deşertăciune (Ps. 38, 5), dacă nu cumva există ceva mai slab şi mai lipsit de valoare decât aceste lucruri cu care este asemuit. Să nu socotiţi că cele rostite reprezintă o acuzaţie împotriva naturii. De altfel, nu eu spun acestea, profeţii sunt cei care le-au cugetat42 fără să necinstească specia noastră, ci spre a domoli răbufnirea orgolioasă a celor lipsiţi de minte; fără să dispreţuiască natura noastră, ci spre a coborî mândria celor cuprinşi de nebunie.

Căci, în situaţia în care, în ciuda existentei acelor cuvinte menţionate, atât de numeroase şi atât de puternice, s-au arătat totuşi unii care au întrecut lăudăroşenia diavolului, dacă n-ar fi fost rostit nici un asemenea cuvânt, spre care culme a orgoliului nu s-ar fi năpustit? Îmi poţi spune? Au leacul la îndemână şi ei încă sunt cuprinşi de aprindere.43 Cât de tare s-ar fi aprins orgoliul lor, dacă aceia nu ar fi dezvăluit cuvinte atât de numeroase şi atât de puternice despre natura omenească? Ascultă, aşadar, ce spune despre el însuşi dreptul patriarh44:

„iar eu sunt pulbere şi cenuşă” (Gen, 18, 27).

Vorbea cu Dumnezeu şi această libertate de a-i vorbi nu îi stârnea orgoliul, ba dimpotrivă, deţinerea acestei libertăţi îl determina să păstreze măsura. Iar aceştia, care nu preţuiesc nici cât umbra aceluia, se socotesc mai mari decât îngerii înşişi. Iată dovada faptului că ating culmea nebuniei!

Să-mi spui dacă dumnezeul pe care îl ai ca obiect al cercetării tale iscoditoare este cel fără de început, cel neschimbător, cel fără de trup, cel nesupus distrugerii, cel atotprezent, cel ce este deasupra tuturor şi cel care este mai presus de întreaga creaţie. Ascultă ce cugetă profeţii despre El şi umple-te de teamă:

„Cel ce aruncă ochii spre pământ şl îl face pe el de se cutremură” (Ps, 103,32).

Priveşte numai şi zguduie marele şi puternicul pământ.

„Cel ce se atinge de munţi şi fumegă (Ps. 103,32) (şi iarăşi:]

… El zguduie pământul din temelia lui, aşa încât stâlpii lui se clatină (Iov, 9, 6)”.

El ameninţă marea şi o seacă (cf. Is. 51,10).

„El spune adâncului: Vei deveni pustiu” (Is. 44,27). [şi în altă parte:]

„Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor” (Ps. 113, 3-4).

Întreaga făptură este zguduită, se teme, tremură de spaimă; numai aceştia îşi arată orgoliul sfidător, privesc de sus, îşi dispreţuiesc propria lor mântuire – aceasta, pentru a nu mai aminti de dispreţul faţă de Domnul tuturor lucrurilor.

Mai înainte căutam să-i învăţăm pornind de la exemplul puterilor de sus, al îngerilor, al arhanghelilor, al heruvimilor şi al serafimilor. De data aceasta, pornim de la făptura fără simţire şi ei tot nu se lasă mişcaţi. Vezi cât de frumos este cerul acesta, cât de mare, cum este el încununat cu un cor al feluritelor stele? De câtă vreme durează? Se menţine în fiinţă de cinci mii de ani şi mai bine, şi timpul îndelungat nu l-a îmbătrânit. După cum un trup tânăr şi în deplină putere îşi are vârsta de înflorire, în care se află în deplină creştere şi în toată vigoarea, întocmai este şi cerul, care şi-a păstrat frumuseţea ce i-a fost încredinţată încă de la origine şi trecerea timpului nu l-a făcut deloc mai slab. Iar acest cer plin de frumuseţe, mare, strălucitor, stabil, durabil şi care fiinţează de atât timp a fost făcut de către Dumnezeu însuşi cu o uşurinţă asemănătoare celei cu care cineva îşi construieşte în joacă o colibă, a fost făcut de către cel pe care tu îl ai ca obiect al curiozităţii, şi pe care îl cobori spre a-l circumscrie propriilor tale raţionamente. Acest lucru a fost pus în lumină şi de Isaia când spunea:

„Cel care aşază cerul ca o boltă şi îl întinde ca pe un cort deasupra pământului” (Is. 40,22).

Vrei să priveşti şi pământul? Şi pe acesta l-a făcut ca şi cum n-ar fi făcut nimic. Căci despre cer Isaia spune: „Cel care aşază cerul ca o boltă şi îl întinde ca pe un cort deasupra pământului”, iar despre pământ:

„Cel care cuprinde cercul pământului, cel care a făcut pământul ca şi cum n-ar fi făcut nimic”.(Isaia, 40, 22-23),
pământul cel atât de mare şi de întins.

Gândeşte-te la cât de mare este întinderea munţilor, la mulţimea neamurilor omeneşti, la înălţimea şi mulţimea plantelor, la numărul cetăţilor şi la mărimea construcţiilor, la cât de numeroasă este mulţimea de patrupede, de fiare sălbatice şi târâtoare de tot felul pe care le poartă pământul pe suprafaţa sa! Dar, pe cât este acesta de întins şi de mare, pe atât a fost şi uşurinţa cu care l-a făcut, astfel încât profetul, fără să poată găsi o comparaţie pentru o asemenea uşurinţă, spune că a făcut pământul „ca şi cum nu ar fi făcut nimic”.

Câtă vreme nu erau suficiente măreţia şi frumuseţea celor văzute spre a înţelege puterea Creatorului, căci sunt în mare măsură inferioare măreţiei şi puterii întregi a celui ce le-a făcut, profeţii găsiră un alt mod prin care să fie în stare, după puterea lor, să ne dea mai mult de înţeles despre puterea lui Dumnezeu. Care este acest mod? Este acela datorită căruia nu au înfăţişat numai măreţia lucrurilor create, ci au vorbit si despre modul în care s-a petrecut actul creaţiei, pentru ca din aceste două perspective, pornind şi de la măreţia lucrurilor create şi de la uşurinţa actului creaţiei., noi să putem dobândi o idee ceva mai potrivită, atât cât stă în puterea noastră, despre puterea lui Dumnezeu. Aşadar, nu cerceta numai măreţia celor create, ci şi uşurinţa făcătorului lor.

Iar lucrul acesta nu este dezvăluit numai în privinţa pământului, ci şi în privinţa naturii oamenilor. Căci profetul spune cândva:

„cel care cuprinde cercul pământului şi pe locuitorii acestuia ca pe nişte lăcuste” (Is. 40, 22.)
şi tot atunci:

„toate neamurile sunt înaintea sa precum picăturile care se scurg dintr-un vas” (Is. 40, 15).

Sa nu treci cu uşurinţă peste acest cuvânt, ci, în chip temeinic, desfăşoară şi cercetează înţelesul celor spuse. Fă socoteala tuturor neamurilor: sirieni, cilicieni, capadocieni, bitinieni, locuitorii din preajma Pontului Euxin, din Tracia, din Macedonia, din întreaga Eladă, cei de pe insule, din Italia, cei din afara lumii cunoscute nouă, cei de pe insulele britanice, sarmaţii, hinduşii, locuitorii de pe teritoriul Persiei şi toate celelalte neamuri şi triburi cărora nu le cunoaştem nici măcar numele. Să-mi spui în care parte a unei asemenea picături te regăseşti tu, cel ce îl iscodeşte pe acel Dumnezeu pentru care „toate neamurile sunt precum picăturile care se scurg dintr-un vas”?

Dar la ce bun să se vorbească despre cer, pământ, despre mare şi despre natura oamenilor? Să ne înălţăm prin cuvântul nostru deasupra cerului şi să ne îndreptăm către îngeri. Cunoaşteţi, fără îndoială, că fie şi numai unul dintre îngeri egalează în demnitate întreaga creaţie văzută, ba încă o şi întrece cu mult. Câtă vreme lumea întreagă nu este vrednică de omul drept, după cum spune Pavel:

„ei, de care lumea aceasta nu era vrednică”(Ev., 11, 38),

cu atât mai mult nu ar putea deveni vreodată vrednică de un înger, fiindcă îngerii au o demnitate cu mult mai mare decât cea a drepţilor. Dar, cu toate că în înalt sunt zeci şi zeci de mii de îngeri, mii şi mii de arhangheli, tronuri, domnii, începătorii şi stăpânii, popoare nesfârşite de puteri fără de trup şi cete nenumărate, El le-a creat pe toate aceste puteri45 cu o asemenea uşurinţă, astfel încât nici un cuvânt nu ar fi în stare să o înfăţişeze. I-a fost îndeajuns să le voiască pe acestea toate şi, după cum voinţa nu ne solicită nici un efort, nici lui nu i-a solicitat vreun efort crearea unor puteri atât de mari şi atât de numeroase. Acesta este lucrul pe care l-a dezvăluit profetul când spunea:

„Toate câte a vrut a făcut în cer şi pe pământ” (Ps. 134, 6).

Nu vezi cum a fost de ajuns singură voinţa lui nu numai pentru crearea celor de pe pământ, ci şi pentru crearea puterilor de sus?

Auzind, aşadar, toate acestea, nu îţi vine să-ţi plângi de milă – răspunde-mi! – nu îţi vine să intri în pământ de ruşine că ai ajuns la o nebunie atât de mare, astfel încât pe acela pe care se cuvenea numai să-l slăveşti şi să i te închini, tu l-ai iscodit ca pe unul din lucrurile cele mai lipsite de însemnătate, mânat de plăcerea de a purta controverse şi stăpânit de curiozitate? De aceea şi Pavel, ca unul care era plin de multă înţelepciune, privind laolaltă măreţia neasemuită a lui Dumnezeu şi josnicia naturii omeneşti, se supără pe iscoditorii lucrărilor sale şi, mânios, rosti necruţător:

„Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”                             (Rom., 9, 20).

Cine eşti? Ia seama mai înainte la natura ta: nu este cu putinţă să găseşti vreun nume care să-ţi exprime nimicnicia.

Dar, ai să spui: „Om fiind, sunt înălţat prin darul libertăţii”. Nu ai fost înălţat, însă, pentru a-ţi folosi libertatea lansându-te în controverse, ci pentru a profita de această cinstire prin ascultarea celui care ţi-a acordat-o. Dumnezeu nu ţi-a acordat această cinstire ca tu să-l înfrunţi, ci să-l preamăreşti, îl înfruntă, într-adevăr, acela care îi iscodeşte esenţa. Dacă faptul de a nu-i iscodi făgăduinţele înseamnă a-l preamări, răstălmăcirea şi iscodirea nu numai a lucrurilor dezvăluite, ci chiar şi a celui care le dezvăluie, înseamnă a-l necinsti. Ca mărturie că faptul de a nu-i iscodi făgăduinţele înseamnă a-l preamări, ascultă-l pe Apostolul Pavel când vorbeşte despre Ayraam, despre ascultarea de care dădea dovadă şi despre credinţa lui deplină:

„Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei; şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă”(Rom. 4,19-20).

Vrea să spună că natura şi vârsta îl duceau la deznădejde, iar credinţa îi îngăduia să aibă fericite nădejdi.                               ‘

„Ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă” (Rom. 4,20-21).
Vezi cum este el încredinţat în privinţa celor pe care le dezvăluie Dumnezeu îi dă slavă lui Dumnezeu? Aşadar, dacă cel care dă slavă lui Dumnezeu este acela care crede în el, cel care nu crede în el îşi atrage asupra capului său necinstirea adusă lui Dumnezeu.

„Tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Apoi, dorind să arate distanta care există între om şi Dumnezeu, nu trebuia să arate în mod precis cât de mare este, ci numai sa ofere o comparaţie care să ne ducă cu gândul la o deosebire cu mult mai mare. Ce spune anume?
„Oare făptura va zice celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”(Rom., 9,20-21).

Ce mai răspunzi acum? Se cuvine să te supui lui Dumnezeu precum o face lutul faţă de olar? Da, spune Pavel, pentru că deosebirea dintre om şi Dumnezeu este tot atât de mare precum cea dintre lut şi olar. Ba încă nici nu este atât, ci cu mult mai mare. Aceasta, deoarece lutul şi olarul au o unică substanţă, după cum se spune şi în Cartea lui Iov:
„Nu îi iau în seamă pe cei care locuiesc în case de lut, din acelaşi lut din care noi înşine ne tragem obârşia” (Iov, 4,19).

Iar dacă omul se arată superior şi mai frumos decât lutul, diferenţa nu provine dintr-o deosebire de natură, ci din înţelepciunea meşteşugarului, fiindcă altminteri nu te deosebeşti cu nimic faţă de lut. Dacă nu crezi, să te convingă atunci raclele şi urnele funerare; vei afla în preajma mormintelor strămoşilor dispăruţi că aşa stau lucrurile. Aşadar, pe când între lut şi olar nu există vreo deosebire, între Dumnezeu şi om deo-sebirea de substanţă este atât de mare, încât nici un cuvânt nu o poate exprima şi nici un gând nu o poate cuprinde spre a-i socoti măsura. După cum lutul se supune în mâinile olarului, oricât l-ar întinde acela şi l-ar frământa, la fel si tu, precum lutul, să rămâi fără grai când Dumnezeu voieşte să facă o lucrare. Pavel nu a spus acestea urmărind să ne curme libertatea – cum să fie aşa? – nici din desconsiderare faţă de liberul nostru arbitru, ci pentru a nărui şi mai tare orgoliul nostru.

Dacă vrei, să cercetăm şi acest aspect. Oare ce doreau aceia să priceapă, iar Pavel le-a închis gura fără cruţare? Să ti fost vorba de iscodirea esenţei? Nicidecum, fiindcă nimeni nu a dorit vreodată aşa ceva, ci căutau să cunoască ceva mult mai neînsemnat, lucrările lui Dumnezeu. De ce este unul pedepsit, iar altul miluit; de ce nu îi sunt date unuia pedepse, câtă vreme acela este plin de rele; de ce a fost iertat unul, iar altul nu. Aceste lucruri şi altele asemenea căutau să cunoască. De unde reiese aşa ceva? Din cuvintele spuse mai înainte de către Pavel:
„ Deci, dar,  Dumnezeu pe cine voieşte miluieşte iar pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice, deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei lui cine i-a stat împotrivă?” Apoi, adăugă: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom. 9, 18-20).

Aşadar, Pavel le închide gura celor care căutau să răstălmăcească lucrările lui Dumnezeu. Câtă vreme el nu le îngăduie nici aceasta, tu, răstălmăcitor al înseşi esenţei preafericite care înfăptuieşte toate lucrurile, nu socoteşti că eşti vrednic de atacuri înmiit de puternice? Şi cum să nu fie vorba de culmea nebuniei? Ascultă-l pe profet, ori mai bine spus, ascultă-l pe Dumnezeu care grăieşte prin acesta:

„dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-mi daţi? Şi dacă sunt Stăpân, unde este teama de mine?” (Mal., 1, 6.).

Cel care se teme nu răstălmăceşte, ci face o plecăciune de închinare, nu iscodeşte, ci binecuvântează şi preamăreşte.

Te învaţă acestea atât puterile de sus, cât şi preafericitul Pavel. Iar Pavel nu reproşează altora decât lucruri pe care el însuşi nu le împărtăşeşte. Ascultă, bunăoară, ce le spune filipenilor, dezvăluind că el nu deţine decât o cunoaştere parţială, la fel ca atunci când le-a scris corintenilor afirmând „în parte cunoaştem” şi nu încă pe deplin; acum rosteşte:
„Fraţilor, eu nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg” (Fil, 3,13).

Există vreun glas mai răspicat decât acesta? Acest glas dă strigare mai răsunător decât trâmbiţa, învăţând lumea întreagă să se mulţumească şi să fie satisfăcută de măsura cunoaşterii dată nouă, şi să nu creadă că acum înţelege totul.

Îmi spui şi mie ce vrei să mă faci să înţeleg? Îl ai pe Hristos care grăieşte în tine însuţi şi rosteşti: „eu nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg”. Am zis lucrul acesta, spune el, tocmai pentru că îl am pe Hristos care grăieşte în mine; el însuşi m-a învăţat acestea. Prin urmare, aceştia, dacă nu ar fi fost lipsiţi cu totul de acel Duh care dă strigare, şi dacă nu şi-ar fi îndepărtat din suflet lucrarea lui, nu ar mai fi socotit că ei sunt aceia care deţin cunoaşterea întregului, câtă vreme Pavel a rostit: „nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg”.

Şi unde apare limpede, să ne spună chiar Pavel, că vorbeşte despre cunoaştere şi despre învăţături, nu despre modul de viaţă şi despre conduita morală, adică, ca şi cum ar fi vrut să spună „mă socotesc nedesăvârşit în privinţa vieţii pe care o duc şi în privinţa conduitei morale”? Acest lucru l-a arătat cel mai clar când a spus:

„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” (II Tim. 4, 7-8).

Unul care este sigur că a primit coroana şi că a săvârşit călătoria nu ar mai fi spus: „nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg”. De altminteri, cele care trebuie făcute şi cele care nu trebuie făcute nu sunt ascunse nici unuia dintre oameni, ci le sunt tuturor clare şi lesne de recunoscut, barbarilor şi perşilor şi întregului neam omenesc.46
Pentru a face mai limpede ceea ce spun, voi aşeza cuvântul citat în locul din care a fost desprins. După ce a spus:

„Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi!”

şi multe alte acuzaţii la adresa celor care introduceau fără cuviinţă învăţături iudaice, Pavel a adăugat: „cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, astfel încât să nu mă aflu având dreptatea cea din Lege, ci dreptatea cea de la Dumnezeu, cea prin credinţa în Iisus Hristos” (cf. Fil. 3, 7-9). Apoi, precizează despre ce fel de credinţă e vorba:
„ca să-l cunosc pe el şi puterea învierii lui şi să fiu primit părtaş la patimile lui” (Fil. 3,10).

Ce înseamnă „puterea învierii lui”? Pavel a vrut să spună că a fost dezvăluit un nou mod de înviere. Căci, în mai multe rânduri, au înviat mulţi morţi şi înaintea lui47, însă nici unul în felul acesta. Toţi ceilalţi, după ce au înviat, s-au întors iarăşi în pământ şi, eliberaţi de tirania morţii într-un moment anumit, au fost mânaţi din nou sub domnia acesteia, în schimb, trupul domnesc înviat nu s-a întors în pământ, ci s-a înălţat la cer şi a distrus întreaga tiranie a morţii şi împreună cu el a înviat laolaltă lumea întreagă, iar el s-a aşezat pe tronul împărătesc.

Aşadar, avându-le pe toate acestea în minte şi dezvăluind faptul că asemenea lucruri minunate atât de mari nu vor putea fi exprimate printr-un raţionament, ci numai credinţa poate să ne înveţe despre ele şi să le facă desluşite, Pavel rostea despre credinţă: „să cunosc puterea învierii lui”. Iar dacă simplul fapt de a învia nu poate fi exprimat printr-un raţionament – căci reprezintă un lucru mai presus de natura omenească şi în afara desfăşurării obişnuite a faptelor -, ce fel de raţionament va putea exprima o asemenea înviere care se deosebeşte de toate celelalte? Nu există nici unul care să poată aşa ceva, ci avem nevoie numai de credinţă, dacă avem de gând să ne convingem că un trup mort şi apoi înviat a ajuns la o viaţă fără de moarte, una care nu are nici hotar, nici sfârşit. Aşa cum a arătat Pavel şi în altă parte, rostind:

„Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra lui” (Rom. 6, 9).

Vedem cum minunea este îndoită: o dată este faptul învierii ca atare, iar apoi este faptul unei asemenea învieri. Iar dacă nu este cu putinţă să aflăm ce este învierea în urma unor raţionamente, cu atât mai puţin nu vom afla în acest fel ce este naşterea cea de sus.
Vorbind despre aceste lucruri, Pavel a amintit şi despre cruce şi patimă, punându-le şi pe acelea sub puterea credinţei. Apoi, după ce cuvântul a fost pus în mişcare de toate acestea, mergând mai departe a spus:

„Fraţilor, eu nu socotesc despre mine ca am ajuns să înţeleg”.48 Nu spune: „eu nu socotesc despre mine însumi că am ajuns să ştiu ceva”, ci „am ajuns să înţeleg”. Nu a mărturisit despre sine nici că se află în totală neştiinţă, nici că deţine o cunoaştere deplină. Căci a spune: „nu socotesc că am ajuns să înţeleg” indică faptul că cineva s-a aflat pe drum până atunci, iar acum merge şi înaintează mai departe, dar nu a ajuns încă la capătul drumului.

La aceasta îi îndeamnă si pe ceilalţi când vorbeşte astfel:
„Câţi suntem desăvârşiţi, aceasta să gândim; şi dacă gândiţi ceva în alt fel, Dumnezeu va va descoperi si aceea” (Fil., 3, 15).

Nu vă va învăţa raţionamentul, ne spune Pavel, ci vă va dezvălui Dumnezeu. Vezi cum acest cuvânt nu se referă la modul de viaţă şi la conduita morală, ci la învăţături şi credinţă? Fiindcă nu este nevoie de o revelaţie pentru a adopta o anumită conduită morală şi pentru a duce un mod de viaţă oarecare, ci este nevoie de învăţături şi de cunoaştere. A arătat acelaşi lucru şi altădată, când spunea:

„Iar dacă i se pare cuiva ca cunoaşte ceva, încă nu a cunoscut nimic”
(I Cor. 8, 2).
Nu a spus, însă, numai „nu a cunoscut nimic”, ci a adăugat şi „după cum trebuie să cunoască”, deoarece el deţine o oarecare cunoaştere, dar nu una temeinică şi nici desăvârşită.

Şi pentru a pricepe că acest lucru este adevărat, să nu vorbim despre cele de sus, ci, dacă vrei, să ne mânăm cuvântul în jos, către creaţia văzută. Vezi acest cer? Ştim că poartă chipul unei bolţi, dar chiar şi acest lucru nu îl învăţăm pornind de la raţionamentele noastre, ci din dumnezeiasca Scriptură. Mai ştim şi că înconjoară întreg pământul, fiindcă am auzit acest lucru tot de acolo, în schimb, ne este necunoscut care este substanţa cerului. Dacă se găseşte vreunul care şi-ar susţine cu vehemenţă ideile şi ar fi gata de ceartă, să spună care este esenţa cerului; este cumva gheaţă solidificată? este cumva un nor comasat? este un aer mai dens? Nimeni nu ar fi în stare să afirme ceva cu precizie.

