Arhiva categoriei: Despre milostenie

OMILIA I – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus, lui Timotei, iubitului fiu: Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru! (II Timotei 1, 1-2)

De ce, oare, i-a mai trimis şi a doua epistolă? Spusese: „Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 3, 14); lucrurile însă nu s-au petrecut aşa. Acum îl mângâie deci prin această scrisoare, fiind poate el întristat pentru aceasta (lipsa lui Pavel) şi simţind apăsarea (greutatea) slujbei pe care, atunci, şi-o începuse deja. Căci nişte bărbaţi, oricât de mari ar fi ei, totuşi când primesc cârma şi guvernarea Bisericii, simt oarecare neplăcere şi îngreuiere, primejduindu-se din toate părţile în multele valuri ce le întâmpină, şi mai cu seamă pe atunci, când propovăduirea era la început, când toate erau nelucrate, când toate erau contrare, potrivnice. Iar nu numai atât, ci încă mai erau şi eresuri, provenite din învăţături iudaice, despre care (Pavel) a vorbit şi în întâia lui epistolă.

Şi nu numai că-l mângâie prin epistolă, ci îl şi cheamă la el: „Sileşte-te să vii curând la mine” şi: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele”. (II Timotei 4, 9, 13)

Mi se pare că epistola aceasta este trimisă cam pe la sfârşitul vieţii sale. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat”; şi iarăşi: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor”. (II Timotei 4, 6, 16) Toate acestea deci avându-le în vedere, chiar şi mângâierea ce i-o face, i-o pregăteşte din propriile încercări şi zice: „Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus”.

Chiar de la început i-a deşteptat sufletul, căci pare a zice: „Să nu-mi spui de primejdiile de aici, căci acestea ne zămislesc nouă viaţa veşnică, unde nimic de acest fel nu mai este, de unde «vor fugi toată durerea, întristarea şi suspinarea» (Isaia 35, 10); căci nu ne-a făcut pe noi apostoli doar pentru a întâmpina primejdii, ci şi ca să le suferim şi să murim”. Apoi, fiindcă relatarea propriilor dureri şi neajunsuri era nu numai o mângâiere pentru Timotei, ci încă şi un adaos de supărare, iată că încă de la început aduce cuvinte de mângâiere, zicând: „după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus”, ca şi cum ar spune: „dacă este deci făgăduinţă, atunci nu căuta făgăduinţa aceasta aici”, căci „nădejdea care se vede nu mai e nădejde”. (Romani 8, 24)

„Lui Timotei, iubitului fiu”, zice. Şi nu spune simplu „fiu”, ci „iubitului fiu”, fiindcă sunt fii şi neiubiţi — „însă, tu nu eşti dintr-aceştia, pentru care nici nu îţi zic simplu, ci «iubitului meu fiu»”. De altfel, şi pe galateni îi numeşte fii; cu toate acestea însă este şi mâhnit pentru ei, după cum zice: „pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii”. (Galateni 4, 19) Aici însă apostolul mărturiseşte, prin aceste cuvinte, marea lui virtute, căci dragostea lui pentru Timotei nu provine de la natură, ci din virtutea acestui bărbat.

Cei născuţi din noi ne sunt iubiţi nu numai pentru calităţile lor, ci şi pentru cerinţa naturii, pe când cei iubiţi nouă din credinţă, pentru nimic altceva nu ne sunt iubiţi decât numai pentru virtute — căci pentru ce altceva? — şi mai cu seamă lui Pavel, care nimic nu făcea din părtinire. Prin aceste cuvinte îi arată că, dacă încă nu s-a dus la el, nu se datoreşte faptului că ar fi fost mâniat de ceva, nici că l-ar fi dispreţuit. Aceasta arată tocmai prin expresia „iubitului fiu”.

„Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru!” Precum a făcut şi în Epistola întâi, la fel şi aici aceleaşi îi doreşte. Şi priveşte cum de la început se justifică de faptul că nu s-a dus la el şi că nu l-a văzut. Fiindcă expresiile „până voi veni” şi „nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 4, 13; 3, 14) făceau aşteptată prezenţa lui fără întârziere. Pentru aceasta deci de la început se justifică. Căuza pentru care el n-a venit nu o arată de la început, ca să nu-l întristeze mai tare; iar acea cauză a fost că apostolul era plecat din nou la Roma, trimis în detenţie de împărat.

Aceasta a arătat-o lui Timotei când l-a chemat la el spre sfârşitul vieţii sale. Nu îl întristează cu aceasta chiar de la început, ci îl poartă cu nădejdea de a-1 vedea curând. „Doresc mult să te văd”, zice şi: „Sileşte-te să vii curând la mine”. (II Timotei 1, 4; 4, 9) De la început deci îl deşteaptă, iar cele ce urmează după aceasta Ie spune cu mari laude:

Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi, cu cuget curat, că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele. (1, 3)

„Mulţumesc lui Dumnezeu, zice, că te pomenesc, că te iubesc atât de mult.” Aceasta este cea mai mare dragoste, când cineva se şi mândreşte cu ea. „Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi.” Cum? „Cu cuget curat”, zice, căci cugetul lui nu era întru nimic vătămat.

De altfel, el vorbeşte aici despre viaţă şi peste tot numeşte viaţa conştiinţă. Sau, poate zice că „nu am trădat pentru vreo cauză omenească nici unul din bunurile pe care le-am dorit încă dinainte, nici chiar atunci când prigoneam Biserica”. Pentru care zice: „Totuşi, am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă” (I Timotei 1, 13), ca şi cum parcă ar zice: „Să nu-ţi închipui că lucrul acesta ar fi linguşire din parte-mi”.

Bine face el că îşi recomandă caracterul sau simţământul său moral, ca astfel să se arate vrednică de credinţă dragostea lui către Timotei, ca şi cum ar zice: „Nu mint, nici că aş avea ceva, şi aş spune altceva”. Aşa că, fiind silit şi de astă dată, el s-a lăudat pe sine, după cum arată chiar şi cartea Faptele Apostolilor. Fiindcă atunci îl defăimau ca revoluţionar şi inovator, iată că Anania zicea către el: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales de mai înainte pe tine ca să cunoşti voia Lui şi să vezi pe Cel Drept şi să auzi glas din gura Lui; că martor vei fi Lui, în raţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit”. (Faptele Apostolilor 22, 14-15)

Tot aşa şi aici, ca nu cumva să fie considerat nesimţitor în prietenie şi rară cuget, ca unul care a uitat, cu drept cuvânt se lăuda pe sine, zicând: „că te pomenesc neîncetat”, şi nu oricum, ci „în rugăciunile mele”, adică „aceasta îmi este dorinţa”, ca necontenit, „zi şi noapte”, să-L rog pe Dumnezeu pentru aceasta, „dorind să te văd”. Ai văzut umilinţă? Ai văzut cum se justifică raţă de ucenic?

Apoi arată şi cauza, care nu este una formală, căci, deşi a mai arătat deja, totuşi o race şi aici, zicând:

Pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale. (1, 4) Era natural ca, despărţindu-se de el, să plângă acela şi să se tânguiască, mai mult decât copilul care este depărtat de sânul şi de laptele doicii. Ca să mă umplu, zice, de bucurie, doresc mult să te văd. Nu m-aş lipsi de atâta plăcere, chiar de aş fi cel mai nesimţitor, crud şi sălbatic om; căci acele lacrimi ar fi de ajuns să mă înduioşeze, aducându-mi aminte de ele.

Acum însă eu nu sunt unul dintr-aceştia, ci dintre cei ce slujesc cu puritate (curăţie) lui Dumnezeu, aşa că multe sunt pricinile care mă apropie de tine. Pe lângă aceasta, apoi, mai aduce şi un alt motiv de mângâiere, zicând: îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută. (l, 5)

Mai departe, pune şi o altă laudă, anume că el (Timotei) nu este dintre neamuri (ginţi), nici dintre necredincioşi, ci dintr-o casă care dintru început a slujit lui Dumnezeu. Precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta, Loida, zice, şi în mama ta, Eunichi. Căci era, zice, „fiul unei femei iudee credincioase” (Faptele Apostolilor 16, 1). Cum putea fi o femeie iudee şi credincioasă? Şi anume, credincioasă dintre iudei, şi nu dintre neamuri; iar pentru că tatăl său era elin, apostolul l-a tăiat (pe Timotei) împrejur, (făcând) aceasta şi pentru iudeii care erau prin acele locuri. Vezi cum începea legea să se desfiinţeze, făcându-se împerecherile acestea?

Priveşte apoi câte a arătat el aici. „Eu, zice, slujesc lui Dumnezeu şi am conştiinţa curată, iar tu ai lacrimile. Nu numai pentru lacrimi te iubesc eu, ci şi pentru credinţă, că eşti lucrător al adevărului, că nimic viclean nu este întru tine. Când tu deci te arăţi pe tine însuţi vrednic de iubire, fiind atât de iubitor şi adevărat ucenic al lui Hristos, iar eu nefiind dintre cei neiubitori, ci dintre cei ce spun adevărul, atunci care ar putea fi piedica de a nu veni să te văd?” Tot aşa, sunt încredinţat, zice, că şi întru tine.

„De la început ai, zice, acest bun, de la strămoşi ai moştenit credinţa cea nefăţarnică.” Laudele strămoşilor, când, desigur, urmăm pildele lor, sunt şi ale noastre; iar când nu le urmăm, nu au nici o putere, ci încă mai mult ne condamnă. De aceea a şi zis apostolul: „sunt încredinţat că şi întru tine”. „Nu stau la îndoială, ci sunt încredinţat şi întru totul asigurat. Deci, dacă nimic omenesc nu te-a adus la credinţa adevărată, nimic nu va putea să te mişte din loc.”

Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou barul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. (1,6) Priveşte cum îl înfăţişează pe el, ca fiind într-o mare tristeţe, într-o mare mâhnire. „De aceea, zice, să nu-ţi închipui că te-am dispreţuit, ci să ştii că nu te-am uitat, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru bunica şi mama ta. Pentru aceea, deoarece cunosc că ai credinţă nefăţarnică, îţi trebuie numai bunăvoinţă, spre a reînflăcăra barul lui Dumnezeu.” Precum focul are nevoie de lemne, tot aşa şi barul are nevoie de buna noastră voinţă, ca pururea să fie nestins.

„Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou barul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele”, adică barul Duhului, pe care l-ai luat spre sprijinirea Bisericii, spre semne, spre întreaga slujbă sfântă. In noi stă şi de a stinge, precum şi de a aprinde acest bar. Pentru care şi zice în altă parte: „Duhul să nu-l stingeţi . (I Tesaloniceni 5, 19)

Când cineva este stăpânit de lene şi trândăvie, se stinge, iar când este treaz şi cu băgare de seamă, se aprinde. Îţi este cu putinţă aceasta, dacă însă vei lucra cu putere, adică de vei fi plin de bucurie, de îndrăzneală, de veselie. Cu alte cuvinte, ne spune parcă: „Staţi bărbăteşte!” Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii (1, 7), adică nu pentru aceasta am luat duhul, ca să ne împuţinăm, ci ca să ne împuternicim, ca să ne încurajăm.

Căci multora li se dă duhul temerii, cum de pildă s-a petrecut în războaiele de pe timpul regilor. „Şi a căzut peste ei, zice, duhul temerii” (Ieşirea 15, 16 ), adică le-a dat lor frică. Dar ţie, dimpotrivă, ti-a dat dubul puterii şi al dragostei către El. Aşadar, şi aceasta este din barul Său, şi nu întâmplător (automat) din acesta, ci când şi noi mai întâi vom învedera cele cuvenite nouă. „Căci ceea ce ne face pe noi a striga: «Ava Părinte!» insuflă în noi şi dragostea către El, ca şi aceea către aproapele, zice, ca astfel să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la putere şi de la a nu ne teme.  Nimic nu poate destrăma prietenia, ca frica şi teama de trădare.” „Căci Dumnezeu nu ne-a dat, zice, duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii.” Adică, sub denumirea de înţelepciune, el înţelege sănătatea cugetului şi a sufletului sau ar spune că noi trebuie să avem întreagă înţelepciune chiar şi când s-ar abate ceva rău, pentru a ne cuminţi, şi cele prisoselnice să le taie de la noi.

PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI
VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ
SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT.
DESPRE MILOSTENIE

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

OMILIA VI – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint,
ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre
necinste. Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi
vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit
pentru tot lucrul bun. (II Timotei 2, 20-21)

Pe mulţi oameni îi tulbură şi acum ideea că toţi cei răi nu sunt încă nimiciţi, ci stau nesupăraţi. Sunt desigur şi multe alte cauze, ca de pildă: ca să se prefacă, să se schimbe, ca prin pedeapsa unora să se dea exemple celor mulţi; aici însă Pavel oferă un exemplu din natura lucrurilor, zicând: „Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut”. Precum într-o casă mare este o mare deosebire între vase, adică între uneltele necesare gospodăriei, tot aşa şi aici, în lumea întreagă; căci el nu vorbeşte de Biserică, ci de lumea întreagă.

„Să nu-ţi închipui că eu vorbesc de Biserică, căci aici, zice, toate vasele voiesc a fi de aur şi de argint, şi nici unul de lemn sau de lut, căci unde este trupul lui Hristos, unde este Biserica Lui cea slăvită, fecioară curată, neavând întinăciune sau prihană, sau altceva de acest fel (II Corinteni 11, 2; Efes. 5, 27), acolo nu trebuie a se găsi vase de lemn şi de lut. Nu te tulbura, zice, dacă în lume sunt oameni şi răi, şi netrebnici, fiindcă şi într-o casă mare sunt şi vase netrebnice, şi spurcate. Dar ce? Nu de aceeaşi cinste se bucură, zice, căci unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.” Însă poate că vei zice: „Da! căci aici fiecare lucru îndeplineşte o trebuinţă, dar în lume ce trebuinţă este de cei răi?”

Apoi, oare, Dumnezeu nu-i întrebuinţează şi pe aceştia spre altele? De pildă, omul vanitos clădeşte multe, de asemenea, avarul, negustorul, cârciumarul şi stăpânitorul, fiecare în felul lor sunt ca nişte lucruri în lume, în timp ce vasul de aur nu poate fi ca unul dintre aceştia, ci doar este folosit pe la mesele împărăteşti. Deci, apostolul nu spune că răutatea este necesară — căci cum s-ar putea aceasta? —, ci numai că şi cei răi au un lucru de împlinit. Dacă toţi ar fi de aur şi de argint, nu ar mai avea nevoie de celelalte.

De pildă: dacă toţi ar fi răbdători, nu ar fi nevoie de clădiri, dacă toţi ar fi străini de desfătări, nu ar ti nevoie de multele feluri de mâncăruri; s-ar îngriji toţi de strictul necesar, iar nu de clădiri strălucite. „Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, zice, va fi vas de cinste, sfinţit.” Ai văzut că pentru cineva a fi de aur sau de lut nu provine de la natură, sau din vreo silă oarecare materială, ci numai din voinţa noastră? Acolo, desigur că vasul de lut nu ar putea deveni de aur şi nici acesta nu ar putea cădea în starea de dispreţ a aceluia, pe când aici este foarte mare schimbarea sau prefacerea dintr-un fel în celălalt. Vas de lut era Pavel, dar a devenit de aur, precum şi Iuda, care fusese vas de aur, s-a făcut vas de lut. Aşadar, vasele de lut printre oameni sunt din cauza necurăţeniei, aşa încât desfrânatul şi avarul sunt asemenea vase.

Dar atunci, cum de zice în altă parte: „Avem comoara aceasta în vase de lut” (II Corinteni 4, 7), şi nu defăima vasul de lut? Apoi, acolo apostolul vorbeşte de însăşi natura vasului. Precum vasul de lut nimic altceva nu este, decât pământ ars în foc, tot aşa şi trupul nostru nimic altceva nu este, decât pământ învârtoşat prin căldura sufletului. Ceea ce el spune deci aici înseamnă: trupul nostru este un vas de lut. Şi cum că este de lut,
se vede de acolo că de multe ori se sparge şi se strică.

Prin ce se deosebesc oare oasele de vasele de lut, fiind tot aşa de tari şi tot aşa de uscate? Dar carnea, prin ce se deosebeşte de pământ? Oare nu amândouă (vasul de lut şi trupul omului) sunt deopotrivă din apă? Însă, după cum am spus, de ce atunci apostolul nu a defăimat trupul? Fiindcă acolo el vorbeşte de natura trupului, iar aici despre intenţia sau libera noastră voinţă. „De se va curăţi cineva pe sine dintru acestea”, zice — şi încă nu pune expresia obişnuită καθάρη = a curăţi, ci έκκαράη = a curăţi din rădăcină, adică a curăţi de tot — „va fi vas de cinste, sfinţit, de buna trebuinţă a stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun”.

Aşadar, acelea nu sunt de bună trebuinţă, sunt netrebnice, deşi poate îndeplinesc o oarecare slujbă, însă nu spre tot lucrul bun. „Potrivit pentru tot lucrul bun. Chiar dacă n-ar face binele, totuşi el este destoinic de a face bine, este primitor. Trebuie deci a-l pregăti spre orice, chiar spre moarte sau spre mucenicie, sau spre feciorie, sau spre orice lucru bun.”

Fugi de poftele tinereţilor. (2, 22) Poftele tinereţilor nu sunt numai poftele desfrâului, ci orice poftă absurdă a tinereţii. Să audă cei îmbătrâniţi că nu trebuie a face nimic din cele ale tinerilor. Chiar de ar fi cineva batjocoritor sau ar iubi stăpânirea, sau banii, sau trupurile, sau orice altceva de acest fel este poftă prostească a tinereţii, căci atunci nici inima nu este statornică, nici mintea nu este la locul său, ci sărită din scaun (scnimbătoare), şi numaidecât se întâmplă lucruri ca acestea, care, după expresia obişnuită, sunt „fantezii de-ale tinereţii”.

„Fugi de acestea”, zice, şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Prin expresia: „dreptatea”, el înţelege virtutea în general, adică evlavia în viaţă, credinţă, dragoste, blândeţe. Dar oare ce vrea să zică: „cu cei ce cneamă pe Domnul din inimă curată”? Adică „să ai curaj nu în cei ce îl cheamă oricum, ci cu cei nebănuiţi, cu cei curaţi la inimă, cu cei ce nu au nimic viclean în suflet, cu cei ce se apropie de noi cu pace, cu cei ce sunt liniştiţi; cu aceia să te amesteci, iar cu ceilalţi nu trebuie a fi blând, ci a fi în pace numai cât este despre tine”.

Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă. (2, 23)

Ai văzut cum peste tot îl opreşte de la dispute zadarnice? Aceasta o face apostolul, nu din motiv că Timotei nu era destoinic de a răsturna întrebările cele nebuneşti; era îndeajuns de destoinic, căci, dacă n-ar fi fost, i-ar fi zis pe faţă: „sileşte-te de a fi vrednic pentru răsturnarea unor asemenea întrebări”, ca atunci când de pildă i-a zis: „Până voi veni eu, ia aminte la citit… căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4, 13, 16), ci el ştia că astfel de întrebări sunt fără nici un folos, şi deci era de prisos cu totul de a se arunca în asemenea lupte zadarnice, din care în final nimic nu va ieşi bun, decât luptă, vrăjmăşie zadarnică, batjocuri şi injurii. „De astfel de întrebări fereşte-te”, zice. Aşa că sunt şi alte întrebări, cum de pildă cele despre Sfintele Scripturi sau cele despre credinţă, de la care nu-i opreşte.

Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe. (2, 24)

Aşadar, nu trebuie să se certe şi nici să se certe în întrebări nebuneşti, ci el trebuie a fi departe de asemenea certuri. Ci să fie blând faţă cu toţi, căci sluga Dumnezeului păcii cum s-ar putea certa. Dar oare cum de zice în alt loc: „Mustră cu toată tăria”? (Tit 2, 15), şi aici iarăşi: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale” (I Timotei 4, 12), şi iarăşi: „Mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit. 1, 13)?

Apoi şi aceasta este rezulatul blândeţii, fiindcă certarea cea mai aspră, care mai cu seamă poate stârni pe cineva, este cea făcută cu blândeţe. Este cu putinţă a te atinge de cineva mai cu putere tocmai când îi vei arăta o mare blândeţe, mai mult chiar decât dacă ai întrebuinţa o asprime fără măsură.

Destoinic să dea învăţătură tuturor celor ce vor să fie învăţaţi, iar de eretici a se păzi, după cum zice în altă parte: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”. (Tit. 3, 10) Îngăduitor. Mai cu seamă aceasta trebuie a avea dascălul, fiindcă altfel totul va fi zadarnic. Căci, dacă pescarii de multe ori nu prind nimic, deşi au aruncat mrejele toată noaptea, totuşi din această cauză nu renunţă la pescuit, cu atât mai mult noi.

Căci priveşte ce se petrece: se întâmplă de multe ori a prin învăţătură neîntreruptă, sămânţa căzută să taie, aşa-zicând, patima ce bântuie sufletul omului, fiindcă acela care aude acelaşi lucru de mii de ori, va simţi ceva în final, deoarece nu este om care să audă ceva încontinuu şi să nu simtă nimic. Este posibil deci ca tocmai atunci când cineva urmează a simţi, să «piardă totul, din cauză că noi ne-am lăsat sau ne-am lenevit de a-l mai învăţa.

Se petrece acelaşi lucru ca şi cu un lucrător (de pământ fără experienţă, care, răsădind viţă de vie, o sapă în anul cel dintâi, iar în anul al doilea şi al treilea, fără a o lucra, caută a culege numai roadă, şi trecând trei ani fără să aibă vreun folos, în al patrulea an, deznădăjduit, o lasă în părăsire, adică tocmai atunci când poate ar fi putut să tragă vreun folos din ostenelile sale.

Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă. (2, 25) Mai ales cel ce-i învaţă pe alţii trebuie a face astfel. „Cu blândeţe”, zice, căci nu este cu putinţă ca acela care are trebuinţă a învăţa, să înveţe şi să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime şi cu ceartă. De ar trebui ca el să fie cu băgare de seamă, totuşi fiind supărat, scârbit şi zăpăcit, nu va auzi nimic. Trebuie deci ca acela care voieşte a şti ceva din cele folositoare, mai înainte de orice să se găsească cu mulţumire faţă de cel ce îl învaţă.

Acest lucru nefiind observat mai dinainte, nu se va putea face nimic din cele ce trebuie a se face, fiindcă nimeni nu va sta cu plăcere şi mulţumire în faţa unuia care-l batjocoreşte şi se poartă cu obrăznicie. Deci, cum de zice în alt loc: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”? Aici vorbeşte despre omul care nu se îndreaptă, de cel ce este nevindecabil de boala ce o are.

Că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului. Ceea ce spune el aici înseamnă: poate că va fi vreo îndreptare; iar acest „poate” este zis cu privire la faptele lor cele nevăzute. Aşa că trebuie a se depărta numai de acelea, pentru care putem să ne pronunţăm lămurit şi de care suntem convinşi că ei nu se vor scbimba, orice s-ar întâmpla. „Cu blândeţe”, zice. Ai văzut că astfel trebuie a ne apropia de cei ce vor să înveţe, că deci niciodată să nu fugim de conversaţii mai înainte de a da dovadă?

Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia. (2, 26) Bine a spus: „sunt prinşi”, căci până acum ei stau în rătăcire. Priveşte cum îi învaţă pe ucenici de a fi umiliţi, căci n-a zis: „că doar le va da Dumnezeu pocăinţă”. Chiar de se face ceva, totul este al Domnului: tu răsădeşti, tu uzi, dar El seamănă şi face să producă roadă. Deci, niciodată să nu ne închipuim că noi am fi convins pe cineva, chiar dacă l-am fi atras poate la voinţa noastră. „De care sunt prinşi, zice, pentru a-i face voia.”

Aceasta ar zice-o cineva nu despre dogme, ci despre viaţă mai ales, căci voinţa lui Dumnezeu este ca omul să aibă viaţă curată şi dreaptă. Dar unii sunt prinşi în cursa diavolului şi din cauza vieţii, şi deci nu trebuie a fi faţă de ei cu asprime. „Că doar le va da Dumnezeu pocăinţă… Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia”, zice. Expresia: „poate cândva” este rezultatul îndelungatei lui răbdări, căci a nu face voia Lui Dumnezeu este din cauza unei curse diavoleşti.

Căci, precum şi o pasăre, deşi nu este prinsă din toate părţile, ci numai dintr-una — vreau să zic de picior — totuşi se găseşte sub stăpânirea celui ce i-a întins cursa, tot aşa şi noi, chiar de n-am fi stăpâniţi din toate părţile, adică şi din credinţă, şi din viaţă, ci numai din viaţă, suntem sub puterea diavolului, căci: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor”, şi iarăşi: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 21, 23) .

Ai văzut care este folosul credinţei, când Stăpânul nu ne cunoaşte pe noi? Căci şi fecioarelor aceea le-a spus: „Nu vă cunosc pe voi”. (Matei 25, 12) Care poate fi folosul fecioriei şi al sudorilor celor multe, când Stăpânul nu le cunoaşte? Şi în multe locuri găsim că pentru credinţă cu nimic nu ne învinovăţeşte, după cum şi în altă parte cu nimic nu ne învinovăţeşte pentru viaţă, în timp ce pentru credinţă stricată pe mulţi îi vedem pedepsiţi, căci acestea două sunt legate între ele.

Ai văzut că atunci când noi nu facem voia lui Dumnezeu suntem prinşi în cursa diavolului? Şi nu numai din pricina unei vieţi stricate, ci, de multe ori, chiar numai din pricina unui singur defect ne vom duce în gheenă, dacă nu vom avea cu noi celelalte bunuri care să contrabalanseze. Fiindcă şi fecioarele nu au fost vinovăţite pentru desfrânare sau preadesfrânare, sau invidie, sau zavistie, sau beţie, sau rea-credinţă, ci pentru lipsa untdelemnului, adică pentru că nu făceau milostenie, căci untdelemnul aceasta reprezintă. Dar şi pe cei blestemaţi, când zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Matei 25, 41), cu nimic iarăşi nu-i învinovăţeşte, decât că n-au hrănit pe Hristos.

DESPRE VALOAREA MILOSTENIEI ŞI NECURĂŢIA AVARIŢIEI

Ai văzut cum lipsa milosteniei duce pe cineva în focul gheenei? Unde poate fi folositor, spune-mi, cel ce nu face milostenie? Posteşti în fiecare zi? Dar şi fecioarele acelea posteau, şi totuşi cu nimic nu le-a folosit. Te rogi? Şi ce este aceasta? Căci rugăciunea fără milostenie este lipsită de roadă. Toate sunt necurate fără milostenie, toate sunt nefolositoare, şi chiar cea mai mare parte din virtute este ştirbită.

„Cel ce nu iubeşte, zice, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. (I Ioan 4, 8) Cum îl iubeşti tu pe fratele tău, când nu voieşti a-l împărtăşi cu nimic din lucrurile acestea mici şi nebăgate în seamă? Spune-mi, te rog: te porţi cu înţelepciune? Şi pentru ce? Nu cumva poate fiindcă te temi de osândă? Nicidecum, ci faci aceasta ca fiind ceva natural; fiindcă, dacă te porţi cu înţelepciune de frica osândei şi suferi pentru aceasta o aşa de mare greutate, apoi cu atât mai mult trebuia să faci milostenie.