Mai aveţi nevoie acum de o altă dovadă pentru a vă da seama de nebunia celor care susţin că îl cunosc pe Dumnezeu? Nu eşti în stare să spui care este natura cerului pe care îl vezi zi de zi şi pretinzi că ştii cu precizie care este esenţa Dumnezeului nevăzut? Şi cine este atât de lipsit de luciditate, astfel încât să nu recunoască nebunia fără margini a celor care susţin aşa ceva?

Din această pricină, vă îndemn pe voi toţi să încercaţi pe cât puteţi să-i vindecaţi ca pe unii atinşi de boala nebuniei şi ca pe unii ce şi-au pierdut judecata, vorbindu-le cu blândețe și îngăduință.49 Căci învăţătura aceasta li s-a născut din pierderea minții şi din rana sângerândă a cugetului lor. Rănile inflamate nu suportă să fie tratate cu mâna şi nici nu îndură o atingere brutală. De aceea, medicii înţelepţi şterg rănile de acest fel cu un burete foarte fin. Câtă vreme şi aceştia poartă în suflet o rană inflamată, la fel cum se toarnă peste rană o apă curată şi binefăcătoare cu un burete fin, la fel şi noi, revărsându-ne asupra lor toate cuvintele noastre, să încercăm să ne îngrijim de rana acestora şi să-i curăţim cu totul de inflamarea orgoliului lor.

Frate iubit, chiar dacă te-ar jigni, dacă te-ar lovi cu piciorul, dacă te-ar scuipa şi orice altceva de ţi-ar face, tu nu înceta să le porţi de grijă. Cei care se îngrijesc de un om lovit de nebunie au de îndurat multe asemenea porniri. Dar, cu toate acestea, ei bine, nu trebuie să încetezi a-i îngriji; dimpotrivă, este motivul pentru care trebuie în şi mai mare măsură să-i compătimeşti şi să le deplângi soarta, fiindcă aceste porniri sunt semnele suferinţei lor.

Rostesc aceste cuvinte pentru cei mai tari dintre voi, pentru cei care nu pot fi influenţaţi şi pentru cei puternici, adică pentru toţi cei care nu pot fi păgubiţi de pe urma prezenţei lor. Dar, dacă se întâmplă să fie vreunul mai slab, să fugă din tovărăşia lor şi să se ferească de a intra în vorbă cu ei, ca nu cumva, sub pretextul prieteniei, să se nască pricina lipsei de evlavie. La fel face şi Pavel; el însuşi se amestecă cu cei bolnavi şi spune:

„cu iudeii am fost ca un iudeu, cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege”(I Cor. 9,20-21),

iar pe ucenici şi pe cei ce se arătau a fi mai slabi îi alungă din calea acelora, sfătuindu-i şi învăţându-i astfel:

„Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”(l Cor. 15, 33)

şi iarăşi:

„Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul”(II Cor. 6, 17).

Dacă medicul ajunge la bolnav îi este adesea de folos atât bolnavului, cât şi medicului însuşi, în schimb, dacă unul mai slab stă laolaltă cu cei bolnavi, îi este dăunător şi lui însuşi, şi celui suferind; căci nici aceluia nu îi va putea fi de vreun folos, iar el însuşi îşi va lua mult rău asupra sa de pe urma bolii. Şi după cum cei care îi privesc pe suferinzii cu ochii pătimesc, fiind atinşi întrucâtva de acea boală, la fel se petrece şi cu cei care îndură tovărăşia acestor  blasfemiatori – dacă sunt mai slabi îşi atrag asupra lor o mare parte din lipsa de evlavie.

Aşadar, spre a nu pătimi noi înşine relele cele mai mari, să fugim de tovărășiile lor, rămânând numai a-l ruga și a-l implora pe Dumnezeul  iubitor de oameni, cel care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului, să-l rugăm să îi izbăvească de eroare şi de cursa diavolului, întorcându-i către lumina cunoaşterii, către “Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu de viată dătătorul şi preasfântul Duh, căruia să-i fie slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted under Cărţi,Omilii

Omilia III – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din “Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

A aceluiaşi,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu
şi despre faptul că serafimii nu pot suporta
nici măcar coborârea lui Dumnezeu către ei,
cuvântarea a treia.

Ţăranii harnici, când văd un copac săl¬batic lipsit de roade, care le îngreu-nează munca şi dăunează plantelor cultivate din pricina rădăcinilor pu-ternice şi a desimii umbrei, se grăbesc foarte tare să-l doboare. Deseori se întâmplă să se pornească vântul şi să se alăture lor la tăierea copacului: năpustindu-se asupra frunzişului co¬pacului şi zguduindu-l cu multă putere, frânge copacul întreg şi îl culcă la pământ, scutindu-i în acest fel de multă trudă. Cum şi noi urmărim să doborâm un copac îndărătnic şi sălbatic, erezia anomeenilor, să îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului său, pentru ca un vânt, de orice fel ar fi acesta, să se năpustească şi să smulgă erezia din rădăcină, scutindu-ne astfel de multă trudă.

Deseori, îndată ce pământul este lăsat în paragină şi încetează să mai fie folosit de mâinile agriculto¬rilor, este năpădit de buruieni, mărăcini şi de copaci sălbatici care cresc singuri, în acelaşi chip este pustiit şi sufletul anomeenilor, câtă vreme nu este cultivat de cercetarea_Scripturilor, ci pornind de la sine s-a lăsat pe el însuşi să fie năpădit de această erezie potrivnică şi sălbatică. Fiindcă acest copac nu a fost sădit de Pavel, nu a fost udat de Apollo50, nu l-a făcut Dumnezeu să crească, ci a fost sădit de curiozitatea necuvenită a raţionamentelor, a fost udat de revărsările unui orgoliu lipsit de raţiune şi a crescut din dorinţa de a căpăta mărire.

Avem nevoie de flacăra Duhului pentru a reuşi nu numai să smulgem această rădăcină a răului, ci şi spre a o mistui în foc. Îl vom chema, aşadar, pe Dumnezeul hulit de ei şi lăudat de noi şi îl vom ruga să ne călăuzească pe mai departe limba în cursa ei şi să ne deschidă cugetul către o înţelegere mai clară a celor rostite.

Fiindcă întreaga noastră trudă este menită pentru el şi pentru preamărirea lui, mai degrabă decât pentru mântuirea noastră. Nimeni nu va putea, ne¬cinstindu-L pe Dumnezeu, să-L păgubească cu ceva şi nimeni nu va putea, lăudându-L, să-L facă să apară mai strălucitor. De altminteri, cât priveşte slava ce îi este proprie, el rămâne pentru veşnicie neschimbat, fără ca laudele noastre să-l facă să sporească sau ca blasfemiile să-l micşoreze. Oamenii care îl preamă¬resc potrivit cu vrednicia sa, sau mai bine spus după cât le stă lor în putere să îl preamărească – căci vred¬nicia sa nicicând nu va putea fi preamărită îndeajuns –, obţin folos din lauda pe care o aduc. în schimb, cei ce îl hulesc şi dispreţuiesc îşi pun în primejdie propria lor mântuire.

Hulitorii de Dumnezeu sunt aceia despre care cineva a spus:
„Cel care aruncă o piatră în sus, în capul lui a aruncat-o” (Sir. 27, 25).

Cel care aruncă o piatră în sus nu va putea să des¬pice bolta cerească, nici măcar să o atingă, dimpo¬trivă, piatra rămasă în aer îl va izbi în creştetul capului pe însuşi aruncătorul ei. La fel se întâmplă şi cu cel care huleşte acea Fiinţă preafericită, aceea pe care nimic nu ar putea-o păgubi, fiind cu mult prea mare şi prea înaltă, încât să mai poată primi vreo lovitură: el ascute sabia care îi va pătrunde în suflet, ca urmare a nerecunoştinţei arătate faţă de binefăcătorul său.

Să-L chemăm, aşadar, pe Dumnezeul de negrăit, Cel care nu poate fi gandit, nici vazut si nici inteles; pe cel care înfrânge puterea limbii omeneşti, cel care este dincolo de înţelegerea cugetului muritor, pe cel nedezvăluit îngerilor, cel pe care serafimii nu îl pot contempla, heruvimii nu îl pot pricepe, cel care ră¬mâne nevăzut începătoriilor, stăpâniilor, puterilor şi, într-un cuvânt, întregii făpturi create, fiindu-le cunos¬cut numai Fiului şi Duhului.

Ştiu că îmi vor acuza cuvântarea de exagerare, fiindcă am afirmat că el este de neînţeles chiar şi pu¬terilor de sus. Dar eu tocmai din acest motiv îi voi acuza la rândul meu de sminteală şi de nebunie. Căci nu este o exagerare să afirmi despre Creator că este mai presus de înţelegerea tuturor fiinţelor create, ci faptul de a pretinde că ei, cei care se târăsc pe pă¬mânt şi se află atât de departe de puterile de sus, pot circumscrie şi cuprinde prin slăbiciunea raţiona¬mentelor lor ceea ce le este de neînţeles. Eu, însă, dacă nu aş aduce dovadă pentru ceea ce am susţinut mi s-ar adresa pe bună dreptate acuzaţia de exagerare Dar dacă voi, după ce vă voi dovedi că Dumnezeu este de neînţeles puterilor de sus, încă veţi mai susţine cu tărie şi veţi mai afirma polemizând că voi îl cunoaşteţi, în câte gropi meritaţi să fiţi aruncaţi, în câte pustiuri să fiţi lepădaţi, ca pedeapsă pentru faptul de a fi exagerat că voi cunoaşteţi cu precizie cele care rămân de necontemplat tuturor puterilor fără de trup?

Hai, atunci, să înaintăm pe mai departe în ela¬borarea unor asemenea demonstraţii, întorcându-ne iarăşi cuvântarea către rugăciune, căci, adesea, însăşi urmarea rugăciunii ne dă dovada pe care o căutăm. Aşadar, să-l chemăm pe însuşi
„împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, pe cel ce singur are nemurire, pe cel care locuieşte întru lumină neapropiată; pe care nu l-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-l vadă; a căruia este cinstea şi puterea în veci! Amin.”
(I Tim. 6,15-16).

Acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale lui Pavel. Tu să iei aminte la evlavia şi teama înrădăcinate în sufletul lui. Fiindcă Pavel, amintind de Dumnezeu, nu a primit să ajungă mai degrabă la capătul expune¬rii învăţăturii, până ce nu i-a restituit lui Dumnezeu datoria cuvenită pentru ceea ce a primit şi, drept urmare, îşi încheie cuvântarea printr-o doxologie.  Iar dacă

„pomenirea celui drept este spre binecuvântare”                                                   (Pild. 10, 7),

cu atât mai mult va fi spre laudă pomenirea lui Dumnezeu.

Iar Pavel face la fel şi la începutul epistolelor, căci, adesea, când îşi începe epistolele, îndată ce aminteşte de Dumnezeu, nu merge mai departe în expunerea învăţăturii, până ce nu îi aduce doxologia cuvenită. Ascultă, de pildă, cum se adresează când le scrie galatenilor:

„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos, cel ce s-a dat pe sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din
acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui, căruia fie slava în veci. Amin!”
(Gal., 1, 3-5).

La fel şi în altă parte:
„Împăratului veacurilor, celui nestricăcios, nevă¬zutului, Dumnezeului singur înţelept fie cinste şi slavă în veci. Amin!” (I Tim., l, 17).

Face Pavel aceasta numai în privinţa Tatălui, iar în privinţa Fiului nu?
Ascultă cum a făcut acelaşi lucru şi în privinţa Unului Născut. Deoarece, când a spus:

„Căci aş fi dorit să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de neam cu mine, după trup”,
a adăugat după aceea:

„ale cărora sunt înfierea şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele; din care după trup este Hristos, cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9, 4-5).

Ca şi Tatălui, la fel îi oferă şi Unului Născut doxologia, mai înainte de a duce mai departe cursul cuvântării. Fiindcă Pavel l-a ascultat pe Hristos care rosteşte:
„Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan, 5,23).

Şi, pentru a pricepe că însăşi rugăciunea ne oferă dovada, hai să o aşezăm în centrul privirilor noastre, „împăratul împăraţilor, spune Pavel, şi Domnul dom¬nilor, cel ce singur are nemurire, cel care locuieşte întru lumină neapropiată”. Opreşte-te la acest loc al rugăciunii şi întreabă-l pe eretic ce poate însemna expresia „cel care locuieşte întru lumină neapropiată” şi fă-l să fie atent la precizia limbajului lui Pavel. Nu a spus „cel care este lumină neapropiată”, ci „cel care locuieşte întru lumină neapropiată”, pentru ca tu să pricepi că, dacă locuinţa lui este neapropiată, cu atât mai mult este cel care o locuieşte, Dumnezeu. Iar Pavel nu a spus aceste cuvinte pentru a-ţi închipui o casă şi un loc aflate în preajma lui Dumnezeu, ci pentru a pricepe în şi mai mare măsură că el este cu neputinţă de înţeles.

Şi nu a spus nici măcar „cel care locuieşte într-o lumină care nu poate fi înţeleasă”, ci „neapropiată”, fiindcă un lucru care nu poate fi înţeles înseamnă mult mai mult. Se spune „cu neputinţă de înţeles”, când obiectul căutat şi cercetat nu poate fi cuprins cu mintea de către cei care îl cercetează, în schimb, „neapropiat” desemnează obiectul care dintru înce¬put nu îngăduie nici un fel de cercetare şi de care nimeni nu se poate apropia. De exemplu, se spune despre largul mării că nu poate fi înţeles, deoarece scufundătorii care se coboară în apă şi se afundă mult în adâncul mării nu pot ajunge la fundul mă¬rii. Iar atributul „neapropiat” este aplicat unui lucru care dintru început nu poate fi nici cercetat, nici pătruns.

Ce ai avea de spus despre acestea? Se va spune că poate fi de neînţeles oamenilor, nu însă şi îngerilor, nici puterilor de sus. Răspunde-mi, eşti, deci, un înger şi faci parte din ceata puterilor fără de trup? Nu eşti cumva tot om şi ai aceeaşi substanţă ca şi mine? Ori ţi-ai uitat până şi natura căreia îi aparţii? Să admitem că ar fi ceva neapropiat numai pentru oameni, nu şi pentru îngeri, deşi nu se subînţelege acest lucru, nici nu a spus Pavel aşa ceva: oamenilor nu le este apropiată lumina întru care locuieşte Dum¬nezeu, pe când îngerilor nu le este neapropiată. Să admitem, dacă vrei, aşa ceva, făcându-ţi o concesie. Dar tu însuţi nu eşti om? Ce-ţi pasă atunci dacă înge¬rilor nu le-ar fi neapropiată lumina? Ce valoare are aceasta pentru tine, tu, amatorule de dispute, iscodi¬torul şi cel care afirmă că esenţa divină poate fi înţe¬leasă prin mijlocirea naturii omeneşti?

Dar, pentru ca tu să pricepi că lumina este neapro¬piată nu numai omului, ci şi îngerilor, ascultă ce spu¬ne Isaia. Iar când îl numesc pe Isaia, vorbesc de fapt despre dezvăluirea Duhului, căci orice profet aduce la cuvânt cele care fac parte din lucrarea Duhului:
„Şi în anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ; sera¬fimii stăteau în jurul lui şi fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau fetele , iar cu două picioarele” (îs. 6,l-2).

Care să fie pricina pentru care îşi acoperă feţele, punându-şi înainte aripile, răspunde-mi? Şi care altă pricină să fie decât aceea că ei nu puteau îndura stră¬fulgerarea plină de strălucire şi acele raze de lumină care veneau dinspre tron? Aceasta, cu toate că ei nu vedeau lumina însăşi în puritatea ei, nici esenţa lui Dumnezeu lipsită de acoperire, ci le stătea înainte chi¬pul coborârii către cele văzute. Dar ce este coborârea? Este modul prin care Dumnezeu nu se arată aşa cum este, ci se arata pe el însuşi după cum poate fi văzut de către cel ce este in stare să-l contemple, potrivindu-şi chipul în care apare pe măsura slăbiciunii celor care îl privesc.

Faptul că avea loc o coborâre apare evident chiar din cuvintele profetului: „L-am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ”, dar Dumnezeu nu se aşază, acesta fiind modul în care nu pot apărea decât fiinţele corporale. Iar cât priveşte cuvintele „pe un scaun”, Dumnezeu nu poate fi cuprins într-un scaun, câtă vreme divinitatea nu poate fi circum¬scrisă vreunui lucru. Dar serafimii nu puteau îndura nici măcar o asemenea coborâre, cu toate că i se aflau în preajmă:  „serafimii stăteau în jurul lui”.  Prin urmare, faptul că se aflau în preajmă era mai degra¬bă pricina pentru care nu puteau să-l vadă. Fiindcă nu se vorbeşte despre un loc anumit, ci Duhul Sfânt  doreşte să arate că, deşi [serafimii] se află mai aproape de esenţa divină decât noi, tot nu o pot contempla. De aceea şi spune: „serafimii stăteau în jurul lui”, nu pentru a ne induce ideea unui loc anumit, ci dezvăluind prin apropierea locului faptul  că fiinţa lor este mai apropiată de Dumnezeu decât este a noastră.

Noi nu întrezărim caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu aşa cum o fac acele puteri, ca unele care sunt mai pure, mai înţelepte şi mai străvăzătoare decât îi stă în putere naturii umane. Întocmai cum ne-putinţa de a înfrunta razele soarelui nu este aceeaşi pentru orb şi pentru cel ce vede, la fel, neputinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu nu este pentru noi la fel de mare cum este pentru aceia. Iar distanţa care îl separă pe cel orb de cel ce vede este la fel de mare precum deosebirea dintre noi şi aceia. De aceea, când îl auzi pe profet că spune: „L-am văzut pe Dumnezeu”, să nu îţi închipui că el a văzut acea esenţă, ci numai chipul coborârii, ba încă şi pe acesta mai nedesluşit decât puterile de sus, deoarece nu a avut puterea să vadă precum heruvimii.

Dar ce vorbesc eu despre acea preafericită sub¬stanţă, câtă vreme omul nu poate privi fără teamă nici măcar fiinţa îngerului? Şi pentru ca voi să pri¬cepeţi că acesta este adevărul, vă voi aduce înainte un om prieten cu Dumnezeu, un om plin de multă cutezanţă, căruia îi dădeau curaj înţelepciunea, drepta¬tea şi multe alte calităţi de care dădea dovadă, anume Sfântul Daniel. Astfel, când îl voi înfăţişa plin de slăbiciune, prăbuşit şi zguduit din pricina prezenţei îngerului, nimeni să nu creadă că el se află în această stare din pricina păcatelor şi a relei sale conştiinţe, ci, fiind dovedită cutezanţa pe care o are cu sufletul, se demonstrează cu siguranţă că avem de-a face cu slăbiciunea naturii omeneşti.

Aşadar, acest Daniel ţinu post trei săptămâni şi nu a mâncat mult dorita pâine, nici vin şi nici carne n-a pus în gură, nici nu s-a uns cu miresme (cf. Dan., 10, 3). Şi tocmai atunci a avut acea viziune, când sufletul său, devenit mai uşor şi mai plin de duh în ur¬ma postului, se găsea mult mai pregătit să primească o asemenea vedenie. Dar ce spune el?

„Mi-am înălţat ochii şi iată un om îmbrăcat cu veşminte de in – acestea sunt veşminte preoţeşti -, mijlocul său era încins cu un brâu de aur de Ofaz; trupul lui era precum comorile din Tarsis, chipul ca strălucirea fulgerului, ochii săi ca flă¬cările de foc, braţele şi picioarele aşa cum arată arama lustruită, glasul cu care îşi rostea cuvin¬tele ca vuietul unei mulţimi. Numai eu am avut această vedenie; o mare spaimă s-a abătut asupra celor care erau cu mine şi au fugit de teamă. Mă părăsiseră puterile şi măreţia mea se prefăcu în stricăciune” (Dan. 10, 5-8).

Ce să însemne „măreţia mea se prefăcu în strică¬ciune”? Daniel era un tânăr în putere; însă, când teama simţită înaintea îngerului l-a strămutat într-o stare de muribund, s-a răspândit asupra sa multă paloare, i-a pierit prospeţimea tinereţii şi i s-a risipit orice culoare din înfăţişarea sa – iată pentru ce a spus: „măreţia mea se prefăcu în stricăciune”. La fel cum îndată ce un conducător de car este cuprins de teamă şi scapă frâiele, fiecare cal goneşte unde vede cu ochii şi carul se răstoarnă cu totul, tot astfel se petrece îndeobşte şi cu sufletul când este cuprins de teamă şi înfiorare; fiind atins de spaimă, pierde con¬trolul propriile sale puteri care îi vin de la fiecare din simţurile corpului, ca şi cum ar scăpa nişte frâie, abandonându-şi părţile corpului, care, la rândul lor, lipsite fiind de puterea care să le susţină, îşi pierd vigoarea şi se prăbuşesc. Aşa i s-a întâmplat atunci şi lui Daniel.
Dar ce face îngerul? îl ridică şi îi spune:

„Daniele, om plăcut al lui Dumnezeu, ia aminte la cuvintele pe care ţi le spun şi stai drept în pi¬cioare, că acum sunt trimis către tine”
(Dan. 10,11).

Iar el se ridică tremurând tot. Şi după ce îngerul a început iarăşi să-i vorbească şi să-i spună:

„Din ziua în care ti-ai oferit inima să pătimească înaintea lui Dumnezeu, cuvintele îţi sunt ascultate şi eu vin din pricina cuvintelor tale”,
se prăbuşi din nou la pământ. La fel se întâmplă şi cu cei care cad în leşin. Căci aceia se ridică şi îşi revin în fire, privind la noi când îi susţinem şi îi stropim cu apă rece pe faţă, pentru ca apoi, de cele mai multe ori, să ni se prăbuşească în braţe – la fel a păţit şi profetul. Sufletul îi era plin de teamă şi nu putea îndura să aibă în faţa ochilor imaginea prezentei celui ce era, ca şi el, rob al lui Dumnezeu, nici nu avea putere să înfrunte acea lumină; de aceea se găsea într-o mare tulburare, silit fiind să se desprindă din legătura cărnii ca şi cum ar fi fost prins în lanţuri, îngerul, însă, îl sprijinea.

Să asculte bine cei care îl iscodesc pe Stăpânul îngerilor! Daniel, înaintea căruia leii îşi plecau ochii de teamă, cel care avea puterea ca, având trup ome¬nesc, să înfăptuiască lucruri care depăşesc omul, nu poate îndura prezenţa unuia care este, împreună cu el, rob al lui Dumnezeu, ba încă îşi pierde atunci şi suflarea. Căci el spune:

„S-au zvârcolit cele dinlăuntrul meu o dată ce am avut această vedenie şi n-a mai rămas suflare în mine” (Dan. 10,16).
în schimb, unii care se află atât de departe în privinţa virtuţii în comparaţie cu acest om drept susţin că ei cunosc cu deplină precizie însăşi acea Fiinţă supremă şi primă, cea care a dat fiinţă acestor mii de îngeri, din rândul cărora Daniel nu a avut tăria să-l privească nici măcar pe unul singur.

Dar, să readucem cuvântul la întâia temă pe care am înaintat-o şi să demonstrăm că Dumnezeu nu poate fi contemplat nici de către puterile de sus, chiar dacă El se coboară spre a le fi laolaltă. Căci, spune-mi, pentru ce îşi pun serafimii înainte aripile ?Pentru ce altceva, dacă nu pentru a întări cuvântul apostolic „cel care locuieşte în lumină neapropiată”, cuvânt pe care îl vestesc prin faptele lor şi nu numai ei, ci şi puterile cărora heruvimii le sunt superiori. Căci ei stau în picioare în preajma lui Dumnezeu, iar acelea îi sunt tron, nu fiindcă Dumnezeu are nevoie de un tron, ci pentru ca tu să pricepi astfel virtutea acestor puteri.

Ascultă, de pildă, şi un alt profet care vorbeşte despre puterile de sus.
„Şi a fost cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, la râul Chobar.” (Iez., 1, 3).

Acesta se afla la râul Chobar, pe când acela era atunci la râul Tigru (Dan., 1, 4). Într-adevăr, când Dumnezeu voieşte să le apară robilor săi o vedenie ieşită din comun, îi mână pe aceştia afară din cetăţi într-un ; ţinut purificat de vuiete, pentru ca sufletul să nu fie tulburat de nimic din cele care se văd şi de nimic din cele ce se fac auzite, ci să se bucure de o eliberare deplină spre a se consacra contemplării vedeniilor. Dar ce a văzut Iezechiel?

„Iată că un nor – spune el – venea dinspre miază¬noapte; în jurul lui se găsea o văpaie de foc şi o flacără care răspândea  raze de  lumină, iar în mijlocul focului se găsea ceva  ca un metal în văpaie, iar în mijloc am văzut ceva ca patru fiare. Aspectul lor părea să fie aidoma celui al omului. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Erau, spune el, nişte fiinţe înalte şi înspăimântătoare, iar fiecare purta în spate o mulţime de ochi de jur împrejur. Deasupra cape¬telor fiarelor se vedea un fel de boltă, care părea a fi dintr-un cristal minunat şi care se întindea în sus. Fiecare fiară avea câte două aripi, care le acopereau trupurile. Deasupra bolţii se vedea ceva ca o piatră de safir, pe care se afla ceva ca un tron, iar pe această înfăţişare asemenea tro¬nului se găsea ceva ca un chip de om. Şi am văzut că de la mijloc în sus părea asemenea unui metal încins, iar de la mijloc în jos asemenea unui foc; văpaia sa apărea precum un curcubeu care porneşte dintr-un nor pe timpul unei zile ploioase” (Iez., 1, 4-28).

Şi după toate acestea, profetul rosteşte următoa¬rele cuvinte, dorind să arate că nici el şi nici acele puteri nu şi-au arătat neîngrădit însăşi fiinţa lor:

Acesta este modul în care apare chipul slavei Domnului” (Iez., 1, 28).

Ai băgat de seamă cum şi aici, ca şi în cazul de mai înainte avem de-a face cu chipul coborârii lui Dumnezeu? Dar şi aceste puteri se ascund în spatele aripilor lor nu dintr-un alt motiv decât acela pe care l-am arătat mai înainte, cu toate că aceste puteri sunt fiinţele cele mai înţelepte, cele care posedă cea mai mare cunoaştere, şi cele mai pure.

De unde reiese limpede că puterile au aceste atribute? Din înseşi numele lor. Aşa cum îngerului i se spune înger, întrucât vesteşte oamenilor cele ale lui Dumnezeu şi se spune arhanghel, pentru că acesta le porunceşte îngerilor, la fel şi aceste puteri poartă denumiri care ne arată înţelepciunea şi marea lor puritate. Cum aripile dezvăluie înălţimea naturii – căci şi Gabriel apare zburând, nu fiindcă îngerul se numără în rândul zburătoarelor, ci pentru ca tu să pricepi că el se apropie de natura omenească venind din ţinuturile cele mai înalte şi de la un mod de viată
superior -, urmează că aripile nu amintesc de nimic altceva decât de înălţimea naturii. Prin urmare, dacă aripile amintesc de înălţimea naturii; dacă tronul [închipuieşte] odihna_lui Dumnezeu! [întru puterile cereşti]; dacă ochii dezvăluie profunzimea văzului lor; iar dacă apropierea lor de tron şi intonarea neîncetată de imnuri către Dumnezeu arată vegherea lor necurmată vreodată de somn – în acelaşi chip, numele unora amintesc de înţelepciunea, iar al altora de marea lor puritate. Căci ce înseamnă „heruvim”? Cunoaştere îmbelşugată.51 Dar „serafim”? Gură de foc.52 Vezi cum numele au dezvăluit puritatea şi înţe¬lepciunea?

Iar dacă acolo unde este o cunoaştere îmbelşu¬gată nu este cu putinţă nici măcar să vezi limpede chipul coborârii lui Dumnezeu, atunci, când este numai o cunoaştere parţială, după cum spune Pavel: „In parte cunoaştem şi ca prin oglindă şi în ghicitură”, de câtă nebunie nu dau dovadă aceia care socotesc că le sunt cunoscute şi vădite cele pe care îngerii nu le pot contempla?

Doream să vă dovedesc şi că Dumnezeu nu poate fi cunoscut nu numai de către heruvimi şi serafimi, dar nici de către începătorii, stăpânii, de către nici o fiinţă creată. Însă, cugetul nostru a ostenit pentru a mai putea dovedi aceasta, nu din pricina mulţimii cuvintelor, ci din pricina înfiorării pe care o inspiră cele rostite, căci sufletul se cutremură şi este răscolit de spaimă când se consacră multă vreme contem¬plărilor celor de sus. Prin urmare, hai să ne coborâm sufletul din ceruri şi să ni-l călăuzim, aşa plin de teamă cum este, către chemarea53 pe care o adresăm în mod obişnuit. Care este aceasta? Este chemarea la rugăciune pentru ca cei atinşi în aşa mare măsură de boală să se vindece într-o bună zi. Dacă noi dorim să fie chemat Dumnezeu în ajutorul celor bolnavi, al celor care muncesc în mine, al celor care îndură un regim crunt de sclavie şi în ajutorul celor posedaţi, cu atât mai mult se cuvine să ne rugăm pentru aceştia, dat fiind că  lipsa evlaviei este un lucru mai crunt decât diavolul. Nebunia primeşte iertare, în schimb, pentru boala de care suferă aceştia lipseşte orice pu¬tinţă de a se apăra.

Dar, pentru că tot am amintit de rugăciunea pentru cei posedaţi, doresc să vă vorbesc despre ceva care priveşte dragostea voastră şi să scap Biserica de o boală grea de care suferă. De altminteri, ar fi absurd dacă ne-am ocupa cu o aşa mare râvnă de vindecarea celor din afară,, nesocotind propriile membre. Care este, aşadar, boala aceasta? Pe această mulţime negrăit de mare care este reunită acum, şi care dovedeşte o atenţie atât de sporită faţă de cele rostite, când caut să o privesc în acel moment de cea mai adâncă cu¬tremurare,54 adeseori nu pot. Deplâng amarnic faptul că se arată mult zel şi o ardoare neostoită faţă de cuvintele unuia care este rob al lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi, ascultătorii înghesuindu-se unul într-altul şi rămânând până la sfârşit, în schimb, când Hristos urmează să se arate în momentul sfintelor misterii,V biserica devine goală şi pustie.

Şi cum ar putea fi vrednic de iertare aşa ceva? Din pricina acestei uşurătăţi pierdeţi şi orice laudă care s-ar fi cuvenit să fie adusă pentru zelul pe care îl arătaţi în ascultare. Care dintre voi nu va aduce învinuiri laolaltă cu noi, dacă v-ar vedea cum risipiţi de îndată rodul ascultării? Dacă acordaţi celor rostite o atenţie sporită, atunci arătaţi-vă zelul prin fapte, însă, faptul că voi plecaţi de îndată ce ati ascultat cuvântarea este semn că în cugetul vostru nu a fost primit şi nu a rămas nimic din cele spuse. Dacă cele rostite s-ar găsi într-adevăr în sufletele voastre, le-aţi reţine pe de-a-ntregul în interiorul vostru şi v-ar călăuzi cu cea mai adâncă evlavie până la săvârşirea misteriilor celor mai cutremurătoare.
Iar acum, când plecaţi după ce oratorul îşi termină cuvântarea, rămâ¬neţi lipsiţi de orice folos, ca şi cum aţi asculta un cân¬tăreţ la citeră.

Dar care este scuza fără de folos pe care o aduc cei mai mulţi dintre cei care se poartă astfel? De rugat, spun ei, ne putem ruga şi acasă; în schimb, nu este cu putinţă să auzim o omilie sau o învăţătură stând acasă. Te înşeli pe tine însuţi, omule! E adevărat, poţi să te rogi şi acasă, dar nu te poţi ruga ca în biserică, acolo unde se află o aşa mare mulţime de preoţi, acolo unde urcă la Dumnezeu chemarea într-un glas. Când îl chemi pe Dumnezeu de unul singur nu eşti ascultat întocmai ca atunci când te rogi împreună cu fraţii tăi. Aici este ceva mai mult: unirea în cuget, armonia glasurilor, legătura iubirii şi rugăciunile preoţilor. Pentru aceasta celebrează şi preoţii înaintea tuturor, pentru ca rugăciunile mulţimii care sunt mai slabe să primească întărire dintr-ale lor, astfel încât să se înalţe laolaltă către cer.

De altminteri, la ce bun ar mai sluji omilia, dacă  rugăciunea nu ar fi comună? Mai întâi rugăciunea şi apoi cuvântul. La fel grăiesc şi apostolii:
„Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fapt. 6, 7).

La fel face şi Pavel când se roagă la începutul episto¬lelor, pentru ca, precum lumina unei făclii, lumina rugăciunii să deschidă calea cuvântului. Dacă ai obiş¬nui să te rogi de unul singur cu deplină conştiincio¬zitate, nu ai mai avea nevoie de învăţătura venită din partea unora care sunt robi ai lui Dumnezeu laolaltă cu tine, ci ar trebui ca El însuşi să-ti lumineze cugetul, fără vreun mijlocitor oarecare.

Iar dacă rugăciunea făcută de unul singur are o asemenea putere, cu atât mai mare este puterea ace¬leia făcută împreună cu mulţimea. Căci forţa acesteia şi întărirea oferită sunt cu mult mai mari decât în cazul rugăciunii făcute acasă şi în mod personal. De unde reiese limpede aceasta? Ascultă-l pe Pavel când spune:

„Cel care ne-a izbăvit pe noi dintr-un pericol de moarte atât de mare, şi ne izbăveşte, şi nădăjduim că ne va mai izbăvi încă, ajutându-ne şi voi prin rugăciune, aşa încât darul acesta făcut nouă să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi oameni, pentru noi.” (II Cor. l, 10-l1).
Aşa a scăpat şi Petru din închisoare:

„căci se făcea necontenit rugăciune către Dumne¬zeu pentru el, de către Biserică” (Fapt. 12, 5).

Şi de vreme ce rugăciunea Bisericii i-a adus atâta folos lui Petru şi l-a scos din închisoare pe acel stâlp, cum îţi permiţi să dispreţuieşti puterea acesteia, spune-mi, şi ce scuză vei mai putea avea? Ascultă-l pe Dumnezeu Însuşi când spune că este înduplecat de mulţimea care îl cheamă cu iubire. Căci el spune, apărându-se înaintea lui Iona pentru vrejul de dovleac:

„Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, iar mie cum să nu-mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei, în care locuiesc mai bine de o sută douăzeci de mii de bărbaţi?” (lona 4,10-11).

Nu fără rost este scoasă în evidenţă mulţimea, ci pentru ca tu să pricepi că rugăciunea făcută laolaltă are mare putere. Vreau să vă fac acest lucru limpede şi printr-o istorisire omenească.

Acum zece ani, după cum ştiţi şi voi, nişte oameni fură arestaţi pentru că s-au ridicat împotriva câr¬muirii. Apoi, unuia dintre cei care se bucuraseră de putere i se dovedi îndreptăţirea acuzaţiilor, i-a fost pus căluşul la gură, şi fu scos afară pe calea către lo¬cul executării pedepsei cu moartea, întreaga cetate se grăbi atunci către hipodrom, muncitorii îşi părăseau locurile de muncă şi întreg poporul strângându-se laolaltă l-a eliberat pe condamnat de mânia împără¬tească, deşi acesta nu merita în nici un chip iertarea.

Cum aşa? Când aţi dorit să îndepărtaţi mânia împăratului pământesc v-aţi grăbit cu toţii laolaltă, împreună cu copiii şi femeile; în schimb, când trebuie atrasă bunăvoinţa împăratului cerurilor şi îndepăr¬tată mânia sa îndreptată nu numai împotriva unui singur păcătos ca atunci, nici împotriva a doi, trei sau o sută, ci împotriva tuturor păcătoşilor din lume şi când trebuie cerută eliberarea demonizaților din latul diavolului, voi rămâneţi pe loc pe afară şi nu vă gră¬biţi spre a fi laolaltă cu toţii, astfel încât Dumnezeu, fiind înduplecat de unirea glasurilor voastre, să îi elibereze pe aceia de pedeapsă, iar vouă să vă ierte păcatele?

Dacă te-ai fi aflat în acel moment în piaţa publică, de te-ai fi găsit acasă ori prins în treburi de la care nu te poţi abate, nu a fost nevoie de o forţă mai mare decât cea a leului pentru ca, rupând legăturile care te reţineau, să poţi ajunge la rugămintea obştească? Câtă nădejde de mântuire îţi trebuia în acel moment, răspunde-mi, preaiubite frate? Nu numai oamenii dau glas acelei chemări pline de cea mai adâncă cutremu¬rare, ci şi îngerii cad la picioarele Stăpânului, iar arhanghelii se roagă: au şi ei momentul prielnic care îi sprijină în luptă, jertfa55 venindu-le într-ajutor.

Şi după cum oamenii taie ramuri de măslini pe care le agită înaintea împăraţilor, folosindu-se de această plantă pentru a readuce mila şi iubirea de oameni, la fel şi îngerii aduc atunci înainte în locul ra¬murilor de măslin însuşi trupul domnesc, chemându-l pe Domnul pentru natura omenească, fiind aproape gata să rostească: „ne rugăm pentru aceştia pe care tu însuţi i-ai socotit vrednici de a le veni înainte cu iubirea ta până într-atât, încât ţi-ai oferit propriul tău trup; revărsăm rugăminţi pentru aceştia, pentru care tu însuţi ţi-ai vărsat sângele; te chemăm pentru aceştia, pentru care tu ţi-ai jertfit trupul acesta”.

De aceea şi diaconul se apropie în acel moment şi le porunceşte posedaţilor să-şi plece numai capul, pentru ca ei să-şi exprime rugăminţile prin forma corpului, căci nu le este îngăduit să se roage laolaltă cu adunarea comună a fraţilor. Se apropie de aceştia, întrucât, fiindu-ţi milă de aceştia, de răul de care suferă şi de lipsa lor de glas, să-ţi foloseşti libertatea de exprimare pentru a cere ajutorarea lor de către Dumnezeu. Aşadar, gândindu-ne la toate acestea, să ne îndreptăm împreună către momentul acela, astfel încât să atragem mila lui Dumnezeu şi să aflăm har şi ajutorul cuvenit.

Mi-aţi încuviinţat vorbele. V-aţi manifestat apro¬barea cu multă larmă şi bătăi din palme. Dar, pentru ca voi să vă manifestaşi elogiile prin fapte, nu este mult timp de aşteptat până să vă demonstraţi ascul¬tarea.56 Eu caut acel elogiu, acel şir de aplauze care se vădeşte din fapte. Sunteţi chemaţi, aşadar, să staţi unul lângă altul, aşa cum aţi stat până acum. Dacă vreunul va tulbura ordinea prezentă, opriţi-l cu stăruință, astfel încât să dobândiţi un câştig îndoit provenit şi din propriul zel şi din grija purtată fraţilor. Pro¬cedând aşa, vă veţi da curs rugăminţilor voastre cu mai multă încredere şi, atrăgând bunăvoinţa lui Dumnezeu, veţi putea ajunge la cele bune de aici şi la bunurile viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă i se cuvine în vecii vecilor. Amin.

Posted under Cărţi,Omilii

Omilia IV – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din “Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

A aceluiaşi,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu,
cuvântarea a patra.

Păreau de ajuns cele demonstrate de curând despre neputinţa oamenilor de a-l înţelege pe Dumnezeu, ba încă şi despre o aceeaşi neputinţă pentru heruvimi şi serafimi, pentru a pune punct lucrurilor şi a nu merge mai departe, însă, câtă vreme dorinţa şi străduinţa noastră nu au în vedere numai astuparea gurii duşmanului, ci şi o mai mare educare întru înţelepciune a iubirii voastre, ne pornim iarăşi la atac şi ducem cuvântul mai departe. Tratarea unor asemenea aspecte vă va face să dobândiţi o mai mare cunoaştere, iar nouă ne va face biruinţele mai strălucite, acum când avem de curăţat terenul numai de nişte rămăşiţe. Nici buruienile nu trebuie tăiate numai în partea de sus – căci în acest fel ar creşte iarăşi pornind de la rădăcinile rămase jos -, ci trebuie scoase din crăpăturile şi adâncurile pământului şi lăsate aşa neacoperite la căldura razelor soarelui, spre a se veşteji uşor.

Hai, aşadar, să ne înălţăm iarăşi la cer prin mijlo¬cirea cuvântului, fără a iscodi sau a fi mânaţi de curio¬zitate, ci fiind împinşi de dorinţa de a curma disputa nelalocul ei iscată de cei care nu se cunosc pe ei înşişi şi nici nu acceptă să afle limitele naturii omeneşti. Din acest motiv am şi demonstrat cu prisosinţă că nu numai apariţia lui Dumnezeu, ba chiar şi cea a îngerilor îi era de nesuportat acelui drept, a cărui întreagă poveste v-am reamintit-o atunci; vi l-am arătat fără întrerupere pe fericitul Daniel cum pălea, tremura, cum intrase într-o stare nu cu mult diferită de cea a celor care se află în agonie, fiindcă sufletul lui se forţa să se smulgă din legătura cărnii. Aşa cum un porumbel domestic obişnuit să fie ţinut într-un porumbar, daca se întâmplă să simtă teamă fată de cineva, fiind străbătut de groază, se avântă spre acope¬riş şi caută o ieşire prin ferăstruici, mânat de dorinţa de a se elibera de spaimă, la fel s-a întâmplat atunci şi cu sufletul acelui preafericit; se năpustea să-şi ia zborul din trup şi se retrăgea de peste tot către cele din afară. Sufletul i-ar fi ieşit chiar aşa cum era, fără să fi atins împlinirea vremii sale, dacă îngerul nu i-ar fi venit degrabă înainte şi nu l-ar fi eliberat de spaimă, întorcându-l astfel din nou către sălaşul lui vremelnic.

Toate aceste lucruri le-am spus atunci pentru ca anomeenii,  pricepând  cât se deosebeşte omul  de înger şi meditând la superioritatea acestui rob al lui Dumnezeu asemenea nouă, să se lepede de nebunia îndreptată împotriva Domnului. Dreptul acela nu suporta vederea unui înger, deşi avea aşa multă încredere în Dumnezeu, în schimb, aceştia, aflaţi atât de departe de acela în privinţa virtuţii, nu iscodesc un înger, ci pe însuşi Stăpânul îngerilor. Daniel a îmblânzit furia leilor, iar noi nu suntem în stare să prindem nişte vulpi; el a frânt un balaur în două şi a biruit natura acestei fiare prin încrederea pe care o avea în Dumnezeu, iar nouă ne e frică de nişte şerpi care nu au forţa să se apere; acela a pus capăt împă¬ratului mâniat precum un leu şi, când văpaia mâniei iui Nabucodonosor devenise mai mare decât cea care se aruncă împotriva armatelor barbare, a ţinut-o în frâu stând drept în mijlocul ei şi luminând toate întunecimile.57 Dar chiar acesta care oferea lumină, când a văzut că vine un înger la el, s-a cufundat într-o beznă adâncă. Prin urmare, ce scuză şi-ar mai putea găsi cei care pun la cale să scormonească acea natură preafericită?

Dar nu ne-am rezumat atunci cuvântarea numai la aceste lucruri, ci ne-am înălţat cuvântul până la acele puteri pline de înţelepciune. Urmărindu-le cum îşi pleacă ochii, îşi pun înainte aripile, stau drept în picioare şi dau glas unei chemări neîncetate, am do¬vedit că acele puteri netrupeşti ne arată prin tot ceea ce fac teama şi cutremurarea înaintea iui Dumnezeu. Câtă vreme ele sunt pline de înţelepciune şi mai apropiate decât noi de acea fiinţă negrăită şi prea¬fericită, ele cunosc mai bine decât noi caracterul ei incomprehensibil. Căci din vigoarea înţelepciunii se dă vigoare evlaviei.

V-am spus atunci şi ce înseamnă neapropierea şi că incomprehensibilitatea se referă la ceva înalt mai mare decât aceasta.

V-am explicat şi care este cauza: incomprehensibilitatea se arată ca atare la capătul unei căutări, în timp ce neapropierea nu îngăduie nici căutarea, nici începutul unei căi de acces, iar atunci am folosit imaginea largului mării. Am mai spus ca Pavel nu a vorbit de o lumină care să fie neapropiată, ci de „cel care locuieşte întru lumină neapropiată”; dacă sălaşul este neapropiat, cu atât mai mult va fi Dumnezeu, cel care îl locuieşte. Pavel nu spunea aceste lucruri ca şi cum Dumnezeu ar fi circumscris vreunui loc, ci pentru a se observa mult mai clar că El nu poate fi conceput cu mintea şi că este neapropiat.