Fiindcă nu este totuna: a fi stăpânit de dorinţa banilor şi a fi stăpânit de pofta trupului, de vreme ce pentru aceasta din urmă şi necazul este mai mare. Şi de ce? Fiindcă pofta trupului este de la natură şi este răspândită, aşa-zicând, şi sădită în trupul nostru, pe când dorinţa banilor deloc. Aceasta şi este, că noi putem a ne asemăna lui Dumnezeu, adică a-l milui şi a ne milostivi faţă de fratele nostru; iar dacă n-o avem, atunci suntem lipsiţi de tot binele.

El n-a spus: „dacă veţi posti, deopotrivă (asemenea) vă veţi face cu Tatăl vostru”. N-a spus: „dacă veţi fi neprihăniţi sau de vă veţi ruga, veţi fi deopotrivă cu Tatăl vostru”; nimic din acestea, zic, n-a spus, fiindcă nici Dumnezeu nu face ceva dintr-însele; însă ce a spus? „Fiţi milostivi, zice, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. (Luca 6, 36) Acesta este lucrul lui Dumnezeu. Şi dacă nu ai cu tine aceasta, apoi ce ai? „Că milă voiesc, zice, iar nu jertfă”. (Osea 6, 6)

Dumnezeu a făcut cerul, a făcut pământul, a făcut marea. Mari sunt acestea şi vrednice de înţelepciunea Lui; însă, cu nimic din acestea n-a atras la sine natura omenească, ca prin mila şi prin iubirea Lui de oameni. Şi dacă acesta este lucrul puterii şi al bunătăţii Sale, apoi cu atât mai mult încă, pentru că şi rob S-a făcut. Oare nu pentru aceasta mai cu seamă suntem plini de admiraţie pentru El? Şi nu pentru aceasta mai cu seamă ne apropiem de El?

Nimic nu-L atrage atât pe Dumnezeu ca mila, despre care toţi prorocii vorbesc multe. Şi când zic milă, nu înţeleg acea milă unită cu lăcomie sau avariţie, căci aceasta nu este milă. Căci nici măslinul nu dă dintr-însul ramuri de spini, ci de măslin, după cum şi mila nu poate naşte dintr-însa ramura avariţiei sau a nedreptăţii, sau a răpirii. Nu defăima milostenia şi să nu o faci astfel ca ea sa fie acuzată de toţi. Că, dacă de aceea răpeşti avutul unuia, ca să faci milostenie altuia, nimic nu poate fi mai rău ca o astfel de milostenie. Când ea este zămislită în răpiri, aceasta nu este milostenie, ci mai mult o barbarie, mai mult o cruzime.

Aceasta este batjocură îndreptată asupra lui Dumnezeu. Dacă acela care a produs lui Dumnezeu din cele mai mici ale sale — Cain — şi a fost respins, dar încă pe cel ce-I proaduce din cele străine, cum nu-l va respinge? Proaducere nimic altceva nu este  decât jertfă, şi nicidecum necurăţie. Cu mâinile murdare tu nu îndrăzneşti a te ruga; şi când Îi proaduci murdărie şi necurăţie din răpire, nu crezi aceasta drept ceva rău?

Mâinile nu îngădui de a-ţi fi pline de murdărie şi necurăţie, ci să le faci curate, şi numai aşa proaduci cu ele jertfă, deşi murdăria aceasta nu are nici o vinovăţie, pe când cealaltă murdărie este demnă de învinovăţire şi defăimare.  Deci, să nu ne gândim numai la aceea, ca adică să ne rugăm lui Dumnezeu şi să-i proaducem jertfe cu mâinile curate, ci ca şi cele proaduse să fie curate. Căci de altfel este ceva de râs; este ca şi cum cineva, spălând masa, ar încărca-o apoi de daruri murdare şi necurate, şi atunci, spune-mi, oare ceea ce face el, nu este de râs?

Fie-ţi mâinile curate, însă nu numai cu apă să le speli, ci mai întâi şi cu dreptatea, căci aceasta mai cu seamă este curăţia mâinilor. Iar dacă noi suntem plini de nedreptate, de mii de ori de le-am spăla cu apă, nici un folos nu vom avea. „Spălaţi-vă, zice, curăţiţi-vă.” Dar ce? Oare a zis: „duceţi-vă la râuri sau duceţi-vă la băi, sau la lacuri?” Nimic din toate acestea, ci:  „Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei” (Isaia 1, 15-16), adică „făceţi-vă curaţi, căci aceasta izbăveşte pe cineva de murdărie, aceasta este adevărată curăţie”.

Curăţia aceea nu aduce nici un folos, pe când aceasta ne procură curaj către Dumnezeu. Curăţia aceea este cu putinţă de a o avea şi adulterii, şi tâlharii, şi criminalii, şi ticăloşii, şi bărbaţii cei de nimic, şi desfrânaţii şi cei ce trăiesc veşnic în desfrânare, şi mai ales aceştia (din urmă). Căci mai cu seamă aceştia sunt cei care se îngrijesc mai mult decât toţi de curăţia trupului, mirosind veşnic a parfumuri, şi veşnic şterg, aşa-zicând, mormântul lor de pe dinafară, căci trupul lor este un adevărat mormânt, fiindu-le mort sufletul dinăuntru. Aşa că unei astfel de curăţii sunt părtaşi şi aceştia, iar curăţiei dinăuntru deloc.

Nu este un lucru mare dacă-ţi speli trupul; această curăţenie este obicei iudaic, nefolositor cu totul, pe câtă vreme curăţia nu este una interioară. Fie, de pildă, cineva care are pe trup o rană purulentă sau nişte tăieturi, şi îşi spală trupul. Ei, şi care poate fi folosul? Care e sfârşitul? Dacă însă afundând în apă partea de dinafară a trupului, prin aceasta la nimic nu va putea folosi rănii, apoi când şi în suflet se găseşte o asemenea rană, ce folos am putea avea prin curăţirea trupului? Nici unul. Avem nevoie de rugăciuni curate, iar rugăciunile nu sunt curate, câtă vreme sufletul ce le face este necurat. Şi nimic nu face sufletul atât de necurat, ca avariţia şi răpirea.

Dar sunt unii care, făcând mii de rele în cursul zilei, totuşi către seară, spălându-se, intră în biserică, şi cu multă îndrăzneală întind mâinile spre cer, ca şi cum parcă au lepădat totul de la ei prin spălarea cu apă. Dacă ar fi aşa, negreşit că mare folos ar fi, când noi în fiecare zi ne spălăm. Dacă ar fi aşa, nici eu nu aş înceta de a vă supăra necontenit despre băi, dacă, zic, ne-ar face curaţi, ne-ar scăpa de păcate. Însă, iubiţilor, toate acestea sunt de râs, sunt bârfiri, tertipuri şi jucării copilăreşti.

Dumnezeu nu dispreţuieşte murdăria trupului, ci necurăţia sufletului, căci ascultă ce spune El: „Fericiţi cei curaţi” – poate cu trupul? Câtuşi de puţin, însă ce? — „cei curaţi, zice, cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), iar prorocul zice: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule” (Psalmi 50, 11), şi iarăşi: „Spală răul din inima ta”. (Ierem. 4, 14)

Mare bun este, iubiţilor, de a se găsi cineva totdeauna în obişnuinţa celor bune. Dar tu priveşte cât de mici sunt acestea şi nefolositoare; că, după ce sufletul a fost mai dinainte stăpânit de oarecare obiceiuri, nu se depărtează şi nici că poate suferi să se apropie de rugăciune, dacă n-a îndeplinit acele obiceiuri mai dinainte. De pildă, iată ce spun: ne-am făcut obiceiul de a ne spăla şi a ne ruga, şi nu este cu putinţă de a face aceasta nespălaţi; nu ne rugăm cu plăcere, dacă vom face aceasta cu mâinile nespălate, ca urmând a-L necinsti pe Dumnezeu, şi suntem cu cugetul neîmpăcat.

Dar dacă acest lucru de nimic ne stăpâneşte cu atâta tiranie şi numaidecât îl îndeplinim în fiecare zi, apoi dacă şi în obiceiul milosteniei ne-am găsi tot aşa, şi am rândui ca şi acest obicei să-l îndeplinim pururea, desigur că am reuşi a ne deprinde ca niciodată să nu intrăm cu mâinile goale în casa de rugăciuni. Mare este cu adevărat tirania obişnuinţei atât în cele bune cât şi în cele rele, căci la urmă nici nu mai avem nevoie de osteneală, de vreme ce suntem traşi de ea.

Mulţi au căpătat obişnuinţa de a se pecetlui, aşa-zicând, pe ei înşişi deseori cu semnul sfintei cruci şi nu mai au nevoie de cineva care să le aducă aminte, ba încă şi mintea de multe ori se învârteşte prin alte părţi, şi totuşi mâna, ca fiind parcă mişcată de un dascăl al obişnuinţei, se ridică automat spre a face semnul sfintei cruci. Mulţi au căpătat obişnuinţa de a nu se jura şi nici de voie, şi nici de nevoie nu se jură. Deci, să căpătăm şi noi obiceiul de a face milostenie.

Câte osteneli ar trebui să punem spre a afla doctoria aceasta? Căci, spune-mi: dacă n-ar fi mângâierea aceasta a milosteniei, iar noi, păcătuind mult, ne-am face pe noi înşine vinovaţi de osândă, oare nu ne-am plânge pe toate căile? Oare n-am zice: „fie ca prin bani să spălăm păcatele”, şi totul am cheltui, sau: „fie ca prin bani să depărtez de la mine mânia lui Dumnezeu”, şi nu am cruţa nimic din ceea ce avem? Deci, dacă noi facem aşa în boală, dar încă dacă s-ar putea cumpăra moartea, oare nu am da toate averile?

Deşi, priveşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât de mare este: că nu ţi-a dat dreptul de a cumpăra moartea aceasta momentană, ci moartea cea veşnică. „Tu nu cumperi viaţa aceasta, zice, ci cea veşnică. Pe aceea ţi-o vând, iar nu pe aceasta. Nu-mi bat joc de tine, căci, dacă ai primit-o aceasta, n-ai primit nimic. Eu ştiu că aceea este mare. Nu tot aşa însă fac cei ce comercializează cele din lume. Căci ei îşi bat joc de cei ce voiesc, şi în locul unui lucru mare dau unul mic. Dar Eu nu fac aşa”.

Căci, spune-mi: dacă s-ar duce cineva la un negustor, care ar avea două pietre, din care una proastă, iar cealaltă de mare preţ şi, după ce a plătit preţul celei proaste, la urmă a luat -o pe cea mare, oare pentru aceasta l-ar putea învinovăţi cineva? Deloc, ci încă mai mult l-ar admira. Tot aşa şi acum ne stau înainte două vieţi: viaţa aceasta trecătoare şi aceea veşnică, şi pe amândouă le vinde Dumnezeu, însă nouă ne-o vinde pe aceasta, iar nu pe aceea.  De ce, dar, să ne neliniştim ca şi copiii cei proşti, când noi o luăm pe cea de preţ? Aşadar, se poate cumpăra cu nani viata veşnică? Da! Când însă noi o cumpărăm cu banii noştri, iar nu cu nani străini, când nu întrebuinţăm viclenie în câştigarea lor. „Dar, zici tu, la urmă sunt ai mei.”

Nu sunt ai tăi după răpire, ci sunt ai celui de la care i-ai răpit. Sunt bani străini, chiar dacă ai fi tu de o mie de ori stăpân, căci nu sunt ai tăi nici aceia pe care ţi-i lasă cineva în depozit, iar el s-a dus departe, deşi se găsesc la tine.

Deci, dacă nu sunt ai noştri nici chiar aceia pe care i-am primit în depozit, daţi cu bunăvoia stăpânului lor, şi nici chiar pe timpul cât îi avem la noi, apoi cu atât mai mult nu sunt ai noştri cei pe care îi răpim fără de voia celor ce-i au. Acela este stăpânul lor, chiar de i-ai avea de mii de ori. Ai noştri sunt numai virtutea adevărată, iar banii, dacă nici cei care sunt ai noştri, nu sunt ai noştri, cu atât mai mult cei străini, ci astăzi ai noştri, mâine nu mai sunt ai noştri.

Virtutea însă este a noastră, ea nu este în pagubă ca aceia, ci întreagă se găseşte întotdeauna. Aceasta să o câştigăm, iar banii să-i dispreţuim, ca astfel să putem a ne învrednici de bunurile cele adevărate. Cărora fie ca noi, cu toţii, să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

OMILIA VI – Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur  de sine osândit. (Tit 3, 8-11)

Vorbind despre iubirea lui Dumnezeu de oameni şi de nespusa Lui îngrijire pentru noi, şi ce a făcut cu noi, a adăugat, zicând: „Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, iar acestea spunându-le, îi îndeamnă la milostenii.

Deci, acestea nu numai spre umilinţă sunt potrivite, spre a nu se îngâmfa sau a-i grăi de rău pe alţii, ci şi spre toată fapta bună. Tot aşa şi către corinteni, scriindu-le, zicea: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”. (II Corinteni 8, 9)

Gândindu-se deci la îngrijirea lui Dumnezeu şi la nemărginita Lui filantropie, îi îndeamnă la milostenie, nu oricum sau în treacăt, ci „pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, adică să-i ajute pe cei nedreptăţiţi, nu numai cu bani, ci şi cu sprijinul, să-i apere pe văduve şi pe orfani, şi, în fine, să-i pună în siguranţă pe toţi cei ce pătimesc rele, căci aceasta vrei să zică prin: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune.

Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte”. Dar ce sunt acele numărări de neamuri sau genealogii? Mai ales că şi către Timotei spune aceasta, zicând: „Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. (I Timotei 1, 4)

Apoi şi aici, ci şi acolo, apostolul lasă a se înţelege că sunt acei iudei, care, cugetând lucruri mari pentru că-l aveau strămoş pe Avraam, nu se îngrijeau de cele ce erau datori, de aceea numeşte astfel de dispute nebune şi fără de folos, fiindcă a se încrede în astfel de lucruri  nefolositoare este o nebunie. Sub denumirea de prigoniri sau certuri de aici, el înţelege acele dispute sau certuri cu ereticii, când nu iese din ele nici un folos, căci sfârşitul lor este nimic.

Când cineva este bolnav şi când orice s-ar face este cu neputinţa a-i schimba părerea, apoi de ce să te mai oboseşti în zadar, semănând sămânţa pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuinţezi către ai tăi, vorbindu-le de milostenie şi de alte virtuţi. Dar atunci cum de zice în alt loc: „ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului   (II Timotei 2, 25), pe când aici: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”?

Apoi, acolo el spune de cei ce dau oarecare nădejde de îndreptare, şi pentru cei ce se împotrivesc la întâmplare; dar când îndărătnicia lor este învederată tuturor, de ce te mai munceşti în zadar? De ce baţi în zadar văzduhul? Ce vrea să zică: „fiind singur de sine osândit”? Adică „nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit”. Când deci şi după sfătuire el rămâne acelaşi, devine de sine osândit.

Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe linie, sârguieşte-te să vii la mine, la Nicopole (3, 12). Ce spui? După ce l-ai pus supraveghetor peste Creta, îl chemi iarăşi la tine? N-o face aceasta ca şi cum l-ar abate de la îndeletnicirea lui, ci încă mai mult întărindu-l. Cum că nu l-a chemat la sine spre a-l avea ca tovarăş în toate părţile şi a-l împiedica în lucrul său, ascultă ce spune: căci acolo m-am hotărât să iernez. Cetatea Nicopole era în Tracia.

Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. (4, 13) Aceştia nu erau încă dintre cei cărora le încredinţase apostolul dreptul de priveghere în vreuna din Biserici, ci dintre cei ce-l însoţeau în călătoriile sale. Cel mai însemnat însă era Apollo, puternic fiind în Scripturi şi bărbat învăţat. Dacă primul (Zenas) era ştiutor al legii, nu era nevoie de a fi hrănit de ceilalţi; însă, sub numele de ştiutor al legii de aici, se înţelege cunoscător al legii iudaice, iar prin expresia: „ca nimic să nu le lipsească” îi spune ca să-i trimită toate cele trebuitoare pentru hrană, pentru hrană din belşug.

Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. (3, 14-15)

Adică, el spune aici de toţi cei ce-l iubeau pe dânsul sau de bărbaţii credincioşi în general.

Harul fie cu voi, cu toţi! Amin. Dar cum îi porunceşti de a astupa gura celor ce se împotriveau, dacă trebuia a se feri de dânşii? „Când ei, zice, rac totul pentru vătămare, tu să nu faci din capul locului nimic pentru folosul acelora, căci cei stricaţi cu desăvârşire nu vor câştiga nimic. Dar dacă dânşii îi vatămă şi pe alţii, apoi trebuie a te ridica atunci cu putere şi a te lupta cu multă bărbăţie.

Dacă-i vezi pe alţii ajunşi în mare stricăciune, şi tu te găseşti silit de a-i apăra, apoi atunci să nu taci, ci închide-le gura, îngrijindu-te ca să nu le piardă pe cele viitoare. De altfel, nu se poate ca acela care are râvnă şi viaţă curată, să se ţină numai de lupte. Decât numai tu fă astfel, precum am zis, căci a se ocupa cineva numai de vorbe, vine de la lipsa de lucru şi de la filosofia aceea atât de zadarnică. Căci a vorbi lucruri prisoselnice este o mare pagubă, ci trebuie sau a învăţa, sau a se ruga lui Dumnezeu, sau a-I mulţumi. Noi nu trebuie a cruţa numai banii, iar vorbele nu; ci, încă mai cu seamă trebuie a le cruţa pe acestea din urmă şi a nu ne expune tuturor cum s-ar întâmpla.”

Dar, oare ce vrea să zică: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”? Adică, să nu aştepte ca toţi cei nevoiaşi să vină la dânşii, ci dânşii să se ocupe de ajutorul celor nevoiaşi, căci cel ce se îngrijeşte, astfel trebuie a se îngriji, şi astfel o face aceasta cu mult zel. Căci fapta bună nu aduce atâta folos celor ce o primesc, pe cât aduce celor ce o fac, fiindcă le dă curaj faţă de Dumnezeu.

Sub numele de eretic apostolul îl înţelege pe cel neîndreptat sau, mai bine zis, pe cel ce nu dă speranţă de îndreptare. Căci, după cum a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei, tot aşa şi a umbla cu linguşiri şi cu binele pe lângă cei ce nu dau semne de îndreptare este semn de cea mai de pe urmă prostie şi tâmpire, fiindcă prin aceasta noi îi facem mai cutezători.

„Să înveţe şi ai noştri, zice, să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă.” Ai văzut că el se îngrijeşte mai mult de dânşii, decât de cei ce primesc milostenia? „Era cu putinţă, zice, de a trimite pe aceştia prin alte părţi, însă eu mă îngrijesc de cele ale voastre.” Căci, ce folos poate fi? Spune-mi: dacă unii dezgroapă tezaure din pământ, iar alţii îi hrănesc pe dascăli? Desigur, cei dintâi nu au nici un folos din tezaurele lor şi rămân fără de roadă. Nu putea Hristos, Care cu cinci pâini a hrănit de mii de ori pe atâţia, să Se hrănească atât El cât şi cei ce-L însoţeau?

DESPRE MILOSTENIE. PENTRU CARE STĂPÂNUL NOSTRU ŞI UCENICII
ERAU HRĂNIŢI DE CĂTRE FEMEI. CĂ ACEIA CARE SE ÎMBOGĂŢESC LESNE
POT CĂDEA. CUM CĂ TREBUIE A NĂDĂJDUI ÎN DUMNEZEU

De ce oare Mântuitorul era hrănit de către femei? „Mergeau după El, zice, şi Îi slujeau” (Marcu 15, 4); pentru ca să ne înveţe pe noi, că El se îngrijea de cei ce făceau bine. Nu putea fi Pavel, ca acela care prin mâinile lui îi ajuta şi pe alţii, să nu primească ajutor de la nimeni? Dar îl vezi pe el şi luând, ba chiar şi cerând. De ce aceasta, oare? Ascultă-l ce spune: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseşte, în folosul vostru”. (Filip. 4, 17)

Dar chiar la început, când credincioşii îşi vindeau toate ale lor, preţul îl puneau la picioarele apostolilor; şi acum priveşte cum apostolii se îngrijeau mai mult de dânşii, decât de cei ce primeau milostenii. Că, dacă s-ar fi îngrijit apostolii numai de săraci, n-ar fi făcut nici o vorbă de Anania şi Safira, când au ascuns din preţul vânzării , n-ar fi împiedicat de a primi milostenii din nedreptate, n-ar fi poruncit Pavel, zicând: „Nu cu părere de rău sau de silă”. (II Corinteni 9, 7)

Dar ce spui Pavele? Îi împiedici pe săraci de a lua milostenie? „Nu, zice, eu n-am în vedere interesul celor ce primesc, ci al celor ce dau.” Priveşte-l încă şi pe proroc, când îl sfătuia pe Nabucodonosor şi-i dădea acea povaţă minunată, că el nu se îngrijea numai de săraci, căci n-a spus simplu: „Dă săracilor”, ci: „Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale, prin milă către cei săraci”. (Daniel 4, 24) „Deşartă-ţi punga, zice, nu numai ca alţii să se hrănească, ci şi ca tu să te izbăveşti de pedeapsă.”

Şi Hristos iarăşi a zis: „Vinde averea ta, dă-o săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi”. (Matei 19, 21) Ai văzut că şi acolo a poruncit tot aceasta drept condiţie a urmării Lui? Fiindcă averile sunt o piedică, de aceea i-a poruncit să le dea săracilor, ca astfel să înveţe sufletul de a fi milostiv şi îndurat; îl învaţă de a dispreţui averile, îl învaţă de a fugi de lăcomie. Căci   cel ce este învăţat de a da celui ce nu are, cu timpul, se va învăţa a nu lua de la cel ce are.

Faptul acesta îl face pe om deopotrivă cu Dumnezeu. Deşi fecioria are cu sine o mai mare osteneală sau şi postul, sau culcarea pe pământ, însă nimic nu este atât de puternic spre a stinge focul păcatelor noastre, ca milostenia.

Milostenia este mai presus de orice faptă bună şi pe cei ce o iubesc pe ea îi pune lângă împăratul a toate. Şi aceasta cu drept cuvânt, fiindcă fecioria şi postul, şi culcarea pe pământ stau numai lângă cel ce le race, iar pe altul nu-l ajută cu nimic, pe când milostenia se întinde în toate părţile şi toate mădularele atinse se unesc cu Hristos.

Milostenia este mama dragostei, a dragostei care caracterizează creştinismul, care este mai mare decât toate semnele şi minunile, şi prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curăţirii murdăriei din sunetele noastre şi scara care duce la cer. Ea leagă la un loc trupul lui Hristos. Voiţi poate a şti de cât bine este ea în stare a face? În timpul apostolilor toţi vânzându-şi averile lor, dădeau fiecăruia în nevoia ce avea.

Dar, spune-mi: fără a avea în vedere cele viitoare, căci noi nu vorbim acum de împărăţia cerurilor, ci să vedem numai în timpul de faţă — cine câştigă: cei ce iau sau cei ce dau? — aceia (săracii) murmurau şi se sfădeau între dânşii, pi când aceştia (cei ce dau) aveau un suflet, după cum zice: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Faptele Apostolilor 4, 32), şi harul era peste toţi, şi trăiau cu multă simplitate şi nevinovăţie. Ai văzut cum şi de aici aceia câştigau?

Acum, spune-mi: dintre cine ai voi să faci parte? Dintre cei ce aruncau averile lor şi nu mai aveau nimic sau dintre cei ce le luau până şi pe ale altora? Priveşte rodul milosteniei. Pereţii şi piedicile au fost răsturnate şi de îndată s-au unit sufletele între dânsele, după cum zice: „inima şi sufletul mulţimii erau una”. Aşa că acela care-şi deşartă punga sa, chiar si fără milostenie, are un mare folos.

Acestea vi s-au spus, ca astfel cei ce n-au moştenit averi de la părinţi să nu fie trişti, nici mâhniţi, ca fiind mai prejos de cei bogaţi, fiindcă mai mari vor avea, dacă vor voi. Căci cu mai multă uşurinţă se vor mişca spre milostenie, ca şi văduva din Evanghelie, iar faţă de aproapele nu vor avea nici o pricină de duşmănie si va fi mai slobod decât toţi ceilalţi. Nimeni nu-l va putea ameninţa pe unul ca acesta cu confiscarea averilor, căci el este mai presus de asemenea rele.

Şi după cum pe cei ce fug dezbrăcaţi nimeni nu i-ar prinde degrabă, iar pe cei îmbrăcaţi cu multe haine şi de-abia purtându-se i-ar prinde îndată, tot aşa se petrece cu bogatul şi săracul. Unul se împiedică în hainele sale: în miile de griji, mânuiri, mânii şi întărâtări spre mânie, chiar dacă poate n-ar fi prins; pe când celălalt, chiar de ar fi prins, totuşi iute va putea scăpa şi fugi, nefiind împiedicat de nimic.

Toate acestea îngroapă sufletul în pământ, aşa-zicând, şi încă nu numai acestea, ci şi altele multe trase de bogăţie. Că, de pildă, pentru a trăi cineva cu cumpătare sau în simplitate este mai greu pentru cel bogat decât pentru cel sărac, precum şi a fi izbăvit de mânie este mai greu pentru acela decât pentru acesta. „Deci, zici tu, şi mai mare plată va lua.” Câtuşi de puţin. Şi de ce oare, dacă el izbuteşte de a săvârşi cele grele? Fiindcă el însuşi şi-a creat greutăţile, de vreme ce nu ni s-a poruncit să ne îmbogăţim, ci încă din contră, aşa că tu singur îţi făureşti mii de piedici.

Alţii aruncă de la dânşii nu numai banii şi averile, ci îşi muncesc până şi trupul, ca unii ce merg pe cărarea cea strâmtă, pe când tu nu numai că nu faci aşa, ci încă îţi sporeşti şi aprinzi mai mult cuptorul patimilor şi te înconjuri şi de altele. Şi deci te duci pe drumul cel cu uşurinţă de cucerit. Acel drum îi primeşte pe astfel de oameni, pe când drumul sau calea cea strâmtă îi duce pe cei întristaţi, pe cei ce nu poartă cu dânşii nimic, decât numai aceste greutăţi, care pot fi duse pe această cale: milostenia, filantropia, bunătatea, blândeţea.

Dacă le porţi pe acestea cu uşurinţă, vei putea trece; iar dacă ai cu tine uşurătatea, trufia sufletească şi sarcina cea de spini, numită bogăţie, îţi trebuie un drum cu mult mai larg. Şi nici nu-ţi este cu putinţă de a intra în mulţime, ca nu cumva să-i loveşti pe alţii, purtând în spate sarcina ce o ai, ci trebuie a sta la mare depărtare, în timp ce acela care duce cu sine aur şi argint, vorbesc adică de succesele virtuţii, nu numai că toţi cei de pe lângă dânsul nu fug, ci încă se şi apropie de el şi stau la un loc.

Şi dacă bogăţia este spini şi ciulini, ce poate fi lăcomia? Pentru ce deci o iei cu tine acolo? Pentru ca să faci focul mai mare, punând sarcina pe foc? Oare nu este de ajuns focul gheenei? Gândeşte-te la cei trei tineri cum umblau prin cuptorul cel cu foc; aceea să o crezi de gheena. Cu mare durere au căzut în cuptor şi erau legaţi şi împiedicaţi, şi cu toate acestea an găsit înăuntru o mare lărgime. Nu tot aşa însă erau cei din afară.

Tot aşa ni se întâmplă şi acum, dacă am voi ca să stăm cu bărbăţie şi putere în faţa neîncetatelor ispite. Dacă avem nădejdea în Dumnezeu, vom fi într-o mare lărgime, aşa-zicând, pe când cei ce ne bagă în ispite, vor fi pierduţi. „Că cel ce sapă groapa altuia, zice, va cădea el în ea.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 27) Chiar de i-ar lega mâinile şi picioarele, întristarea îl va putea dezlega.

Şi priveşte faptul cel minunat: pe care i-au legat oamenii, pe aceştia i-a dezlegat focul. Că, dacă cineva i-ar preda slugilor pe unii dintre prietenii săi, iar slugile ştiind şi cinstind prietenia stăpânului, nu numai că nu le vor face nici o vătămare, ci încă şi mare cinste le va da, tot aşa şi focul, care ştiind că acei trei tineri erau prieteni ai stăpânului său, le-a rupt legăturile, i-a dezlegat şi i-a lăsat în libertate; a devenit pentru dânşii loc de a fi călcat de ei, şi cu drept cuvânt, fiindcă fuseseră băgaţi în cuptor pentru slava lui Dumnezeu. Cei care suntem în necazuri, să avem în vedere acest exemplu.

„Dar, iată, zici tu, aceia s-au mântuit de supărări, iar noi nu.” Cu drept cuvânt, fiindcă dânşii au intrat în cuptor nu ca izbăviţi, ci ca morţi cu desăvârşire, căci ascultă ce spun ei. „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din inima ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!” (Daniel 3, 17-18)

Noi însă, ca şi cum pare că am da lecţii lui Dumnezeu, hotărâm până şi timpul, zicând: „dacă până în cutare timp nu vom fi izbăviţi”, şi de aceea nici că suntem izbăviţi. Fiindcă şi Avraam nu ca izbăvit 1-a luat pe fiul său şi 1-a adus ca pârgă lui Dumnezeu, ci ca jertfit, dar pe care contra aşteptării sale l-a luat, mântuit şi izbăvit. Tot aşa si tu când cazi în strâmtorări şi necazuri „să nu te tulburi în timpul încercării” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 2), ci pregăteşte-ţi cugetul tău către toată răbdarea, şi atunci iute te vei mântui de necazuri.

De aceea şi Dumnezeu îţi trimite necazuri, pentru ca să te înveţe a răbda. Când deci de la început ne învăţăm a răbda şi nu ne împuţinăm, la urmă slăbeşte suferinţa, ca fiind totul izbândit. Voiesc a vă povesti şi o istorie neştiută de voi poate, însă având un mare folos. Şi care este acea istorie? Fiind o goană mare, oarecând, asupra creştinilor şi un mare război abătându-se asupra Bisericii, au fost prinşi doi bărbaţi, din care unul era gata a pătimi orice, iar celălalt, dacă ar fi fost ca să i se taie capul, poate că era şi el gata şi cu curaj, iar pentru celelalte munci şi cazne era fricos şi tremura de groază. Şi priveşte iconomia lui Dumnezeu! După ce a stat judecătorul pe tron, celui care era gata a pătimi orice a poruncit a i se tăia capul, iar pe cel fricos a poruncit a-l spânzura şi munci, în tot chipul, şi nu o dată sau de două ori a fost muncit, şi purtat prin toate cetăţile.

Dar de ce oare a îngăduit aceasta Dumnezeu? Pentru ca neîngrijirea şi trândăvia cugetului lui să se îndrepte prin cazne, ca orice frică să o scoată din el, ca să nu mai fie fricos, nici leneş. Încă şi Iosif când se grăbea a ieşi din temniţă, atunci mai cu seamă stăruia în curajul ce-l insufla celor doi fameni întemniţaţi cu el. Căci ascultă ce le spunea: „Căci eu sunt furat din pământul evreilor” şi: „adu-ţi aminte şi de mine”. (Facerea 40, 15, 14) Unii zic, în toată curăţia inimii lor, că expresia: „adu-ţi aminte şi de mine” este zisă în înţelesul că noi nu trebuie a nădăjdui în oameni, ci totul a arunca şi a lăsa în grija lui Dumnezeu.

Acestea deci ştiindu-le, iubiţilor, să mărturisim harul lui Dumnezeu, şi pe toate să le facem, care sunt spre folosul nostru, ca astfel să ne învrednicim de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

OMILIA A TREIA

din „Omiliile despre pocainta”


Despre milostenie
şi la Cele zece fecioare

Ştiţi, oare, de unde am început predica de mai înainte sau unde am terminat-o, sau de la care subiect au plecat, sau la care subiect au ajuns vorbele cuvântării mele? Cred că aţi uitat ideile cu care mi-am terminat cuvântul. O ştiu asta; dar nu vă caut pricină, nici nu vă învinuiesc.
Aveţi soţie, trebuie să vă ocupaţi de copii şi să vă îngrijiţi de toate cele din casă; unii dintre voi slujesc în armată, iar alţii sunt meseriaşi. Fiecare dintre voi se îndeletniceşte cu fel şi fel de ocupaţii; eu însă mă îndeletnicesc numai cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, mă ocup numai cu predica şi numai cu ea îmi cheltuiesc tot timpul. De aceea nici nu trebuie să fiţi mustraţi; dimpotrivă, trebuie lăudată râvna voastră, că nu m-ati părăsit nici o singură duminică, ci v-ati lăsat toate treburile şi aţi venit la biserică. Aceasta-i cea mai mare laudă a oraşului nostru, nu că are mulţime mare de oameni şi suburbii, nici că are săli strălucitoare de ospeţe şi case cu acoperişuri de aur, ci că are locuitori râvnitori şi cu mintea trează.
Pomii buni se cunosc după roade, nu după frunze. Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul.
Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste. Bine spunea profetul: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”(Ps.48,12).
Eşti om înzestrat cu cuvânt şi nu iubeşti cuvântul? Spune-mi, ce iertare mai poţi avea? De aceea îmi sunteţi nespus de dragi, că alergaţi ca înaripaţi să ascultaţi cuvânt despre virtute şi puneţi totul în urma ascultării dumnezeieştilor cuvinte. Haide, dar, ca şi eu să-mi încep cuvântul şi să continui şirul celor spuse în cea din urmă predică. Vă sunt dator şi îmi plătesc cu drag datoria; nu mă sărăceşte, ci-mi adaugă avere, în afacerile lumeşti datornicii fug de creditori, ca să nu le dea datoria; eu însă umblu după creditorii mei, ca să le-o plătesc; şi pe bună dreptate; în afacerile lumeşti plata datoriei aduce sărăcie, pe când plata datoriei cuvântului naşte bogăţie. Iată ce vreau să spun: datorez cuiva nişte bani; dacă-i dau datoria, banii nu pot fi şi la el şi la mine, ci au plecat de la mine şi au intrat la punga lui; dar vă dau cuvântul de învăţătură, cu care vă eram dator, cuvântul acesta rămâne şi la mine, şi-1 aveţi şi voi cu toţii; dacă ţin la mine cuvântul şi nu-1 dau, atunci sunt sărac; dar când îl dau, ajung mai bogat; dacă nu-mi plătesc datoria cuvântului, atunci numai eu sunt bogat, dar dacă mi-o plătesc, culeg rod împreună cu voi    toţi.
Haide dar să vă plătesc datoria! Şi care-i datoria? Vă vorbisem mai înainte despre pocăinţă şi vă spuneam că multe şi felurite sunt căile pocăinţei, pentru ca să ne fie uşoară mântuirea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat o singură cale de pocăinţă, n-am fi primit-o, ci am fi spus: „Nu putem merge pe această cale, nu putem să ne mântuim!”. Dar aşa. Dumnezeu ţi-a tăiat cuvântul acesta, că nu ti-a dat numai o cale de pocăinţă, nici două, nici trei, ci multe şi felurite, ca, prin mulţimea lor, să-ti facă lesnicioasă suirea la cer. Şi spuneam că pocăinţa e lesnicioasă şi n-are nici o greutate. Eşti păcătos? Intră în biserică şi spune: „Am păcătuit!” şi ai scăpat de păcat. V-am dat pildă pe David, care a păcătuit şi şi-a şters păcatul (II Regi 12, 1-14). V-am arătat apoi a doua cale de pocăinţă, aceea a plânsului pentru păcat, şi spuneam: Ce greutate are această cale? N-ai nevoie să cheltuieşti bani, n-ai nevoie să mergi cale lungă, nici altceva asemănător, ci numai să-ti plângi păcatul. Şi   v-am dat, din Scriptură, pildă şi despre această cale; vă spuneam că Dumnezeu a schimbat hotărârea pronunţată asupra lui Ahab pentru că Ahab a plâns şi s-a întristat; Insuşi Dumnezeu i-a spus asta lui Ilie: „Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din fata Mea? Nu voi face după mânia Mea” (III Regi  21, 29). Apoi v-am dat şi a treia cale de pocăinţă şi v-am adus din Scriptură pildă pe fariseu şi vameş: fariseul, lăudându-se cu îngâmfare, a pierdut toate faptele lui de dreptate; iar vameşul, smerindu-se, s-a pogorât de la templu cu rod de dreptate şi a ajuns drept fără nici o osteneală; a spus cuvinte şi a primit fapte (Luca 18, 10-14).

Haide dar acum să mergem mai departe şi să vă pun în fată a patra cale de pocăinţă.
– Care-i aceasta?
– Milostenia împărăteasa virtuţilor, aceea care duce iute pe oameni în bolţile cerurilor, apărătoarea noastră preabună.
Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: „Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv” (Pilde 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei; străbate văzduhul, lasă în urmă luna, depăşeşte razele soarelui, se urcă până în bolţile cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă în urmă şi cerul şi popoarele de îngeri şi cetele de arhangheli şi toate puterile cele de sus şi se înfăţişează chiar înaintea tronului celui împărătesc.
Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele: „înaintea lui Dumnezeu” înseamnă: „De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare!”. Nici una dintre puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia îşi cere datoria, stând cu poliţa în mână. Insuşi Stăpânul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Milostenia deci îti uşurează toate păcatele tale, oricâte ai avea.
Nu ştii oare din Evanghelie pilda celor zece fecioare, cum cele care n-au avut milostenie au rămas afară de cămara de nuntă, deşi trăiseră în feciorie? „Erau zece fecioare, spune Hristos, cinci nebune şi cinci înţelepte” (Matei 25, 2); cele înţelepte aveau untdelemn, iar cele nebune nu aveau şi se stingeau candelele lor.
Şi venind cele nebune la cele înţelepte le-au spus: „Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre” (Matei 25, 8).
Mă ruşinez, roşesc şi plâng când aud că o fecioară e nebună; roşesc când aud că o fecioară poartă acest nume, după atâta virtute, după ce a trăit în feciorie, după ce a zburat cu trupul la cer, după ce s-a luat la întrecere cu puterile cele de sus, după ce a îndurat arşiţa, după ce a călcat în picioare cuptorul plăcerii. Li s-a spus nebune, şi pe bună dreptate nebune, că au săvârşit o virtute mare, dar au fost biruite de una mică.
„Şi s-au apropiat cele nebune, spune Hristos, şi au zis celor înţelepte: „Dati-ne nouă untdelemn din vasele voastre”. Iar acelea au spus: „Nu putem să vă dăm, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă” (Matei 25, 8-9). N-au făcut asta pentru că nu le era milă de ele, nici din răutate, ci din pricina scurtimii timpului: avea să vină Mirele.
Aveau şi fecioarele cele nebune candele, dar nu aveau untdelemn în candelele lor, pe când celelalte fecioare aveau untdelemn. Lumină este fecioria, iar milostenia untdelemn. După cum lumina candelei se stinge de nu are untdelemn, tot aşa se stinge şi fecioria de nu are milostenie. „Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre”. Iar acelea le-au răspuns: „Nu putem să vă dăm”. Răspunsul lor nu-i pornit din răutate, ci din teamă: „Ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă”; ca nu cumva să rămânem toate pe dinafară, când căutăm cu toate să intrăm. Ci „mergeţi la cei ce vând şi vă cumparati” (Matei 25, 9) .
– Cine-s negustorii acestui untdelemn?
– Săracii! Cei ce stau la uşa bisericii şi cer milostenie.
– Şi cât untdelemn cumpăr?
– Cât vrei! Nu spun cât, ca să nu-mi spui că eşti sărac! Atâta cumpără, câţi bani ai! Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpânul e bun! Nu ai un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. „Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceştia prea mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui” (Matei 10, 42).Cerul e   negutătorie   şi   afacere   bună,   iar   noi   o neglijăm. Dă o bucată de pâine şi ia raiul; dă lucruri mici şi ia lucruri mari; dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare; dă pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase. Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci în iarmaroc bune afaceri? Arătaţi atâta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă trândăviţi atâta şi vă descurajaţi când e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de guri; să stea de fată milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea, după cum înaintea uşilor bisericii sunt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi mâinile, tot aşa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mâinile sufletului. Ţi-ai spălat mâinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mâinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie (III Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci 1-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei.
Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune:
– Adă-mi şi mie în casă pe Ilie!
–    Pentru ce ceri pe Ilie? Iţi aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie şi totuşi nu-I dai de mâncare! Dacă ar veni Ilie, cum 1-ai găzdui? Porunca lui Hristos,  Stăpânul tuturor,  este aceasta:  „Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40).
Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă şi ar spune slugilor din jurul lui: „Mulţumiti-l pe omul acesta cu de toate ca pe mine; că omul acesta mi-a dat de mâncare şi m-a găzduit, pe când eram în sărăcie; mi-a făcut mult bine în vremea strâmtorării mele!”, care din cei din jurul împăratului nu şi-ar cheltui toţi banii cu omul acela, căruia împăratul îi era dator să-i mulţumească? Oare, n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui şi să se împrietenească cu el?
Aţi văzut puterea cuvântului împărătesc? Dacă are atâta preţ cuvântul unui împărat muritor, gândeşte-te ce preţ va avea în ziua aceea cuvântul lui Hristos! In fata îngerilor şi a tuturor puterilor cereşti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit pe pământ; omul acesta Mi-a făcut de mii şi mii de ori bine; omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe când eram străin!”.
Gândeşte-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea îngerilor, la lauda lui înaintea puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decât îngerii, acela despre care Hristos dă mărturie?
Mare lucru este dar milostenia,fraţilor! Să o îmbrăţişăm că n-are seamăn pe lume. E în stare să şteargă păcatele si sa alunge de la noi osânda! Pe când tu taci, ea e de fată şi te apără. Dar, mai bine spus, pe când tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atâtea bunătăţi avem de pe urma milosteniei şi noi o neglijăm şi ne trândăvim! Dă pâine, după puterea ta! N-ai pâine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atât? Plângi împreună cu cel îndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.
Dar tot vorbind despre milostenie, cuvântul m-a dus departe de pilda celor zece fecioare. Haide dar să ne întoarcem la această pildă.
„Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre”, au spus ele. „Nu putem să vă dăm, au răspuns celelalte, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mergeţi şi vă cumpăraţi de la cei ce vând”. “Mergând ele să cumpere, a venit Mirele; şi cele ce aveau candele aprinse au intrat cu El şi s-a închis uşa cămării de nuntă” (Matei 25, 8-10). Au venit atunci şi cele cinci fecioare nebune şi au bătut la uşa cămării de nuntă, strigând: „Deschide-ne nouă!”. Şi glasul dinăuntru al Mirelui le-a spus: „Plecaţi de la Mine. Nu vă ştiu pe voi!” (Matei 25, l 1-12).
Şi au auzit, după atâta osteneală: „Nu vă ştiu pe voi!”. Aceasta vă spuneam şi mai înainte: în zadar şi fără de folos au avut fecioarele acelea marea avuţie a fecioriei! Gânditi-vă, au fost izgonite după  atâtea şi atâtea osteneli: după ce puseseră frâu neînfrânării, după ce se luaseră la întrecere cu puterile cele de sus, după ce-şi râseseră de lucrurile cele pământeşti, după ce înduraseră arşiţa cea mare, după ce trecuseră cu bine toate încercările, după ce zburaseră de pe pământ la cer, după ce nu stricaseră pecetea trupului, după ce dobândiseră marea frumuseţe a fecioriei, după ce se întrecuseră cu îngerii, după ce călcaseră în picioare cerinţele trupului, după ce uitaseră că sunt femei, după ce trăiseră în trup ca şi cum ar fi fost fără de trup, după ce agonisiseră marea şi nebiruita avuţie a fecioriei. După toate acestea, au auzit: „Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!”.
Să nu-mi socoteşti puţin lucru fecioria. Atât e de mare, că nici unul dintre cei vechi n-a putut s-o păstreze. De aceea e mare harul lui Hristos, că au ajuns acum uşoare cele ce spăimântau pe profeţi şi pe toţi cei din vechime. Ce era înainte foarte greu şi cu neputinţă de făcut? Fecioria şi dispreţul morţii. Acum, însă, copile de rând chiar le socotesc nimica. Atât de grea era înainte fecioria, că nici unul dintre cei vechi n-a putut-o săvârşi. Noe era drept şi Dumnezeu dăduse mărturie despre el, dar a avut femeie; la fel Avraam, la fel şi Isaac, moştenitorii făgăduinţei Lui, au avut femei. Iosif cel înţelept a fugit de marele păcat de adulter, dar a avut şi el femeie. Era grea porunca fecioriei! Dar de când a înflorit floarea fecioriei, a început să împărătească fecioria, nimeni dintre cei vechi n-a putut trăi în feciorie; că greu lucru este să-ti înfrânezi trupul.
Voi zugrăvi cu cuvântul frumuseţea fecioriei, ca să cunoşti măreţia acestei virtuţi, în fiecare zi i se dă lupta fecioriei, iar lupta nu conteneşte niciodată. E mai grea lupta aceasta ca lupta dată de barbari. Lupta cu barbarii mai are un răgaz, în timp de armistiţiu; uneori se dau lupte, alteori nu; sunt vremi şi reguli de luptă; în lupta dusă împotriva fecioriei nu-i vreme de linişte. Diavolul duce lupta, iar diavolul nu ştie că trebuie păzit un timp când nu trebuie să atace, nici nu acceptă ordine de bătaie; totdeauna stă gata de luptă şi caută să găsească neatentă pe fecioară, să-i dea lovitură de moarte.
Fecioara, la rândul ei, nu poate pune capăt niciodată războiului acestuia, ci poartă în ea şi tulburarea, şi duşmanul, nici osânditii nu sunt atât de frământaţi; văd rar pe judecător; fecioara însă, oriunde ar merge, poartă cu ea pe judecător, duce cu ea pe vrăjmaş; iar vrăjmaşul nu-i dă pace nici seara, nici noaptea, nici dimineaţa, nici în amiază-zi; mereu îi duce război; o face să se gândească la plăcere, îi zugrăveşte căsătoria, ca să-i izgonească din ea virtutea şi să zămislească în ea păcatul, ca să-i alunge cuminţenia şi să semene desfrâul, în fiece clipă cuptorul plăcerii arde; arde mocnit sub spuză. Gândeşte-te cât de grea este nevoinţa şi lupta fecioarei! Iar fecioarele acelea, după toate luptele acestea, au auzit: „Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!”.
Iată ce mare lucru este fecioria!! Când are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe lângă feciorie.
Vrednice de multă ruşine sunt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii chiar când sunteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atât de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vi-i mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi.
Fie, femeile măritate îşi mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Când le spui: „Dă-mi milostenie!”, pot să-ţi răspundă: „Am copii şi nu pot”. Totuşi, gândeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pântecelui tău, ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strângi bani?
Mi-e însufleţit cuvântul când vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi de la milostenie, cuvântul m-a dus pe oceanul fecioriei.
Ai, dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, în stare să te izbăvească de şiruri de păcate.
Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atât de lesnicioasă prin care poţi scăpa de păcate. Ruăciunea! Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi întoarce spatele de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi împlineşte cererea. De-ţi împlineşte cererea, când îl rogi, continuă să-I mulţumeşti, rugându-te! De nu ţi-o împlineşte, stăruie, rugându-te, ca să ţi se împlinească. Să nu spui: „M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce I-am cerut!”. Şi asta, de multe ori, se întâmplă în folosul tău.
Dumnezeu ştie că eşti trândav şi nepăsător; ştie că dacă ti se împlineşte cererea pleci şi nu I te mai rogi; te amână, tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă atunci când eşti în atâta nevoie şi ai atâta trebuinţă, te trândăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trândăvi! Multe poate săvârşi, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta.
– Ce spun ele?
– Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu un om care a închis uşa casei sale şi s-a culcat cu copiii lui. Şi a venit cineva la el noaptea, vrând să-i ceară pâine,şi a bătut zicând: „Deschide-mi, că am nevoie de pâine”. Stăpânul casei i-a răspuns: Nu pot să-ţi dau acum! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!”. Acela a continuat să bată. Şi iarăşi i-a răspuns: „Nu pot să-ţi dau! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!”. Cel de afară, deşi auzise acestea, continua să bată şi n-a plecat până ce stăpânul casei nu a spus: „Sculaţi-vă! Daţi-i şi lăsaţi-1 să plece!”(Luca 11, 5-8).
Cuvintele acestea ale dumnezeieştii Evanghelii te învaţă să te rogi mereu, să nu te descurajezi nicicând; chiar de nu primeşti, să stărui până ce primeşti.
Vei găsi încă şi multe alte căi de pocăinţă în Sfânta Scriptură. Pocăinţa a fost predicată şi înainte de venirea lui Hristos, prin Ieremia, care zice: „Oare cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4); şi iarăşi: „După acestea i-am spus ei: „După ce te-ai desfrânat, vino şi întoarce-te la Mine!” (Ieremia 3, 7).
Dumnezeu ne-a dat multe şi felurite căi de pocăinţă, ca să ne taie orice pricină de trândăvie. Dacă am fi avut numai o singură cale, n-am fi putut intra pe ea.
De această sabie, de pocăinţă, fuge totdeauna diavolul. Ai păcătuit? Intră în biserică şi şterge-ţi păcatul! Nu-i aşa că de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te şi ridici? Fă tot aşa de câte ori păcătuieşti, pocăieşte-te de păcat. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti la adânci bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în biserică, pocăieşte-te! Biserica-i spital, nu tribunal! Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate! Spune-I Unuia Dumnezeu păcatul tău aşa: „Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Ps. 50, 5), şi Dumnezeu îţi va ierta păcatul.
Ai şi altă cale de pocăinţă, nu grea, ci chiar foarte uşoară.
– Care?
–   Plânge-ti   păcatul!   Tot   dumnezeieştile Evanghelii îti arată şi calea aceasta!
Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, primul în Biserică, prietenul lui Hristos, cel ce a primit descoperirea, nu de la oameni, ci de la Tatăl, după cum a mărturisit-o Stăpânul, când i-a spus: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ci Tatăl Meu cel ceresc” (Matei 16, 17); acest Petru – iar când zic Petru, zic stânca cea tare, temelia cea neclintită, apostolul cel mare, cel dintâi dintre ucenici, cel dintâi chemat, cel dintâi care a ascultat -, acest Petru n-a făcut un păcat mic, ci unul foarte mare: s-a lepădat chiar de Stăpânul său. Nu spun asta ca să-1 învinuiesc pe Petru, ci ca să-ti dau ţie temei de pocăinţă: s-a lepădat de Stăpânul lumii, de Apărătorul, de Mântuitorul tuturor.
Dar să iau cuvântul mai de sus. în timpul vânzării, Mântuitorul a văzut pe unii că-L părăsesc şi i-a spus lui Petru: „Oare şi tu vrei să pleci? Petru i-a spus: „Chiar de-ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine”( Ioan 6, 67; Matei 26, 35). Ce spui, Petre? Dumnezeu o spune şi tu spusei Lui i te împotriveşti? Voinţa lui Petru şi-a arătat înflăcărarea, dar slăbiciunea firii s-a vădit. Şi când s-a lepădat Petru de Hristos? In noaptea în care Hristos a fost vândut! Atunci, spune Scriptura, stătea Petru lângă jăratec şi se încălzea; şi s-a apropiat o slujnică de el, zicând: “Ieri şi tu erai cu omul acesta” (Matei 26, 69); iar Petru i-a spus: „Nu-L cunosc pe omul acesta” (Luca 22, 57). S-a lepădat apoi şi a doua oară, şi a treia oară; şi s-a împlinit ceea ce spusese Hristos; şi Hristos S-a uitat la Petru (Luca 22, 61); i-a vorbit cu privirea; nu i-a vorbit cu gura, ca să nu-1 mustre înaintea iudeilor şi să ruşineze pe ucenicul Lui, ci a slobozit glas cu privirea. I-a spus adică: „S-a făcut, Petre, ce am spus!’.
Atunci Petru a înţeles şi a început să plângă. Şi a plâns, nu plâns obişnuit, ci plâns cu amar (Matei 26, 75). Şi, cu lacrimile ochilor lui. Petru s-a botezat a doua oară. Plângând aşa cu amar, şi-a şters păcatul său; iar după plânset i s-au încredinţat cheile Cerurilor. Dacă plânsul lui Petru a şters un păcat aşa de mare, cum nu-ţi vei şterge şi tu păcatul, de vei plânge? Nu era mic păcatul lepădării sale de Stăpânul, ci mare şi cumplit; totuşi lacrimile au şters păcatul. Plânge-ţi, dar, şi tu păcatul tău! Nu de mântuială, nici de formă, ci plângi cu amar, ca Petru! Scoate din adâncul sufletului izvoare de lacrimi, ca, înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-ţi ierte greşala. Stăpânul este bun şi iubitor de oameni, însuşi a spus-o: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să fie viu” (Iezechiel 18, 23).
Mică e oboseala ce o vrea de la tine; iar El îţi dă bunătăţi mari; îţi cere să-I dai prilej ca să-ti dea comoara mântuirii. Pune-I înainte lacrimile tale, şi El îţi dă iertare. Pune-I înainte pocăinţa ta, şi El îţi dă iertare de păcate. Dă-I numai puţin prilej, ca să ai cuvânt de apărare vrednic de crezare. Unele sunt ale noastre, altele ale Lui. Dacă-I dăm pe ale noastre, ne dă şi El pe ale Lui. Chiar până acum El ne-a dat pe cele ale Lui: a întemeiat soarele, luna, ceata frumoasă şi felurită a stelelor, a revărsat văzduhul, a întins pământul, a pus mării ziduri, ne-a dat munţii, dealurile, pădurile, izvoarele, lacurile, râurile, nenumăratele feluri de pomi şi de ierburi, grădinile şi pe toate celelalte, îţi spun din nou: Dă-I Lui puţin, ca, în schimbul acestui puţin, să-ti dăruiască bunătăţile cele de sus.
Să nu fim, dar, nepăsători fată de noi înşine, nici să ne depărtăm singuri de mântuirea noastră, când avem noianul cel mare de iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căruia îi pare rău de păcatele noastre. Ne stau în fată împărăţia cerurilor, Raiul şi bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Nu suntem, oare, datori să facem totul, ca să-I dăm ceva, ca să nu pierdem aceste bunătăţi? Sau nu ştii ce spune Pavel, cel ce s-a ostenit mult, cel ce a avut nenumărate biruinţe asupra diavolului, cel ce a străbătut cu trupul toată lumea, cel ce a înconjurat pământul, marea şi văzduhul, cel ce a cutreierat lumea ca un înaripat, cel ce-a fost lovit cu pietre, cel ce-a fost ucis, cel ce-a suferit toate pentru numele lui Dumnezeu (II Corinteni 11, 23-27), cel ce-a fost chemat de sus cu glas din cer?( Faptele Apostolilor 9, 3-9).
Iată ce spune Pavel, iată ce glas a scos: „Am primit har de la Dumnezeu, a spus el, dar şi eu m-am ostenit, şi eu am dat ceva lui Dumnezeu. Şi harul Lui, care este in mine, n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi” (I Corinteni 15, 10). „Ştiu, spune Pavel, ştiu măreţia harului pe care 1-am primit, dar harul nu m-a găsit trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate”.
Tot aşa şi noi să deprindem mâinile noastre spre milostenie, ca să aducem şi noi ceva lui Dumnezeu! Să plângem păcatul, să jelim fărădelegea, ca să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, că sunt mari, într-adevăr, bunătăţile ce ni se vor da şi depăşesc puterea noastră. Sunt Raiul şi împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul întâi

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Rostit la începutul Patruzecimii
despre locul: „La început a făcut Dumnezeu
cerurile şi pământul”; şi despre post şi milostenie

1. Dulce e primăvara pentru corăbieri, dulce-i şi pentru lucrătorii de pământ; însă nici pentru unii, nici pentru ceilalţi nu e aşa de dulce primăvara cum e de dulce pentru cei ce vor să filosofeze vremea1 postului, primăvara cea duhovnicească a sufletelor, adevăratul senin al gândurilor; lucrătorilor de pământ le este dulce primăvara fiindcă văd atunci pământul încununat cu flori şi odraslele de verdeţuri întinse peste el pretutindeni ca o haină pestriţă; corăbierilor le este dulce primăvara fiindcă pot pluti fără de primejdie pe spinarea mării, talazurile fiind potolite, iar delfinii jucându-se cu multă seninătate şi deseori sărind chiar pe lângă corabie; iar nouă ne e dulce primăvara postului fiindcă obişnuieşte a domoli talazuri nu de ape, ci de pofte dobitoceşti, şi ne pune cunună nu din flori, ci de haruri duhovniceşti – că zice Scriptura: „Cunună a harurilor vei lua pe creştetul tău” (Pilde l, 9). Rândunica, venind, nu goneşte iarna precum goneşte postul, venind, iarna patimilor cugetului nostru. Nu se mai luptă sufletul cu trupul, nici nu se mai răscoală robul împotriva stăpânului, ci tot acest război al trupului se curmă. Deci, întrucât multă este la noi pacea, multă şi seninătatea, haide să trag şi eu la apă barca învăţăturii, din liman în liman purtându-vă auzurile cuminţi; hai să cutez a mă apropia de înţelesurile mai subţiri, filosofând despre cer şi pământ şi mare şi despre restul zidirii2, fiindcă despre acestea ni s-a citit astăzi.