Am trecut şi la alte puteri, heruvimii, şi am arătat cum se află deasupra lor ceva ca o boltă cerească, ca o piatră de cristal, ceva asemănător unui tron, apariţii sub formele unui chip de om, a unui fier încins, a unui foc, a unui curcubeu şi, după vederea tuturor acestora, profetul spune;
„acesta este modul în care apare chipul slavei Domnului” (Iez. l, 28).
Prin toate acestea v-am arătat chipul coborârii lui Dumnezeu şi faptul că şi un asemenea chip le este de neîndurat puterilor de sus.

Nu vreau să vă recapitulez în întregime toate acestea, dar, fiindcă vă sunt dator cu făgăduiala de a duce până la capăt demonstraţia, vreau să pricepeţi în mod precis cu ce m-am achitat până acum şi ce mi-a mai rămas. La fel fac şi cămătarii: îşi pun înainte re¬gistrul în care este scrisă întreaga socoteală şi îl arată datornicilor pentru ca ei să achite ce a mai rămas. Şi eu vă desfăşor precum sulul unei cărţi memoria cugetului vostru, şi, ca şi cum m-aş folosi de un deget,, vă arăt prin cuvânt cele de care m-am achitat până ce voi ajunge la cele care mi-au mai rămas ca datorie.

Aşadar, ce-a mai rămas de dovedit? Că nici începătoriile, nici stăpâniile, nici domniile şi nici o alta putere creai;’) din cele care există nu posedă o înţelegere precisă a lui Dumnezeu. Căci într-adevăr există şi alte puteri cărora noi nu le ştim nici măcar numele. Ia aminte la nebunia ereticilor: noi nu cunoaş¬tem nici măcar numele unor robi ai lui Dumnezeu şi ei iscodesc însăşi esenţa Stăpânului acelora. Ştim că există îngeri, arhangheli, tronuri, domnii, începătorii şi stăpânii, dar [acestea] nu reprezintă singurele popoare care se află în ceruri, căci acolo este o infinitate de neamuri şi cete cărora nu li se poate ține socoteala şi pe care nici un cuvânt nu le poate indica. De unde ştim că există puteri mai numeroase decât cele cunos¬cute, unele cărora nu le ştim nici măcar numele? Pavel este cel care aminteşte despre aceasta, când, vorbind despre Hristos, rosteşte următoarele cuvinte:

„L-a aşezat mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef. 1,21).

Vezi cum există acolo unele nume care vor fi cunos¬cute în viitor, dar care acum sunt nedezvăluite? De aceea a spus „nu numai cele care sunt numite în veacul acesta, ci şi cele care vor fi numite în viitor”.
Şi ce-i de mirare în faptul că acestea nu sunt înzes¬trate cu o înţelegere precisă a esenţei divine? Aici nu se află nimic care să ceară o demonstraţie pe larg. Cu siguranţă, multe din lucrările lui Dumnezeu nu le sunt cunoscute puterilor de sus, începătoriilor, stăpâniilor și domniilor.

Vom demonstra şi acest lucru, folosindu-ne iarăşi de cuvintele apostolice, care ne spun că puterile de sus au priceput laolaltă cu noi unele din lucrările lui Dumnezeu, şi că nu le cunoşteau dinaintea noastră; şi nu numai că le-au priceput laolaltă cu noi, dar încă şi prin intermediul nostru.58

Spune Pavel:

„Căci nu s-a făcut cunoscut altor generaţii cum s-a descoperit acum sfinţilor săi apostoli şi pro¬feţi: anume că neamurile sunt împreună moşte¬nitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei sale – iar făgăduinţele erau date iudeilor – prin evanghelia căreia eu, Pavel, i-am devenit slujitor” (Ef. 3, 5-7).

Şi de unde reiese limpede că puterile de sus au priceput acum lucrul acesta? Căci cele rostite nu ne vorbesc decât despre oameni. Ascultă, deci, cele ce urmează:

„Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia de nepătruns a lui Hristos” (Ef. 3, 8).
Ce înseamnă „de nepătruns”? Că nu poate fi cerce¬tată; însă, nu numai că nu poate fi găsită, dar nici măcar nu i se pot descoperi urmele. Să asculte din nou şi aceia cât de dese şi cât de variate sunt săgeţile aruncate împotriva lor! Căci dacă bogăţia este de nepătruns, cum să nu fie de nepătruns şi cel care dăruieşte această bogăţie?

„… şi să descopăr care este oikonomia tainei celei ascunse în Dumnezeu, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor din ceruri” (Ef. 3, 9-l0).

Ai auzit că acele puteri au cunoscut toate acestea acum, nu mai înainte de această vreme? Căci străjerul nu cunoaşte cele voite de rege, „pentru ca înţelepciu¬nea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor”. Vezi câtă cinste i s-a acordat naturii umane, de vreme ce puterile de sus au ajuns să cunoască  secretele Împăratului laolaltă cu noi şi chiar prin intermediul nostru?

Dar de unde reiese cu claritate că Pavel vorbeşte aici despre puterile cereşti? Căci se ştie că el îi numeşte şi pe demoni începătorii şi puteri, când spune:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestei lumi şi ai acestui veac al întunericului” (Ef. 6,12).

Aşadar, nu se referă şi mai sus la faptul că demonii au ajuns atunci să cunoască? Nicidecum, a vorbit despre acele puteri de sus, căci după ce a spus: „înce¬pătorii şi stăpânii”, a adăugat „din ceruri”. Căci avem pe de-o parte începătoriile şi stăpâniile din ceruri, iar pe de altă parte începătoriile şi stăpâniile de sub cer”. De aceea le şi numeşte „stăpânitori ai acestei lumi”, pentru a arăta că cerul este de neatins pentru ele şi că întreaga lor putere şi-o manifestă numai în lumea actuală.

Ai văzut cum puterile de sus au ajuns să cu¬noască acestea laolaltă cu noi şi prin intermediul nostru? Dar, să ne conducem cuvântul către ceea ce a mai rămas de restituit din datorie, arătând că nici începătoriile, nici stăpâniile nu cunosc esenţa lui Dumnezeu. Cine, aşadar, ne vorbeşte despre aşa ceva? Nu mai este nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci un alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, preaiubitul de către Hristos, Ioan, cel care s-a rezemat la pieptul domnesc şi a sorbit de acolo izvoarele divine.

Aşadar, ce ne spune el?
„Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (Ioan l, 18).
Este cu adevărat un fiu al tunetului, căci a dat drumul unei vorbe mai răsunătoare decât glasul trâmbiţei, suficient de puternică spre a-i ruşina pe toţi amatorii de controverse.

Să urmărim însă şi obiecţiile care i s-ar putea aduce. Răspunde-mi, Ioane, ce vrei să spui? „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”. Dar ce ne vom face cu profeţii care spun că l-au văzut pe Dumnezeu? Căci Isaia spune:

„L-am văzut pe Dumnezeu stând pe un scaun înalt şi măreţ” (Is. 6,1).

La rându-i, Daniel:

„ Am privit până când au fost aşezate scaune şi s-a aşezat Cel vechi de zile” (Dan, 7, 9).

Iar Miheia:
„L-am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel stând pe tronul său” (III Reg. 22, 19)

şi la fel şi un alt profet:
„L-am văzut pe Dumnezeu stând deasupra alta¬rului de jertfă şi mi-a

spus: Loveşte locul de ispăşire” (Amos 9, 1).

Şi pot fi adunate multe asemenea mărturii. Aşadar, cum de spune Ioan că: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”? O spune pentru ca tu să pricepi că există o înţelegere precisă a lui şi o cunoaştere clară a esenţei divine. Faptul că toate acele viziuni surprin¬deau chipul coborârii lui Dumnezeu şi nici unul din acei profeţi nu a văzut esenţa pură reiese în chip vădit din deosebirile dintre viziuni. Căci Dumnezeu este simplu, fără părţi şi fără formă, pe când toţi aceştia vedeau diferite forme.

De altminteri, El ne arată chiar acest lucru, din nou prin intermediul unui alt profet, şi, pentru a-i convinge pe aceştia că nu au văzut în chip limpede esenţa, spunea:
„Am înmulţit vedeniile profeţilor şi am dat ase¬mănarea mea pe mâinile lor” (Os. 12, 11).

Nu mi-am arătat însăşi esenţa mea, a vrut El să spună, ci chipul coborârii mele, potrivit cu slăbiciunea privitorilor. Cu siguranţă, Ioan nu s-a referit numai la oameni când a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” Căci acesta era un lucru evident atât din cuvântul profetic pe care îi amintesc iarăşi: „Am înmulţit vedeniile profeţilor şi am dat asemănarea mea pe mâinile lor”, cât şi din dezvăluirea făcută lui Moise.

Fiindcă acela dorea să îl vadă pe Dumnezeu înaintea ochilor săi, El îi spune:

„Nimeni nu va putea vedea fala mea şi să trăiască”  (Ex.33,20).

Astfel, aceasta era un lucru vădit pentru noi şi bine cunoscut. Prin urmare, cuvintele „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” nu au fost rostite de Ioan numai în privinţa naturii noastre, ci şi în privinţa puterilor de sus. Din acest motiv îl şi prezintă pe Fiul cel Unul-Născut ca pe acela care a dat această învă¬ţătură. Pentru a nu se găsi unul care sa spună: „De unde reiese limpede că aşa este?”, a adăugat: „Fiul cel Unul-Născut, cel care este în sânul Tatălui, acesta a făcut cunoscut”, prezentând, astfel, o mărturie şi un dascăl demn de crezare al acestei învăţături.59 Căci, dacă ar fi vrut să ne arate că avem de-a face cu acelaşi lucru pe care l-a rostit şi Moise, nu ar mai fi avut rost să precizeze că Fiul cel Unul-Născut a făcut cunoscută învăţătura. Fiindcă nu o dată cu precizarea „însuşi Cel Unul-Născut a făcut cunoscut”, ci şi mai înainte ca Ioan să spună că a învăţat de la cel Unul-Născut, profetul ne arătase limpede că a învăţat de la Dumnezeu. Numai pentru că urmărea să ne dezvă¬luie ceva mai mult decât cele spuse atunci de Moise, anume, faptul că nici puterile de sus nu îl văd pe Dumnezeu, de aceea l-a prezentat pe Cel Unul-Născut ca dascăl al învăţăturii.

Iar în acest loc să înţelegi că vedere înseamnă cunoaştere. Bineînţeles,, nu se cuvine să gândeşti că puterile netrupeşti au parte de pupile, ochi şi gene, ci, aşa cum este vederea pentru noi, la fel este cunoaşte¬rea pentru acelea. Astfel,, când auzi că „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, socoteşte că ţi-a fost dat să auzi că nimeni nu l-a cunoscut pe Dumnezeu in esenţa sa cu deplină claritate. La fel, când auzi despre serafimi că şi-au plecat ochii şi şi-au pus o pavăză înaintea privirii, şi când auzi că heruvimii au făcut acelaşi lucru, să nu socoteşti că este vorba despre ochi sau despre gene – fiindcă acesta este un compor-tament specific corpului -, ci să crezi că acestea sunt modalităţile prin care profetul a vorbit acoperit despre cunoaşterea cu care sunt înzestraţi.

Prin urmare, când profetul spune că aceştia nu pot îndura să privească chipul coborârii lui Dumnezeu, nu vrea sa spună altceva decât că ei nu pot îndura să deţină o cunoaştere deplină şi o înţelegere precisă cu privire la Dumnezeu, şi că nu îndrăznesc să priveas¬că direct la esenţa divină în puritatea şi plinătatea acesteia şi nici măcar la chipul coborârii lui Dumnezeu. Iar a privi direct înseamnă a cunoaşte.
Astfel, evanghelistul, ştiind că ştiinţa acestor lu¬cruri nu aparţine naturii omeneşti, şi că Dumnezeu nu este înţeles nici de către puterile de sus, ne conduce către cel ce stă la dreapta Tatălui, către cel ce deţine o cunoaştere precisă a acestor lucruri şi cel care ne-a dat această învăţătură. Nu a spus numai „Fiul”, deşi, dacă ar fi spus numai atât, tot ar fi fost de ajuns pentru a închide gura celor neruşinaţi. După cum pot fi socotiţi mulţi hristoşi, însă numai unul este Hristos şi după cum multora li se spune domni, dar unul este Domnul, mulţi sunt numiţi Dumnezei, dar unul este Dumnezeu, la fel, multora li se spune fii, dar unul este Fiul, iar articularea cuvântului este un semn sufi¬cient pentru a arăta că avem de-a face cu o condiţie privilegiată de fiu, pe care o deţine Cel Unul-Născut. Cu toate acestea, el nu s-a mulţumit cu atât, ci, după ce a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, a adăugat: „Cel Unul-Născut, Fiul, cel care este în sânul Tatălui, acela a făcut cunoscut”. Mai întâi a spus „Unul-Născut” şi apoi „Fiu”. De vreme ce mulţi îl lipsesc de la bun început de cinstire din pricina numelui comun pe care îl poartă, socotindu-l numai ca pe unul din cei mulţi denumiţi astfel – căci denumirea de fiu este un nume pe care îl împărtăşim cu toţii -, evanghelistul a pus mai înainte atributul care îl deosebeşte, îi este propriu şi nu i se acordă nimănui altcuiva, faptul de a fi Unul-Născut.

A pro¬cedat astfel, pentru ca, pornind de la acest atribut, să te convingi că numele comun nu este comun, ci îi este propriu şi preeminent, nimănui altcuiva nefiindu-i în aşa măsură definitoriu, cum îi este aceluia.

Voi vorbi din nou despre acest lucru, mai pe larg, pentru a deveni mai limpede ceea ce vreau să spun. Numele de fiu este atribuit deopotrivă şi oamenilor, şi lui Hristos, dar nouă prin derivare, pe când aceluia în mod preeminent, însă, numele de Unul-Născut îi este atribuit numai lui şi nu este atribuit nimănui altcuiva, nici măcar prin derivare. Aşadar, pentru ca
tu să pricepi pornind de la denumirea atribuită nu¬mai lui, nu şi altora, că el este subiectul preeminent şi al celeilalte denumiri care se atribuie multora, iată pentru ce a spus mai întâi: „Unul-Născut” şi abia apoi „Fiul”. Dar, dacă nu îţi sunt de ajuns nici cele spuse acum, îţi voi vorbi şi de o a treia indicaţie, una greu de sesizat şi exprimată în termeni omeneşti, dar îndeajuns de tare pentru ca cei ce se târăsc pe pământ să se înalţe până la înţelegerea slavei Unului-Născut. Care este această indicaţie? „Cel care este în sânul Tatălui”. Cuvânt greu de înţeles, dar, cu condiţia să-l receptăm în sensul potrivit divinităţii, îndeajuns de puternic pentru a face înţeleasă naşterea. La fel cum, auzind de tron şi de locul de la dreapta, nu înţelegi că ar fi vorba de vreun tron ori de înscrierea într-un spaţiu anume, ci, din denumirea de tron şi din relaţia existentă prin ocuparea locului de la dreapta, ajungi să înţelegi lipsa unei deosebiri şi egalitatea în privinţa slavei, tot astfel, o dată ce auzi de sân, să nu socoteşti că ar fi vorba de sân sau de vreun loc, ci, din denu¬mirea de sân, să cauţi a înţelege marea apropiere şi încrederea pe care o are Fiul faţă de Născătorul său. Prin  comparaţie  cu   imaginea   şederii  la  dreapta, locuirea în sânul Tatălui ne arată şi ne reprezintă cu mult mai multă claritate marea apropiere a Fiului faţă de Născătorul său.  Căci nici Tatăl nu ar fi îngăduit să-l aibă în sânul său pe Fiul, dacă nu ar fi fost de o aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul, dacă natura sa ar fi fost inferioară, nu ar fi suportat sălăşluirea în sânul Tatălui.

Prin urmare, Fiul ca Unul-Născut şi fiind cel a cărui locuire se petrece în sânul părintesc, cunoaşte cu temeinicie toate cele ale Tatălui. De aceea a şi avut evanghelistul nevoie de aceste cuvinte, spre a dezvălui cunoaşterea temeinică pe care o are Fiul despre Tatăl. La care altă cunoaştere s-ar fi putut referi cuvântul amintit? Căci, dacă nu ar fi fost vorba de aceasta, pentru ce ar mai fi amintit de sânul Tatălui? Dacă Dumnezeu nu este o fiinţă corporală – şi într-adevăr nu este – şi dacă nu ni s-ar fi prezentat aici nici naşterea şi nici apropierea Fiului fată de cel care l-a născut, atunci, presupunând că această afirmaţie foloseşte numele fără un rost anume, ci la întâm¬plare, nu am fi dobândit de pe urma ei nici un folos în plus.

Dar numele nu sunt folosite fără nici un rost – cum s-ar putea aşa ceva, câtă vreme Duhul nu rosteşte nimic la întâmplare? -, dimpotrivă, ne este prezentată marea apropiere a Fiului faţă de Tatăl.  Intr-adevăr, după ce a făcut marea dezvăluire că nici creaturile de sus nu îl văd pe el, adică nu îl cu¬nosc cu temeinicie, dorind să-l cunoşti pe învăţătorul demn de crezare al acestui lucru, a folosit în expu¬nere asemenea cuvinte, astfel încât tu să dai crezare în toate aceste privinţe unui învăţător care apare ca Fiu, ca Unul-Născut şi ca cel a cărui locuire se petrece în sânul părintesc, iar la urmă să nu-ţi mai rămână nimic îndoielnic. Iar dacă nu s-ar mai căuta contro¬versa şi nu s-ar mai dori înfruntarea neruşinată, aş prezenta acest text ca unul care exprimă durata veşniciei. Căci, la fel cum din cuvintele adresate lui Moise prin care i se spunea: „Eu sunt cel ce sunt” înţelegem că este indicată veşnicia, tot astfel, şi din aceste cuvinte prin care se afirmă: „Cel care este în sânul Tatălui”, putem ajunge să înţelegem că Fiul este din veşnicie în sânul Tatălui.

Aşadar, prin toate acestea ni s-a demonstrat că esenţa lui Dumnezeu este necunoscută pentru întreaga fiinţă creată. Ne-a mai rămas de demonstrat că numai Fiul şi Duhul Sfânt îl cunosc pe Dumnezeu cu toată precizia, însă, ne vom întoarce mai târziu la acest subiect, într-o altă întâlnire, şi, pentru ca amintirea celor spuse să nu fie copleşită din pricina mulţimii temelor tratate, ne vom îndrepta cuvântarea din nou către îndemnul obişnuit.

Care era îndemnul obişnuit pe care vi-l adresam? Să vă dedicaţi stăruitor rugăciunii cu un cuget treaz şi cu un suflet care stă de veghe. V-am vorbit şi mai înainte despre aceste lucruri şi v-aţi supus întru totul fără ezitare. Ar fi, deci, lipsit de sens ca, după ce aţi fost acuzaţi pentru delăsare, să nu vă fie acum lăudată stăruinţa. Vreau, aşadar, să vă laud şi să-mi mărturisesc recunoştinţa pentru ascultarea dovedită atunci.60 Şi vă voi mărturisi această recunoştinţă, dacă vă voi învăţa pentru ce a avut loc acea rugăciune înaintea altora, şi de ce a poruncit atunci diaconul să fie aduşi posedaţii şi cei stăpâniţi de duhul rău al nebuniei şi să-şi plece capetele.

Care este, aşadar, pricina pentru care se procedea¬ză aşa? Lucrarea diavolilor este un lanţ împovărător al răului, mai puternic decât cel mai straşnic lanţ de fier. Intocmai cum, o dată ce judecătorul soseşte în public şi urmează să se aşeze la înalta tribună de judecată, temnicerii îi aduc din închisoare pe toţi cei care sunt închişi acolo, şi îi aşază înaintea grilajelor şi draperiilor sălii de judecată aşa cum sunt ei – plini de praf, murdari, cu părul crescut, îmbrăcaţi cu zdrenţe, la fel au rânduit şi părinţii ca în momentul în care Hristos urmează să se aşeze ca la o tribună de judecată şi să se arate in misterii, posedaţii sunt aduşi ca nişte deţinuţi, dar nu pentru a da socoteală de fărădelegile lor, aşa cum dau socoteală aceia, nici pentru a fi supuşi la pedeapsă ori la supliciu, ci pentru ca poporul şi cetatea întreaga prezentă laolaltă înă¬untru să devină ca o ramură de măslin purtată în favoarea lor, pentru ca acea comuniune a tuturor să îl implore pe Stăpân în favoarea acelora, şi să îi ceară îndurarea cu glasul ei puternic.

Îi acuzam atunci pe cei care nesocoteau o aseme¬nea rugăciune şi în acel moment se aflau afară. Acum vreau să îi acuz pe cei care rămân înăuntru, şi nu pentru că rămân înăuntru, ci pentru că cei care rămân nu se arată cu nimic mai buni decât cei care se află afară, câtă vreme vorbesc unii cu ceilalţi în acel moment de o atât de mare înfricoşare.

Ce faci, omule? Vezi cum mulţimea de prizonieri luaţi dintre fraţii tăi stă în picioare lângă tine, iar tu stai de vorbă despre lucruri care nu au nici o legătură cu ei ? Nu îţi este de ajuns numai imaginea lor spre a te cutremura şi spre a ajunge să le împărtăşeşti sufe¬rinţa? Fratele tău este în lanţuri, iar tu eşti într-o stare de indiferenţă? Şi cum ai putea fi iertat, spune-mi, când te arăţi atât de lipsit de compătimire, atât de neomenos şi de crud? Nu ţi-e teamă că, în timp ce tu stai de vorbă, fiind indiferent şi lipsit de vigilenţă, unul dintre demoni îi va părăsi pe cei de acolo şi, aflându-ţi sufletul destins şi gol, se va năpusti cu multă îndrăz¬neală ca într-o casă căreia îi lipseşte poarta?

Nu s-ar cuveni ca în acel moment să se verse în comun şiroaie de lacrimi, să se vadă înlăcrimaţi ochii tuturor, să răsune tânguiri şi suspine de peste tot din biserică? După împărtăşirea tainelor, după binefacerea purificării prin botez, după comuniunea cu Hristos, acel lup răpitor a avut încă puterea să răpească aceşti miei din turmă şi să îi ţină la el, iar tu, văzând această năpastă, nu plângi? Şi cum ar putea fi justificat un asemenea comportament? Nu vrei să înduri suferinţa laolaltă cu fratele tău? Atunci, teme-te măcar pentru tine însuti şi trezeşte-te din indiferenţă.