„Dar ce ne priveşte pe noi”, vor zice unii, „cuvântul despre Facere?” Ne priveşte, iubiţilor: că dacă este adevărat că „din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteală3 se cunoaşte Făcătorul lor” (Int. Sol. 13,5), cu cât vom cerceta mai mult mărimea şi frumuseţea făpturilor, cu atât ne vom apropia mai mult de Făcător. Este foarte bine a şti ce e făptura şi ce e Făcătorul, ce este lucrul şi ce e Făcătorul: că de ar fi ştiut să le despartă bine pe acestea vrăjmaşii adevărului, n-ar fi încurcat toate, răsturnând jos cele de sus – nu că ar fi coborât stelele şi cu cerul şi ar fi ridicat pământul, ci că ei, coborând pe împăratul cerurilor de pe tronurile împărăteşti L-au pus în rândul  făpturii, cinstind făptura cu  întâietăţile Dumnezeirii. De-ar fi ştiut maniheii să filosofeze bine despre zidire, n-ar fi cinstit-o pe aceasta, care este adusă din nefiinţă, stricăcioasă, schimbătoare, cu întâietăţile nenasterii. Dacă ar fi ştiut elinii să filosofeze bine despre făptură, nu s-ar fi rătăcit de la adevăr, n-ar fi cinstit făptura şi nu s-ar fi închinat ei în locul Făcătorului. Bun este cerul, însă a fost făcut ca să te închini Făcătorului; strălucitor e soarele, dar ca să îl slujeşti pe Cel Ce l-a lucrat; iar dacă vei rămâne la minunea zidirii şi te vei opri la frumuseţea lucrurilor, lumina ta s-a făcut întuneric, sau mai bine zis, te-ai folosit de lumină spre a te întunerici.

Văzut-ai cât de bine este a şti cele privitoare la Facere? Deci, nu dispreţui câştigul, ci ia aminte bine la cele zise: că nu vom vorbi numai despre cer, şi pământ, şi mare, ci şi despre naşterea noastră, şi despre obârşia morţii, şi a vieţii noastre chinuite, şi a necazurilor şi grijilor. Că pentru acestea şi pentru multe altele alcătuind Dumnezeu carte de îndreptăţire, a trimis cartea aceasta la noi: că nici nu se dă în lături Dumnezeu a Se îndreptăţi în faţa oamenilor, ci strigă prin prorocul, grăind: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Is. l, 18). Nu doar că se îndreptăţeşte şi primeşte a Se judeca, ci ne şi învaţă cum să scăpăm de osândă – că nu degeaba a zis: Veniţi să ne judecăm, ci a tras la judecată după ce mai întâi a arătat ce trebuie zis şi ce trebuie făcut. Auzi, dar, ce grăieşte prorocul mai înainte: Spălaţi-vă, curăţi-ţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre… învăţa-ţi-vă a face bine, judecaţi orfanului şi faceţi dreptate văduvei (Is. l, 16-17) – şi după aceea zice: Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. „Nu voiesc”, zice, „să vă iau goi şi pustii de îndreptăţiri, ci vă chem să daţi socoteală după ce v-am întrarmat cu dezvinovăţiri: că vreau să Mă judec cu voi nu pentru a vă osândi, ci spre a vă cruţa”. Aşa grăieşte şi în altă parte: Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te în-dreptezi (Is. 43, 26). Ai pârâş amarnic şi neîmpăcat: apucă mai înainte şi fă-l neputincios, astupă gura cea neruşinată.

2. La început, Dumnezeu vorbea El însuşi cu oamenii, pe cât le este oamenilor în putinţă să-L audă. Aşa a venit la Adam; aşa l-a certat pe Cain; aşa a grăit cu Noe; aşa S-a făcut oaspete lui Avraam. Iar după ce s-a plecat spre răutate firea noastră şi ca într-o ţară depărtată s-a înstrăinat, atunci le-a trimis cărţi ca unora plecaţi departe, înnoind ca printr-o epistolă prietenia cea veche către noi. şi cărţile acestea le-a trimis Dumnezeu, iar de adus le-a adus Moisi. Ce grăiesc, dar, aceste cărţi ? „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Pentru ce nu ni se vorbeşte despre îngeri, şi nici despre arhangheli? Că dacă din zidiri Se întrevede Ziditorul, cu atât mai mult din aceştia Se vădeşte. Frumos e cerul, dar nu la fel ca un înger; luminos este soarele, dar nu aşa ca un arhanghel. Pentru ce, dar, lăsând calea cea mai înaltă, ne duce pe cea mai umilă? Pentru aceea că le vorbeşte iudeilor, care aveau mai dobitocească aşezarea lăuntrică, iubeau cele simţite şi de-abia se întorceau din Egipt, unde oamenii se închinau crocodililor, şi câinilor, şi maimuţelor – şi nu era cu putinţă să fie ei călăuziţi la Ziditorul pe calea mai înaltă: că e aceasta cale mai înaltă, însă e şi mai aspră, mai povârnită şi mai prăpăstioasă pentru oamenii mai neputincioşi. Aşadar, pe aceştia îi duce pe calea mai lesnicioasă – a cerului, şi a pământului, şi a mării, şi a întregii zidiri văzute. Iar ca să te încredinţezi că aceasta a fost pricina – piticia lor cea duhovnicească – ascultă cum le grăieşte Prorocul şi despre acele puteri de sus: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cei de sus. Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui: că El a zis, şi s-au făcut; El a poruncit, şi s-au zidit” (Ps. 148,1; 2; 5). Şi ce e de minune că în Scriptura Legământului celui Vechi este acest fel de învăţătură, dacă el e şi în Scriptura Legământului celui Nou, când venise vremea învăţăturilor mai înalte, dar Pavel, vorbind cu atenienii, a urmat calea pe care a mers Moisi dând învăţătură iudeilor? Că nici el nu le-a zis de îngeri şi arhangheli, ci despre cer şi pământ şi mare, grăind unele ca acestea: „Dumnezeu, Cel Care a făcut lumea şi toate cele din ea, Acesta, Domn al cerului şi al pământului fiind, nu locuieşte în temple făcute de mână”, însă când cuvânta către filipeni4 nu pe această cale i-a călăuzit, ci îi ridică la felul mai înalt de cuvântare, grăind astfel: Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, fie scaune, fie începătorii, fie stăpâniri: toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au făcut (Col. I, 16). Tot astfel şi Ioan, având ucenici mai desăvârşiţi, a pomenit de toată zidirea dimpreună – că nu a zis: Cerul şi marea şi pământul, ci: „Toate printr-însul s-au făcut, şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3) -„fie făptură văzută”, zice, „fie nevăzută”. Ştiţi cum se petrec lucrurile în privinţa învăţăturii: un dascăl, luând copilul de la mama lui, îl învaţă buchile, iar altul, luându-l în primire de la cel dintâi, îl călăuzeşte la învăţăturile mai înalte. Aşa şi cu Moise pe de o parte , Pavel şi Ioan pe de alta: că Moise, primind firea noastră cu totul neştiutoare (fiind de-abia înţărcată), a învăţat-o buchile cunoştinţei de Dumnezeu; iar Ioan şi cu Pavel, ca de la un învăţător luându-i în primire pe oameni de la Moise, la învăţăturile mai înalte îi ridică, amintind pe scurt pe cele dinainte.

Văzut-ai înrudire între cele două Legăminte? Văzut-ai împreună-glăsuire a învăţăturilor? Ai auzit şi despre facerea celor simţite în Vechiul, şi despre facerea celor gândite pe David grăind: Că El a zis, şi s-au făcut? şi iarăşi, în Noul, după ce a vorbit de puterile cele nevăzute, a zis Apostolul şi de zidirea cea simţită, întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Spusa aceasta este scurtă şi simplă, o singură propoziţie: dar poate doborî toate turnurile potrivnicilor. Şi ia aminte. Vine maniheul şi zice: „Materia este nenăscută5″ – tuspune-i: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi ai surpat îndată toată trufia lui. „Dar nu crede în cuvântul Scripturii”, o să-mi spui. Păi pe acest temei pune-1 pe fugă şi alungă-l ca pe un nebun: că cel ce nu_crede ceea ce descoperă Dumnezeu, ci învinuieşte adevărul de minciună, dă foarte limpede semn de nebunie prin necredinţă. „Dar cum se poate face ceva din nefiinţă ?”, întreabă el. Tu spune-mi: cum se poate face ceva pornind de la cele ce sunt ? Că pământul a fost făcut din nefiinţă eu cred, iar tu nu crezi; că din pământ a fost făcut omul, asta amândoi o mărturisim.

Arată-mi, dar, cum s-a petrecut ceea ce recunoaştem amândoi şi este mai lesnicios de arătat: cum s-a făcut din pământ firea6 cărnii – că din pământ se face nămol, şi cărămidă, şi oală, şi ulcior; iar carne făcută din pământ nimeni nu a văzut vreodată. Cum s-a făcut, deci, firea cărnii? Cum a fost plăsmuit osul? Cum au fost plăsmuiţi nervii? Cum au fost plăsmuite venele? Cum au fost plăsmuite arterele? Cum au fost plăsmuite membranele, şi grăsimea, şi muşchii, şi pielea, şi unghiile, şi perii, şi atâta felurime de firi doar din pământ? Ci n-ai putea să spui. Cum, deci, nu este lucru nelalocul lui ca neştiind ceea ce e mai limpede şi mai uşor de înţeles să iscodeşti ceea ce e mai anevoios şi mai încurcat?

3. Vrei să te trec la alt lucru şi mai uşor, care se întâmplă în fiecare zi? Dar nici pe acesta nu mi-l vei putea lămuri. Mâncăm pâine în fiecare zi. Cum, spune-mi, se preschimbă firea pâinii în sânge şi flegmă şi fiere şi în celelalte umori din noi7? Că pâinea este îndesată şi tare, iar sângele moale şi curgător; şi pâinea este albă ori de culoarea grâului, iar sângele este roşu şi negru. Şi celelalte însuşiri ale lor dacă le cercetează cineva, mare deosebire află între pâine şi sânge. Spune-mi, deci, cum are loc această preschimbare, răspunde-mi. Ci nu poţi. Păi neputând să-mi lămureşti prefacerea hranei de fiecare zi, îmi ceri socoteală de facerea lumii de către Dumnezeu ? şi cum să nu ţină asta de nebunia cea mai mare ? Dacă e Dumnezeu ca noi, atunci cere-mi să îţi lămuresc chipul Facerii – sau nici aşa: că multe lucruri se fac prin meşteşug omenesc şi nu se poate spune în ce chip se fac. De pildă: cum se face aurul din minereu? Cum se preface nisipul în limpezimea sticlei ? şi se pot da multe alte pilde de lucruri care se fac prin meşteşug omenesc, dar în ce chip – nu ştim. Totuşi, dacă e Dumnezeu ca noi, cere-mi să-ţi lămuresc chipul Facerii: iar dacă este nemăsurat şi fără de asemănare mai presus decât noi, cum să nu fie lucru cât se poate de nebunesc ca, mărturisind nemărginite, şi dumnezeieşti, şi nepătrunse atât înţelepciunea cât şi puterea Lui, să-I cerem socoteală pentru fiecare din cele făcute ca pentru un meşteşug oarecare omenesc?

Dar lăsând gândurile, să ne întoarcem pe piatra cea neclintită: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneşti – că gândurile muritorilor sunt cu frică, şi cu gresală cugetele lor (Înţ. Sol. 9, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca să încredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat, şi să spui: Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”. Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin8, oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată9 şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi să cunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cum-ă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare utere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea din Dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o „păzeşti nestricată.

„Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul.” „Cum adică? La început cerul, şi apoi pământul? ntâi acoperişul, şi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-i supus vreunei trebuinţe10 a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meşteşug: fiindcă voia lui Dumnezeu e făcător şi meşteşugar şi al firii şi al meşteşugului, şi al tuturor celor ce sunt.

„Iar pământul era nevăzut şi netocmit.” „De ce pe cer ni-l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârşit, iar despre pământ ne spune cum l-a meşterit Dumnezeu treptat?” Ca aflând puterea lui din cele săvârşite cu stihia mai de soi să te încredinţezi că şi pe pământ putea să-1 aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârşit: dar pentru tine şi pentru mântuirea ta nu a făcut aşa. „Cum pentru mine şi pentru mântuirea mea?” Masă şi patrie şi hrănitoare şi maică11 de obşte a tuturor este pământul, şi cetate, şi mormânt de obşte: fiindcă din el îşi au obârşia şi trupurile noastre, şi hrana noastră, şi locuim pe el, şi traiul pe el ni-l ducem, şi după moarte într-însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumva datorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânţi de el peste măsură şi mulţimea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în păgânătate, ţi-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip şi netocmit, încât văzându-i neputinţa să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă şi a pus în el toată puterea de care am vorbit – ca să-L slăveşti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu Doar prin dogme drepte ci şi prin petrecere aleasă – fiindcă Scriptura spune: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16).

4. Voiam să vă vorbesc despre milostenie, dar mi se pare de prisos să vă învăţ prin cuvânt, de vreme ce sade acum în mijloc cel ce poate să vă dea învăţătură prin fapte, părintele şi dascălul nostru cel de obşte, care casa lui părintească întotdeauna şi-a deschis-o celor din toate părţile alungaţi pentru adevăr, şi îi primeşte, şi-i îngrijeşte cu îngrijire de tot felul, ca şi cum casa ar fi primit-o de la înaintaşi ca s-o închine îngrijirii străinilor; aşa încât nu ştiu dacă se cuvenea casei lui a se numi a lui, sau mai degrabă a străinilor; iar mai vârtos socot că este cu adevărat a lui fiindcă e a străinilor: fiindcă şi bunurile noastre sunt ale noastre mai ales atunci când le vom agonisi pe ele nu nouă înşine, ci săracilor, şi cum anume, o să vă spun îndată.

Dacă îşi pune cineva banii la păstrare în dreapta săracului, nu îl primejduieşte părătorul, nu vede ochiul cel pizmaş, nu-i şterpeleşte hoţul, nu-i fură spărgătorul, nu fuge cu ei sluga – căci vistieria asta nu poate fi prădată; iar de îngropi banii acasă, îi supui primejdiei din partea hoţului, şi spărgătorului, şi pizmaşului şi părătorului, şi slugii, şi tuturor vătămărilor. De multe ori au scăpat, îndărătul a mii de uşi şi de zăvoare, de primejdiile cele dinafară, dar n-au scăpat de înşişi paznicii lor, ci aceştia, luându-i, au fugit cu ei. Vezi că suntem mai stăpâni ai avuţiilor tocmai atunci când le depunem în banca sărâcimii? La ei, averile stau mai bine nu doar din pricina pazei, ci şi fiindcă acolo e temei de câştig şi venit mai mare: că dacă împrumuţi unui om, iei dobândă unu la sută; dar mult lui Dumnezeu prin sărac, vei primi nu a suta parte, ci de o sută de ori mai mult. Dacă vei semăna o ţarină roditoare, vei culege înzecit, deva fi un an bun; iar de vei semăna în cer, după ce că se va înmulţi însutit semănătura ta, vei primi şi viaţă veşnică şi neîmbătrânitoare şi fără moarte. Şi aici multă e osteneala celor ce seamănă, în timp ce dincolo semănătorilor le răsare roadă fără ca ei să fi folosit plug şi boi şi lucrători şi fără nici o altă osteneală, şi ei nu au vreodată a se teme de secetă, nici de ploi, nici de rugina grâului, nici de grindină, nici de năvala lăcustelor, nici de viituri, nici de vreo altă năpastă oarecare – ci seminţele semănate dincolo rămân mai presus de orice vătămare. Aşadar, de vreme ce semănătorii culeg fără nici o osteneală, nici primejdie, nici temere, nici neizbândă, şi încă însutit mai mult decât au semănat, şi le odrăslesc lor atâtea bunătăţi câte ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9), cum să nu fie o uşurătate fără seamăn a lăsa ceea ce e mai mult pentru a alerga după mai puţin şi a arunca ceea ce este sigur pentru a urmări ceea ce este nestatornic şi plin de primejdii şi cu sorţi mari de neizbândă? Că ce iertare vom avea făcând aceasta, ce dezvinovăţire? Bineînţeles, vom căuta să ne îndreptăţim arătându-ne sărăcia: însă nu suntem mai săraci ca văduva care, având doar doi bănuţi, i-a aruncat şi pe aceştia în vistieria templului. Să râvnim, deci, bogăţia aceleia, să urmăm mărinimiei alegerii ei, ca să ne şi învrednicim de bunătăţile puse deoparte pentru dânsa – de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Cuvântul vremea desemnează nu timpul în general, ci „vremea bine primită”, momentul propice, potrivit pentru ceva.
2 Mai exact: „restul ansamblului zidirii”.
4 De fapt coloseni.
5 Cuvântul a făcut carieră în disputele cu arienii, fiind îndeobşte folosit de către ortodocşi pentru a caracteriza Ipostasul Tatălui. Potrivit Sfântului Vasilie cel Mare (Adversus Eunomium), a fi nenascut înseamnă „a nu avea obârşie şi nici pricină a fiinţării”.
6 Termenul grecesc de tpucnţ are multiple înţelesuri: în cazul de faţă, credem că echivalentul modern cel mai apropiat ar fi cel de „substanţă”.
7 Este vorba de teoria medicală antică, împărtăşită spre exemplu de celebrul Galen, potrivit căreia organismul uman este constituit din patru umori (sânge, flegmă, fiere galbenă, fiere neagră). Din această teorie îşi trage obârşia binecunoscuta clasificare a temperamentelor în sanguin, (în care predomină sângele), flegmatic (în care predomină flegma), coleric (în care predomină fierea galbenă), melancolic (în care predomină fierea neagră).
8 Marcion şi Valentin – figuri marcante ale gnosticismului.
9 Sunt smeriţi la înfăţişare.
10 Vreunui imperativ.

Cuvântul al cincilea

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Că nu pentru Adam suntem pedepsiţi,
şi că mai mari sunt bunătăţile ce ne-au venit
prin el decât relele, dacă vom lua aminte la noi înşine;
şi împotriva celor ce trec pe lângă săraci cu nepăsare

1. Voi, poate, socotiţi că am terminat cuvântul despre stăpânire20; iar eu văd încă multă roadă ce aşteaptă în el. Dar nu vă lăsaţi păgubaşi, rogu-vă, până ce nu o vom culege toată: căci si vierii harnici, când văd viţa frunzoasă si încărcată cu multe roade, nu taie doar ciorchinii dinafară, ci pătrund si mai înlăuntru, îndoind curmeii si ridicând frunzele, aşa încât să nu le scape cumva din vedere boabele mici, ascunse fiind sub frunze. Deci, nu vă arătaţi mai nepăsători decât aceia, nici nu vă lăsaţi păgubaşi până ce nu veţi lua tot. Şi mai ales că osteneala e a mea, iar roadă e a voastră.

Le-am învinuit ieri pe femei – mai bine zis nu pe femei, ci pe Eva, că prin păcat a adus în lume robia. Femeile ne-ar putea spune: „De ce să fim noi învinuite dacă aceea a păcătuit; de ce greşeala a fost a unei singure feţe21, iar vina – de obşte a firii femeieşti întregi?” Asta ar putea spune şi robii: „De ce, făcând Cariaan ocară tatălui său, pedeapsa a trecut la tot neamul ?” Şi cei ce se tem de stăpânitori ar putea pune pricină astfel: „De ce, alţii fiind cei trăitori în răutate, noi am fost supuşi jugului stăpânirii ?”

Aşadar,  ce  le-am putea răspunde  tuturor acestora ? Că una este dezlegarea tuturor întrebărilor: „Pentru că primii oameni au păcătuit, şi prin neascultarea lor au adus în lume robia – iar cei de mai apoi, prin păcatele lor, au dat putere robiei deja aduse în lume”. Că dacă cei care întreabă s-ar putea arăta curaţi cu totul de păcate, poate că ar avea temei să grăiască împotrivă; iar dacă şi ei au multe vini, de prisos este să se îndreptăţească în acest fel: întrucât eu n-am zis că de acum păcatul nu mai naşte robie, ci că orice păcat este însoţit de robie, şi am arătat ca răspunzătoare firea de obşte a păcatului, nu numai felul lui. Precum toate bolile de nevindecat duc la moarte, dar nu toate sunt de aceeaşi fire, aşa şi păcatele toate nasc robie, nefiind toate de acelaşi fel. Păcătuit-a Eva atingându-se de pom, şi a fost osândită pentru asta. Drept aceea, să nu păcătuieşti şi tu cu alt păcat, poate mai greu decât al ei. Aceasta se cuvine a spune şi cu privire la robi, şi cu privire la cei aflaţi sub stăpânire22: că primii oameni au adus păcatul, iar cei ce le-au urmat au păstrat puterea stăpânirii23 prin păcatele săvârşite.

Mai am şi alt răspuns: că mulţi, întorcându-se la virtute, au fost sloboziţi de sub stăpânire. Şi mai întâi, de vreţi, am să vorbesc24 despre femei, ca să vezi cum fericitul Pavel, care a pus legături asupra lor, chiar el le dezleagă iarăşi. „De are vreo femeie bărbat necredincios şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa, să nu-l lase pe el” (l Cor. 7, 13). De ce ? „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”? (16).

„Dar cum poate femeia să mântuiască ?” învăţând, catehisind, înduplecându-l a primi cuvântul bunei cinstiri. „Păi chiar ieri, fericite Pavele, ziceai „că femeii să înveţe nu dau voie” (l Tim. 2,12). Cum, dar, o dai acum la întors şi faci femeia dascăl al bărbatului?” – „Fac asta nu tăgăduindu-mă pe mine însumi, ba chiar cu totul dimpotrivă”. Tu ascultă şi pentru ce a scos-o de pe tronul învăţăturii, şi pentru ce o aduce iar pe el, ca să afli înţelepciunea lui Pavel. „Bărbatul să înveţe”, zice. Întrebi de ce ? Fiindcă nu a fost amăgit: că „Adam, zice, nu a fost amăgit” (l Tim. 2, 14). „Femeia”, zice, „să ia învăţătură”. De ce ? Fiindcă a fost amăgită: „că femeia, amăgită fiind, a fost întru călcarea poruncii” (14). Iar aici – tocmai dimpotrivă: că atunci când bărbatul este necredincios, iar femeia credincioasă, zice: „Femeia să înveţe. De ce ? Fiindcă nu este amăgită, căci credincioasă este. Să ia învăţătură, deci, bărbatul, căci a fost amăgit: că necredincios este. „S-a întors treaba”, zice, „în privinţa învăţăturii: să se întoarcă, dar, şi în privinţa stăpânirii”. Văzut-ai cum pretutindeni arată Scriptura că nu firii, ci amăgirii şi păcatului urmează robia ?

Deci, a venit la femeie amăgirea întru început, iar amăgirii i-a urmat supunerea: după aceea s-a mutat amăgirea la bărbat, s-a mutat şi supunerea. Şi precum la început a încredinţat Dumnezeu bărbatului mântuirea femeii, fiindcă nu a fost amăgit, grăind astfel: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, aşa şi aici, pentru credinţa celei ce are bărbat necredincios, încredinţează femeii mântuirea bărbatului, zicând: „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”? (l Cor. 7,16). Ce poate fi mai desluşit decât această dovedire că robia nu este dat al firii, ci urmează păcatului? Acelaşi lucru se poate spune şi despre robi. Ai fost chemat în starea de robie? Să nu îţi pese.

Vezi cum iarăşi arată că robia e doar un nume la omul îmbunătăţit? Ci chiar de poţi să fii slobod, mai bine foloseşte-te, adică „mai bine rămâi rob”. De ce ? „Că cel ce e chemat întru Domnul rob este un slobozit al Domnului”. Dar pentru ce a lăsat să rămână rob? Ca să afli că de prisos e slobozenia cea dinafară, că precum când cu cei trei tineri faptul că rămânând aprins cuptorul trupurile lor s-au păstrat nevătămate a fost cu mult mai minunat decât de s-ar fi stins văpaia, aşa şi a te arăta slobod în robie este cu mult mai mare şi minunat lucru decât dacă ai rupe legăturile ei. De asta a şi zis: „Ci chiar de poţi să fii slobod, mai bine foloseşte-te”25 – adică rămâi rob, că ai cea mai adevărată slobozenie”.

2. Voieşti să vezi că se întâmplă asta şi cu stăpânitorii? Împărat era Nabucodonosor, şi a aprins cuptorul cu văpaie mare, şi i-a aruncat în mijlocul lui pe cei trei tineri – fragezi de vârstă, singuri, neavând nici o apărare, robi, prinşi de război, lipsiţi de patrie. Şi ce zice? „Oare aşa este cu adevărat, Sedrac, Misac şi Abdenago, că dumnezeilor mei nu slujiţi, şi chipului celui de aur pe care l-am ridicat nu vă închinaţi”? (Dan. 3, 14) Iar ei ce fac? Uită-te cum obiceiul lor îmbunătăţit i-a făcut, aşa prinşi cum erau mai împăraţi decât impăratul şi mai înaltă a arătat cugetarea lor decât a aceluia? Că au răspuns cu atâta îndrăzneală ca şi cum nu ar fi stat de vorbă cu împăratul, ci cu un supus. „N-avem nevoie, zic ei, să răspundem împăratului pentru cuvântul acesta”. Nu prin cuvinte, ci prin fapte vom face dovedirea. Este „Dumnezeu în ceruri puternic să ne izbăvească”. I-au amintit de binefacerea primită de el prin Daniil, spunând aceleaşi cuvinte pe care le grăise atunci prorocul. Gândiţi-vă: ce a zis el? „Nu ţine de magii gazareni, de haldei cuvântul pe care îl cere împăratul; „ci este Dumnezeu în cer, Care descoperă tainele”, îi amintesc, deci, de cuvintele acestea ca să îl îmblânzească. După aceea, spun: „Şi dacă nu ştii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului celui de aur, pe care l-ai ridicat, nu ne vom închina” (Dan. 3, 18). Uită-te la înţelepciunea acelor tineri: căci ca să nu defaime pe Dumnezeu pentru slăbiciune cei de faţă de li s-ar fi întâmplat să moară în cuptor, au mărturisit dinainte puterea Lui, zicând că „este Dumnezeu în cer puternic să ne izbăvească”; iar pe de altă parte, că dacă aveau să scape de văpaie să nu se creadă că slujesc lui Dumnezeu pentru leafă şi plată, au adăugat că „şi de nu, să ştii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului celui de aur pe care l-ai ridicat nu ne vom închina”; propovăduind puterea lui Dumnezeu şi totodată arătând tăria sufletului lor, ca nu cumva să se spună şi despre ei ceea ce a spus diavolul, clevetind, cu privire la Iov. Dar ce a spus diavolul despre Iov ? A spus că „nu degeaba se teme de Tine Iov: că ai ocrotit cele dinlăuntru şi dinafară ale casei lui” (Iov l, 10). Deci, ca să nu aibă cineva temei să spună acelaşi lucru şi despre dânşii, au astupat dinainte gura neruşinată, însă, precum spuneam, chiar de va fi cineva prins de război, chiar de va fi rob, chiar de va fi străin, chiar dacă va petrece în pământ străin, va fi mai împărat decât toţi împăraţii de va avea cu sine fapta bună.

Ai văzut cum s-a desfiinţat şi supunerea femeilor, şi cea a robilor, şi cea a celor aflaţi sub stăpânire26? Hai să-ţi arăt acum alungată şi frica fiarelor. Daniil a fost aruncat oarecând în puţ tot în Babilon – dar leii nu au cutezat să se atingă de dânsul: că au văzut strălucind în el chipul cel vechi, chipul împărătesc, zăreau semnele pe care le văzuseră la Adam înainte ca el să păcătuiască. Cu aceeaşi supunere au venit atunci la Adam ca să primească nume de la dânsul; şi nu numai atunci, ci şi cu fericitul Pavel s-a făcut aceasta: că şi el, nimerind în ostrovul de barbari, a şezut lângă foc ca să se încălzească, şi ieşind o năpârcă din vreascuri s-a prins cu dinţii de mâna lui. Deci, ce s-a întâmplat după aceasta ? Fiara a căzut îndată: că neaflând păcat, nici n-a putut să muşte: ci precum noi, când vrem să urcăm o stâncă netedă, cădem îndată fiindcă nu avem de ce să ne ţinem, fie că este mare dedesubt, fie că e prăpastie, aşa şi fiara aceea, cu toate că era deasupra focului, nu a aflat locul de sprijin al păcatului, nici unde să se ţină cu dinţii, a căzut în foc şi a pierit.

Vrei să-ţi mai spun şi o a treia îndreptăţire27 ? Una este că nu numai primii oameni au păcătuit, ci şi cei care le-au urmat; a doua, că pentru cei ce umblă drept înaintea lui Dumnezeu, chiar petrecând ei în viaţa de acum, jugul supunerii este mai uşor – sau, mai bine zis, sunt sloboziţi cu totul de aceasta, precum am arătat şi în privinţa femeilor, şi în privinţa celor aflaţi sub stăpânire28, şi în privinţa fiarelor; iar după acestea, a treia este că venind Hristos, ne-a făgăduit mai mari bunătăţi decât cele din care ne-au scos cei care au păcătuit la început. „De ce te tânguiesti, ia spune ? Că Adam, păcătuind, te-a scos din rai? Fă ceea ce e drept înaintea Mea şi râvneşte la fapta bună, şi-ţi voi deschide ţie nu numai raiul, ci chiar cerul, şi nu te voi lăsa să pătimeşti nimic rău din neascultarea celui întâi-zidit. Te tângui că te-a lipsit de stăpânirea asupra fiarelor? Iată, şi demonii ţi-i voi supune, dacă vei lua aminte la învăţătura Mea” – că zice: „Călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Le. 10, 19). Nu a zis: stăpâniţi, ca la facere în privinţa fiarelor, ci: călcaţi, dând mai mare putere.

3. Pentru aceasta nu a zis nici Pavel: „Dumnezeu va supune pe satana sub picioarele voastre”, ci: „Dumnezeu va zdrobi pe satana sub picioarele voastre” (Rom. 16, 20). Nu ca mai înainte: „Acela va pândi capul tău, şi tu vei pândi călcâiul lui” (Fac. 3,15) – ci întreagă este izbânda, neştirbit semnul de biruinţă, desăvârşită nimicirea celui potrivnic, şi sfărâmarea, şi pieirea. „Eva te-a supus bărbatului: dar eu te fac, de vrei, nu doar de o cinste cu bărbatul, ci şi cu înşişi îngerii. Ea te-a lipsit de viaţa de acum, iar eu ţi-o dăruiesc şi pe ceea ce va să vină – cea neîmbătrânitoare şi fără moarte, plină de bunătăţi nenumărate.”

Deci, nimeni să nu creadă că a fost păgubit din pricina înaintaşilor: că şi dacă vom vrea să cercetăm toate câte avea să le dea Dumnezeu, vom afla că cele pe care ni le-a dat sunt mult mai mari ca cele pe care le-am pierdut; iar din cele spuse devin limpezi şi celelalte. Viaţă chinuită a dus Adam. Hristos a făgăduit viaţa de unde a fugit durerea şi întristarea şi suspinul şi vesteşte că dă în dar Împărăţia Cerurilor – căţi zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii: că flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; în temniţă, şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Oare vom auzi şi noi de la Mântuitorul aceste fericite spuse? N-aş putea să bag mâna-n foc: că multă nepăsare avem faţă de săraci. E vremea Postului, atâta îndemn şi învăţătură de mântuire, rugăciuni fără contenire, adunări în fiecare zi – şi după atâta sârguinţă, care-i folosul? Nici unul: fiindcă plecăm de aici văzând săracii cum stau în picioare înşiraţi de o parte şi de alta, şi trece pe lângă dânşii aşa nemilostivi ca şi cum am vedea nişte câini, nu nişte trupuri omeneşti. Aşadar, ne grăbim spre casă ca şi cum am vedea nişte statui fără de suflet, nu nişte oameni care suflă, „îmi dă zor foamea”, zice unul. Tocmai foamea să te înduplece a rămâne ca să dai milostenie – că sătulul, vorba zicătorii, nu crede flămândului; iar burţile flămânde învaţă din nevoia lor să o priceapă şi pe cea străină – mai bine zis, nici aşa n-o pot cunoaşte pe de-a-ntregul. De ce? Păi tu alergi la masa gata pregătită şi nu rabzi să mai aştepţi nici un pic; iar săracul a stat în picioare până seara, năzuind şi căutând cu nerăbdare a-şi face rost de hrana cea de toate zilele – şi văzând că ziua s-a împlinit, iar banii de mâncare nicidecum, se întristează şi îl arde sufletul, şi e silit să îndrăznească mai mult decât puterea sa. De asta ne îmbulzesc mai tare seara, jurându-se, blestemându-se, jelindu-se, tânguin-du-se, întinzând mâinile, siliţi să facă nenumărate alte neruşinări: fiindcă se tem ca nu cumva, plecând acasă toţi, ei să fie siliţi a rătăci prin oraş ca printr-o pustie. Şi precum cei căzuţi ziua în sfărâmare de corabie, când se prind de o scândură, se străduiesc să ajungă la liman mai înainte de lăsarea serii, ca nu cumva, prinzându-i noaptea afară de liman, să păţească ceva mai rău: aşa şi săracii, temându-se de foame ca de sfărâmarea de corabie, grăbesc să strângă înainte de lăsarea serii banii pentru mâncare, ca nu cumva, plecând acasă toţi, ei să rămână afară de liman – fiindcă liman sunt lor mâinile celor ce-i ajută.

4. Iar noi nici în piaţă29 nu ne plecăm spre necazurile lor, nici plecând acasă: ci şi masa fiindu-ne pregătită, adeseori şi plină cu mii de bunătăţi (dacă se pot numi bunătăţi cele pe care spre osânda neomeniei noastre le mâncăm), chiar şi cu masa pusă, zic, auzindu-i cum umblă prin ulicioare, si strigă cu glas mare pe la răscruci, tânguindu-se în cea mai adâncă beznă, în mare pustietate, şi tot nu ne înduplecăm. Ba chiar şi după ce ne saturăm si mergem spre somn, auzindu-i iar cum se tânguiesc în stradă răsunător, rămânem nepăsători de parcă auzim nişte câini turbaţi, nu voce omenească. Şi nu luăm seama nici la vreme – că noaptea târziu, când toată lumea doarme, el plânge în singurătate; nici la puţinătatea cererii – că altceva nu cere decât pâine, sau niscaiva bănuţi; nici la mărimea necazului – că-i nemâncat de mult; nici la blândeţea cererii – că nu vine la uşă, nici nu cutează să se apropie, ci de jos, de departe îşi spune rugămintea. Dacă primeşte, dă în schimb mii de rugăciuni de nu, nici aşa nu aruncă vorbă amară, nici nu ocărăşte şi nu huleşte pe cei ce pot să dea, însă nu dau; ci precum cineva, tras de un călău la o pedeapsă nesuferită, se roagă de toţi cei de faţă şi se milogeşte fără să afle nici o ocrotire, fiind dus cu multă neomenie la pedeapsă: aşa şi acesta, tras de foame ca de călău către noapte şi către privegherea cea nesuferită, întinde mâinile, cu mare glas se roagă de cei care şed sus prin case, dar n-are parte de nici o .rnilă, ci e gonit fără îndurare si cu cruzime multă, însă nimic dintre acestea nu ne pleacă, ci cu atâta neomenie cutezăm a tinde mâinile către cer şi a vorbi cu Dumnezeu despre milostivire şi a cere iertarea păcatelor noastre, şi nu ne temem că va cădea trăsnet asupra noastră după asemenea rugăciune, după asemenea cruzime şi lipsă de omenie.

Spune-mi, cum mergem spre somn şi spre odihnă şi nu ne temem că acel sărac, sculându-se în vis asupra noastră murdar, jegos, îmbrăcat în zdrenţe, se va tângui şi se va jeli, învinuindu-ne de neomenie? Dealtfel, pe mulţi i-am auzit adesea zicând că după ce ziua trecuseră cu vederea ajutorarea săracilor, noaptea se vedeau încinşi cu funie şi târâţi de mâna săracilor, sfârtecaţi, pătimind chinuri fără număr, însă astea se întâmplă în somn şi-n vis, şi sunt pedeapsă vremelnică; dar nu ne temem, ia spune-mi, să nu vedem cumva pe acel sărac, care se tânguieşte şi strigă şi se jeleşte, în sânurile lui Avraam, ca oarecând pe Lazăr bogatul cel nemilostiv? Celelalte – chinurile acelea amare si nemângâiate, cum cerea apă, cum n-a primit nici o picătură, cum i se prăjea limba, cum după multe rugăminţi nu s-a bucurat de nici o iertare şi cum suferea pedepse fără moarte – le las spre rumegare conştiinţei voastre.

Dar ferească Dumnezeu să aflăm noi acestea prin cercare, ci fie ca prin auzire să fugim de păţire, şi vrednici arătându-ne de dragostea strămoşului Avraam să mergem în locul unde este el, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care a Tatălui este cinstea, slava, stăpânirea, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

20 Este vorba de diferitele relaţii ierarhice pe care Sfântul Ioan le analizează în Cuvântul dinainte.
21 Persoane.
22 Este vorba de întreaga ierarhie a autorităţii de stat.
23 Vezi nota precedentă.
24 Literal: „îmi voi exersa cuvântul pe tema”.
25 Fă ceea ce-ţi este mai de folos.
26 Vezi nota 22.
27 Mai explicit ar fi în româneşte: „justificare a relaţiilor ierarhice existente în lumea căzută”.
28 Vezi nota 18.
29 Cum am spune noi, când umblăm prin oraş.

ÎMPOTRIVA CELOR CE TREC CU VEDEREA PE SARACI

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvântari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996

CUVÂNT

CUM CA NU NE PEDEPSIM PENTRU ADAM ;
CI DIMPOTRIVA MAI MARI SUNT CELE BUNE
CE AU FOST ADUSE PRIN ACELA, DECÂT CELE
DE ÎNTRISTARE, DE VOM LUA AMINTE DE NOI ÎNSINE.

SI ÎMPOTRIVA CELOR CE TREC CU VEDEREA PE SARACI.

Poate socotiti ca am terminat tot cuvântul cel despre stapânire, dar vad ca înca multa roada se mai afla în el. Va rog sa nu slabiti pâna ce o vom culege toata. Lucratorii cei iubitori de osteneala când vad via înfrunzita si încarcata cu multa roada, nu taie numai strugurii cei dinafara, ci merg si mai înauntru plecând vitele si întorcând frunzele ca sa nu se tainuiasca nici un struguras, ascunzându-se pe sub frunze. Deci sa nu va aratati mai trândavi decât aceia, nici sa va duceti mai înainte de a lua totul. Mai ales ca osteneala este a mea, iar roada a voastra.

Am judecat ieri pe femei, dar mai bine zis nu pe femei, ci pe Eva, care a adus robia în lume prin pacat. Poate ne vor întreba femeile: Pentru care pricina gresind aceea ne-am osândit noi si cazând numai o fata, vina s-a întins la toata firea? Acelasi lucru vor zice si slugile: De ce Ham facând de ocara pe tatal sau, pedeapsa a trecut la tot neamul lui? La fel si cei ce se tem de stapânitori vor zice: De ce sunt ei sub jugul stapânirii din pricina altora care traiesc în rautate?

Deci ce vom zice noi catre toti acestia? Un raspuns vom da la toate întrebarile. Gresind cei mai dinainte prin neascultarea lor au adus robia, si aducându-se aceia, cei de pe urma au întarit-o prin pacatele lor. Si de vor putea sa se arate pe ei însisi totdeauna curati de pacate, poate pe drept vor putea grai împotriva, iar daca si ei sunt vinovati de multe certari si pedepse de prisos este aceasta dezvinovatire. Si nu am zis ca pacatul nu aduce robie, ci ca tot pacatul este înjugat cu robia, învinuind firea pacatului, iar nu un pacat oarecare. Si precum toate bolile cele nevindecate duc la moarte, dar nu toate sunt la fel, tot asa si pacatele nasc robie, cu toate ca nu sunt de acelasi fel.

Eva a gresit atingându-se de pom si a fost osândita pentru aceasta. Dar tu sa nu faci o alta gresala mai cumplita decât aceea.

La fel si pentru robi o putem zice si pentru supusi. Cei dintâi au adus pacatul, iar cei ce au fost dupa ei au atras asupra-le puterea stapânirii cu gresalele pe care le-au facut, desi multi întorcându-se catre fapta buna, s-au izbavit de stapânire. Si de voiti sa vorbim mai întâi despre femei, ca sa vedeti ca fericitul Pavel, cel ce a pus asupra lor legaturile, tot ei le-a dezlegat, „Si femeia de are barbat necredincios si el voieste sa vietuiasca cu ea, sa nu-si lase barbatul” (I Cor. 7, 13). Pentru ce? „Caci ce stii tu, femeie, daca îti vei mântui barbatul” (I Cor. 7, 16).

Dar cum poate femeia sa mântuiasca? Daca îl va sfatui, îl va îndemna si-l va învata cuvântul dreptei credinte. Dar ieri, o fericite Pavel, ziceai: „Nu îngaduiesc femeii sa învete pe altul” (I Tim. 2, 12). Cum dar acum o faci învatatoare barbatului ei ? Nu fac aceasta contrazicându-ma. Dar asculta pentru care pricina a oprit-o pe ea si pentru care pricina a întors-o iarasi la scaunul învataturii, ca sa cunosti întelepciunea lui Pavel.

Barbatul sa învete. De ce ? pentru ca nu s-a amagit. „Si nu Adam a fost amagit” (I Tim. 2, 14). Dar femeia sa se învete. De ce? Pentru ca „amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca”. Dar aici este împotriva. Caci, când va fi barbatul necredincios, iar femeia credincioasa, sa învete femeia. De ce ? Pentru ca nu s-a amagit, fiindca este credincioasa. S-au întors cele ale învataturii, sa se întoarca dar si cele ale stapânirii.

Ai vazut cum peste tot robia urmeaza amagirii pacatului, iar nu firii? Deci a început venind amagirea la femeie, amagirii i-a urmat si supunerea. S-a mutat amagirea la barbat, s-a mutat si supunerea. Si precum la început i s-a încredintat barbatului mântuirea femeii, pentru ca el nu se amagise, zicând: „Si spre barbatul tau va fi întoarcerea ta si el te va stapâni” (Fac. 3, 16), asa si aici când femeia credincioasa are barbat necredincios, mântuirea barbatului o încredinteaza femeii, zicând: „Caci ce stii tu, femeie, daca îti vei mântui barbatul?”. Ce alta dovada mai luminata decât aceasta poate arata ca robia nu urmeaza firii, ci pacatului ?

Acel lucru se poate zice si pentru robi. „Ai fost chemat rob? Fii fara grija”. Vezi cum arata iarasi ca robia n-are putere când este fapta buna? „Iar de poti sa fii liber, mai mult supune-te” (I Cor. 7, 21). Adica petrece mai mult în robie. De ce? Fiindca cel ce este chemat rob întru Domnul este liber întru Domnul.

Ai vazut ca robia este numai cu numele, iar libertatea cu lucrul? Pentru care pricina a fost lasat sa petreaca rob? Pentru ca sa cunosti marimea libertatii. Si dupa cum la cei trei tineri mai minunat lucru a fost a se pazi trupurile lor în focul acela, decât a se stinge cuptorul, tot asa mai minunat lucru este a se arata libertatea în robie, decât a desfiinta robia. De aceea zice: „Iar de poti sa fii liber, mai mult supune-te” , adica ramâi rob, caci ai libertatea cea adevarata.

Voiesti sa vezi acest lucru si la stapânitori? Nabucodonosor era împarat si aprinzând cuptroul foarte tare, a adus pe cei trei tineri înaintea lui. Tineri parasiti, lipsiti de toata apararea, robi, departati de patrie. Si ce zice împaratul? „Oare asa este cu adevarat Sedrah, Misah si Abednego, ca dumnezeilor mei nu slujiti si chipului celui de aur, care l-am ridicat nu va închinati ?” (Dan. 3, 14). Ai vazut cum pe aceia, desi erau robiti, fapta buna i-a facut mai împarati decât împaratul si i-a aratat mai înalti în cugetare ?

Caci au raspuns nu ca si cum ar fi vorbit cu împaratul, ci ca si cum ar fi vorbit catre un supus al lor, asa de cu îndrazneala raspundeau. Nu este treaba noastra sa raspundem împaratului la întrebarea aceasta. „Este Dumnezeul nostru în ceruri… puternic sa ne scoata pe noiu (Dan. 3, 17). Iau adus aminte împaratului de facerea de bine din vremea lui Daniil, rostind aceleasi cuvinte pe care le-a spus si acela atunci: „Taina pe care vrea s-o afle regele, nu pot s-o faca cunoscuta lui nici înteleptii, nici prezicatorii, nici vrajitorii, nici cititorii în stele. Dar este un Dumnezeu în cer. Care descopera tainele” (Dan. 2, 27-28). Deci despre cuvintele acestea îi aduceau aminte împaratului, ca sa-l faca mai blând. Si apoi îi zice: „Si chiar daca nu ne va scapa, sa stii o împarate, ca dumnezeilor tai nu vom sluji si chipului cel de aur care l-ai ridicat nu ne vom închina” (Dan. 3, 18).

Ai vazut întelepciunea la acei tineri? Ca nu cumva cei ce erau atunci de fata sa prihaneasca pe Dumnezeu ca este neputincios de se va întâmpla sa cada ei în cuptor si sa moara, apucând ei mai înainte au marturisit puterea Lui, zicând: „Ca este Dumnezeul nostru în ceruri, puternic sa ne scoata pe noi”. Iar daca vor scapa de vapaie, sa nu se socoteasca ca slujesc lui Dumnezeu pentru plata, au adaus: „Si de nu, sa stii, o împarate, ca dumnezeilor tai nu vom sluji si chipului celui de aur, care l-ai ridicat nu ne vom închina”.

Si cu aceste cuvinte propovaduind si puterea lui Dumnezeu si aratându-si si îndrazneala sufletelor lor, ca nu cumva ceea ce a zis diavolul despre Iov napastuindu-l, sa zica careva si despre acestia. Dar ce a zis diavolul despre Iov? „Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu? Oare nu ai îngradit Tu toate cele dinafara si cele dinauntru ale casei lui?” (Iov 1, 9-10). Deci ca sa nu poata zica nimeni astfel si despre acestia, apucând ei mai înainte au astupat gura cea nerusinata. Deci ceea ce ziceam ca de va fi cineva rob, sluga, strain sau pribeag în pamânt strain, dar de va avea cu sine fapta cea buna va fi mai presus si mai împarat decât toti împaratii. Ai vazut ca si robia femeilor s-a dezlegat si a slugilor si a celor supusi stapânitorilor? Hai acum sa-ti arat ca si frica de fiare a fost înlaturata.

Daniel a fost aruncat oarecând în groapa cu lei în Babilon, dar leii n-au îndraznit sa se atinga de el, caci au vazut chipul cel dintâi si împaratesc care stralucea în el; au vazut însusirile acelea pe care le avea Adam înainte de pacat. Caci cu aceiasi supunere au venit la Adam si au primit numele. Si nu numai aici, ci si la fericitul Pavel s-a petrecut la fel. Caci fiind în acel ostrov al barbarilor, sedea la foc si se încalzea. Apoi din vreascuri a sarit o vipera si s-a apucat de mâna lui. Dar ce s-a întâmplat? Degrab a cazut aceea, pentru ca neaflând pacat, nici a musa n-a putut. Si precum noi de voim sa ne suim pe vreo stânca neteda, dar de nu vom gasi nimic de ce sa ne tinem, îndata cadem în noianul sau în prapastia ce va fi dedesubt; asa si fiara aceea cu toate ca era foc dedesupt, dar neaflând pacat de care sa se apuce si sa-si înfiga dintii, a cazut în foc si s-a mistuit.

Voiesti sa-ti spun si un al treilea fel de dovada? Primul a fost ca nu numai cei dinainte au gresit, ci si cei de dupa ei. Al doilea a fost ca cei ce au facut fapte bune nu numai ca au suportat cu usurinta robia din viata aceasta, ci s-au si izbavit de ea precum am aratat despre femei, despre cei supusi stapânitorilor si despre fiare. Al treilea este ca venind Hristos mai mari bunatati ne-a adus acum, decât acelea din care am fost scosi din pricina celor ce au gresit la început.

Spune-mi de ce plângi? Pentru ca gresind Adam ai fost scos din rai? Fa fapte bune si nu raiul, ci însusi cerul ti-l deschizi si nici un rau nu o sa patimesti din neascultarea celui întâi zidit.

Plângi ca ai fost lipsit de stapânire asupra fiarelor? Iata îti supun tie pe draci, de vei fi cu luare aminte. „Caci iata v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului” (Lev. 10, 19). Nu a zis „stapâniti”, ca la fiare, ci „calcati” dându-ne o stapânire si mai mare.

La fel si Pavel nu a zis: Dumnezeu sa supuna pe satana sub picioarele voastre, ci: „Dumnezeul pacii sa zdrobeasca repede pe satana sub picioarele voastre” (Rm. 16, 20). Si nu mai este ca mai înainte ca „acela va pazi capul tau si tu îi vei pazi calcâiul” (Fac. 3, 15), ci avem biruinta completa prin desavârsita zdrobire si pierdere a vrajmasului.

Eva te-a supus barbatului ? Dar eu te fac de o cinste nu numai cu barbatul, ci si cu îngerii de vei voi. Ai fost lipsit de viata aceasta? Dar eu îti daruiesc pe cea viitoare, pe cea vesnica, fara de moarte si plina de nenumarate bunatati. Nimeni dar sa nu socoteasca ca patimeste necazuri din pricina celor de mai înainte. Caci de voi spune pe toate acelea ce ni se vor darui, vom afla ca ele sunt mult mai mari decât cele pe care le-am pierdut. Dar din cele ce s-au zis se dovedesc si celelalte.

A dam ti-a adus viata ostenicioasa? Dar Hristos ti-a fagaduit viata de unde a fugit durerea, întristarea si suspinul în împaratia cerurilor, caci zice: „Veniti binecuvântatii Tatatui Meu, mosteniti împaratia cea pregatita voua de la întemeierea lumii. Caci am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat de am baut; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati îmbracat; în temnita am fost si ati venit la Mine” (Mt. 25, 34-36).

Oare vom auzi si noi acel glas fericit? Ma cam îndoiesc, caci se trece foarte mult cu vederea saracii. Este vreme de post. sfatuire si aratare a învataturilor celor mântuitoare, rugaciuni dese si slujbe se fac în toate zilele. Dar care este folosul dupa atâta silinta? Niciunul. Caci ne ducem de aici si trecem pe lânga sirurile de saraci care stau pe amândoua partile ca si cum am vedea niste stâlpi, iar nu trupuri de oameni. Asa fara de milostivire îi trecem cu vederea ca si cum am fi vazut niste chipuri neînsufletite, iar nu oameni cu duh si suflare. Dar vei zice ca foamea te sileste acasa.

Dimpotriva foamea ar trebui sa te înduplece sa ramâi. Caci pântecele cele satule, dupa vorba poporului, nu cunosc pe cele flamânde, iar cele flamânde din pricina foamei cunosc si pe cele straine, cu toate ca nu întru totul. Tu alergi la masa care este pregatita si nici putin nu suferi sa astepti, iar saracul sta pâna seara, silindu-se ca sa-si adune hrana cea de peste zi. si vazând ca ziua se sfârseste, iar argintul înca nu l-a adunat îndeajuns pentru hrana din ziua aceea, se chinueste si se scârbeste, si este silit sa îndrazneaca la lucruri mai mari decât puterea lui. De aceea seara mai tare ne supara pe noi, jurându-se, plângând, tânguindu-se, întinzându-si mâinile si alte gesturi nerusinate sunt siliti sa faca.

Caci se tem ca nu cumva, dupa ce vor pleca spre casele lor, sa se rataceasca prin oras ca într-o pustietate. Si precum cei ce se primejduiesc de stricarea corabiei, apucându-se de vreo scândura, ostenindu-se ca mai înauite de seara sa intre în liman, ca nu cumva venind noaptea sa ramâna afara si sa patimeasca primejdie mai cumplita, asa si saracii, temându-se de foamete ca de stricare de corabie, se silesc ca mai înainte de seara sa adune argintul necesar pentru hrana lor, ca nu cumva ducându-se la casele lor, sa ramâna afara din liman. Caci pentru ei liman sunt mâinile celor ce-i ajuta.