Dacă ai vedea casa vecinului tău cuprinsă de flăcări, chiar dacă vecinul tău ţi-ar fi cel mai mare duşman dintre toţi, spune-mi, nu ai fugi să stingi focul, fiind cuprins de teamă ca focul să nu se răspândească cu repeziciune şi să ajungă şi la porţile casei tale? Judecă la fel şi în privinţa demonizaţilor, de vreme ce şi lucrarea diavolilor este la fel de neîndurătoare ca focul şi pârjolul. Să mi te văd purtându-ţi de grijă ca diavolul care se năpusteşte cu repeziciune să nu pună mâna pe sufletul tău, iar când îl vezi prezent, caută cu multă străduinţă scăpare la Stăpân, astfel încât diavolul, văzându-ţi sufletul plin de ardoare şi vigi¬lenţă, să socotească despre cugetul tău că îi rămâne de neatins, în cazul în care te-ar vedea căscând gura şi fiind delăsător, se va năpusti în grabă ca într-o casă pustie, însă, dacă depui toate strădaniile, eşti vigi¬lent, şi intri în comuniune cu cerurile însele, nu va îndrăzni nici măcar să te privească în faţă. Astfel, chiar dacă nu îţi pasă de fraţii tăi, poartă-ţi de grijă ţie însuţi şi pune la intrarea sufletului tău o piedică în calea acelui duh al răului.

Iar pentru a respinge atacul lui împotriva noas¬tră, nu este un zid de apărare mai bun decât rugă¬ciunea şi implorarea stăruitoare. Căci şi chemarea pe care diaconul o adresează tuturor când rosteşte: „Drepţi să stăm, cu vrednicie” nu a fost rânduită fără un rost anume, la întâmplare, ci pentru ca noi să ne îndreptăm gândurile care ni se târăsc la pământ, astfel încât, lepădându-ne de slăbiciunea pricinuită de pe urma preocupării de treburile vieţii zilnice, să ne putem înfăţişa înaintea lui Dumnezeu cu un suflet drept. Şi pentru a afla că, într-adevăr, aceste cuvinte nu se referă la trup, ci la suflet, el fiind cel chemat să se îndrepte, să ascultăm cum aceeaşi expresie este folosită în acest fel şi de către Pavel. Scriindu-le oamenilor abătuţi şi copleşiţi de năvala nenorocirilor, Pavel spunea: „îndreptaţi-vă braţele obosite şi ge¬nunchii slăbiţi”. Ei bine, ce am avea de spus? Că el vorbeşte despre braţele şi genunchii trupului? Nicide¬cum, deoarece el nu le vorbeşte atleţilor sau luptăto¬rilor, ci, prin aceste cuvinte a urmărit să înalţe tăria gândurilor lăuntrice dărâmată de încercări.

Ia aminte lângă cine stai, împreună cu cine îl vei chema pe Dumnezeu: împreună cu heruvimii! Asemuieşte-te cu cei care formează corul împreună cu tine şi îţi va fi de ajuns spre a deveni vigilent să conştientizezi faptul că tu, înveşmântat într-un trup şi legat de carne, ai fost socotit vrednic de a înălţa îm¬preună cu puterile netrupeşti imnuri către Stăpânul comun tuturora.61 Aşadar, nimeni să nu ia parte la acele imnuri sfinte şi mistice cu o ardoare slăbită. Nimeni să nu aibă în acel moment gânduri lumeşti, ci să le înlăture din cuget pe toate cele pământeşti, să se strămute pe el însuşi în întregime la cer şi, ca şi cum s-ar găsi stând în preajma tronului slavei însoţit de serafimi, să înalţe imnul întru totul sfânt închinat Dumnezeului slavei şi al măreţiei.

Iată pentru ce am cerut să se stea în acel moment în ordine. Căci a sta în ordine nu înseamnă nimic altceva, decât a sta în acel mod în care i se cuvine omului să fie când stă înaintea lui Dumnezeu, cu „frică şi cutremurare” (Fil. 4,1),

cu un suflet care veghează şi este atent. Despre faptul că şi expresia „a sta” se referă la suflet ne-a lămurit, iarăşi, Pavel, când spune:
„aşa să staţi întru Domnul, iubiţilor”     (Fil. 4,1).

Aşa cum arcaşul, dacă vrea ca săgeţile trimise să-şi atingă ţinta, se îngrijeşte mai întâi de poziţia sa şi nu îşi lansează săgeţile până ce nu se aşază cu precizie drept înaintea obiectului vizat, tot astfel se întâmplă şi cu tine: dacă vrei să-i săgetezi diavolului capul său cel rău, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, pentru ca, stabilindu-te într-o stare dreaptă şi nestân¬jenită de nimic, săgeţile lansate de tine să-şi atingă ţinta îndreptată împotriva aceluia.

Acestea au fost spuse despre rugăciune. Dar, de vreme ce, pe lângă indiferenţa faţă de rugăciuni, dia¬volul a mai născocit şi un alt procedeu de atac care să aducă o mare tulburare, este nevoie să se ridice un zid de apărare care să împiedice şi apropierea acestuia. Ce anume a mai uneltit acel duh al răului?

Văzându-vă cum v-aţi strâns laolaltă ca şi cum aţi fi un singur trup, şi cât de multă hotărâre dovediţi în atenţia pe care o acordaţi celor rostite, [diavolul] nu a îndrăznit să-i trimită pe unii dintre slujitorii lui pentru a vă îndepărta de la ascultare folosindu-se de sfaturi şi îndemnuri, fiindcă ştia că nici unul din voi nu va accepta asemenea sfaturi. I-a amestecat, însă, în mulţime pe unii care fură şi taie pungile cu bani, pregătindu-i să jefuiască de la mulţi dintre cei care se adună deseori aici aurul pe care aceştia îl au la ei. Iar acest lucru s-a petrecut aici deseori şi în cazul mul-tora. Prin urmare, pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple, şi nici să nu mai fie stinsă ardoarea voastră consacrată ascultării din pricina pierderii bunurilor, de vreme ce mulţi dintre voi aţi fost victime, pe toţi vă îndemn şi vă sfătuiesc să nu purtaţi aur când intraţi aici, astfel încât, străduinţa voastră pentru ascultare să nu devină pentru aceia prilejul faptei lor rele, iar plăcerea pe care voi o simţiţi petrecându-vă timpul aici să fie umbrită de furtul bunurilor voastre.

Tocmai acest lucru a pus la cale diavolul, nu pen¬tru a vă face mai săraci, ci pentru ca, fiind cuprinşi de o mare neplăcere din pricina pierderii bunurilor, să vă distragă de la râvna consacrată ascultării. Căci la fel a făcut şi cu Iov când l-a lipsit de toate bunurile sale, nu cu scopul de a-l face mai sărac, ci pentru a-l lipsi de evlavie. Străduinţa aceluia nu se îndreaptă către luarea bunurilor – fiindcă ştie că aceasta nu în¬seamnă nimic -, ci urmăreşte ca prin luarea bunurilor să arunce sufletul în păcat. Iar dacă nu va fi în stare să împlinească aşa ceva, atunci nu va socoti că acţiunea i-a reuşit.

Cunoscând acum ce are diavolul în minte, prea¬iubite, când vei fi lipsit de aurul tău, fie din pricina hoţilor, fie din oricare altă pricină, preamăreşte-l pe Domnul şi vei avea atunci un câştig mai mare, iar duşmanului îi vei da o îndoită lovitură, pe de-o parte, pentru că nu ai îndurat pierderea cu greutate, iar pe de altă parte, pentru că ai adus mulţumire. Iar dacă te-ar vedea copleşit de pierderea bunurilor, te va convinge ca în urma îndurării greutăţii să te îndrepţi împotriva Domnului, iar, în acest caz, niciodată nu va înceta să-ţi pricinuiască un asemenea necaz. In schimb, dacă ar vedea că tu nu numai că nu îl blestemi pe Dumnezeul care te-a creat, ba chiar îi şi aduci mulţumire o dată cu fiecare nenorocire care se abate asupra ta, va înceta să te supună încercărilor, văzând că încercarea nenorocirilor îţi devine pricină de mulţumire, şi ajunge să-ţi facă cununile de învin¬gător mai strălucitoare şi să-ţi sporească răsplătirile. De altminteri, aşa s-a întâmplat şi cu Iov. După ce l-a lipsit de bunuri şi i-a lovit trupul, l-a văzut aducând mulţumiri şi nu a îndrăznit să meargă mai departe, ci, îndurând o înfrângere ruşinoasă şi necruţătoare, a renunţat, câtă vreme îi conferise atletului lui Dumnezeu o mai mare strălucire.

Cunoscând, aşadar, toate acestea să ne temem numai de un singur lucru, de păcat, iar pe toate celelalte să le îndurăm cu seninătate, fie că este vorba de pierderea bunurilor, de vreo boală a trupurilor, de împrejurări grele, de insulte, de calomnii, ori de oricare altă nenorocire ce se abate asupra noastră. Căci, potrivit naturii lor, aceste nenorociri nu numai că nu ne vor face rău, dar chiar vor putea să ne aducă mari foloase şi ne vor procura mai multe răsplătiri, în cazul în care le îndurăm aducând mulţumiri. Ştii bine că Iov, după ce a primit cununile de învingător pentru răbdarea şi curajul său, a fost răsplătit cu lu¬cruri îndoit de multe în comparaţie cu cele pierdute. Tu, însă, ai putinţa să primeşti nu de două sau de trei ori mai mult, ci de o sută de ori mai mult decât orice, dacă le înduri pe toate cu seninătate, şi vei moşteni viaţa veşnică, viaţă la care fie să ajungem noi toţi, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă i se cuvine acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted under Cărţi,Omilii

Omilia V – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din “Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

A aceluiaşi,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu,
cuvântarea a cincea.

Când cineva urmează să se angajeze în tratarea unei teme foarte impor-tante – una care necesită multe cu¬vântări şi care nu poate fi străbătută într-o zi sau două, ci în mult mai multe zile – socotesc că este necesar ca învăţătura să nu fie impusă pe de-a-ntregul şi dintr-o dată cugetului celor ce o ascultă. Dimpotrivă, îm¬părţind întregul în multe părţi, povara cuvântului fragmentat în acest chip va deveni mai uşoară şi mai lesne de purtat.

Limba, urechea şi oricare din simţurile noastre au stabilite măsuri, reguli şi limite, iar dacă s-ar găsi vreodată cineva care ar încerca să depăşească aceste limite, atunci unul ca acesta s-ar afla dincolo de pu-terea proprie unei fiinţe omeneşti. Este ceva mai dulce decât lumina, spune-mi? Ceva mai plăcut decât o rază de soare? Însă, deşi este un lucru dulce şi plăcut, când cineva are de-a face cu lumina soarelui peste măsură, aceasta devine de nesuportat şi chinuitoare pentru ochi. De aceea a şi rânduit Dumnezeu ca noaptea să urmeze zilei, pentru a se îngriji ca ochii noştri obosiţi să primească ocrotirea pleoapelor, iar pupilele să se odihnească, astfel încât să ne pregătească mai bine simţul obosit al vederii pentru contem¬plarea zilei următoare. Tot din acest motiv, veghea şi somnul, în loc să fie două stări care se opun una celeilalte, în măsura în care se succed una celeilalte după dreapta măsură, devin laolaltă foarte plăcute, fapt pentru care, dacă numim lumina dulce, numim, de asemenea, dulce şi somnul care ne îndepărtează de lumină.

Astfel, lipsa măsurii este întru totul neplăcută şi de nesuportat, în timp ce dreapta măsură ne este plăcută, folositoare şi necesară. Chiar aceasta este şi pricina pentru care, deşi am avut la dispoziţie patru sau cinci zile, timp în care cuvântul nostru s-a desfăşu¬rat pe marginea temei necunoaşterii lui Dumnezeu, nici astăzi nu ne pregătim încă să-i punem capăt, ci, punând vorbelor o dreaptă măsură, potrivit cu dra¬gostea voastră, am socotit să îi acordăm iarăşi timp de odihnă cugetului vostru.

Aşadar, unde am lăsat deunăzi cuvântul? Fiindcă este necesar, câtă vreme există un fel de înlănţuire logică a învăţăturii, să revenim acolo unde am ră¬mas. Aminteam atunci că fiul tunetului a rostit: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, cel care se află în sânul Tatălui, acela a făcut cunoscut”. Astăzi trebuie să învăţăm cum a făcut cunoscut acest lucru Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu.

„Iisus a răspuns şi a zis: Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl” (Ioan, 6,46).
„Vedere” înseamnă şi aici „cunoaştere”.

Nu a spus doar că „Nimeni nu l-a văzut pe Tatăl” şi apoi să fi tăcut; dimpotrivă, pentru ca nimeni să nu creadă că s-a spus aceasta numai referitor la oameni, dorind, în schimb, să arate că nici îngerii, nici arhan-ghelii şi nici puterile de sus nu se găsesc în altă situaţie, a făcut acest lucru limpede printr-o adău¬gire. Astfel, după ce a spus „căci nimeni nu
l-a văzut vreodată pe Tatăl”, a adăugat: „în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl”. Căci, dacă ar fi spus doar atât, „nimeni”, probabil că mulţi dintre cei ce ascultau cuvântul ar fi socotit că se spune aceasta numai despre firea noastră, însă, acum, când, după ce se spune „nimeni” se adaugă „în afară de Fiul”, prin această dezvoltare întreaga creaţie a fost separată de Cel Unul-Născut. „Aşadar – s-ar putea să se spună – este exclus şi Duhul Sfânt?” Nicidecum, căci nici acesta nu face parte dintre fiinţele create, iar prin cuvântul „nimeni” se stabileşte întotdeauna o deosebire numai faţă de creatură. Aşa cum, de fie¬care dată când s-ar vorbi despre Tatăl, nu ar fi exclus nici Fiul, [tot astfel] când se vorbeşte despre Fiul, nu este lăsat deoparte Duhul.

Şi, pentru a face clar de acum înainte că prin folosirea cuvântului „nimeni” nu se urmăreşte exclu¬derea Duhului, ci se vorbeşte despre excluderea crea¬turii de la o asemenea cunoaştere, despre care se afirmă că îi aparţine numai Fiului, să ascultăm ce spune Pavel când li se adresează corintenilor. Ce spune, aşadar?

„Căci cine le cunoaşte pe cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2,11).

Prin urmare, întocmai cum aici, rostindu-se cuvântul „nimeni”, nu este lăsat deoparte Fiul, la fel, când este folosit în privinţa Fiului, nu este exclus Duhul Sfânt De unde reiese clar că este adevărat ceea ce am spus. Căci, în cazul în care prin cuvintele „Nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, în afara celui care este de la Dumnezeu” ar fi fost exclus Duhul, ar fi fost nechibzuit ca Pavel să spună că aşa cum omul le cunoaşte pe cele ale sale, la fel şi Duhul Sfânt le cunoaşte cu precizie pe cele ale lui Dumnezeu.
La fel se întâmplă şi cu folosirea cuvântului „un singur”, căci are aceeaşi bogăţie şi putere de semni¬ficare. Urmăreşte aceasta:

„Este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, şi un singur Domn, Fiul, prin care sunt toate” (I Cor. 8, 6).

Astfel, dacă Tatăl ar fi fost numit ca unic Dumnezeu, atunci ar fi fost înlăturat Fiul de la dumnezeire, iar dacă Fiul ar fi fost numit ca unic Domn, atunci ar fi fost exclus Tatăl de la domnie, însă, prin afirmaţia „un singur Domn, Iisus Hristos”, Tatăl nu este exclus de la domnie. Aşadar, nici Fiul nu este înlăturat de la dumnezeire când se spune că este un singur Dumnezeu, Tatăl.62

Iar dacă s-ar găsi, din nou, unii care să susţină că Tatăl este numit Dumnezeu deoarece, chiar dacă şi Fiul este Dumnezeu, nu este Dumnezeu în aceeaşi măsură în care este Tatăl, pentru a da rostirii aşa ceva, se urmează premisele pe care ei înşişi le-au instituit – pe care noi nici măcar nu am îndrăzni să le rostim -, anume, că Fiul este numit singurul Domn, deoarece Tatăl nu este Domn în aceeaşi măsură în care Fiul este Domn. Iar dacă această ultimă afirmaţie este lipsită de evlavie, nici cea dintâi nu ar putea să aibă sens. Dar, aşa cum denumirea „un singur Domn” nu îl exclude pe Tatăl de la deţinerea unei domnii desă-vârşite şi nici nu este o denumire atribuită numai Fiului, la fel, nici sintagma „un singur Dumnezeu” nu îl îndepărtează pe Fiul de la o adevărată şi au¬tentică dumnezeire şi nici nu este proclamată numai în privinţa Tatălui.

Faptul că Fiul este Dumnezeu şi că este Dumnezeu în aceeaşi măsură în care este Tatăl, rămânând, cu toate acestea, Fiu, reiese limpede din însăşi atri¬buirea numelui de Tată. Căci, dacă acest nume de Dumnezeu ar fi aparţinut numai Tatălui şi nu ne-ar fi indicat un alt hypostas63 în afara primului hypostas al celui nenăscut, ca şi cum ar fi propriu numai aces-tuia şi i-ar fi fost numele prin care este recunoscut, atunci ar fi fost inutilă specificarea denumirii de Tată.  Ar  fi  fost  de  ajuns  să  spună  „un  singur Dumnezeu”, şi noi am fi recunoscut despre cine este vorba; însă, tocmai pentru că numele de Dumnezeu este comun Tatălui şi Fiului deopotrivă, dacă Pavel ar fi spus numai „un singur Dumnezeu” nu ar fi arătat despre cine este vorba. Din acest motiv a fost adăugat numele de Tată, pentru a lămuri că se vor¬beşte despre primul hypostas, al celui nenăscut, pe care nu ar fi fost suficient să îl indice prin folosirea denumirii de „Dumnezeu”, câtă vreme aceasta este comună în aceeaşi măsură şi pentru Fiul.

Într-adevăr, dintre numele folosite unele sunt comune, iar altele proprii. Cele comune sunt folo¬site pentru a arăta că substanţa nu este diferită, pe când cele proprii sunt menite să deosebească carac¬terul propriu al fiecărui hypostas. Astfel, denumirile de „Tată” şi „Fiu” sunt proprii fiecărui hypostas, iar cele de „Dumnezeu” şi „Domn” sunt comune. Aşadar, fiindcă a folosit numele comun „un singur Dumnezeu”, Pavel a adăugat şi denumirea specifică, pentru ca tu să ştii despre cine vorbeşte şi, astfel, să , nu cădem în nebunia lui Sabellie.64

De altfel, aşa cum voi arăta în cele ce urmează, nici numele de „Dumnezeu” nu este mai important decât cel de „Domn” şi nici numele de „Domn” nu este mai puţin important decât acela de „Dumnezeu”. Pe tot parcursul Vechiului Testament, Tatălui i se spune fără întrerupere Domn:

„Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6,4) şi, mai apoi:

„Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti” (Deut. 6,13);

iarăşi:
„Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar (Ps. 146, 5)

şi din nou:
„Să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul” (Ps. 82,19).

Dacă, într-adevăr, atributul de Domn ar fi fost infe¬rior celui de Dumnezeu şi nevrednic de substanţa aceluia, nu trebuia să se spună: „Să cunoască ei că numele Tău este Domnul”. Din nou, dacă faptul de a fi Dumnezeu ar fi superior celui de a fi Domn, şi mai vrednic de cinstire decât acesta, nu trebuia ca Fiul, după acei oameni, fiind inferior, să fie invocat cu un nume care îi aparţine Tatălui, şi chiar unul care ar fi propriu numai aceluia. Dar lucrurile nu stau aşa, nu, nicidecum, întrucât nici Fiul nu este inferior faţă de Tatăl, nici numele de Domn nu este mai prejos decât cel de Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care Scriptura se foloseşte de asemenea denumiri fără deo¬sebire, aplicându-le deopotrivă şi Tatălui, şi Fiului.

Şi, aşa aţi auzit că Tatăl este numit Domn, hai să vă arătăm acum şi cum este numit Fiul Dumnezeu.

„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Mat. l, 23; cf. Is. 7,14).

Vezi cum, pe de-o parte, numele de Domn este fo¬losit pentru Tatăl, iar pe de altă parte, numele de Dumnezeu este folosit pentru Fiul? Căci, aşa cum acolo se spunea că „Să cunoască ei că numele Tău este Domnul”, în acelaşi chip se spune aici: „vor chema numele Lui Emanuel”. Şi iarăşi:

„Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Dumnezeu tare, biruitor” (Is. 9, 5).

Şi ia aminte laolaltă cu mine la înţelegerea de care dau dovadă profeţii şi la înţelepciunea lor spirituală. Vezi că ei nu au spus pur şi simplu „Dumnezeu”, ci, pentru a nu se socoti că se vorbeşte despre Tatăl, au amintit mai întâi de oikonomia întrupării. Fiindcă e foarte clar că Tatăl nu s-a născut din Fecioară, nici nu a devenit vreodată copil. Ascultă din nou cum vorbeşte un alt profet despre el:
„Acesta este Dumnezeul nostru şi nimeni altul nu este asemenea lui” (Bar. 3, 36).

Şi despre cine spune aceste cuvinte? Să vorbească oare despre Tatăl? Nicidecum. Ascultă, pentru aceasta, cum şi acest profet a amintit despre oikonomia întru¬pării. Căci, după ce a spus: „Acesta este Dumnezeul nostru şi nimeni altul nu e asemenea lui”, a adăugat:

„Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacob, copilul său, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta, s-a arătat pe pământ şi a locuit printre oameni” (Bar. 3, 36-37).

Iar Pavel:

„Din care după trup este Hristos, cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci, Amin” (Rom. 9,5)

şi din nou:
„Nici un desfrânat ori poftitor nu are moştenire în împărăţia celui care este Hristos şi Dumnezeu” (Ef. 5, 5)

şi iarăşi:
„potrivit cu arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos” (II Tim. 1, 10).

Dar şi Ioan îl numeşte la fel când spune:
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In. 1, 1).