Iar noi nici în târg nu ne plecam la nevoile acelora, nici dupa ce ne întoarcem acasa si nici când ni se pune masa plina de nenumarate bunatati – daca trebuie sa numim bunatati pe acelea pe care le mâncam spre osânda nemilostivirii noastre – caci auzindu-i umblând pe ulite, strigând si vaitându-se noaptea în întuneric ca într-o pustietate adânca, nici asa nu ne înduplecam. Dupa ce ne saturam si mergem la somn, auzindu-i iarasi tânguindu-se pe afara, ramânem nepasatori, ca si cum am fi auzit latrat de câine turbat, iar nu glas de om. Nu ne îndupleca nici vremea, – caci noaptea când toti dorm, acela se tânguieste singur -, nici simplitatea cererii – caci nu cere ceva mai mult de la noi, decât putina pâine si câtiva bani, – nici marimea nevoii, – caci de-a pururea se lupta cu foamea -, nici blândetea rugatorului, – caci fiind cuprins de atâta nevoie nu îndrazneste sa vina la usa, ci de departe se roaga.

Si de va lua, rasplateste multumiri, iar de nu va lua, nici asa nu scoate vreun cuvânt, nici ocaraste sau huleste pe cei ce pot sa-i dea si nu-i dau. Si precum cineva este tras la pedeapsa nesuferita de un speculator, cu toate ca se roaga si se cucereste la cei ce trec, care nici un  ajutor nu-i dau; asa si acesta tragându-se de foame ca de un speculator spre noapte si privegherea cea nesuferita, întinde mâinile rugându-se cu mare strigare la cei ce stau sus prin case, dar nu dobândeste nici o iubire de oameni, ci se izgoneste cu nemilostivire si cu multa cruzime.

Si nimic din acestea nu ne îndupleca pe noi. Ci dupa atâta nemilostivire îndraznim sa întindem mâinile la cer si sa vorbim cu Dumnezeu despre mila si sa cerem iertare pacatelor noastre, netemându-ne ca nu cumva sa se pogoare vreun fulger din cer asupra noastra dupa astfel de rugaciune si dupa atâta cruzime si nemilostivire.

Spune-mi, cum vom merge la somn si la odihna fara sa ne temem ca însusi saracul acesta va veni la noi în vis, întinat, mânjit si îmbracat cu haine rupte, si tânguindu-se si plângând va imputa cruzimea noastra? Caci pe multi am auzit zicând de multe ori ca ziua trecând cu vederea pe saraci, noaptea s-au vazut pe ei însisi legati cu funii si trasi de mâinile saracilor si patimind multe si nenumarate rele. Dar acestea sunt în somn si în vis si sunt ca o pedeapsa vremelnica. Oare nu te temi ca poate vei vedea pe saracul acesta care acum se tânguieste, striga si se vaita în sânurile lui Avraam, precum a vazut oarecând bogatul pe Lazar ?

Iar cele ce urmeaza de aici le las la cunostinta voastra, caci stiti pedepsele cele amare si nemângâiate, cum a cerut apa si n-a dobândit nici o picatura; cum i se ardea limba; cum a facut multa rugaciune, dar n-a dobândit nici o iertare; si cum se va munci fara sfârsit. Ci o, sa nu fie, ca sa suferim acestea cu lucrul, ci auzindu-le graindu-se sa scapam de pedeapsa si facându-ne vrednici de primirea plina de dragoste a stramosului Avraam, sa mergem în acelasi loc cu el, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt I se cuvine slava si stapânirea acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul V

din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002

Despre spusa Apostolului
„Fratilor, despre cei ce au adormit
nu voim sa fiti întru nestiinta,
ca sa nu va întristati”;
si despre Iov si Avraam

1. Patru zile am cheltuit tâlcuindu-va pilda lui Lazar, dezgropând comoara pe care am aflat-o în trup bubos, comoara cuprinzând nu aur si argint si pietre de mult pret, ci multa filosofie, si barbatie, si rabdare, si tarie sufleteasca, în privinta comorilor pamântesti se întâmpla ca deasupra sa fie maracini si buruieni si pamânt vârtos, iar daca sapa cineva adânc sa se arate multa bogatie. La fel s-a întâmplat si în privinta lui Lazar: deasupra rani, dedesubt bogatie nespusa; trupul slabanogit, dar sufletul -ales si priveghetor. Si se putea vedea împlinit asupra lui acel cuvânt apostolesc: „Pe cât se strica omul nostru cel dinafara, pe atât se înnoieste cel dinauntru” (II Corinteni 4, 16).

Si am fi putut vorbi si azi despre aceeasi pilda luptându-ne cu ereticii care defaima Legamântul cel Vechi, osândesc pe patriarhi si îsi ascut limba împotriva Ziditorului tuturor – Dumnezeu. Dar ca sa nu va saturati de aceste lupte, haide sa le punem deoparte pentru alta data si sa vorbim despre altceva, fiindca de masa la care se pune un singur fel ajunge sa ti se faca greata, iar felurimea mâncarurilor stârneste pofta. Deci, ca si în privinta ascultarii învataturilor sa se întâmple astfel, sa ne întoarcem astazi, dupa vreme îndelungata, la fericitul Pavel, fiindca la buna vreme ni s-a citit locul [pasajul, pericopa] apostolesc de astazi, a carui tâlcuire va fi o nimerita urmare a celor spuse data trecuta. Ati auzit, dar, ce striga si graieste astazi Pavel: „Despre cei ce au adormit nu voim sa fiti întru nestiinta ca si ceilalti, care nu au nadejde” (I Tesaloniceni 4, 13).

Data trecuta – struna evanghelica a lui Lazar, acum – glasul apostolesc; dar împreuna-glasuirea lor este deplina. Si când tâlcuiam acea pilda am filosofat multe cu privire la înviere si la tribunalele de dincolo, iar acum cuvântul ne poarta iarasi la aceleasi: asa încât daca sapam si locul [pasajul] apostolesc, vom gasi aceeasi comoara.

Ca si atunci întreg cuvântul meu sârguia sa va învete acest lucru: a nu pune vreun pret pe lucrurile stralucitoare ale acestei lumi, ci a merge mai departe cu nadejdile si a cugeta în fiecare zi la judetul cel înfricosat, si la Judecatorul Cel neînduplecat, si la hotarârile pe care le va lua El în privinta noastra. Asta ne sfatuieste si Pavel prin cuvintele care s-au citit azi. Ci luati aminte: „Fratilor, despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti întru nestiinta ca si ceilalti, care nu au nadejde: fiindca de credem ca Ii/sus a murit si a înviat, asa Dumnezeu si pe cei adormiti întru Iisus aduce-i-va împreuna cu El” (I Tesaloniceni 4, 13-14).

Mai întâi se cuvine, cugetând cu luare-aminte, sa cercetam de ce atunci când vorbeste despre Hristos numeste moartea Lui „moarte”, iar când vorbeste despre sfârsitul nostru îl numeste „adormire”, nu „moarte”, ca nu a zis: „Despre cei morti”. Dar cum? „Despre cei adormiti” , si iarasi: „asa Dumnezeu si pe cei adormiti întru Iisus aduce-i-va împreuna cu El” – si nu a zis: „pe cei morti”, si iarasi: „Noi, cei vii, câti vom mai fi ramas la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiti” (15). Si nici aici n-a zis: cei morti, ci de trei ori pomenind de moartea lor, de tot atâtea ori a numit-o „adormire”. Iar cu privire la Hristos nu face asa. Dar cum? „Fiindca de credem ca Iisus a murit…” Vedeti? N-a zis: „a adormit”, ci: „a murit”. Pentru ce, dar, a numit moartea lui Hristos „moarte”, iar moartea noastra – „adormire”?

Ca nu degeaba, nici la întâmplare întrebuinteaza anume cuvintele acestea, ci având în vedere un lucru mare si minunat: în privinta lui Hristos vorbeste de „moarte” ca sa arate ca El a patimit într-adevar, iar îrr privinta noastra vorbeste de „adormire” spre a ne alina durerea. Ca acolo unde învierea a avut loc, spune cu îndrazneala „moarte”, iar acolo unde învierea e doar nadajduita vorbeste de „adormire”, prin aceasta numire îmbarbatându-ne si dându-ne bune nadejdi: fiindca cel ce doarme se va scula negresit, si moartea nu e altceva decât un somn lung. Si sa nu-mi spui ca raposatul nu aude, nici nu da glas, nici nu vede si nici nu simte, fiindca nici adormitul nu face aceste lucruri.

Iar daca chiar este nevoie sa spun ceva uimitor, si sufletul adormitului doarme într-un fel – iar al celui raposat nu doarme, ci privegheaza. „Dar mortul putrezeste si se strica”, vei spune, „facându-se praf si cenusa” Si ce daca, iubitule? Tocmai pentru aceasta se cade sa ne bucuram si mai mult: fiindca si cel ce voieste sa refaca o casa veche si putreda începe prin a-i scoate afara pe cei ce locuiesc într-însa si apoi o strica, dupa care o recladeste mai frumoasa ca înainte – si pe cei scosi din casa nu îi mâhnesc cele întâmplate, ci mai degraba îi veselesc. Ca nu iau seama la darâmarea cea vazuta, ci se gândesc la recladirea care urmeaza si înca nu se vede. Intocmai la fel si Dumnezeu ne strica trupul si scoate din el ca dintr-o casa pe locuitorul lui -sufletul – ca rezidind aceasta casa mai stralucita ca înainte, cu mai multa slava sa-l readuca pe suflet înauntru. Deci, sa nu luam aminte la stricarea cea vazuta, ci la stralucirea cea viitoare.

Si iarasi: când are cineva o statuie stricata de cocleala si de timp, careia buna parte din madulare îi sunt roase, ce face? O sfarma, o baga în cuptor si, retopindu-o bine, o reface mai frumoasa decât era. Asadar, precum topirea cea din cuptor a statuii nu este nimicire, ci refacere, asa si moartea trupurilor noastre nu e pierzare, ci înnoire.

Drept aceea, când vezi ca trupul nostru se desface ca în cuptor si putrezeste, nu te opri la privelistea  aceasta, ci asteapta retopirea – si nici cu aceasta masura a pildei sa nu te multumesti, ci înainteaza si mai mult cu gândul. Ca facatorul de statui, bagând în cuptor arama, nu îti înapoiaza statuie de aur sau fara de moarte, ci tot de arama o face – iar la Dumnezeu nu este asa, ci bagând El trup de lut si muritor, îti da statuia de aur si fara de moarte; fiindca primind trup stricacios si muritor, îl înapoiaza nestricacios si nemuritor.

Deci, nu te uita ca trupul zace cu ochii închisi, lipsit de glas, ci gândeste-te ca va învia si va primi de la Dumnezeu slava negraita si înfricosata si minunata, si de la privelistea de acum stramuta-ti gândurile catre nadejdea ce va sa vina. Dar poate îti pare rau pentru despartire, si pentru asta plângi si te tânguiesti? Dar daca maritându-ti tu fata cu cineva, acela ar pleca, luând-o cu sine, în tara departata, unde ar duce-o bine, oare ar fi un lucru nelalocul lui daca n-ai vedea nici o grozavie în cele întâmplate, ci te-ai mângâia de necazul plecarii fiicei cu vestile despre propasirea ei cea de acolo?

Iar atunci când nu un om, nu un împreuna-rob cu tine, ci Stapânul Insusi ia pe cine se cuvine, plângi si te tânguiesti? „Dar cum se poate sa nu plâng”, zici, „de vreme ce om sunt”. Nici eu nu spun sa nu plângi; nu întristarea caut s-o înlatur, ci întristarea cea peste masura. Fiindca a te întrista este firesc, iar a te întrista peste masura e semn de nebunie, de zaticneala, de suflet femeiesc, îndurereaza-te, plângi, dar nu cârti, nu te razvrati, nu te mânia – da multumita Celui ce a luat pe robul Sau, ca astfel sa-l împodobesti pe cel plecat si sa trimiti împreuna cu el dincolo stralucite vesminte de îngropaciune.

Ca de cârtesti, si pe raposat îl jignesti, si pe Cel care l-a luat îl întarâti, si pe tine însuti te vatami; iar daca dai multumita lui Dumnezeu si pe raposat îl împodobesti, si pe Cel care l-a luat îl slavesti, si pe tine însuti te folosesti. Lacrimeaza precum a lacrimat Stapânul tau pentru Lazar, punându-ne masuri si dreptare si hotare ale întristarii pe care nu se cade sa le trecem. De aceea a grait si Pavel: „Iar despre cei adormiti nu voim sa fiti întru nestiinta ca si ceilalti, care nu au nadejde”.

„Intristeaza-te”, zice, „dar nu precum pagânul, care tagaduieste învierea, care deznadajduieste de viata viitoare”. Ma rusinez, credeti-ma, si rosesc vazând prin piata cete de femei care fac urât, îsi smulg parul, îsi frâng mâinile, îsi zgârie fetele – si asta sub ochii pagânilor. Ce nu vor spune acestia, si ce nu vor zice despre noi? „Astia sunt cei care filosofeaza despre Inviere? Halal!

Ca faptele nu li se potrivesc cu învataturile. In vorbe filosofeaza despre Inviere, iar în fapte se poarta ca cei fara nadejde. Daca ar fi îndraznit întru nadejdea invierii, n-ar fi facut acestea; dac-ar fi fost încredintati ca raposatul s-a dus la o soarta mai buna, n-ar fi bocit”. Acestea si mai multe decât acestea graiesc necredinciosii ascultând bocetele acelea. Sa ne rusinam, dar, si sa avem întreaga întelepciune, si sa nu mijlocim atâta vatamare atât noua, cât si celor care ne vad. Spune-mi, pentru ce plângi atâta dupa cel raposat? Fiindca era rau? Pentru asta se cuvine sa dai multumita lui Dumnezeu, ca au fost curmate rautatile lui.

Fiindca era vrednic si bun? Si pentru asta se cuvine sa te bucuri, ca a fost rapit grabnic, mai înainte ca „rautatea sa schimbe priceperea lui” (Intelepciunea lui Solomon 4, 11), si a plecat în loc unde s-a statornicit de acum afara de primejdie si unde nu mai e vreo temere de întorsaturi ale sortii. Poate plângi fiindca era tânar? Si pentru asta da slava Celui ce l-a luat, ca degrab l-a chemat la soarta mai buna.

Plângi fiindca era batrân? Si pentru asta da multumita, si iarasi slaveste-L pe Cel ce l-a luat pe raposat. Rusineaza-te de însasi rânduiala prohodului, cântari de psalmi,  rugaciuni, si adunare de parinti [duhovnicesti], si atâta ceata de frati [în Hristos] – acestea nu ca sa bocesti si sa te tângui si sa cârtesti, ci ca sa dai multumita Celui ce l-a luat pe raposat. Ca precum pe cei chemati în dregatorii îi petrece multimea cu laude, asa si pe aceia dintre sfinti care pleaca de aici toti îi petrec cu multa lauda, ca pe unii ce sunt chemati la mai mare cinste.

Odihna este moartea, scapare de sudorile si ostenelile lumesti. Deci, când vezi pe careva dintre cei apropiati ca pleaca din aceasta lume, nu cârti ci frânge-ti inima, aduna-te în tine însuti, cearca-ti constiinta, gândeste-te ca nu dupa multa vreme acelasi sfârsit te asteapta si pe tine, întelepteste-te si teme-te vazând sfârsitul celuilalt, taie toata lenevirea, cerceteaza-ti faptele, îndreapta-ti greselile, prefa-te cu prefacerea cea buna.

„Prin asta ne deosebim de necredinciosi: ca judecam altfel lucrurile”. Necredinciosul cauta spre cer si i se închina, ca îl socoate Dumnezeu; cauta spre pamânt si îl cinsteste si e vrajit de cele ce cad sub simturi (Si în ziua de astazi o buna parte din ecologisti au atitudine de adorare a naturii, cu nuanta panteista).

Noi însa nu suntem asa, ci cautam spre cer si ne minunam de Cel care l-a facut pe el fiindca nu îl socotim dumnezeu, ci lucru al lui Dumnezeu. Privesc zidirea întreaga, si prin ea sunt calauzit la Ziditor. Necredinciosul vede bogatie, si casca gura cu mirare; o vad si eu si ma umfla râsul. El vede saracie, si se întristeaza; o vad si eu, si ma veselesc, într-un fel vad eu lucrurile, si-ntr-altul le vede el. La fel si în privinta mortii.

El priveste un mort si îl socoate a fi mort, privesc si eu un mort, si în loc de moarte vad somn. Si precum în privinta slovelor cu aceiasi ochi le privim câti stim citi si câti nu, dar nu cu aceeasi întelegere – caci nestiutorii de carte le socot niste semne oarecare, iar stiutorii citesc cu mult mestesug întelesul cuprins în ele – asa si în privinta lucrurilor cu acelasi ochi privim cele ce se petrec, dar nu cu aceeasi întelegere si cu aceeasi socotinta. Si atunci, deosebindu-ne de ei în toate celelalte, ne vom potrivi lor în parerile despre moarte?
29  Sublinierea apartine traducatorului.

3. Gândeste-te la cine a plecat raposatul, si afla mângâiere: s-a dus acolo unde este Pavel, unde e Petru, unde e toata ceata sfintilor; gândeste-te cum va învia, cu câta slava si stralucire; gândeste-te ca plângând si tânguindu-te nu vei putea sa îndrepti cu tânguirile ceea ce s-a întâmplat, iar pe tine însuti te vei vatama cât se poate de rau; gândeste-te cui urmezi facând asta, si fugi de partasia pacatului. Pe cine – dar –  urmezi si cui râvnesti?

Necredinciosilor, celor ce n-au nadejde, precum a zis si Pavel: „Ca sa nu va întristati, precum ceilalti, care nu au nadejde”. Si ia aminte cu câta acrivie [exactitate] a vorbit – ca nu a zis: „care nu au nadejdea învierii”, ci doar „care nu au nadejde”. Ca cel ce nu are nadejdea judecatii de dincolo n-are nici o nadejde, nici nu stie ca este Dumnezeu, nici ca El Se îngrijeste de cele ale acestei vieti, nici ca toate se petrec sub ochiul unei dreptati Dumnezeiesti; iar cel ce nu cunoaste acestea, nici nu le ia în socoteala, este mai dobitoc [irational] decât orisice fiara si a izgonit din suftetul sau si legi si judecati si rânduieli – pe scurt, toate bunatatile. Ca cel ce nu asteapta sa dea socoteala de cele faptuite de toata fapta buna se departeaza si toata rautatea o îmbratiseaza.

Având în minte aceste lucruri, precum si nebunia si vatamarea de minte a pagânilor, carora ne facem partasi prin bocete, sa fugim de împreuna-glasuirea cu ei. Pavel a pomenit de ei tocmai ca, gândindu-te la necinstea în care cazi, sa te trezesti din împreuna-glasuirea cu ei si sa te întorci la nobletea care îti este proprie. Si nu numai aici, ci în multe locuri si mereu face aceasta fericitul Pavel, fiindca atunci când vrea sa ne abata de la pacate arata cui ne facem partasi prin pacate, ca îngretosându-te de aceia31 sa fugi de partasia cu ei.

De pilda, scriind Tesalonicenilor spune precum urmeaza: „Fiecare din voi sa-si stapâneasca vasul sau întru sfintenie si cinste, nu întru patima de pofta precum neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 4-5). Si iarasi: „Nu umblati precum umbla neamurile întru desertaciunea mintii lor” (Efeseni 4, 17). La fel si aici: „Nu voiesc sa fiti întru nestiinta, fratilor, cu privire la cei adormiti, ca sa nu va întristati ca si ceilalti, care nu au nadejde” – fiindca nu firea lucrurilor, ci voia noastra este cea care ne întristeaza; nu moartea celui dus, ci neputinta celor care se tânguiesc.

Iar pe cel credincios nimic din cele de aici nu va putea sa-l întristeze, ci el se deosebeste de pagâni si aici, înainte de bunatatile viitoare, nu mici bunatati câstigând din filosofia cea dupa Hristos si culegând de aici roada unei foarte mari veselii si a unei bucurii neîncetate. De aceea zice si Pavel: Bucurati-va pururea întru Domnul, si iarasi zic: bucurati-va (Filipeni 4, 4). Asa încât si înainte de înviere nu mica este plata pe care am primit-o: a nu fi doborâti de nici unul din necazurile ce ni se întâmpla, ci a ne bucura de multa mângâiere prin nadejdea celor ce au sa vina.

31 Mai exact: „de calitatea persoanelor” (carora ne facem partasi prin pacate).

Asadar, în vreme ce noi câstigam din amândoua partile, necredinciosul se pagubeste din amândoua partile: atât fiind pedepsit mai târziu(32 în viata viitoare) (fiindca nu crede în înviere), cât si deznadajduind în necazurile de aici (fiindca nu asteapta nimica bun dupa acestea).

Prin urmare, trebuie sa multumim lui Dumnezeu nu numai pentru înviere, ci si pentru nadejdea învierii, ce poate mângâia sufletul îndurerat si-l poate încredinta ca trebuie sa îndrazneasca în privinta celor dusi, caci vor învia iarasi si vor fi împreuna cu noi. Ca daca este sa ne îndureram si sa ne tânguim, apoi pentru cei care traiesc în pacate trebuie sa ne doara si sa ne tânguim, nu pentru cei ce au plecat cu viata îmbunatatita.

Asa face si Pavel – caci scriind corintenilor zice: „Nu cumva, daca voi veni iarasi, sa ma smereasca Dumnezeu si voi plânge pe multi”. Nu vorbeste de morti, ci de cei „care au pacatuit mai înainte si nu s-au pocait de curvia,  necuratia si spurcaciunea pe care au facut-„o (II Corinteni 12, 21). Acestia trebuie plânsi. In acelasi chip îndeamna si altul, zicând: „Plângi pentru mort, ca i-a lipsit lumina; si pentru cel nebun plângi, ca i-a lipsit întelegerea. Plângi putin pentru mort, ca s-a odihnit; iar viata nebunului este mai rea decât moartea” (Sirah 22, 9-10). Iar daca cel lipsit de minte este vrednic a fi jelit mereu, cu mult mai mult cel desert de dreptate si cazut din nadejdea cea dupa Dumnezeu.

Prin urmare, pe acestia sa-i jelim noi, ca aceasta e tânguirea cea cu folos, într-adevar, de multe ori s-a întâmplat sa ne îndreptam jelind pe unii ca acestia; iar în ce-i priveste pe cei dusi, tânguirea este un lucru nefolositor si vatamator în acelasi timp. Deci, sa nu rasturnam rânduiala, ci sa jelim numai pacatul; iar în ce priveste toate celelalte – fie saracie, fie boala, fie moarte la vârsta tânara, fie împilare, fie pâra mincinoasa, fie oricare altul dintre relele omenesti – toate sa le ducem cu vitejie, ca necazurile acestea ni se fac temei de mai multe cununi, de vom avea trezvie.

4. „Dar cum sa nu ma întristez, de vreme ce om sunt ?” însa eu, dimpotriva, zic: cum este cu putinta sa te întristezi, de vreme ce esti om, cinstit cu întelegere si gândire si cu nadejdile celor viitoare? „Dar cine n-a fost coplesit de suferinta asta?” Multi si în multe locuri, atât în vremea noastra cât si în cea strabuna. Iata, asculta ce a zis Iov atunci când i-a raposat toata ceata odraslelor: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum a voit Domnul, asa s-a si facut” (1, 21).

Merita sa ne minunam de cuvintele acestea la simpla auzire; iar daca le vei cerceta cu de-amanuntul, mai deslusit vei vedea minunea. Caci ia gândeste-te: nu jumatate din copii i-a luat diavolul, lasându-i cealalta jumatate; nu i-a luat cea mai mare parte din ei si i-a lasat macar putini ci a cules toata roada iar pomul nu l-a doborât; a tulburat toata marea cu valurile, iar luntrea nu a scufundat-o; si-a cheltuit toata puterea, dar turnul nu l-a clatinat. Dimpotriva, izbit din toate partile, ramânea neclintit si nori de sageti veneau asupra lui fara a-l rani; erau trimise, dar nu îl strapungeau.

Gândeste-te ce înseamna sa vezi pierind atâtia copii, fiindca toate împrejurarile erau dureroase. Si ca îi fusesera rapiti toti si ca pierisera deodata, într-o singura zi si ca erau în floarea vârstei si ca dovedisera multa îmbunatatire si ca viata le fusese curmata de asemenea urgie si ca dupa atâtea alte lovituri aceasta venise cea din urma si ca Iov era un tata iubitor si ca cei dusi îi erau dragi.

Ca de ar fi pierdut odrasle rele s-ar fi îndurerat dar nu atât de mult, caci rautatea celor raposati nu îngaduie durerii sa se înteteasca; dar când sunt îmbunatatiti, atunci rana nu se închide, pomenirea lor e nestearsa, necazul nu cunoaste alinare, îndoita fiind durerea, atât de pe urma firii cât si de pe urma faptei bune a celor raposati. Iar ca erau îmbunatatiti asta se vede din urmatorul fapt: tatal lor le purta multa grija si sculându-se aducea jertfe pentru ei din teama de pacatele lor cele nestiute si decât asta nimic nu îi era mai însemnat; iar asta arata nu doar viata cea îmbunatatita a fiilor ci si iubirea tatalui.

Asadar, daca Iov era parinte si înca unui atât de iubitor, ce arata nu numai dragostea cea din fire ci si pe cea din cucernicie. Cei raposati erau înca si atât de îmbunatatiti, înseamna ca întreit i-a fost focul necazului. Pe de alta parte, când odraslele sunt rapite doar în parte, suferinta cunoaste oarecare mângâiere fiindca cele ramase alina durerea pentru cele raposate; dar când moare întreaga ceata, spre cine  putea sa caute parintele cu multi copii, ajungând deodata fara copii? Pe lânga acestea, poate fi aratata si o a cincea rana.

Care este aceasta? Faptul ca au fost rapiti toti copiii pe neasteptate: ca daca atunci când mor unii în trei sau in cinci zile, toate femeile si toti apropiatii se tânguie în primul rând pentru ca cel ce s-a savârsit a fost luat de la ei degrab si fara veste, cu cât mai mult nu era sa se întristeze Iov, care nu în trei zile, sau în doua, sau într-una, ci într-un ceas a fost vaduvit de ei în asemenea chip?

Ca necazul la care te astepti, chiar de ar fi tare nesuferit, se usureaza prin aceea ca ai ragazul sa te obisnuiesti cu gândul lui; dar cel care se întâmpla pe neasteptate si fara veste e de neîndurat. Când la ceva ce e în sine o nenorocire se adauga si faptul  se întâmpla pe neasteptate, gândeste-te cât de anevoie este de suferit: e ceva dincolo de cuvinte! Vrei sa auzi si o a sasea rana? I-a pierdut pe toti fiind ei în floarea vârstei. Stiti cât de mult dor mortile timpurii  si cât înmultesc ele jalea;  iar moartea aceasta nu doar ca a fost timpurie ci si naprasnica -iata a saptea rana: ca Iov nu i-a vazut dându-si duhul în pat ci îngropati sub darâmaturile casei.

Gândeste-te, dar, cum îi era ca sapând în mormanul de ruine sa scoata când o piatra, când un madular de odrasla si sa vada ba o mâna înca tinând paharul, ba alta mâna pe farfurie si trupul copilului stâlcit, cu nasul sfarâmat, capul strivit, ochii scursi, creierii împrastiati – într-un cuvânt cu toata înfatisarea slutita încât din pricina multimii ranilor parintele nu putea sa recunoasca chipurile iubite.