Da, bine, are să se spună, dar arată-mi dacă Scriptura îl numeşte pe Tatăl Domn şi acolo unde se face referire deopotrivă la Tatăl şi la Fiul. Eu nu mă voi opri să arăt numai acest lucru, ci voi arăta că Scriptura îl numeşte Domn pe Tatăl şi Domn pe Fiul şi că îl numeşte Dumnezeu pe Tatăl şi Dumnezeu pe Fiul, atribuind fiecare dintre nume în acelaşi loc. Prin urmare, unde se găseşte aşa ceva? Vorbind odată cu iudeii, Hristos spune:
„Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, îl numeşte pe el Domn? – zicând: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta mea?»” (Mat. 22,42 – 44).
Iată, „Domn” şi „Domn”. Vrei să pricepi de ce Scriptura zice Dumnezeu şi Dumnezeu atunci când vorbeşte despre Tatăl şi Fiul – şi aceasta în unul şi acelaşi loc? Ascultă-i şi pe David profetul şi pe apos¬tolul Pavel când au dorit să ne lămurească tocmai în privinţa acestui lucru:

„Tronul tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea: pentru aceasta te-a uns pe tine Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii tăi” (Ps. 44, 7 -8).

Iar Pavel a adus şi acum această mărturie, spunând că:
„Despre îngerii săi zice: «Cel ce face pe îngerii săi duhuri», iar către Fiul: «Tronul tău, Dumnezeule, în veacul veacului» (Evr. 1, 7-8).

Pentru care motiv, la urma urmei, are să se spună, Tatăl a fost numit Dumnezeu, iar Fiul Domn? Acest lucru nu s-a petrecut fără vreun rost anume şi la întâmplare, ci fiindcă scrierea în întregul ei era destinată elenilor atinşi de boala politeismului. Şi pentru ca ei să nu spună că noi, în timp ce îi acuzăm că vorbesc despre mai mulţi dumnezei şi mai mulţi domni, cădem la rându-ne în greşeala pe care le-o imputăm, câtă vreme am vorbi şi noi despre dumne¬zei, nu despre un Dumnezeu, din acest motiv s-a coborât Pavel la nivelul slăbiciunii lor şi a dat un alt nume Fiului care deţine o aceeaşi putere.

Spre a dovedi că acest lucru este adevărat, să recitim cuvintele care preced acest pasaj şi veţi vedea limpede că ceea ce am spus noi nu este o simplă presupunere:

„Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem , cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte. Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur” (I Cor. 8,l-4).
Pricepi acum că Pavel rosteşte aceste lucruri adresându-se acelora care socoteau că există mai mulţi dumnezei?

„Căci, deşi sunt numiţi mulţi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, – iarăşi se luptă Pavel împotriva acelora – ca şi cum ar exista într-adevăr mai mulţi dumnezei şi mai mulţi domni – adică, vrea să spună că sunt dumnezei numai cu numele – totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Cor. 8, 5-6).

De aceea a şi adăugat „un singur”, ca ei să nu creadă că se reintroduce politeismul. Astfel, Tatăl nu a fost numit Dumnezeu unic pentru a-l înlătura pe Fiul de la dumnezeire, după cum nici Fiul nu a fost numit unic Domn pentru a-l înlătura pe Tatăl de la domnie; i-a numit în acest fel numai pentru a vin¬deca slăbiciunea acelora şi dorind să nu le ofere nici un prilej de reîntoarcere la politeism. Acesta este, de asemenea, şi motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu nu este făcut cunoscut iudeilor prin profeţi în mod precis şi clar, ci în chip acoperit şi numai arareori.

Căci, dacă ar fi auzit iarăşi despre un Dumnezeu şi un Dumnezeu, cu siguranţă că în loc să renunţe la eroarea politeistă, boala aceasta le-ar fi revenit. De aceea, profeţii spun fără încetare de la un capăt la altul că: „Nu există decât un singur Dumnezeu şi nici un altul în afară de El”, nu pentru a-l respinge pe Fiul, nicidecum, ci din dorinţa de a vindeca slăbi-ciunea acelora şi, în acelaşi timp, pentru a-i convinge să renunţe la credinţa lor în mai mulţi dumnezei lipsiţi de existenţă.

Aşadar, când auziţi denumiri precum „unul” şi „niciunul” şi altele asemenea, să nu nesocotiţi slava Treimii, să pricepeţi, însă, prin asemenea cuvinte deosebirea acesteia faţă de fiinţa creată, aşa cum se spune şi în altă parte:

„Cine a cunoscut cugetul lui Dumnezeu?” (Rom. 11, 34; Is. 40,13).
Faptul că şi aici despre acest lucru este vorba şi nici¬decum despre faptul că Fiul şi Duhul sunt îndepăr¬taţi de la împărtăşirea cunoaşterii a fost suficient explicat în cele rostite anterior, când am adus şi mărturia în care se spune:

„Căci cine cunoaşte cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumne¬zeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2,11).

Şi, din nou, Fiul care spune:
„Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, şi nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul” (Lc. 10, 22).

Cum tot aşa se spune şi aici:
„Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, în afară de cel care este de la Tatăl; acesta l-a văzut pe Tatăl” (In. 6, 46).

Iar el a rostit aici că îl cunoaşte cu temeinicie şi a arătat în acelaşi timp şi cauza pentru care deţine această cunoaştere. Care este, aşadar, această cauză? Este aceea că îşi are fiinţa de la El. Iar faptul de a avea fiinţă de la El demonstrează, la rându-i, faptul că îl cunoaşte cu temeinicie. Tocmai de aceea îl cunoaşte limpede, fiindcă este de la El, iar semn al faptului de a fi de la El este faptul că îl cunoaşte cu precizie. Căci dacă o substanţă ar fi superioară altei substanţe nu ar mai putea fi cunoscută bine de către cea din urmă, oricât de mică ar fi distanţa dintre ele.

Ascultă, de pildă, ce spune profetul despre cât de mică este deosebirea dintre natura îngerilor şi cea omenească. După ce a spus:
„Ce este omul  că-ţi  aminteşti  de el?  Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”,
a adăugat:
„Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri” (Ps. 8,5-6).

Dar, cu toate că distanţa este mică, câtă vreme este pe deplin o oarecare distantă, noi nu cunoaştem cu precizie esenţa îngerilor şi chiar dacă am face mii de speculaţii, tot nu am putea-o tifla.

Dar ce vorbesc eu despre îngeri, când nici măcar esenţa sufletului nostru nu ne-o cunoaştem bine, ori, mai degrabă, nu o cunoaştem în nici un fel? Iar dacă aceia pretind că o cunosc, am să-i întreb care anume este esenţa sufletului – să fie cumva una dintre acestea:

aer, un suflu, un vânt, ori un foc? însă ei nu vor răspunde folosindu-se de vreuna dintre acestea, deoa¬rece toate sunt de natură corporală, pe când sufletul este necorporal. Aşa că ei, fără să-i cunoască pe îngeri, şi nici măcar propriile lor suflete, pretind în schimb că îl cunosc cu precizie pe Domnul şi creatorul tuturor lucrurilor. Cum ar putea, aşadar, să existe o mai mare rătăcire a mintii decât aceasta?

Dar ce vorbesc eu despre cum ar putea fi esenţa sufletului? Nu putem spune nici măcar care este modalitatea în care se află prezent în trupul nostru. Cine oare ar avea de spus ceva în privinţa unui asemenea lucru? Să fie adevărat cum că s-ar răspândi prin întreaga masă a corpului? Dar o asemenea afir¬maţie este lipsită de sens, deoarece este o modalitate de a fi proprie fiinţelor corporale. Că nu poate fi vorba despre aşa ceva în privinţa sufletului reiese limpede şi din următoarele: de fiecare dată când se întâmplă să fie amputate mâinile sau picioarele, sufle¬tul rămâne întreg, nu este mutilat cu nimic în urma ciuntirii corpului. Atunci, dacă nu se află în întreg corpul, să se afle în schimb reunit într-o anume parte a corpului? în acest caz, urmează cu necesitate ca celelalte părţi rămase să fie moarte, deoarece lucrul neînsufleţit este mort pe de-a-ntregul. însă nu se poate afirma nici aşa ceva, se poate spune în schimb că noi cunoaştem că sufletul se găseşte în corpul nostru, dar nu cunoaştem modul în care este prezent. Iar Dumnezeu nu ne-a îngăduit o asemenea cunoaş¬tere pentru ca noi să punem frâu gurii noastre, şi să ne stăpânim în şi mai mare măsură şi spre a fi convinşi să rămânem la cele de jos, să nu le iscodim şi să fim stăpâniţi de curiozitate în privinţa celor care se află dincolo de noi.

Dar, spre a nu argumenta în privinţa unor ase¬menea lucruri folosindu-ne numai de raţionamente, hai să ne întoarcem iarăşi cuvântul la Scriptură.
„Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl” (In. 6,46).

Şi ce-i cu asta?, are să se spună, căci aceste cuvinte nu au adus mărturie în nici un fel şi pentru faptul că [Fiul] deţine o cunoaştere precisă. Că fiinţele create nu îl cunosc a fost arătat limpede când s-a spus: „Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl”, cum iarăşi a fost arătat vădit că Fiul îl cunoaşte: „…în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl”. Dar, în tot cazul, nu se arată nicăieri că îl cunoaşte cu temeinicie, întocmai cum Tatăl se cunoaşte pe sine însuşi. Căci este cu putinţă, se va spune, ca nici fiinţele create să nu-l cunoască pe Tatăl, şi,, în acelaşi timp, nici Fiul să nu deţină o înţelegere temeinică a acestuia, chiar dacă deţine o cunoaştere mai limpede decât cea a făpturilor create. E! spune, într-adevăr, că vede şi cunoaşte cine este Tatăl, în schimb, nu a afirmat nicăieri cum că l-ar cunoaşte temeinic şi în acelaşi chip în care Tatăl se cunoaşte pe sine.

Doriţi să ne convingem şi de data aceasta por¬nind de la Scripturi, şi chiar de la însuşi glasul lui Hristos? Să ascultăm, aşadar, ce le spune iudeilor:
„Precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl” (In. 10,15).                    Care cunoaştere ai vrea să fie mai temeinică decât aceasta? Întreabă-l pe cel care te contrazice: este ade¬vărat că Tatăl îl cunoaşte deplin pe Fiul, câtă vreme întreaga cunoaştere pe care o deţine este deplină, de unde reiese şi că nu îi este ascuns nimic din cele care îl privesc pe Fiul, ci dimpotrivă, această cunoştinţă este perfectă? Da, se va spune. Aşadar, deoarece auzi că şi Fiul îl cunoaşte la fel pe Tatăl, precum acesta îl cunoaşte pe Fiul, nu are rost să se mai cerceteze altceva pe mai departe, de vreme ce cunoaşterea pe care o deţin este pe deplin egală.

De asemenea a arătat şi într-un alt loc aceasta, când a spus:
„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mat. 11,27).

Şi descoperă nu atât cât cunoaşte el însuşi, ci atât cât ne este nouă suficient. Şi dacă Pavel face acest lucru, cu atât mai mult Hristos, fiindcă cel dintâi le-a spus propriilor săi ucenici:
„N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni du¬hovniceşti, ci ca unora trupeşti. Ca pe nişte prunci în Hristos v-am hrănit cu lapte, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi” (I Cor. 3,1-2).

Dar acest lucru, are să se spună, l-a rostit numai pentru corinteni. Ce ar mai fi de obiectat, dacă vom arăta că el cunoştea şi alte lucruri, pe care nici unul dintre oameni nu le-a aflat vreodată şi a murit fiind singurul cunoscător al acestora dintre toţi oamenii? Şi unde se poate găsi acest lucru? În epistola către corinteni, căci Pavel spune acolo:
„Am auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12,4).

Dar, cu toate acestea, nu altul decât acesta, cel care atunci a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască, deţine o cunoaştere parţială şi mult inferioară celei viitoare. Căci, cel care a rostit acele cuvinte este şi cel care spune: „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”, la care se adaugă „când eram prunc, vorbeam ca un prunc, simţeam cu un prunc, judecam ca un prunc” şi
„vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă’ (I Cor. 13, 9-12).

Şi, pornind de la acestea, ajungem să biruim întreaga lor argumentaţie potrivnică. Deoarece, de vreme ce esenţa divină este necunoscută, nu în pri¬vinţa existenţei ei, ci căutând să afli ce este, apare ca cea mai mare nebunie faptul de a-i atribui un nume. Mai mult, chiar dacă esenţa ne-ar fi fost cunoscută foarte clar, nici în acest caz nu ar fi fost cugetat să atribuim o denumire esenţei Domnului pornind de la noi înşine şi cu de la noi putere. Astfel, nici Pavel nu a îndrăznit să atribuie nume puterilor de sus, dimpotrivă, a spus:

„L-a aşezat pe Hristos mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef. 1, 20-21)

şi ne-a învăţat că există anumite nume ale puterilor pe care le vom cunoaşte atunci, fără să cuteze a le atribui alte nume în locul acelora viitoare şi fără să fie mânat de curiozitate în privinţa acelora.

Cum ar putea fi vrednici de iertare sau ce scuză vor putea avea cei care îndrăznesc asemenea lucru în privinţa esenţei Domnului? Şi cum esenţa însăşi ne este necunoscută, trebuie să le întoarcem spatele aşa cum facem cu cei ieşiţi din minţi. Chiar dacă este vă¬dit că Dumnezeu este o fiinţă nenăscută,65 în schimb, despre faptul că acesta ar fi numele propriei sale esenţe nu ne vorbeşte nici un profet, nu lasă să se înţeleagă aşa ceva nici un apostol şi nici un evan¬ghelist. Şi pe bună dreptate: cum să fi fost în stare unii, cărora esenţa însăşi le este necunoscută, să îi rostească numele?

Dar de ce vorbesc eu despre dumnezeieştile Scripturi, când evidenţa absurdităţii şi nemăsurarea nelegiuirii sunt atât de mari, astfel încât nici măcar elenii, chiar fiind departe de adevăr, nu au încercat vreodată să rostească ceva asemănător? Căci nici unul dintre ei nu a îndrăznit să propună o definiţie pentru esenţa divină şi să o închidă sub un nume unic. Dar ce vorbesc eu despre esenţa divină, când cei care au filosofat în privinţa naturii fiinţelor nema¬teriale nu au propus nici măcar în privinţa acesteia o adevărată definiţie, întrucât, în locul unei definiţii, s-au mulţumit să o descrie şi să ofere o schiţă gene¬rală într-un mod lipsit de claritate?

Care este, însă, argumentul pătrunzător de care se folosesc aceştia? Ei spun: Nu-l cunoşti, aşadar, pe cel căruia îi închini adoraţia ta? Mai curând, nici măcar nu ar trebui să răspundem la această întrebare, de vreme ce am oferit deja o demonstraţie amănun¬ţită pornind de la Scripturi în sprijinul ideii că este cu neputinţă a-l cunoaşte pe Dumnezeu în privinţa esenţei sale. Cu toate acestea, fiindcă nu le vorbim din duşmănie, ci din dorinţa de a-i îndrepta, hai să le demonstrăm că lipsa cunoaşterii nu înseamnă a nu şti care este esenţa lui Dumnezeu, dimpotrivă, tocmai pretenţia de a şti acest lucru înseamnă a fi lipsit de cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dacă s-ar întâmpla ca doi oameni să se certe între ei cu privire la cunoaşterea întinderii cerului, unul susţinând că nu poate fi cuprinsă cu ochiul omenesc, iar celălalt pretinzând că este cu putinţă şi, pentru a realiza acest lucru, se angajează să o măsoare în între¬gime folosind pentru aceasta palma, răspunde-mi acum, despre care dintre cei doi vom spune că deţine cunoaşterea întinderii cerului – cel care pretinde că ştie câte palme măsoară ori cel care îşi recunoaşte neştiinţa? Iar dacă în privinţa cerului, cel care îi cunoaşte întinderea este mai degrabă omul care se retrage înaintea acesteia, cum să nu avem nevoie, când este vorba de Dumnezeu, de o asemenea sfială? Şi cum să nu fie atinsă, de nu se întâmplă astfel, culmea rătăcirii?

De altminteri, pentru a afla că ni se cere numai atât, să cunoaştem că Dumnezeu există, nicidecum să-i iscodim esenţa, ascultă ce spune Pavel:
„căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că el există” (Evr. 11, 6).

Tot astfel, condamnând pe cineva pentru lipsa evlaviei, nu îl condamnă pentru că nu ştie ce este Dumnezeu, ci pentru că nu ştie că Dumnezeu există:

„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1).
Prin urmare, aşa cum acela nu devine lipsit de evlavie din pricina necunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, ci fiindcă nu ştie că Dumnezeu există, tot astfel, pen¬tru a ajunge la evlavie, este de ajuns sa cunoşti că Dumnezeu există. Insă ei s-au străduit să construiască şi un alt argument. Care-i acesta? Zic ei66:

„Se spune că Dumnezeu este duh (In. 4, 24)”.
Prin aceste cuvinte ni se oferă, aşadar, o înfăţişare a esenţei sale, spune-mi? Şi cine va susţine aşa ceva, dacă este dintre cei care obişnuiesc să se abată ori¬cât de puţin pe la porţile dumnezeieştilor Scripturi? În acest fel, dacă s-ar urma un asemenea ra¬ţionament, Dumnezeu ar fi foc în aceeaşi măsură, deoarece, aşa cum stă scris: „Dumnezeu este duh”, stă scris şi că:
„Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evr. 12,29), sau că este
„izvor de apă vie” (Ier. 2,13).

Şi nu va fi numai duh, izvor şi foc, ba încă şi suflet şi suflare de vânt şi minte omenească şi multe alte lucruri mai absurde decât acestea, căci nu este nevoie să ţinem până la capăt socoteala acestora, nici să imităm întocmai nebunia acelora, într-adevăr, prin acelaşi cuvânt, „duhul”, sunt denumite multe lucruri, de pildă, sufletul nostru, după cum spune şi Pavel:

„Să daţi pe unul ca acesta Satanei, ca duhul să se mântuiască” (I Cor. 14,15).

Se denumeşte astfel şi suflarea de vânt, după cum spune profetul:
„Cu duh puternic îi vei lovi” (Ps. 47, 6).

Se foloseşte în aceeaşi măsură şi pentru a numi darul duhovnicesc:
„Căci  Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru” (Rom. 8,16),

iar în alt loc:
„Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea” (I Cor. 14, 15).

De asemenea, este desemnată astfel şi mânia, câtă vreme Isaia spune:
„Nu ai fost tu cel care te-ai îngrijit, cu duhul tău năprasnic, să-i duci la pieire?” (îs. 27,8).

Şi la fel este numit şi ajutorul care vine de la duhul lui Dumnezeu:
„Duhul care se află înaintea feţei noastre, Hristos Domnul” (Plâng. 4, 20).

Prin urmare, Dumnezeu va fi pentru noi toate acestea laolaltă şi va fi compus din asemenea lucruri.

Dar pentru a nu ajunge să delirăm, punând la bătaie argumente contrarii pentru nişte opinii care nu merită nici măcar aşa ceva, hai să încetăm aici cuvântul referitor la asemenea lucruri şi să ne îndreptăm cu totul către rugăciune, deoarece cu cât sunt ei mai lipsiţi de evlavie, cu atât mai mult este nevoie să ne rugăm pentru ei ca într-o bună zi să renunţe la nebunia lor. Iar prin aceasta vom face să se vadă chipul Dumnezeului nostru Mântuitor

„care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4).

Să nu încetăm, aşadar, să aducem rugăciuni de îndurare în favoarea lor. Căci rugăciunea este armă puternică, comoară fără fund, bogăţie care nicicând nu se risipeşte, liman ferit de furtună, pricină a liniştii; este rădăcină, izvor şi mamă a mii de lucruri bune şi întrece în putere chiar şi stăpânirea împă¬rătească. Deseori s-a văzut că atunci când purtătorul coroanei împărăteşti este cuprins de febră şi zace în pat arzând, îi vin spre ajutor medici, paji, vindecători şi generali, însă nici arta medicinii, nici prezenţa prietenilor,  nici  îngrijirea  slugilor,  nici  mulţimea leacurilor, nici luxul tratamentelor, nici abundenţa bunurilor şi nimic altceva dintre cele omeneşti nu are putere să uşureze în vreun fel povara bolii, însă, dacă ar intra cineva care este înzestrat cu dreptul de a-i vorbi lui Dumnezeu, numai să se atingă de trupul acestuia şi să facă o rugăciune curată pentru el şi va pune pe fugă întreaga boală.

Şi exact acolo unde bo¬găţia, mulţimea îngrijirilor, ştiinţa medicilor şi măreţia împărătească au fost lipsite de putere, a avut această putere rugăciunea unuia care deseori se întâmplă să fie sărac şi să se hrănească din pomană.

Când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla bolborosire plină de neglijenţă, mă refer la rugăciu¬nea făcută cu atenţie, însoţită de îndurerarea sufletului şi de freamătul cugetului. Aceasta din urmă este rugăciunea care se înalţă la cer. Întocmai cum şuvoiul apelor, câtă vreme este lăsat să se scurgă pe un câmp neted se răspândeşte pe o suprafaţă întinsă şi nu se înalţă spre cer, în schimb, când nişte mâini pricepute o supun făcând-o să se scurgă în jos prin nişte şanţuri, atunci se îndreaptă în sus mai repede decât orice săgeată, tocmai în acest mod, cugetul omenesc, când se bucură de multă uşurătate, se răspândeşte şi se pierde; însă, când este silit să se adune din pricina împrejurărilor grele, o dată ajuns în reculegere deplină, înalţă către cer rugăciuni ade¬vărate şi pline de tărie.

Şi pentru a pricepe că rugăciunile care au cele mai mari şanse de a fi ascultate sunt cele făcute în caz de strâmtorare, ascultă ce spune profetul:
„Către Domnul am strigat când eram cuprins de strâmtorare şi m-a auzit” (Ps. 119,1).

Aşadar, să ne înflăcărăm conştiinţa, să ne reculegem din pricina amintirii păcatelor noastre, să ne recule¬gem, nu pentru a rămâne închişi în sine, ci pentru a ne pregăti spre a fi ascultaţi, pentru a deveni cumpă¬taţi şi plini de vigilenţă şi, în acest fel, să ajungem să atingem cerurile însele.  Nimic  nu  pune  pe  fugă delăsarea şi indiferenta aşa cum reuşesc să o facă căinţa şi strâmtorarea, cele care adună cugetul de peste tot unde s-a risipit şi îl întorc către sine însuşi. Cel care, astfel strâmtorat, prinde a se ruga ajunge ca, în urma rugăciunii, să resimtă în sufletul său o mare desfătare. Şi, aşa cum năvala norilor întunecă aerul la început, iar apoi, după ce îşi risipesc unul altuia cristalele de gheaţă şi fac să se reverse ploaia în între¬gime, dau aerului seninătate şi strălucire, în acelaşi chip, cât timp ni se adună deznădejdea în interior, ni se întunecă judecata, însă, după ce ne despovărăm de acest zbucium prin cuvintele rugăciunii şi prin lacri¬mile care le însoţesc, revărsându-se, astfel, în afara noastră, ne pătrunde în suflet o mare strălucire, răsplata lui Dumnezeu pătrunzând în cugetul celui care se roagă precum o rază de soare.