Va tulburati si plângeti auzind asta: gânditi-va, atunci ce simtea el vazând acestea. Ca daca noi, dupa atâta vreme, nu putem îndura fara sa plângem povestirea acelei nenorociri, fiind vorba înca si de necaz strain, ce simtea acel om de diamant care o vedea cu ochii sai si filosofa în nenorociri nu straine, ci ale sale. Ca nu s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu, nici n-a grait vreunele ca acestea: „Ce înseamna asta?Asa sunt rasplatit pentru binefacerile mele? De asta mi-am deschis casa strainilor ca sa o vad facându-se mormânt copiilor? Pentru asta am aratat în privinta lor toata fapta buna, ca sa sufere asemenea moarte?”

Nimic de acest fel n-a zis, nici n-a gândit ci a rabdat toate cu vitejie cu toate ca ramasese lipsit de ei dupa ce le purtase atât de grija. Ca precum un faurar de statui iscusit, lucrând [modelând] statui din aur le înfrumuseteaza cu multa migala, asa si el facea cu sufletele lor, slefuindu-le si împodobindu-le. Si precum un lucrator de pamânt harnic petrece mereu udând, îngradind, împrejmuind, în tot felul îngrijind tulpini de finici ori de maslini, asijderea si Iov nu înceta crescând sufletul fiecaruia, ca pe un maslin roditor, spre mai multa sporire în fapta buna. Dar a vazut tulpinile smulse de duhul rau si întinse pe pamânt si suferind un sfârsit jalnic – si n-a grait nimic de hula, ba a si multumit lui Dumnezeu, facând rana de moarte diavolului.

5. Iar de vei zice ca Iov a avut multi fii, iar altii pierd de multe ori pe cel unul nascut al lor si nu poate fi vorba de aceeasi jale – bine zici; o sa îti spun si eu ca nu poate fi vorba de aceeasi jale ci cu mult mai mare este jalea lui Iov: ca ce folos a avut de multimea odraslelor? Mai vadit i-a facut necazul si mai amara durerea faptul ca a primit rana în mai multe trupuri. Iar daca vrei sa vezi si un alt sfânt care n-a avut decât un fiu unul-nascut si care a vadit aceeasi barbatie (sau poate chiar mai mare), adu-ti aminte de patriarhul Avraam care nu l-a vazut pe Isaac murind, însa – lucru mult mai amar si mai dureros – a primit porunca sa-l junghie chiar el. Si nu s-a împotrivit poruncii, nici nu s-a razvratit, nici n-a grait vreun lucru cum ar fi: „Pentru ce m-ai facut parinte? Ca sa faci din mine ucigas de prunc? Mai bine era sa nu mi-l fi dat de la început decât, dupa ce mi l-ai dat, sa ma lipsesti de el în asa chip. Vrei sa mi-l iei? De ce îmi poruncesti mie sa-l junghi! si sa-mi spurc dreapta? Oare nu mi-ai fagaduit ca din acest copil vei umple lumea de urmasii mei? Si atunci, cum vei da roadele dupa ce smulgi radacina?

Cum îmi fagaduiesti urmasi poruncindu-mi sa-mi junghii fiul? Cine a mai vazut, cine a mai auzit asa ceva? Am fost înselat, am fost amagit”. Nimic de acest fel n-a zis, n-a cugetat, n-a raspuns împotriva Poruncitorului, n-a cautat dezvinovatiri ca sa nu împlineasca porunca, ci auzind: „Ia pe fiul tau cel iubit, pe Isaac, pe care l-ai iubit, si adu-l jertfa pe un munte, pe care ti-l voi spune Eu” (Facere 22, 2), cu atâta râvna a împlinit porunca încît a facut chiar mai mult decât ceea ce i se poruncise. Ca si de femeie a tainuit lucrul si de robi s-a ascuns, lasându-i la poala muntelui si s-a suit luând doar jertfa. Asadar, nu în sila ci cu multa râvna a facut ce i se poruncise.

Gândeste-te dar cum îi venea sa vorbeasca cu fiul lui fiind ei singur si nimeni de fata – împrejurare în care rarunchii se aprind mai tare si dragostea se face mai puternica – si asta nu o zi sau doua ci vreme de mai multe zile. Ca a împlini grabnic porunca este lucru mare si minunat, dar nu asa de minunat ca fiind chinuit si pus la încercare vreme de mai multe zile, sufletul lui sa nu vadeasca vreo omeneasca slabiciune fata de copil. Dumnezeu i-a marit lupta si i-a prelungit alergarea tocmai ca sa se arate mai bine luptatorul; ca era luptator adevarat, luptându-se nu cu om ci cu însasi tirania firii. Ce cuvânt va putea zugravi barbatia lui? A suit copilul, l-a legat, l-a pus pe lemne, a înhatat sabia, era pe cale sa dea lovitura.

Cum sa spun si în ce fel, nu stiu; numai el stie, cel care a facut acestea; ca nici un cuvânt nu va putea sa înfatiseze cum nu i-a amortit mâna, cum n-a ramas fara putere, cum nu l-a zapacit vederea cea iubita a fiului. Se cuvine aici a ne minuna si de Isaac, ca precum Avraam lui Dumnezeu si acesta s-a supus tatalui; precum Avraam, poruncind Dumnezeu sa-si jertfeasca fiul, n-a cautat dezvinovatiri ca sa nu o faca, asa si el, legat fiind de tatal sau si suit pe altar, nu a zis: „Pentru ce faci acestea?” ci s-a supus mâinii parintesti. Si putea fi vazut acelasi om tata si jertfitor deodata facându-se si jertfa fara sânge aducându-se, ardere de tot fara foc, chip al mortii si al învierii pe altar facându-se; ca l-a junghiat pe fiu si totodata nu l-a junghiat; nu l-a junghiat cu mâna, l-a junghiat cu râvna. Fiindca si Dumnezeu a dat porunca nu ca sa vada varsare de sânge ci ca sa îti arate pilda de sloboda alegere a voii si pe acel viteaz sa-l faca vestit în mijlocul întregii lumi si sa dea învatatura întregii viitorimi ca trebuie sa dam întâietate poruncilor lui Dumnezeu în fata copiilor si a firii si a tuturor celor ce sunt si chiar a sufletului. Se pogoara deci, avându-l pe Isaac ca martor viu.

Si atunci ce iertare vom avea, spune-mi, ce dezvinovatire de vreme ce îl vedem pe acest viteaz plecându-se lui Dumnezeu cu atâta râvna si facând în toate voia Lui, în timp ce noi ne razvratim? Sa nu-mi vorbesti de jale, nici de necazul cel nesuferit ci uita-mi-te ca era mai presus si decât jalea cea amara. Porunca era în stare sa-i tulbure gândul si sa-l arunce în nedumerire si sa îi zdruncine credinta în fagaduintele din trecut; caci care dintre oamenii obisnuiti n-ar fi socotit înselare cele spuse cu privire la multimea urmasilor pe care îi fagaduise Dumnezeu? Dar Avraam nu.

Si de Iov se cade sa ne minunam [sa-l admiram] pentru filosofia aratata în nenorocire nu mai putin, ba chiar mai mult; ca dupa atâta îmbunatatire, dupa milostenie si dovezi ale iubirii de oameni, neavând nici un lucru rau pe constiinta sa ori pe a odraslelor sale, vazând pricina de jale noua si nemaipomenita, cum nu s-a întâmplat nici celor ce cutezasera cele mai mari ticalosii, nu a simtit ca oamenii obisnuiti; nu a socotit nici ca ar fi nefolositoare fapta buna, nici ca ar fi gândit rau în trecut.

Asa încât trebuie nu numai sa ne minunam de ei [sa-i admiram] ci si sa râvnim a le urma îmbunatatirea. Si sa nu spuna cineva ca aceia erau oameni neobisnuiti. Da, erau neobisnuiti si mari; dar noua ni se cere acum mai multa filosofic decât acelora si decât tuturor celor ce au trait în vremea Legamântului celui Vechi, ca zice Domnul: „daca nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decât a carturarilor si fariseilor, nu veti intra întru împaratia Cerurilor” (Matei 5, 20).

Asadar, din toate partile dobândind temeiuri de întreaga întelepciune si adunând cele spuse de mine atât despre înviere cât si cu privire la acesti sfinti, neîncetat sa ne „descântam” cu ele sufletele -nu doar în vremea tânguirii ci si atunci când suntem slobozi de durere. Si eu, cu toate ca nu-i nimeni cazut în descurajare, am vorbit despre aceste lucruri anume ca daca vom cadea într-un asemenea necaz sa avem parte, amintindu-ne de cele spuse acum, de îndestula mângâiere. Ca si ostasii se îndeletnicesc în timp de pace cu mestesugul razboiului ca atunci când va veni lupta sa îsi arate îndemânarea dobândita în vreme de pace acolo unde este nevoie de ea.

Si noi sa ne gatim deci arme si doctorii în vremea pacii, asa încât daca se va scula vreodata asupra noastra razboi de patimi dobitocesti [irationale] (fie de tânguire, fie de durere, fie de altceva asemenea), bine fiind înarmati si îngraditi din toate partile sa abatem cu multa iscusinta navalirile celui rau, îm-prejmuindu-ne din toate partile cu zid de aparare si prin cugetari drepte si prin hotarârile lui Dumnezeu si prin pildele barbatilor îmbunatatiti si în orice alt chip cuviincios. Ca astfel vom putea si viata de aici sa ne-o petrecem cu buna inima si de împaratia Cerurilor sa avem parte, în Hristos Iisus, a Caruia este Slava si cinstea, dimpreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Despre binefacerea către cei săraci

Cuvânt la Duminica a 29-a după cincizecime

„ Milă îmi este de popor”
(Marc. VIII, 2)

Despre binefacerea către cei săraci

A nu da săracilor din averea ta, este a prăda. Poate că vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi, nu este proprietatea noastră, ci a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip a primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom dobândi prin aceasta mare binecuvântare; si de aceea ţi-a dat ţie Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe si la alte molesiri, ci ca să împărţi la cei lipsiţi.

Precum un administrator de bani împărăteşti, se pedepseşte şi se depărtează, dacă el nu dă acelor trimişi la dânsul, si încă întrebuinţează o parte din ei pentru desfătarea sa; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi celor lipsiţi.

Dacă el întrebuinţează pentru sine mai mult decât este de trebuinţă, El va trebui să dea în cealaltă lume cea mai aspră socoteală. Căci bogăţiile lui nu sunt ale sale, ci ale soţilor săi. De aceea să cruţăm aceste bunuri, ca străine, pentru ca tocmai prin aceasta ele să fie ale noastre!

Dar cum putem noi să le cruţăm ca pe o avere străină? Când noi nu le întrebuinţăm la lucruri de prisos, şi nu numai pentru noi înşine, ci împărţim din ele şi prin mâinile celor săraci. Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât neapărat, vei da seama despre comorile, ce ţi s-au încredinţat. Una ca aceasta se întâmplă şi în palatele Domnitorilor. Mulţi dintre dânşii a încredinţat vistieriile şi veniturile lor la nişte anumiţi dregători şi administratori, dar precum aceştia păzesc cele încredinţate lor şi nu le întrebuinţează rău, ci împart acelora, cărora Domnul porunceşte să le dea, si la timpul, când el porunceşte; aşa fa şi tu. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi numai pentru tine, ci pentru ca să economiseşti şi pentru binele altora.

Deci dupa ce am văzut, că cel ce nu dă săracilor săvârşeşte un jaf asupra lor, şi le opreşte ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru dânşii, sa socotim, ca nimeni să nu fie neîmpărtăşit din binefacerile noastre.

Pentru ce oare, socotiţi voi, că Lazăr, precum spune Sf Scriptură, fu aşezat tocmai în sânul lui Avraam, şi nu în al altui drept? Pentru aceea, că Avraam era aşa de ospitalier, încât el însuşi invita pe străini şi-i aducea în casa sa.

Bogatul cel îmbuibat în toate zilele trecea pe lângă Lazăr cel sărac, si nu se îngrijea de dânsul. Nu aşa făcea patriarhul, ci tocmai dimpotrivă. El şedea înainte uşii şi primea deopotrivă pe toţi trecătorii. Precum pescarul, care aruncă mreaja în mare, de regulă, scoate numai peşte, insă uneori incă şi aur şi mărgăritare, aşa şi Avraam. El voia să prindă oameni, şi odată a prins încă şi îngeri, şi încă fără a-i cunoaşte.

Incă şi Pavel vorbeşte de aceasta, plin de mirare, şi dă sfatul asta: „iubirea de străini să nu o uitaţi, că prin aceasta oarecare neştiind au primit oaspeţi pe îngeri” (Evr. XIII, 2). El zice foarte frumos: „fără ştirea lor;” căci dacă Avraam ar fi cunoscut pe îngeri, şi de aceea i-ar fi primit cu o atât de multă bunăvoinţă, el n-ar fi făcut vreun lucru mare.

Când tu primeşti cu priinţă pe un Domn însemnat, nu ai făcut nimic deosebit, căci însemnătatea Oaspetelui adeseori sileşte si pe cei neospitalieri a fi politicosi şi darnici.

Dimpotrivă, este ceva foarte mare, cand noi primim cu multa bunavointa pe oamenii nebagati in seamă si neinsemnati.

De aceea Hristos lăudând pe aceia, care fac aşa, a rostit aceste cuvinte: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, mie ati făcut” (Mat. XXV, 40).

Şi iarăşi: „nu este voia Tatălui vostru, ca să piară unul dintre aceşti mici” (Mat. XVIII, 14).

Şi iarăşi: „Oricine va sminti pe unul dintre aceşti mici, mai de folos i-ar fi lui, ca să spânzure o piatră de moară la grumazul lui, şi să se înnece in adâncul mării” (Mat. XVIII, 6).

Şi pretutindeni mult vorbeşte Domnul despre cei mici şi neînsemnaţi.

Avraam conformându-se cu aceasta, nu întreabă pe trecători, cine şi de unde sunt, precum noi acum adeseori obişnuim a face, ci primea la sine simplu pe toţi trecători.

Adică cel ce voieşte a face o faptă a iubirii de oameni, nu trebuie sa ceară socoteala celui nevoiaş despre întreaga sa viaţă, ci numai să ajute sărăciei lui şi să împace trebuinţa lui.

Săracul are un singur mijlocitor, şi aceasta este sărăcia şi trebuinţa lui de ajutor; şi de aceea tu nu trebuie să-i întrebi despre nimic mai departe.

Şi chiar de ar fi el păcătosul cel mai mare, dar suferă lipsa de hrană cea neapărată, noi totuşi trebuie să potolim foamea lui.

Asa ne-a poruncit si Hristos să facem, când zice: „Să fiţi asemenea Tatălui vostru celui din cer, care răsare soarele său peste cei răi si peste cei bunj, şi plouă peste cei drepţi si peste cei nedrepţi” (Mat. V, 45).

Cel milostiv este un liman pentru cei ce suferă nevoi; dar limanul primeşte fără deosebire pe toţi aceia, ale căror corăbii s-au sfărâmat şi îi scapă din primejdie.

Fie aceia drepţi sau nedrepţi, sau orice alta, îndată ce ei sunt în primejdie, limanul îi primeşte în sânul său cel mântuitor.

Deci când tu vezi pe pământ pe un om, care din pricina sărăciei a ajuns în soarta celui cu corabia sfărâmată, atunci nu te face judecătorul lui, şi nu cere la dânsul socoteală, ci mântuieşte-l de nenorocirea lui.

De ce vrei tu să-ţi faci o îndeletnicire netrebuitoare? Dumnezeu Insuşi a ridicat de la tine această grijă si trudă prisoselnică.

Cât de spornici la întrebări, şi cât de aspri ar fi mulţi oameni, dacă Dumnezeu, ar fi poruncit, ca noi să cercetăm cu deamănuntul viaţa fiecăruia dintre cei nevoiaşi, şi mai întâi să ne informăm despre istoria nenorocirii lui, si să cunoaştem cu deamănuntul toate faptele lui, şi abia atunci să ne milostivim asupra lui?

Acum noi însă suntem scutiţi de toată această greutate. Pentru ce voieşti să-ţi faci o osteneală de prisos? Altceva este judecătorul, altceva milostivul.

Cuvântul milostivire arată în sine, că noi trebuie să fim binefăcatori si catre aceia care nu merită.

La aceasta ne îndeamnă şi Pavel, când zice: „să facem bine către toţi şi mai vârtos către cei de o credinţă cu noi”(Gal. VI, 10).

De mare însemnătate sunt încă si următoarele: Dacă noi cu atâta amănunţime si cu atâta îngrijire vom cerceta nevrednicia celor săraci, atunci si cei vrednici nu se vor apropia de noi; când dimpotrivă noi dăm şi celor nevrednici, atunci cu atâta mai sigur vor primi de la noi şi cei vrednici, şi între dânşii mulţi sunt aşa de vrednici de milă, încât meritul lor va ţine cumpăna dreaptă cu nevrednicia celorlalţi.

Aşa era şi la fericitul Avraam. El nu făcea nici o cercetare supărăcioasă celor ce avea nevoie de ajutor, şi de aceea a găzduit oarecând pe îngeri. Să urmăm şi noi lui, precum şi urmaşului său lui Iov. Incă şi acesta râvnea strămoşului său în binefacere şi în mărimea de suflet, şi pentru aceea zicea: „Uşa mea la tot cel ce venea se deschidea” (Iov. XXXI, 32); aşa dar nu se deschidea unuia, iar altuia se închidea, ci tuturor sta deschisă fără deosebire.

Să facem şi noi aşa, iubiţilor, rogu-vă, şi să nu mai întrebăm pe cei ce au trebuinţă de ajutor, de sunt ei cu totul nevoiaşi; căci pentru ca să fie cineva vrednic de milostenie, nu are trebuinţă de altă, decât ca să fie sărac, şi dacă cel ce caută ajutor este sărac, noi nu avem trebuinţă a mai cerceta altceva.

Noi dăm milostenie sărăciei omului, nu năravurilor sale, ne e milă de dânsul nu pentru preferinţa lui, ci pentru nenorocirea lui, pentru ca şi noi oarecând să dobândim multă milostivire de la Dumnezeu, deşi suntem nevrednici, a fi părtaşi harului Său. Iar dacă noi cercetăm şi ispitim, cu atâta isteţime nevrednicia celor deopotrivă cu noi, slugi, apoi şi Dumnezeu va face aceasta cu noi, – şi atunci vai nouă! „Căci precum voi judecaţi, aşa vă veţi judeca” (Mat. VII,2).

din „Predici la duminici si sarbatori

Mie Mi-ati facut

(MATEI 25)

Nu primesti pe strain, ci pe Hristos.
Nu dai saracului ci lui Hristos.
Daca nu le faci acestea ca pentru El, nici nu le mai face.
Saracii sunt doftorii ranelor noastre.

Daca tu primesti pe strain ca pe Hristos, de nimic nu te vei rusina ci înca mândreste-te pentru aceasta; iara daca nu-l primesti ca pe Hristos, nici nu-l primi. „Cel ce va primeste pe voi, zice, pre Mine însa Ma primeste” (Mat.10, 40). Daca nu-l primesti astfel, nici plata nu vei avea.

Avraam a primit pe niste oameni calatori, dupa cum credea el, si nu toate îngaduia slugilor, ci si femeii sale a poruncit ca sa framânte faina, desi avea trei sute optsprezece slugi printre cari desigur ca erau si femei: a voit ca rasplata sa o aiba întreaga a cu femeia sa, nu numai în cheltueli ci si în slujba.

Chiar daca dai milostenie saracilor, sa nu iai ca o înjosire de a le da prin tine însuti, caci nu dai saracilor, ci lui Hristos.

Dara atunci cine ar fi atât de ticalos, încât sa ia ca o înjosire de a întinde mâna (de a da ajutorul) lui Hristos?

Aceasta este ospitalitate adevarata, de a face asa ca pentru Dumnezeu.

Dara daca tu poruncesti cu trufie a i se da milostenie, ca si cum ai porunci sa te bucuri de întaetate pâna si aici, apoi aceasta nu este iubire si îngrijire de straini. Strainul are nevoe de multa îngrijire, si deci este de dorit ca chiar si dupa atâtea îngrijiri tu sa nu te rusinezi.

Si fiindca faptul de a cere milostenie este de asa natura, încât cel ce are nevoe de ajutorul altora sa se rusineze, apoi tu prin marea îngrijire si mângaere ce-i vei da trebue a-i alunga rusinea, si a-i arata cu cuvântul si cu fapta, ca cel ce face bine nu esti tu, ci înca însuti tu esti care suferi, în cazul de fata mai mult tie ti se face bine, decât aceluia. Astfel ca prin buna intentiune ce o ai catre dânsul., îi covârsasti rusinea ce o avea mai inainte „Pre datatorul de buna voe îl iubeste Dumnezeu” (II Cor. 9,7).

Tu mai cu seama datoresti multamiri saracului, prin faptul ca vei lua plata.

Daca n’ar fi saraci, cele mai multe le-am din pacate nu le-am putea taia; asa ca saracii sunt doftorii ranelor tale iar doftoriile ce ti-le prezinta sunt chiar mânele lor.

Nu atât aduce vindeca doftorul când întinde mâna si da bolnavului doftoria, pe cât aduce saracul, caci când el întinde mâna si primeste dela tine milostenia, este buretele, asa zicând, care sterge pacatele tale.

Ai dat argintul din punga ta, dara odata cu el a esit si pacatele ce le aveai.

Astfel sunt si Preotii, dupa cum si zice: „Pacatele poporului meu vor mânca” (Osie 4,8).

Asa ca tu mai mult iai decât dai, mai mult bine ti se face tie, decât ai facut tu.

Împrumuti pe Dumnezeu, iara nu pre oameni; îti sporesti bogatia, iara nu o împutinezi, si o vei împutina atunci când tu nu vei da.

Nu umbla dupa cei ce sunt în îmbelsugare, ci dupa cei strâmtorati, dupa cei necunoscuti, cari sunt streini pentru cei mai multi, „Întrucât, zice, ati facut unuia dintr-acesti frati ai mei mai mici, mie ati facut” (Mat. 25. 40).

Nu da altor persoane ca sa împarta milostenia ta la saraci, ci tu fa acea slujba ca astfeli sa iai plata nu numai pentru ca ai cheltuit, ci si pentruca ai slujit.

Da cu mânile tale, deci, tu singur samana ogorul. Aici nu este nevoe de-a înfige plugul în pamânt nici de-a înjuga bou, nici de-a astepta timpul prielnic, nici de-a astupa mai întâi pamântul de cioate, si nici de a te lupta cu frigul, de vreme ce aceasta samânta, sau mai bine zis aceasta samanare este scutita de orica lucrare de felul acela.

Caci tu sameni în ceriu unde nu este frig, nici iarna si nici altceva de acest fel. Sameni în suflete, unde nimeni nu poate lua ceia ce ai samanat, ci se pastreaza acolo cu toata puterea, cu toata îngrijirea si cu toata bagarea de seama.

Samana tu singur. De ce te lipsesti pe tine însuti de plata?

Mare plata este, de a putea economisi si cele ale altora.

Plata nu este numai de a da ci si de a economisi bine cele date. De ce dara sa nu iai tot tu si aceasta plata?

Deci, fa-te econom al celor ce sunt ale tale iara la aceasta te hirotoniseste însa-si milostenia si frica de Dumnezeu. Faptul acesta izbaveste si de slava desarta, repauzea suflete, sfinteste si manile, si cugetul îl linisteste si filosofie te învata, si mai cu bunavointa te face: faptul acesta face ca tu sa tai binecuvântarile tuturor, si capul tau sa primeasca binecuvântarile vaduvelor si ale saracilor.

Cautati Imparatia lui Dumnezeu

(MATEI 6,  33)

Dispretuieste averile, de vrei sa ai averi,
fii sarac, de voiesti a te   îmbogati

Dumnezeu ni-a încredintat o taina  atât de mare , in timp ce noi nu-i încredintam   nici banii.

El ne spune: „Incredintati-le  acelea mie si nimeni nu le va rapi; nici molia nu le va roade, nici hotii nu le vor fura”, si ne fagaduieste insutit a ne da, si totusi nu ne convingem.

Desi noi nu luam nimic mai mult de la cei cari am depus banii nostri, decat ceea ce am fost depus, si inca atunci sa fim multumiti.

Chiar furul de ti-le-ar rapi aici, zice, pune-le in socotela mea; nu-ti voiu zice: le-a furat talharul , sau le-a ros moliile.

Insutit El da in schimb aici, iara acolo va da si vieata vesnica, si totusi nimeni nu pune spre depozitare.
„Dar , zici tu, tarziu imi va inapoua”. Apoi si aceasta ete un semn mare al darului sau celui nepovestit, de a nu rasplati aici in veata aceaasta trecatoare, – sau mai bine zis, chiar si aici rasplateste insutit.

Caci spune-mi: oare Pavel n’a lasat aici  cutitul lui de curelar?

Petru n’a lasat aici trestia si undita?

Matei n’a lasat vama?

Si oare nu li se deschidea lor întreaga lume mai mult chiar decât împaratilor ?

Oare nu puneau toti la picioarele lor averile ? Oare nu-i luau pe dânsii de Domni si stapânitori?

Oare nu încredintau in mânile apostolilor pana si sufletele lor ?

Oare nu cu totii atârnau de vointa acelora?

Oare nu chiar si pe dânsii se puneau în rândul   robilor lor?

Si oare acum chiar nu vedem noi petrecandu-se multe de acest feliu?

Dispretuieste, deci, averile, daca, voesti a avea averi: de voesti a te imbogati, fii sarac.

Caci asa sunt  faptele cele  minunate   ale   lui Dumnezeu: El nu voeste ca tu sa devii bogat numai prin propria ta osteneala, ci si prin harul Sau.

„Lasa-mi mie, zice, acestea; tu te îngrijeste de cele duhovnicesti, ca sa cunosti si puterea mea. Fugi de jugul si robia cea de la averi. Pâna când vei fi supus lor, sarac vei fi; iarasi când vei dispretui averile, vei fi de doua ori bogat: si ca îti vor curge averi, din toate partile, si ca nu vei avea nevoie de nimic din cele de care au nevoie cei multi.

Caci nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe.

Asa ca întrucât are nevoie de dânsele, întru nimic nu se deosebeste împaratul de sarac, fiindca saracia nimic alta nu este, decât de a avea nevoe de altii; – astfel ca si împaratul în privinta aceasta este sarac, fiindca are nevoie de cei stapâniti de dânsul.

Deci, daca voesti a te învrednici de cele din lume, cauta cerul; iar de voesti a te bucura si de cele de aici, dispretuiesti-le, „Cautati – zice – împaratiea lui Dumnezeu, si toate acestea se vor adauga voua” Mat. (6, 33).

De ce admiri pe cele mici?

De ce stai cu gura cascata la cele ce nu sunt vrednice de cuvânt ?

Pâna când vei fi sarac?

Pâna când cersetoriu ?

Cauta spre ceriu, gândeste-te la bogatia de acolo, bateti joc de aur, afla ca trebuinta lui este mica si nebagata în sama.

Multamirea de dânsul ramâne aici în aceasta lume trecatoare; si pe câta deosebire este între un fir de nasip, sau întreo picatura de apa si abizul cel fara sfârsit, pe atata este între vieata de aici si cea viitoare.

Aceasta nu este proprietate, ci numai întrebuintare; nu este ceva care sa o stapânesti pentru totdeauna, fiindca cum fi putea, fi, daca murind tu, de voe sau de nevoie alti vor lua toate, ale tale, si aceia iarasi vor lasa altora, si iarasi acestia vor da altora? Toti suntem straini iara stapanul casei este doara mai mult un chirias, fiindca murind el, chiriasul ramâne si se bucura de casa mai mult decât stapânul ei.

Sa facem, deci, cele ce sunt înauntrul nostru. Nu este cu putinta de a lua cu noi averile si a pleca de aici,  ci cu putinta este de a pleca cu milostenia, si mai drept vorbind,  de a o trimite dinainte acolo, ca sa ne pregateasca  salasuri in locasurile cele vesnice.