Dar care este argumentul rece al mulţimii? Nu îndrăznesc, se spune, mă simt ruşinat, nu pot nici măcar să deschid gura. Această sfială este diavolească, cele invocate sunt pretexte ale delăsării, căci diavolul doreşte să îţi închizi porţile căii către Dumnezeu. Nu îndrăzneşti? Este în realitate o mare cutezanţă, căci este mare câştigul obţinut când te socoteşti lipsit de îndrăzneală, tot aşa cum, socotind că eşti înzestrat cu îndrăzneală, este o mare ruşine şi îţi atragi cea mai mare condamnare. Dacă ai avea parte de o mulţime de reuşite şi nu ai avea nimic rău pe conştiinţă, iar atunci te-ai socoti demn de îndrăzneală, rugăciunea ta îşi pierde în întregime puterea, în schimb, dacă ai purta asupra conştiinţei tale povara a mii de păcate, numai pentru faptul că te-ai coborât pe tine într-atât, încât te socoteşti cel din urmă dintre oameni, vei putea avea multă îndrăzneală faţă de Dumnezeu.

Cu toate acestea, trăirea smereniei nu are loc când te socoteşti păcătos, fiind păcătos. Trăirea smereniei se găseşte la cel care, deşi are în el însuşi conştiinţa că a împlinit multe şi mari fapte bune, nu îşi închipuie nimic mare în privinţa sa. Un asemenea om este cel care, urmându-l pe

Apostolul Pavel, ar putea să spună:
„Nu mă ştiu vinovat cu nimic” (I Cor. 4, 4),

iar apoi să rostească:
„dar întru aceasta nu mă îndreptăţesc”
„Iisus Hristos a venit să-i mântuiască pe cei păcă¬toşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (l Tim. l, 15).

Aceasta este trăirea smereniei: de la înălţimea la care ai ajuns prin împlinirea faptelor bune să te smereşti în cuget.

Dar, cu toate acestea, în iubirea sa negrăită de oameni, Dumnezeu nu se apropie şi nu îi primeşte la sine numai pe cei smeriţi, ci şi pe cei care îşi mărtu¬risesc fără cruţare păcatele, devenind binevoitor şi blând faţă de cei care se găsesc în această stare. Pentru a pricepe că nu este bine în nici un chip să îţi imaginezi lucruri mari despre tine, închipuie-ţi cu mintea două care: unul la care stau înjugate drep¬tatea şi orgoliul şi celălalt tras de păcat şi smerenie. Vei vedea că jugul păcatului trece înaintea dreptăţii, nu prin propria mişcare, ci prin puterea smereniei împreună cu care trage la jug, aşa cum carul dreptăţii rămâne în spate nu din pricina slăbiciunii dreptăţii, ci din cauza greutăţii şi nemăsurării orgoliului. Căci, după cum smerenia biruieşte prin marea sa putere de înălţare chiar cel mai greu păcat, şi devine prima care ajunge să se înalţe la Dumnezeu, tot astfel şi orgoliul prin marea sa greutate şi nemăsurare capătă putere şi se înstăpâneşte asupra uşurătăţii dreptăţii, trăgând-o lesne în jos.
Ca să îţi dai seama că acest car al smereniei este mai rapid decât celălalt, aminteşte-ţi de fariseu şi de vameş. Fariseul înjugase laolaltă dreptatea şi orgoliul, când spunea:

„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, avari şi nici ca acest vameş”
(Lc. 18,11).

Câtă nebunie! Orgoliul său nu s-a mulţumit să se înalţe deasupra întregii naturi omeneşti, mai mult decât atât, l-a insultat cu un şi mai mare orgoliu pe vameşul care stătea în picioare în acel loc. Ce s-a întâmplat cu celălalt? El nu a răspuns injuriilor, nu s-a tulburat auzind acuzaţia adusă, dimpotrivă, a primit ceea ce a auzit cu înţelepciune. Şi a făcut din săgeata duşmanului său leac şi vindecare, jignirile le-a preschimbat în elogiu, acuzaţia în cunună.

Atât de frumoasă este smerenia, duce la un atât de mare câştig, astfel încât nu se lasă doborâtă de jignirile celorlalţi! Şi nici nu se tulbură înaintea nedreptăţirilor care vin din partea celor ce ne stau în preajmă. Căci pornind de la toate acestea se poate culege un mare bine şi de soi ales, aşa cum s-a petrecut cu vameşul. Primind jignirile, s-a lepădat de păcate şi, spunând: „Miluieşte-mă pe mine păcătosul”, a dobân¬dit îndreptăţirea înaintea aceluia.

Şi cuvintele au trecut înaintea faptelor, iar vorbele au biruit acţiunile. Unul şi-a pus la vedere dreptatea, postul şi zeciuiala, celălalt a rostit numai nişte vorbe spre a se lepăda de toate păcatele. Dumnezeu nu a auzit numai, vorbele, ci a privit şi la cugetul cu care le-a rostit, cuget pe care l-a găsit smerit şi tulburat, ceea ce l-a făcut să îşi reverse mila şi iubirea sa de oameni.

Dar nu spun acestea pentru a ne îndemna să păcătuim, ci pentru a ne smeri. Iar dacă un vameş, cel din urmă dintre oamenii răi, fără să se smerească, ci numai arătând o conştiinţă bună când a glăsuit despre păcatele avute şi s-a recunoscut drept ceea ce era, şi-a atras atâta bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, cum să nu fie încă şi mai mare ajutorul divin pentru cei care fac cele bune, fără să-şi fău¬rească o imagine măreaţă despre ei înşişi?

De aceea, vă cer, vă rog şi vă îndemn să vă mărturisiţi lui Dumnezeu fără încetare. Iar eu nu doresc să te arăt ca la teatru înaintea celor ce sunt robi laolaltă cu tine, nici nu te oblig să-ţi dezvălui păcatele înaintea oamenilor.67 Deschide-ţi conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, arată-i rănile şi cere-i leacurile; arată-i-le nu pentru a primi reproşuri, ci pentru a primi vindecare. Căci chiar dacă le-ai păstra sub tăcere, acela le cunoaşte pe toate. Spune-i-le, aşadar, pentru a dobândi câştig. Spune-i-le lui Dumnezeu, astfel încât, lepădându-te aici de toate păcatele, să pleci acolo curat şi eliberat de greşeli, să scapi deopo¬trivă şi de o neîndurătoare mărturisire publică.

Cei trei tineri fuseseră aruncaţi în cuptor şi îşi dă¬dură sufletul pentru mărturisirea credinţei în Domnul, dar chiar şi după dobândirea unor atât de mari şi atât de multe merite, ei spun:

„Nu ne este îngăduit să deschidem gura. Am devenit pricină de ruşine şi ocară pentru robii tăi şi pentru cei ce te slăvesc” (Dan. 3,3).

Pentru ce îndrăzniţi voi să deschideţi gura? Tocmai pentru a spune aceasta, că, după cum stă scris, nu ne este îngăduit să deschidem gura şi putem să câşti¬găm astfel bunăvoinţa Domnului.

Puterea rugăciunii a întrecut puterea focului, a ţinut în frâu furia leilor, a destrămat războaie, a oprit lupte, a făcut să dispară furtuni, a alungat demoni, a deschis porţile cerului, a tăiat legăturile morţii, a pus pe fugă boli, a risipit defăimări, a ţinut în loc tulbu¬rarea cetăţilor, a făcut să dispară nenorocirile venite de sus şi cele provocate de om, într-un cuvânt, rugă¬ciunea a risipit tot ceea ce ne poate înspăimânta. Iar când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla rostire a rugăciunii, ci la acea rugăciune care izvo¬răşte din adâncul cugetului. Aşa cum, chiar de se vor abate asupră-le mii de vânturi potrivnice, copacii ale căror rădăcini sunt întinse în adâncime nu se frâng, nici nu sunt doborâţi, fiindcă rădăcinile le sunt înfipte cu străşnicie în adâncul pământului, întocmai în ace¬laşi chip se întâmplă şi cu rugăciunile care se înalţă de jos, din adâncul cugetului: înrădăcinate temeinic, se vor înălţa către cer şi nici o judecată potrivnică nu le abate din drum. De aceea a spus şi profetul:
„Din adâncuri strigat-am către tine, Doamne” (Ps. 129,1).

Nu vă spun aceste lucruri numai pentru a vă auzi aplaudând, ci pentru ca voi să vă dezvăluiţi încân¬tarea prin fapte. Dacă atunci când îţi arăţi înaintea oamenilor propriile nenorociri şi te plângi de neferi¬cirile care te încearcă, resimţi o oarecare alinare a durerilor, ca şi cum ai ajunge prin mijlocirea cu¬vântului să răsufli de uşurare, cu atât mai mult, când îl faci pe Domnul tău părtaş la suferinţele sufletului tău, primeşti în schimb o anumită stare de bucurie şi multă alinare. Oamenii îndură deseori cu greutate pe cel care li se plânge şi li se tânguie, drept care se îndepărtează şi îl resping, însă Dumnezeu nu face la fel; dimpotrivă, urmăreşte să i te afli în apropiere şi te atrage la sine, chiar dacă îi împărtăşeşti nefericirile tale de dimineaţă până seara, ba încă cu atât mai mult te iubeşte atunci şi se apleacă către rugăminţile tale.

Tocmai acesta este lucrul pe care l-a dezvăluit însuşi Hristos când spunea:

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi” (Mat. 11, 28).

Ne cheamă, să nu refuzăm să-l ascultăm; ne trage la el, să nu fugim; chiar de-am avea mii de păcate, să ştim că atunci cu atât mai mult trebuie să alergăm către el. Căci pe cei care se află în asemenea stare îi cheamă: „Căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi spune el – ci pe cei păcătoşi, pentru ca ei să se pocăiască”. Iar aici este vorba despre cei împovăraţi,
cei suferinzi, despre cei îngenuncheaţi din pricina mulţimii păcatelor lor. Acesta este şi motivul pentru care este numit Dumnezeul mângâierii şi Dumnezeul milostivirilor (cf. II Cor. 1,8), fiindcă această lucrare a sa nu are sfârşit, neîncetat le dă mângâiere şi încura¬jare celor îndureraţi şi celor pătrunşi de strâmtorare, chiar dacă aceştia au mii de păcate.

Numai să i ne încredinţăm, numai să alergăm că¬tre el şi să nu renunţăm. Vom cunoaşte prin această experienţă adevărul celor spuse şi nimic din tot ceea ce există nu ne va putea pricinui suferinţă, cu con¬diţia ca rugăciunea să ne fie stăruitoare şi profundă. Atunci, printr-o asemenea rugăciune, vom da la o par¬te orice s-ar întâmpla să năpustească asupra noastră.

Şi ce-i de mirare în faptul că puterea rugăciunii înlătură nenorocirile care se abat asupra omului, câtă vreme se vede cum rugăciunea destramă cu uşurinţă natura păcatului şi o face să dispară? Aşadar, pentru a ne petrece viaţa prezentă cu bine, pentru a reuşi să fugim din calea tuturor păcatelor care ne încearcă, şi pentru a păşi cu încredere înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne pregătim neîncetat acest leac, la prepararea căruia sunt folosite deopotrivă lacrimile, străduinţa, grija şi tăria sufletească, în acest fel, ne vom bucura neîncetat de sănătate şi vom dobândi bunurile viitoare, cele pe care fie ca noi toţi să le dobândim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu care fie mărit Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted under Cărţi,Omilii

Cuvânt despre proorocii mincinoşi I

Din revista „Glasul monahilor”,  9/2004

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului    acestui veac. Spus când urma el să plece din trup

1. Dureros e cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum  mi s-a arătat, însă şi plin de multă bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi: dar plin de bucurie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi împreuna cu Hristos să fiu; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi  mai vorbi cu voi (In. 14:30).

Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi  şi ereticii  fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a spus: Oamenii rai şi impostori vor propaşi  spre mai rău. amăgind şi amăgiţi fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am făcut cu harul  lui  Hristos,  precum  şi  ştiţi,   iubitorilor de Dumnezeu; şi aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele grăite ieri; dar ştiu că  vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu, cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos.

Căci cel iubitor de cărţi pe drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fî iubit de Tatăl Meu (In. 14:24, 21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi noaptea (cf. Ps. 1:2). adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui.

Având totdeauna în mâini cărţile sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?
Dar ce este ceea ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a tăcut din cele folositoare dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă mărturie, dinainte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare de fii, care-şi iubeşte proprii fii. Şi aduce cuminte despre cele trecute, despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă.

Şi aceasta nu grăindu-le in ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu putere strigându-le prin Lege şi prooroci apostoli şi prin Stăpânul însuşi. Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă înalţă  glasul tău!(Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte inalt cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţa spune: înălţaţi-va, nu vă temeţi (Is. 40:9). Şi  iarăşi  David spune : Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce [zice]? Vedeţi cum umblati ( Ef 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am  grăit lumii şi n-am grăit nimic în ascuns(In 18:20).Si in altă parte [zice] Evanghelistul despre El: Stătut-a şi a strigat spunând: De însetează cineva să vină la Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sărguinţă, cu câtă  îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi fericitul Pavel spune: Vedeţi de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, de taierea-împrejur(Flp. 3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt(Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi de voi ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au ieşit în lume(2 In. 1:8).

Şi multe sunt de acestea în  dumnezeieştile   Scripturi   cele   Vechi   şi   ale  Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu urechile lor greu au auzit fi ochii lor şi i-au închis. O, cât de multe şi de mari scrieri auzind nu înţelegem! De unde vom fi şi fără răspuns în ziua cercetarii, cand va veni Cei ce luminează cele ascunse ale  întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le auzim şi nu le primim.

Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreapta şi ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi Doamne. Şi cu adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David care spune: Şi s-au amestecai cu neamurile fi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:35). Pentru aceasta suntem smeriti in tot pămăntul pentru păcatele noastre şi au sosit la noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Si pastorii sunt lupi şi oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apa. ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumnezeu (Amos, 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăjduiesc în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).

2. Cutezaţi, deci. căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi in zilele acelea că voi aduce foamete pe pământ: nu foame de pâine, nici sete de apă. ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumnezeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune? Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de suflet şi dăunătoare!

O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul. Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul, spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de Ia mine!(Ps. 27: l) Şi despre credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32: l J). Şi în altă parte spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:19) şi iarăşi: Milostiv şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5).

Acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de sutlet; să cercetăm ca să nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către  cei fără de grijă: Vă rătăciţi,neînţelegând Scripturile (Mt. 22:29). Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea ucigătoare de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca: Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogâţie neasemuită şi comoară ascunsă in ţarină: vei înţelege dumnezeiasca Scriptură.

Cercetează şi vei afla şi aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea, cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e ascuns Fiul, adevărata înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L ,fericit vei fi, după cum este scris: Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13).

Cercetează, iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fîe liber, fie bărbat, fie femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămara a tot binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea pastorilor, acolo e pierzania oilor.

Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor.

Numai că nevoia de faţă este să-i arăt din Sfintele Scripturi pe aceştia ca vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea s-au şi numit cu dreptate lupi de către prooroci şi de însuşi Stăpânul şi de fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi răi şi antihrist! Şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Duhului, care hulesc Duhul harului, cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din pricina cărora calea adevărului este hulită.

Dar pentru aceştia şi fii ai diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului (1. In 3:10). Trebuie, deci, întâi de aceştia să ne ocupăm şi să vorbim cândva şi despre sfârşit.

Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor, precum spune Apostolul, şi s-au sculat vremuri groaznice şi fărădelegea s-a înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să desfacem cărţile sfinte, in care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând, la muntii cei sfinti, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim si sa fim purtati de orice vant al invataturii prin nimereala oamenilor, prin dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4, 14).

Să nu rămânem jos, ci să ne suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul nostru spunând: Vedeţi să nu vă rătăcească cineva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat ( 2. In. 1:8); şi Pavel : Luaţi seama la câini: luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama si Luaţi seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se grăieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte nu numai la ei înşişi, ci la toată turma. Căci nimic din cele folositoare nouă nu a tăcut dumnezeiasca Scriptură.

3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: „Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi”; şi aceasta nu numai între laici ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor însă nu şi purtările; către care vreme potrivită este a zice: Vai voua, călăuze oarbe, neinvatati si neintariti; aratosi cu hainele si nu cu cartile, care ati lasat cuvantul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi griiă!

Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul.

Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Şă-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor amăgi (Matei 24, 4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proorocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16)zice, adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune.Căci tot pomul din roadă lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20).

Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor  sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte: Ascultaţi, păstorilor, glasurile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă si triumfa asupra lupilor celor ascunşi: ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă şi de toată turma.

Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi. Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce  nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia cerurilor. Căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In. 10, 26)). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele (In. 10:26).

Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răspunde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe.

Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor ci si prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeul se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos Care vorbeşte prin mine (2 Cor. l3:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici.

Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru lisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma Ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după  Povăţuitorul tău,  Hristos Domnul.

Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni in zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2 Pt.2:1) Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura eresuri pierzătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cumpărat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului. :care au părăsit calea cea dreaptă.

Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor. Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma 1-a aruncat, ca un corifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului.

Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţelegând nici cele ce spun. nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.(Va urma)

Posted under Omilii,Proorocii mincinoşi

Cuvânt despre proorocii mincinoşi II


Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu (II)

Din Glasul Monahilor – octombrie 2004

Spus când urma el să plece din trup

4. Dar să revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apărut: pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua (bucură-te!). Căci cel ce-i spune bună-ziua se face părtaş la faptele lui cele rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu (2 In. 7-11).

Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan, fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului, ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai rele rabdă.

Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care au fost scrisi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La sfârşitul vremurilor în vremea din urmă vor fi batjocoritori care vor umbla după poftele lor necuviincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac., 1:12).

Acestea şi mai multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (F.Ap. 20:29). Vezi că pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu învăţătorul despre ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi?

După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama Ia tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşartă amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima si a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr.,13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15).

Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei ce vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi sa beţi paharul Lui Hristos şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de la masa lui Hristos si de la masa demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi!

Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc. Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti?

Acestea Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte. Pavel, vasul alegerii, îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi fericiţii cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc în mijloc.

Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-um urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-um urât pe ei şi mi s-au făcut vrăjmasi(Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărnicesc buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucurie pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is,. 48:22).

5. Prin urmare ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Insă ajung şi acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite nici prin cele multe nu va fi convins, însă încă puţin să mai zăbovim la graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea proorocului, cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi! Ascultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului, nu daţi uşă lupilor!

Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui Dumnezeu, nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat pierzării.

Asemenea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului, Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu, şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând înapoi de la hula acestuia.

Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă şi mustraţi-le, după cum şi apostolii şi David, părintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu împotriva lor şi spunând: „Până când păcătoşii. Doamne, până când păcătoşii vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl vei batjocori”.

Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El, prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară. Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr?

Nu-Şi întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe, ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos din templu şi i-a împins şi i-a gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma.

Apoi, scoţând afară pe toţi, adică pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşitul şi pustiirea şi dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum s-au făcut faptă cuvintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii, adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut.

Căci El cel dintâi a făcut aceasta şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi, dezrădăcinându-i pe cei ce se ţineau de aceştia fără pocăinţă, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Biserica, împăraţi şi:puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca nimic?

6. Căci unde e aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici, ucenicul şi înainte-mergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de adâncă tăcere, spurcăciunile şi necurăţiile- despre care şi Apostolul a spus: Căci cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune!

Unde este Marchion, unde Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotriva adevărului, despre care strigă Biserica: Inconjuratu-m-au câini mulţi! N-au pierit toţi? Căci au fost risipiţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe luptătorii împotrivă şi războinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe fericiţii bărbaţi care erau odinioară în fruntea Bisericilor însă multă deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor, aceştia ai hainelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun.

O, fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se, spunea: Unde sunt
milele Tale cele de demult, Doamne! Zic şi eu cu lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii?

Dar ce ne împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi? Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie, buna-mireasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli? Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor, călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor, primitorul Duhului, vasul virtuţilor?

Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum. Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar aceştia în bunuri şi în agoniseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi brutării şi mese strălucite. La ei mult e cuvântul despre acestea în fiecare zi şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor da cuvânt în ziua judecăţii.

Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răspund, spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei, au agonisit intruşi cu pretext de servitori.

O, adânc al ruşinii! O, propăşire a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! In rest de aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi, răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi, dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic – nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari.

O, iubire de arginţi, rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Insă mai lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă vreţi să biruiţi ereziile? Insă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu aibă bani la cingători?

Cu adevărat rătăciţi, neîntelegând Scripturile. Nu auziţi, pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă, bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii; despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost-întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui Dumnezeu; dai voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi fiecare, după cum a crezut.

Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va prăpădi căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.(Va urma).


Partea a treia

7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încredinţat talanţii.

Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tragere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lumea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfintele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală.

Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necredincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis dinainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu adevărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta.

Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică, de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fecioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi leapădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se numească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte.

Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin puţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate faptele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci împăratului celor ce împărătesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor.

Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti. Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce săvârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.

8. Şi nu te mira dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis: Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri, încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi sa nu vă amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop, nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia.

Dar voi, iubiţilor, nu vă amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Domnul nostru lisus Hristos, în El să umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când voi începe să vorbesc despre sfârşit înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din mine. Toate minunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus, de cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toata istorisirea şi loveşte [de uimire] tot auzul.

Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de la învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestui veac?

Vezi înţelepciunea şi priceperea ucenicilor. Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apropiat toţi, ci deosebi şi zic: Zi nouă, Stăpâne şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă, Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului, când va să vii să judeci viii şi morţii a toată lumea; când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ.

Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul. Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape, acum a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţătorii mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns într-înşii?

De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe aceştia ca lupi ai turmei şi maintemergători ai Antihristului, apoi a zis dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţelegem, văzând pe alocuri războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit, cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti mulţi şi se vor vinde unii pe alţii.

Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam, împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi împotriva diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci, pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi amăgiţi.

Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propovădui această Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. spunând: Eu sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn sa nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă, nici la mâncare sau la băutură sau cu prietenie sau cu pace. Căci cel ce se înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca Biserică.

Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit anatema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei. Infricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor.

Dar se potriveşte şi aici [cuvântul]: Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să venim la cele aşezate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi ca să zic pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata şi pregătiţi şi să nu te ocupi cu mai mult decât cele scrise. Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi lor. Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea împărătească.

Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci în cer cu care sarguieşte să fii totdeauna în înţelegere. Ai acolo sărbătorile îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelisti; ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile acestora, citeşte-le ca să afli mult folos.

Fă-te negustor al cuvântului dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi că, atunci când vei vedea vreo răzmeriţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiască Scriptura. Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta. Când vei vedea pe mulţi care nu înţeleg nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea] amăgitori în
tuturor neamurilor.

Şi atunci aşteaptă sfârşitul, fii gata să  cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor

vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii. Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne şi minuni încât, de-i cu putinţă, să amăgească şi pe cei aleşi. Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lucraţi de ele, se fac înainte-mergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi prin dogmele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului pierzării.

9. Pentru aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată, dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă, nimeni nu are dezvinovăţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate; vedeţi să nu va amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, ce scriu răutate.

Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oamenii desfrânaţi şi impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi amăgiţi fiind. Când vei vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce grăiesc cuvântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni.

Când vei vedea popoare alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de neamuri şi la mantiei şi la învăţăturile demonilor şi ia cei ce întreabă duhurile necurate, nu te agita, nici să nu cazi. Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care spune: în vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.(Va urma).

Partea IV

Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amagire agitaţie si glasuri răzvrătite, adu-ţi aminte de  Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi    flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră(vin), care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi timpane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg.

Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Insă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţelegere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu se huzurească creştinul şi tu spui ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri?

Care carte a sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngăduit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte?

Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic.

Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hristos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele, şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ??

Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fuga; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu neputinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc, pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie împotrivă? Căci El însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea.

Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeiasca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care L-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru păcatul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire, într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.

11. Însă cine dă într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările, lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este; şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare va secera ceea ce seamănă şi fiecare îşi va purta povara sa.

Ci, precum ai vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat, arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi in cuvinte, de voie şi fără de voie, noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La Cine voi scăpa?

Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi puterea noastră. Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta scapă şi tu. Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor; care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce???

am oprit piciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca atunci când va veni cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi şi vă rugaţi ca sa numiră» m aplta. Şi iarăşi spune: Fiţi gata, că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Asculta şi pe Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă! înţelegeţi ce înseamnă necurmat.

Îngerii tresaltă şi tu dormi? A venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine, fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni neasemănată a Stăpânului!  adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, seara, şi dimineaţa, şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând

Cutează, deci, păcătosule, şi nu fi fără curaj. Căci pe tine a venit să te cheme Păstorul cei bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi! Căci n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi.

Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de nespusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci a strigat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă, ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru păcatele lor.

Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul celor ce se pocăiesc va lucra împreună şi te va întări şi vei afla har mult şi ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurii. Multe sunt căile vieţii, precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mântuieşte-te, numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină, plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul,  posteşte, priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea….
gi la nimereală şi să te osteneşti în deşert.

12. Deci, făcând   aceste   virtuţi  şi  aducând   lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte   cu   de-amănuntul   şi cercetează ca nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, cu frică şi cutremur lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre.

Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te, păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci zice: De nu iertaţi oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este şi credincios în toate cuvintele Lui.

Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi, fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci poartă grijă de mântuirea ta ca să te încununezi. Nu întoarce spatele virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată calea cea rea …

…odihnindu-te, şi păstorind, şi muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare sau   deosebirea   locului. Căci   nu   e   circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci în mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David, rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea  locului,  ci  zicea  lăcrimând şi  sfatuindu-şi sufletul său: în tot locul stăpânirii Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.

Şi tu, iubitule, nu aştepta ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi,  toţi  care  locuiţi lumea, laolaltă bogatul şi săracul, fie bărbat, fie femeie, fie maturi, bătrâni şi tineri, împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremea s-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea.

Să lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea întreagă şi cu dreptate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând fericita nădejde şi arătarea -slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine totdeauna, fraţilor, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru lisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl aveţi.

Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu neputinţă să mintă  Stăpânul  meu.

Căci  L-am  auzit spunând: Cele ce ies din buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu, Care nu voiesc moartea păcătosului. Ascultaţi că pe Sine S-a jurat Iubitorul de oameni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire. Veniţi să ne închinăm şi se cădem înaintea Domnului, Care ne-a făcut pe noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvântează, arată faţa Topeşte noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc, El ne primeşte pe noi care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui fie slava şi tăria ş toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acui şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted under Omilii

Talcuire a psalmului 3

http://www.abbaye-saint-benoit.ch/saints/chrysostome/psaumes/psaume003.htm

Traducere Cristina Tofan

PSALMUL 3
Un psalm al lui David, cand a fugit din faţa lui Avesalom, fiul său
1. Doamne, cat s-au inmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea;
2. Mulţi zic sufletului meu: “Nu este mantuire lui, intru Dumnezeul lui!”
3. Iar Tu Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce inalţi capul meu.
4. Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfant al Lui.
5. Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am că Domnul mă va sprijini.
6. Nu mă voi teme de mii de popoare, care imprejur mă impresoară.
7. Scoală, Doamne, mantuieşte-mă Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi ce-mi vrăjmăşesc pe mine in deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit.
8. A Domnului este mantuirea, şi peste poporul Tău, binecuvantarea Ta.

Talcuire a psalmului 3.

Psalm al lui David, cand fugea din fata fiului sau Abesalom: “Doamne, de ce persecutorii mei s-au inmultit?/Doamne cat s-au inmultit cei ce ma necajesc!

Analiza: Certurile domestice, razvratirile celor care ne datoreaza ascultare sunt de cele mai multe ori pedeapsa pacatelor noastre.Revolta si moartea lui Abesalom

1.Regii onoreaza prin statui comemorative generalii victoriosi, magistratii inalta efigii si coloane in cinstea atletilor incununati cu succese, cu o inscriptie care proclama triumful lor, asa cum ar putea sa o faca vocea unui herald. Altii transpun in carti si scrieri laudele invingatorilor si se straduiesc sa etaleze in aceste elogii un talent care sa-I ridice deasupra eroilor lor. Istorici, pictori, daltuitori, sculptori, magistrati, popoare, orase, tinuturi se inteleg in a-si lauda invingatorii. Dar acela care o ia la fuga fara sa fi luptat, acesta n-a gasit niciodata pe cineva care sa-i reproduca trasaturile cum o face azi David. Ascultati mai degraba: “Psalm al lui David, cand fugea din fata fiului sau Abesalom”. Care fugitiv a meritat vreodata laude? Care nume de fugar a aparut vreodata pe inscriptii? Daca numele acestuia este afisat este cu scopul de a-l gasi(1), si nu de a-I cinsti.

1. Traducerea latineasca este inexacta sau cel putin obscura. Era o obisnuinta in Antichitate sa se afiseze numele sclavilor fugitivi, cum se practica azi pentru obiectele pierdute, pentru a-i gasi. Putem consulta in acesta privinta o dizertatie de Letronne, inserata la sfarsitul editiei lui Aristofan, publicata de M.Didot( 3, pagina 14): Papirus al Muzeului Regal, continand anuntul unei recompense promise celui care va descoperi si va aduce inapoi 2 sclavi care au evadat.

Afla deci, fratele meu, motivul acestui titlu si ca sufletul tau sa fie impacat! Fie ca acesta intamplare sa devina o lectie pentru tine insusi! Fie ca prigonirea celui drept sa fie un motiv de incurajare pentru inima ta! Afla din ce cauza era persecutat David de Abesalom, pentru ca prin acest fundament tu sa fii educat in frica de Dumnezeu. Intr-adevar daca, in lipsa unei baze, nu exista o constructie solida, tot asa Scriptura nu este de nici un folos/ajutor celui care nu stie deloc sa–i descopere sensul.

Intentia preafericitului David compunand acest psalm era sa schimbe in bine viata oamenilor si sa-i invete pe acestia sa nu comita nici o nelegiuire, nici o jignire legilor lui Dumnezeu pentru ca pacatosul sa se fereasca de obstacolele de care el insusi se impiedicase.

David a fugit din fata fiului sau, deoarece isi pierduse puritatea; a fugit pentru ca atentase asupra drepturilor unei uniuni legitime; a fugit intrucat se sustrase legii lui Dumnezeu care spune: “ Sa nu ucizi, sa nu comiti adulter.” David introduse in casa sa oaia altuia si ii ucise pastorul, si iata ca mielul casei isi ameninta ciobanul. Acesta se legase de familia altuia iar in familia sa vedea cum razboiul se inalta. Aici nu este deloc gandirea mea, sunt cuvintele lui Dumnezeu, or atunci cand Dumnezeu devine interpret, nu ne mai ramane decat sa tacem.

Daca vreti sa va convingeti ca razvratirea fiului lui David impotriva tatalui sau avu drept cauza moartea lui Urie si rapirea femeii sale, ascultati aceste cuvinte ale lui Dumnezeu adresate lui David prin gura profetului Nathan: “ Te-am uns rege al Israelului si te-am slobozit de sub stapanirea lui Saul. Ti-am dat casa domnului tau si femeile domnului la sanul tau, ti-am dat casa lui Israel si a lui Iuda si, daca aceasta este putin pentru tine, ti-as mai adauga. Pentru ce ai nesocotit tu cuvantul Domnului? Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia, pe femeia lui ai luat-o de sotie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amonitilor. Deci nu se va departa sabia de deasupra casei tale in veac.”( 2 Regi, 12, 7-11).

Tu ai dezbinat cu sabia casa altuia, iar eu voi fauri o glorie impotriva ta in propria ta casa. “Si-ti voi da nastere la rele in sanul locuintei tale.” Ascultati bine acesta: “in sanul propriei tale case”. De unde este radacina pacatului, de acolo va pleca lovitura razbunatoare. Sluga fugara care s-a ferit de poruncile lui Dumnezeu este condamnata sa fuga din fata fiului sau Abesalom: “ Psalm al lui David, cand fugea din fata fiului sau Abesalom”.  Povestirea razboiului este mai putin utila decat indicarea cauzelor care l-au pornit pentru ca acestea ne previn asupra caderii prin vederea pasilor gresiti ai celui drept si pentru a ne face sa evitam astfel de incercare.

Inca in zilele noastre nu lipsesc barbatii care au un razboi in casa lor: unul este expus atacurilor femeii sale, altul certurilor cu un fiu sau un frate, un al treilea opresiunilor unei slugi; si fiecare se mahneste, se dezgusta, lupta, ataca, rezista dar nimeni nu intentioneaza a-si spune ca daca el nu semanase pacate, nu ar fi vazut spini si maracini iesind in casa sa, ca daca casa sa nu tainuia scanteile pacatelor, aceasta nu ar fi in flacari.

Intr-adevar faptul ca necazurile domestice sunt fructul pacatelor, ca Dumnezeu ii da pacatosului calai in familia sa, este atestat de Sfanta Scriptura in incomparabila sa autoritate. Nevasta ta iti provoaca un razboi cand te intorci acasa, se arunca cumva asupra ta ca o bestie feroce, limba ei este ascutita ca o sabie? Este fara indoiala un lucru mahnitor ca aliata ta a devenit dusmanca ta, totusi priveste in tine insuti, cerceteaza daca vreodata in tineretea ta nu ti-ai respectat indatoririle fata de o femeie si daca nu este cumva acea stricaciune pe care o drege aceasta femeie, daca nu este chiar acea suferinta adusa alteia pentru care sotia ta este plina de durere. Operatorul(?) poate sa ignore acest lucru, dar doctorul, care este insusi Dumnezeu, il stie bine.

El este acela care s-a inarmat cu acest instrument, cu un fier impotriva ta, si tot asa cum fierul ignora munca pentru care il folosim, pe cand medicul cunoaste sarcinile pe care fierul trebuie sa le realizeze, astfel cand femeia care loveste si barbatul lovit ignora amandoi motivul loviturii date, Dumnezeu cel putin in calitatea de doctor, ii cunoaste utilitatea( Dumnezeu stie motivul pentru care ei se lovesc).

Sau faptul ca o femeie rautacioasa este o pedeapsa aplicata unui pacat, tot asa Sfanta Scriptura il atesta. Ascultati cuvintele sale: “ O femeie rautacioasa va fi data pacatosului.” , antidot amar, destinat expulzarii ramasitelor pacatelor.

Acum putem fi expusi comploturilor copiilor nostrii intru ispasirea propriilor greseli, este ceea ce arata exemplul lui David atacat de fiul sau Abesalom din cauza unei legaturi pacatoase. Fie ca razboiul sa inceapa; de asemenea fratii pot sa se nasca in urma unui pacat, Cartea Judecatorilor este dovada acestui lucru. Intr-adevar, cand cei din tribul lui Veniamin au siluit-o pe concubina calatorului iar aceasta a murit de abuzurile lor, celelalte 11 triburi au declarat razboi acestora; iar cand cele 11 triburi L-au abandonat pe Dumnezeu si s-au lasat prada idolatriei, acestea au fost invinse toate de un al 12-lea trib, pana intr-atat incat printre numeroasele infrangeri n-au avut decat o singura victorie iar frati s-au luptat cu frati, dupa ce Dumnezeu, ca o consecinta a pacatelor lor, a indepartat zidul pe care pacatul l-a ridicat intre ei.

Intr-adevar, unul dintre triburi dedandu-se desfraului in persoana unei femei, iar altul cazand in depravarea idolatriei, si unul si altul au fost distruse de Dumnezeu, asa cum este scris: “ Nimicit-ai pe tot cel ce se leapada de Tine.”( Psalmul 72,26).

Astfel incat pacatul inarma frati impotriva fratilor. Daca ai frati care cauta sa se certe cu tine, decat sa-i acuzi prin plangerile tale, exploreaza-ti propria constiinta si cauta care este pacatul care ti-a castigat dusmania lor.

Faptul ca pacatul este cauza acestor uri parintesti, nu este totusi si motivul pentru care Iosif si-a avut fratii drept dusmani si pentru care Iov era expus perfidiilor femeii lui fara a-i fi dat prilej prin vreo greseala; spun doar ca majoritatea dintre noi isi atrag prin pacate dusmania celor din jur.

Vedem chiar prieteni deveniti dusmani ca urmare a pacatelor, vechi sentimente de afectiune transformate in ura si aversiune prin vointa Domnului si prin motive cunoscute de El. Asa este scris in psalmul 104 in legatura cu egiptenii: “ Intors-a inima lor, ca sa urasca pe poporul Sau.”( Psalmul 104,24).

Dumnezeu n-ar fi provocat acesta ura daca in primul rand prietenia ar fi fost cinstita. Aceia pentru care prietenia este o modalitate de pierdere, acestia gasesc in ura o ocazie de intelepciune. In plus chiar si fiintele care traiesc in robie si supunere au fost deseori indusi la revolta impotriva stapanilor lor de pacatele acestora.

Priviti-l pa Adam inaintea pacatului sau: animalele sunt servitorii si subordonatii lui, sclavi pe care numeste dupa placul inimii. Dar dupa ce pacatul l-a denaturat, animalele au incetat sa-l mai recunoasca, iar sclavii de alatadata i-au devenit dusmani. Si tot asa cum cainele casei slujeste fidel persoanei care il hraneste, ii este frica de ea, o respecta si totusi daca aceasta vine sa-l vada murdarita de funingine sau cu o masca de imprumut, animalul se napusteste asupra ei ca asupra unui strain si vrea sa faca masca in bucati, asa si Adam, cat timp isi pastra pur chipul facut in fata lui Dumnezeu, isi pastra supunerea si respectul animalelor; dar odata ce neascultarea i-a manjit obrazul, acestea nu-si mai recunosteau stapanul si ii erau ostile ca unui strain.

Vedem ca revolta sclavilor poate fi de asemenea  pedeapsa aduca pacatelor stapanului. Era un intelept ca Daniel si leii i-au recunoscut dominatia, l-au vazut lipsit de pacat si l-au lasat fara pedeapsa. Un prooroc comisese pacatul minciunii: intalnise un leu si il ucise(3 Regi, 13,24).

Pentru ca era murdarit de minciuna leul nu il recunoscuse. Daca ar fi intalnit un prooroc ca Daniel, l-ar fi salutat cu respect, el nu gasi decat un fals profet si se arunca asupra lui ca asupra unui strain. Stapanul mintise, autoritatea lui fusese renegata de sclavul sau. Dar de ce sa vorbim de necazuri domestice, cand corpul nostru insusi, corpul nostru, adica ce avem noi mai intim si mai drag, ni se razvrateste cand suntem in pacat si ni se impotriveste cu febre, boli, infirmitati; cand acest umil sclav biciuieste si pe suverana sa; si sufletul care este pacatos nu din propria sa actiune ci in virtutea unui ordin pe care trebuie sa-l execute? Intareste Iisus Hristos toate acestea spunandu-i paraliticului vindecat: “ Iata ca te-ai facut sanatos, de acum inainte sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau.”( Ioan 5,14).

In consecinta ferm convinsi, fratii mei, ca certurile domestice, disensiunile intre parinti, revoltele sclavilor, bolile corpului sunt in general fructele pacatelor, sa inchidem aceasta sursa a relelor, pacatul, si daca torentele de pasiuni nu vor mai inunda sufletul nostru, apele ploii celeste ii vor aduce multa fericire.
Deci cand David uzurpase femeia altuia, ca sa spunem asa,(nu este oare o regina tandretea unei femei pentru oricare barbat? Tine un rege mai mult la purpura si la diadema/coroana decat un sot la sotia sa?), drept pedeapsa a acestei crime, fiul care l-a avut de la femeia sa, deveni rebel si uzurpator si incerca sa smulga tronul tatalui sau.

El a luat cu forta si tot cu forta a fost deposedat; pacatuise in secret, isi infrangea pornirile in plina zi; se ranise in umbra, fu operat in ochii tuturor prin bunavointa lui Dumnezeu care i-a spus: “ Tu ai facut pe ascuns, iar Eu voi face aceasta inaintea a tot Israelul si inaintea soarelui.”( 2 Regi 12,12).

Cu toate acestea atentatul lui Abesalom nu a reusit, cum se cuvine fara aceasta fiii denaturati s-ar fi crezut autorizati sa-si ucida parintii. El indeplinise functia de calau, supuse la suplicii pe vinovati, si ca fiarele carora le dam drumul in teatre si care se arunca asupra unuia si sunt omorate de altul, asa si Abesalom care il atacase pe David pierise de loviturile lui Ioab si acum statea suspendat de varful unui copac, el, care s-a ridicat impotriva tatalui sau; o planta oprea o ramura care se rupse de trunchiul sau; o mladita tinea legata o alta detasata din dragostea tulpinii; de cap era tinut cel care dorise capul tatalui lui; ca un fruct atarna asasinul celui care ingropase samanta fiintei lui; iar sufletul lui servea drept tinta pentru sageti, astfel incat el fu victima chiar a locului unde el planuise sa fie ucigas.

Atunci se desfasura ochilor un spectacol ciudat. Cum era urcat pe un catar, parul sau era prins in “parul” copacului(1), pana intr-atat incat parul tinea uzurpatorul de alt par, indurerand acel loc unde vroise sa puna coroana tatalui.

Puteam deci sa-l vedem pe Abesalom suspendat intre cer si pamant; cerul refuza sa-l primeasca; intr-adevar daca acesta respinse primul razvratit in persoana diavolului, cum ar fi putut sa aiba acces in cer acest nou razvratit? Pamantul il alunga si el pentru a nu fi murdarit de picioarele unui ucigas de parinti; caci daca acesta il inghitise pe Datan vinovat de a fi vorbit impotriva lui Moise, daca acesta se deschise pentru a devora pe acela care isi deschise gura pentru a vorbi de rau, cum ar fi putut pamantul sa consimta sa duca un om care fugea sa-si atace tatal?

Si cum era agatat el in varful copacului, aparu capetenia Ioab care infinse 3 sageti in inima acestui copil care nu avea suflet, lovind in receptaculul nelegiuirii; si facand aluzie la copacul de care agata razvratitul, David celebra moartea sa in acest frumos cant funebru: “ Vazut-am pe cel necredincois mandrindu-se si inaltandu-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iata nu era…”( Psalmul 36,35) “ Psalm al lui David, cand fugea din fata fiului sau Abesalom”

1. Este de remarcat ca majoritatea metaforelor erau mai familiare grecilor decat noua aflati in epoca moderna si in special francezilor.

David fugea, nu ca un fricos, ci pentru a salva zilele fiului sau; caci daca, in privinta sa, il cruta ca tata, insotitorii sai il vor scuti pe Abesalom de o revolta. Iata de ce David, urmarit de fiul sau si expus injuriilor lui Simei, persevere in marea sa rabdare; dar cum multi oamenise sculau impotriva sa si prindeau curaj, in principal complicii lui Abesalom, crezandu-l parasit de Dumnezeu( David este singur, spuneau ei, este privat de orice ajutor, Dumnezeu s-a intors de la el cum a facut-o alatadata de Saul; odinioara il abandonase pe Saul pentru David, il paraseste acum pe David pentru Abesalom; sa-l ridicam, sa-l atacam, el nu mai are ajutor la Dumnezeu), David mai intristat de aceste cuvinte decat de ratacirile fiului sau, cere sfatul Domnului: “ Doamne, de ce s-au inmultit cei ce ma necajesc?”.

Sunt imbrobodit de ispite, ploaia cea din urma a cazut, fluviul razboiului a dat navala, suflul duhurilor rele s-a dezlantuit, mi-a zdruncinat casa pentru a-mi duce sufletul departe de voi; dar puternic strangandu-ma de piatra credintei, nu cad, ma prosternez si intreb: “ Doamne, de ce s-au inmultit cei ce ma necajesc?”. Acela care se trage din mine este impotriva mea, dar voi sunteti deasupra mea. Maruntaiele mele se razvratesc, poporul meu il urmeaza pe Abesalom, soldatii mei se inarmeaza impotriva mea. Oile mele au devenit lupi, mieii sunt lei, micile turme caini turbati, iar berbecii mei tauri furiosi; nu ma mahnesc din cauza mea, este pierderea lor, ei imi pricinuiesc vaietele.

Posted under Despre psalmi,Omilii,Talcuiri
1 2 3 13