Se numesc bani, fiindca ne folosim de dânsii, iar nu pentru ca suntem stapani; întrebuintarea lor, sau folosinta lor o avem numai, nu însa si stapânirea.

Caci spune’mi te rog fiecare proprietate în parte, si fiecare ogor a câtor stapâni au fost pâna acum ? Si a câtor stapâni vor mai fi de acum înainte ?

Se vorbeste chiar si într’un proverb foarte întelept – caci noi nu  trebue a dispretui proverbele din  popor, daca  au în  ele ceva întelept: „ogorule, zice: al câtor stapâni si al câtor vei fi ? „Aceasta sa o vorbim si catre case. Numai virtutea obisnuieste a calatori impreuna cu  noi   acolo, numai  virtutea  trece în vieata cea de acolo.

Deci iubitilor sa stingem din noi pofta de bani, ca astfel sa aprindem pofta de cele de acolo. Nu pot ambele aceste doua iubiri sa stapâneasca sufletul omului, caci: „sau pe unul va urî, sau pre altul va iubi, sau de unul se va tinea si de altul nu va griji”. (Mat. 6, 24).

Omilia 7

Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt prilej de mare folos pentru noi. Că trebuie să dispreţuim toate ale vieţii de acum şi să ne alipim de cele duhovniceşti; că mare bine este rugăciunea şi milostenia. Către neofiţi

1. Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă (1) faţă de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul şi marea, ori a aprins soarele şi a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire şi ne-a pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea şi vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit şi moaştele sfinţilor mucenici. Iar El, primindu-le sufletele – căci zice [Scriptura]: „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnenzeu” (Inţ. Sol. 3, 1) – ne-a lăsat nouă până acum, ca mângâiere şi încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinţi, să ne ridicăm spre râvna şi imitarea [lor] şi văzându-le (2), să ne aducem aminte de faptele lor şi de răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte.

2. Mare folos avem de aici pentru sufletele noastre, dacă suntem treji3. Căci nici un cuvânt nu poate să ne înveţe, nici să ne ducă spre înţelepciune şi spre dispreţuirea celor din viaţa aceasta, cum pot pătimirile mucenicilor, vestind cu glas mai strălucitor decât al trâmbiţei şi arătând tuturor prin fapte mărimea răsplătirii pentru ostenelile de aici şi covârşirea darurilor primite4. Pe cât păleşte cuvântul înaintea faptei, pe atât şi cele spuse de noi pălesc în faţa învăţăturii acestor sfinţi.

3. Când vii aici, iubite, şi cugeti cu mintea că tot poporul acesta se avântă să alerge cu atâta râvnă ca să sărute pulberea [de pe mormânt] şi să primească binecuvântarea5 de aici, cum nu-ţi vei înălţa mintea şi nu vei râvni să arăţi acelaşi zel cu al mucenicului, încât şi tu însuţi să fii învrednicit de aceleaşi răsplătiri? Ia gândeşte-te, dacă se bucură aici de atâta cinste din partea noastră, a celor împreună robi cu ei, de câtă îndrăzneală se vor bucura din partea Stăpânului în Ziua cea înfricoşată, când vor lumina mai strălucitor decât razele soarelui?! „Căci atunci – zice – vor lumina drepţii ca soarele” (Mt 13, 43).

4. Ştiind marea lor îndrăzneală, către ei să alergăm pururea şi sa le primim ajutorul6. Căci dacă oamenii care au îndrăzneală la împăratul pământesc pot să-i folosească cu multe pe cei ce aleargă la ei, cu mult mai mult sfinţii aceştia care au dobândit îndrăzneală înaintea Împăratului ceresc, prin pătimirile lor, ne ajută nespus, numai să aducem şi noi ceva din partea noastră. Şi atunci poate să ne fie de folos mai cu seamă ajutorul lor, când nu suntem delăsători, ci ne preocupăm şi noi cu căldură, prin perseverenţă şi prin grija faţă de modul de viaţă, să atragem asupra-ne iubirea de oameni a Stăpânului.

5. Ca la nişte doctori duhovniceşti să alergăm fără încetare la aceştia. Căci pentru aceasta ne-a lăsat bunul Stăpân trupurile lor: ca, venind aici cu o bună dispoziţie a sufletului şi sărutându-le, să primim vindecarea deplină şi a neputinţelor sufleteşti şi a celor trupeşti. Căci dacă venim cu credinţă, fie de avem vreo patimă sufletească, fie trupească, ne întoarcem înapoi, după ce-am primit o vindecare pe măsură7.

6. În cazul pătimirilor trupeşti, adesea, poate că ne ducem departe ca să dăm de vreun medic şi cheltuim bani şi născocim multe altele care ar putea să-l convingă să-şi pună în joc toată ştiinţa şi să ne găsească alinare suferinţei. Aici, însă, nu avem nevoie de nimic din toate acestea: nu tu călătorii lungi, nu tu osteneală, nici consultaţii repetate, nici cheltuială a banilor, ci ajunge să aducem o credinţă sinceră, să vărsăm lacrimi fierbinţi împreunate cu trezvia sufletului8 şi pe dată găsim vindecare sufletului şi dobândim tămăduire trupului.

7. Ai văzut putere a doctorilor? Ai văzut nobleţe? Ai văzut meşteşug neînvins de boli? Căci, adeseori, în cazul pătimirilor trupeşti, îndărătnicia bolii a biruit meşteşugul doctorului. Aici, însă, nu se poate vedea vreodată aşa ceva, ci, dacă ne apropiem cu credinţă, îndată şi culegem folosul. Şi nu te minuna, iubite! Căci iubitorul de oameni Stăpân – fiindcă au răbdat toate pentru El şi pentru mărturisirea Lui, şi goi fiind, s-au împotrivit păcatului până la sânge – vrând şi prin aceasta să-i arate mai strălucitori şi să sporească mai mult cinstea lor, chiar în viaţa aceasta stricăcioasă, spre a lor cinstire împarte daruri cu prisosinţă celor ce se apropie cu credinţă.

8. Şi că nu sunt doar vorbe cele spuse de noi, stă mărturie cercarea faptelor. Şi ştiu că înşivă le veţi spune şi le veţi mărturisi. Căci ce femeie, fiindu-i soţul plecat şi necăjind-o suferinţa despărţirii, dacă a venit aici şi a adus prin sfinţii mucenici implorare Stăpânului tuturor, nu l-a întors mai repede din îndelungata călătorie? Iar alta, văzându-şi copilul în ghearele unei cumplite boli şi rupându-i-se inima, dacă a venit rugătoare aici şi, vărsând lacrimi fierbinţi, i-a îmboldit pe sfinţii aceştia, pe încununaţii lui Hristos, să mijlocească pentru ea, cum nu a încetat pe dată boala şi nu s-a însănătoşit cel aflat în neputinţă9?

9. Şi mulţi, încurcându-se în situaţii fără ieşire şi văzând primejdii grele atârnând asupra lor, au venit aici rugători, şi printr-o rugăciune încordată10 au scăpat de ispita tuturor acelor grozăvii. Dar ce vorbesc eu de boli trupeşti şi de situaţii fără ieşire? Mulţi posedaţi de diavol şi stăpâniţi de patimi sufleteşti, venind la aceşti doctori duhovniceşti, aducându-şi aminte de greşelile proprii şi dezvăluindu-şi prin cuvânt rănile lor, au primit de aici atâta mângâiere, că îndată şi-au venit în simţiri şi şi-au uşurat conştiinţa şi s-au întors acasă plini de totala încredinţare [a iertării lor].

10. Ca pe nişte izvoare duhovniceşti ce pot revărsa bogăţie de ape, aşa ne-a dăruit Dumnezeu mormintele sfinţilor mucenici. Şi precum izvoarele naturale dau din belşug apă tuturor celor care vor să scoată, şi cât este de mare găleata celui ce vrea [s-o umple], atâta şi scoate, la fel se întâmplă şi cu aceste izvoare duhovniceşti. Căci şi aceste izvoare sunt deschise tuturor şi nu fac nici o deosebire între persoane, ci fie de este bogat, fie sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie atât primeşte din aceste ape dumnezeieşti, câtă ardoare se preocupă să aducă11.

11. Ceea ce este acolo găleata pentru a scoate apă sunt aici mintea şi ardoarea aprinsă şi ruga cu trezvie. Cel ce se apropie astfel, îndată dobândeşte mii de bunătăţi: harul lui Dumnezeu în chip nevăzut îi uşurează conştiinţa, îi dă multă încredinţare12 şi îl pregăteşte să se desprindă de pământ şi să se avânte spre cer. Căci se poate, ca şi în trup fiind, să nu aibă nimic comun cu pământul, ci să-şi îndrepte dorinţa spre13 toate cele din cer şi să scruteze neîncetat cele de acolo.

12. De aceea şi Pavel a zis oamenilor legaţi de trup şi care-şi duceau viaţa în mijlocul lumii, îngrijindu-se de femei şi copii: „cele de sus cugetaţi-le” (Col 3, 1). Apoi, ca să învăţăm ce vrea să spună acest îndemn şi ce înseamnă „a cugeta la cele de sus”, a adăugat: „unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui” (Col 3, 2). Acelea – zice – vreau să le cugetaţi, care pot să vă mute gândul acolo, care vă înalţă din lucrurile pământeşti. „Căci şi cetatea voastră este în ceruri” (Fil 3, 20). Acolo v-aţi înscris – zice -acolo sârguiţi-vă să vă mutaţi toată mintea, şi acelea sfătuiţi-vă14 să le faceţi, care vor putea să vă facă vrednici de acea cetăţenie.

13. Şi ca să nu socotim că el a rânduit ceva cu neputinţă şi care să depăşească firea noastră, repetă îndemnul şi zice: „Cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ” (Col 3, 2). Ce vrea să ne înveţe? Nu pe acestea le cugetaţi – zice – care sunt vrednice de pământ! Dar care sunt cele vrednice de pământ? Cele care nu au nimic statornic, cele care mai înainte de a se arăta se risipesc, cele care nu au nici o temelie, nici ceva nemişcat, cele care se sfârşesc o dată cu viaţa aceasta, cele care mai înainte de a înflori se ofilesc, cele supuse stricăciunii. De acest fel sunt toate cele omeneşti, că-i spui bogăţie, putere, slavă, frumuseţe a trupului sau orice bunăstare în viaţa aceasta.

14. De aceea se şi folosesc de astfel de cuvinte, când zice „nu cele de pe pământ”, prin substantivul „pământ” vrând să ne arate nimicnicia lor. Aşadar, nu cugetaţi acestea – zice -, ci cele de sus. În locul celor de pe pământ, în locul celor ieftine şi trecătoare, cugetaţi cele de sus, cele din ceruri, cele nemişcate, cele care dăinuie în veac, cele ce se văd cu ochii credinţei, cele ce nu au sfârşit, cele care nu cunosc succesiunea13, cele care nu au hotar. Către acelea vreau să vă întoarceţi gândul pururea. Căci meditarea la acestea vă desprinde de pământ şi vă mută la cer.

15. De aceea şi Hristos a zis: „Unde este comoara omului, acolo este şi inima lui” (Mt 6, 21). Căci sufletul, când primeşte să cugete înlăuntrul minţii sale la acele negrăite bunătăţi, ca de nişte lanţuri se dezleagă de trup şi se înalţă, în fiecare zi zugrăvindu-şi16 bucuria acelora. Şi nu mai poate primi în gândul lui cele de pe pământ, ci pe toate ca pe vis şi umbră le trece cu vederea şi tot gândul lui tinde neîncetat într-acolo, numai pe acelea socotind să le vadă prin ochii credinţei şi în fiecare clipă arzând de nerăbdare să se împărtăşească de ele.

16. Să ascultăm de îndemnul acestui fericit şi minunat dascăl al lumii, de educatorul cel bun, de grădinarul sufletelor noastre, şi să cugetăm cele ce ne-a sfătuit. Căci astfel vom putea să ne bucurăm şi de cele de aici şi de cele din viaţa viitoare17. Dacă le căutăm pe acelea mai întâi, şi acestea ni se vor adăuga. Căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dumnezeu ne-a făgăduit că ne dă cu spor cele de aici. Aşadar, să nu le căutăm pe acestea mai întâi, ca nu cumva făcând împotriva îndemnului Stăpânului, să ne lipsim de amândouă. Căci Stăpânul nu aşteaptă undeva sus, ca noi să-I aducem aminte şi doar atunci să ne dea darurile din partea Lui. Ştie El de ce avem nevoie, mai înainte să-I cerem noi. Deci, dacă vede că ne sârguim pentru acelea, ne dăruieşte şi bucuria acelora şi ne oferă cu multă prisosinţă şi pe acestea [de aici], pe care a făgăduit să ni le reverse cu adaos. Să căutăm dar, vă rog, mai întâi cele duhovniceşti şi să cugetăm cele de sus, iar nu cele de pe pământ, ca să avem parte şi de acelea şi să ne bucurăm şi de acestea.

17. Fiindcă şi aceşti sfinţi mucenici – deoarece au cugetat cele de sus şi au dispreţuit cele de pe pământ şi le-au căutat pe acelea – au avut parte şi de acelea şi se bucură în fiecare zi şi de cinstea de aici, chiar dacă nu au nevoie de aceasta18, o dată ce au dispreţuit-o. Dar pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor.

18. Şi ca să vezi cât au dispreţuit toate cele din viaţa aceasta ca să poată avea parte de acele bunătăţi nemuritoare, ia gândeşte-mi-te, iubite, că priveau cu ochii trupeşti pe tiran aprinzând focul şi ascuţindu-şi colţii mai cumplit decât un leu furios, încingând flacăra şi tigăile de prăjit şi căldările de fiert şi făcând orice ca să învăluie şi să biruie gândul lor. Dar aceştia, lepădând toate cele pământeşti, priveau cu ochii credinţei împărăţia cerurilor şi pe îngerii ce stăteau de faţă şi îşi aduceau în minte19 acele negrăite bunătăţi.

19. Şi, mutându-şi cugetul acolo, nu s-au mai întors către nimic din cele văzute. Şi privind la mâinile călăilor sfâşiindu-le trupurile, şi la focul acesta material, şi la cărbunii fremătând aprinşi, ei îşi zugrăveau focul gheenei, şi aşa întărindu-şi gândul, se avântau spre acele grozăvii, neluând în seamă durerea de aici ce se cuibăreşte în trup, ci râvnind doar veşnica odihnă. Şi cugetând cele de sus, după îndemnul fericitului acestuia, au străbătut până unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi nu s-au încurcat cu nimic din cele văzute, ci pe toate le-au trecut cu vederea, socotindu-le ca pe un vis şi umbră, din pricină că gândul lor era întraripat de dorirea celor ce vor veni.

20. De aceea şi fericitul acesta, ştiind tăria unui asemenea sfat, a zis: „Cele de sus cugetaţi-le, unde Hristos şade de-a dreap¬ta lui Dumnezeu” (Col 3, 1). Ai văzut priceperea dascălului, unde i-a înălţat deodată pe cei care se încred în el? Căci pătrun¬zând dincolo de Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpânii, de toate acele Puteri nevăzute, de Heruvimi şi Sera¬fimi20, a dus chiar lângă tronul Împăratului cugetele celor cre¬dincioşi. Şi pe cei ce umblă pe pământ i-a înduplecat, prin învă¬ţătura sa, să se desprindă de lanţurile trupului şi să zboare până îşi vor opri mintea lângă Însuşi Stăpânul tuturor.

21. Şi ca să nu socotească iarăşi cei ce aud acestea, că sfatul îi depăşeşte şi că nu pot fi cu putinţă cele poruncite şi că este peste puterea omenească să dobândeşti un asemenea cuget, după ce zice „cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ”, a adăugat: „căci aţi murit”. O, ce suflet înflăcărat? Ce dor către Dumnezeu? Când zice „căci aţi murit” este ca şi cum ar spune: Ce mai aveţi de acum în comun cu viaţa aceasta? Pentru ce căscaţi gura la lucrurile pământeşti? Aţi murit, adică sunteţi morţi faţă de păcat, v-aţi lepădat o dată de viaţa21 aceasta!

22. Apoi, ca să nu fie tulburaţi cei ce aud „aţi murit”, a adăugat îndată: „şi viata voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Viaţa voastră -zice-acum nu se arată, căci este ascunsă. Aşadar, în treburile vieţii de acum să nu lucraţi ca nişte vii, ci fiţi ca nişte morţi. Ia spune-mi, unul care s-a dus din viaţa aceasta mai lucrează el ceva în cele de aici? Nicidecum! Tot astfel – zice – şi voi morţi să fiţi, ca unii ce prin botez aţi murit o dată păcatului. Şi de aici urmează că nu mai aveţi nimic comun cu patimile trupului şi cu lucrurile pământeşti! Căci „omul nostru cel vechi a fost răstignit şi îngropat prin botez” (Rom 6, 6). Nimic din cele de pe pământ să nu mai faceţi, nici să nu vă purtaţi ca nişte vii în lucrurile de acum. Fiindcă viaţa voastră acum este ascunsă şi nearătată [ochilor] necredincioşilor, dar va fi o vreme când se va arăta. Acum nu este vremea voastră! Deci, o dată ce sunteţi morţi, să nu mai vreţi să cugetaţi cele de pe pământ. Căci mărimea virtuţii voastre se va arăta mai ales atunci când, biruind cugetul trupului, vă faceţi morţi faţă de lume22 şi rămâneţi aşa faţă de toate cele lumeşti23.

23. Să audă acestea şi cei ce au fost învredniciţi de curând de darul botezului şi noi toţi, care ne-am împărtăşit de acest har mai demult, şi să primim sfatul dascălului lumii şi să luăm aminte, cum vrea el să fie cei ce s-au împărtăşit o dată de Sfintele Taine, cât de înstrăinaţi să fie de viaţa aceasta! Aceasta nu înseamnă că trebuie] să locuiască undeva în afară şi departe de lumea aceasta24, ci, vieţuind în mijlocul ei, să nu se deosebească cu nimic de cei ce sunt departe, ci să lumineze precum stelele şi să arate, prin fapte, necredincioşilor că ei s-au mutat în altă cetate şi nu au nimic comun cu pământul şi cu lucrurile pământeşti.

24. Şi după cum prin hainele strălucitoare atrageţi acum privirile tuturor spre voi, şi covârşitoarea curăţie a sufletelor voastre este exprimată şi prin strălucirea veşmintelor, aşa şi de acum încolo – şi voi, care aţi fost învredniciţi acum de dar, şi noi, toţi care ne-am împărtăşit deja de aceeaşi cinste ca şi voi – drept este ca să ne arătăm înaintea tuturor prin cea mai înaltă vieţuire şi să luminăm ca o lumină pe toţi care ne privesc. Căci haina aceasta duhovnicească, dacă am vrea să-i păstrăm strălucirea, pe măsură ce trece timpul, mai strălucitoare îşi trimite lumina şi devine mai orbitoare, ceea ce nu se poate întâmpla niciodată cu hainele materiale. Căci şi dacă ne îngrijim în fel şi chip de ele, se uzează în timp şi se învechesc, ori sunt mâncate de molii şi multe altele strică hainele acestea materiale. Dar haina virtuţii, dacă ne sârguim şi noi să facem cele din partea noastră, nici pată nu primeşte vreodată, nici nu se învecheşte, ci pe cât trece vremea, pe atât frumuseţea mai mult îi sporeşte şi se face mai strălucitoare şi împrăştie mai multă lumină.

25. Ai văzut calitatea hainei? Ai văzut strălucirea veşmân¬tului, cum rezistă timpului fără să fie întunecată de învechire? Ai văzut frumuseţe ce se păstrează fără meşteşuguri25? Să ne sârguim deci, vă rog, să păzim această frumuseţe neveştejită şi să învăţăm cu amănunţime care sunt cele ce pot păzi strălucirea acestei frumuseţi. Care sunt acestea? Mai întâi de toate, rugăciunea încordată şi mulţumirea26 pentru cele deja primite şi implorarea ca să fie păzite în siguranţă cele dăruite. Aceasta este mântuirea noastră, acesta, leacul sufletelor noastre, aceasta, tămăduirea patimilor ce se nasc în suflet. Rugăciunea este zidul credincioşilor, rugăciunea e arma noastră cea nebiruită, rugăciunea e curăţirea sufletelor noastre, rugăciunea e răscumpărarea păcatelor noastre, rugăciunea este pricina a mii de bunătăţi. Căci rugăciunea nu este nimic altceva decât convorbire cu Dumnezeu şi intimitate cu Stăpânul tuturor. Cine ar putea deci să fie mai fericit decât cel ce se învredniceşte neîncetat de vorbirea [tainică] cu Stăpânul?

26. Şi ca să înveţi cât de mare bunătate este rugăciunea, ia gândeşte-mi-te la cei ce se agită pentru lucrurile vieţii de acum şi care nu se deosebesc cu nimic de nişte umbre. Aceştia, când văd pe cineva că este foarte apropiat împăratului pământesc, oare nu-l socotesc un om de seamă şi-l preafericesc şi îl măgu¬lesc, admirându-l ca pe unul ce s-a învrednicit de cea mai înaltă cinste? Iar dacă unul ca acesta, când discută cu împăratul – care este şi el om – deşi se întreţine în chestiuni lumeşti şi în lucruri trecătoare, este socotit atât de important, ce s-ar putea spune despre cel ce este învrednicit să discute cu Dumnezeu nu despre lucruri pământeşti, ci despre lăsarea păcatelor, despre iertarea greşelilor, despre paza celor deja încredinţate27, despre cele ce vor fi primite [în veacul viitor], despre bunătăţile veşnice? Unul ca acesta este mai fericit decât cel ce poartă coroană, dacă prin rugăciunea sa atrage bunăvoinţa de sus.

27. Rugăciunea poate, mai mult decât orice altceva, să ne păstreze neîncetat strălucirea acestei haine duhovniceşti. Şi, împreună cu ea, şi milostenia prisositoare – capul bunătăţilor noastre şi mântuirea sufletelor noastre. Căci această înjugare a rugăciunii şi milosteniei ne poate aduce de sus mii de bunătăţi, ne poate stinge focul păcatelor şi ne poate da multă îndrăzneală. Prin acestea două, şi cererile lui Corneliu au ajuns la cer. De aceea a şi auzit de la înger: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au urcat spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4).

28. Ai văzut pe cel ce şi-a petrecut toată viaţa în oaste câtă îndrăzneală a dobândit din acestea? Să audă şi soldaţii şi să înveţe că nu există nici o piedică spre virtute pentru cel ce vrea să fie treaz, ci se poate ca purtând şi hlamidă şi femeie şi îngrijindu-te de copii, având şi bătaie de cap pentru slugi şi având şi funcţii publice, să te sârguieşti spre virtute. Căci şi minunatul acesta, purtând hlamidă şi centură şi fiind mai mare peste ostaşi – fiindcă era sutaş – deoarece a vrut [cu tot dinadinsul] şi a fost treaz şi neadormit, iată de câtă purtare de grijă de sus s-a învrednicit. Şi ca să-ţi fie foarte limpede că harul cel de sus atunci se coboară asupra noastră29, când aducem mai întâi cele din partea noastră, ia aminte la situaţia acestuia. Căci după ce a făcut el multe şi prisositoare milostenii şi s-a nevoit în rugăciuni încordate, rugându-se pe la ceasul al nouălea, i-a stat îngerul înainte şi i-a zis: „Cornelie, rugăciunile tale şi miloste¬niile s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu”.

29. Să nu trecem cu uşurinţă peste ceea ce s-a spus, ci să cugetăm cu multă luare-aminte la virtutea bărbatului şi apoi la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cum Acesta nu trece cu ve¬derea pe nimeni, ci, unde vede suflet treaz, acolo şi împarte cu prisosinţă harul Lui. Soldat era acest om, fără nici o învăţătură, având treburi lumeşti, fiind în fiecare zi tras încoace şi-n colo de mii de probleme. Dar nu-şi cheltuia viaţa în banchete, beţii şi mese încărcate, ci în rugăciuni şi milostenii. Şi arăta de la sine atâta râvnă şi aşa30 stăruia în rugăciuni şi făcea cu mărinimie milostenii încât s-a aflat vrednic de o asemenea vedenie.

30. Unde sunt acum cei ce stau la mese îmbelşugate şi varsă mult vin şi se desfată în petreceri, care adesea nu voiesc să se roage nici înainte de masă, nici să mulţumească după, ci cred că le este îngăduit să facă toate fără primejduire fiindcă sunt în funcţii înalte şi în oaste şi poartă hlamidă şi centură? Să se uite la acest Corneliu care stăruia în rugăciuni, care făcea milostenii cu prisosinţă, şi să se ruşineze!

31. Dar, de bună seamă, că acesta nu este doar acelora dascăl, ci şi nouă tuturor: şi celor care au ales viaţa călugărească şi celor care sunt prinşi în misiunea publică a Bisericii. Căci cine dintre noi se poate lăuda vreodată, fie că a avut atâta stăruinţă la rugăciune, fie că a fost aşa de generos în milostenii, încât să fie vrednic de o asemenea vedenie? De aceea, vă rog, chiar dacă înainte nu [am făcut-o], însă măcar acum să-l urmăm toţi cu sârguinţă: şi ostaşii, şi cetăţenii simpli, şi cei ce s-au învrednicit de atâtea daruri31. Şi să nu fim mai prejos decât cel cu hlamidă şi centură, care a arătat atâta virtute. Fiindcă doar atunci vom putea şi noi să păstrăm neveştejită frumuseţea acestei haine duhovniceşti, când vom face cu multă luare-aminte şi sârguinţă aceste două virtuţi32.

32. Şi, dacă vreţi, putem adăuga acestora şi altele care pot să desăvârşească paza şi nestricăciunea acestei haine: întreaga înţelepciune şi curăţie. „Urmăriţi pacea – zice apostolul – şi curăţia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr 12, 14). Şi pe aceasta s-o urmăm fără abatere, în fiecare clipă cercetându-ne gândurile şi neîngăduind ca sufletul să primească vreo pată sau întinăciune din simţămintele33 rele.

33. Fiindcă, dacă astfel ne vom curaţi mintea noastră şi întreaga sârguinţă o vom îndrepta către acest lucru, ne vom depărta mai uşor şi de alte patimi şi aşa, puţin câte puţin, vom ajunge la însăşi culmea virtuţii. Şi, punându-ne deoparte încă de aici îndestulătoare merinde duhovniceşti, ne vom putea învrednici şi de acele negrăite daruri, gătite deja celor ce-L iubesc pe El. De care, fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Termenul teologic, derivat din cel grec, este pronie.
2 Experienţa lucrurilor duhovniceşti, primite prin simţuri, ne poate transforma lăuntric. Dar condiţia esenţială a acestei transformări este dată de dispoziţia interioară cu care ne raportăm la cele duhovniceşti. Întreaga cateheză accentuează necesitatea şi importanţa dispoziţiei lăuntrice cu care ne raportăm la cele sfinte. De atenţia cu care stăm la slujbe şi ne facem rugăciunile în particular, şi, simplu spus, de orice faptă şi cugetare, depinde creşterea noastră duhovnicească.
3 Eficacitatea harului dumnezeiesc depinde de trezvia noastră, altfel ne putem împărtăşi şi frecventa Biserica de mii de ori, putem merge de zeci de ori în pelerinaje la moaştele sfinţilor, fără să realizăm nici un progres.
4 În sfintele moaşte se vădesc realitatea şi adevărul cuvintelor lui Hristos.
5 Dăm un text paralel din Omilia despre mucenici, oferit de editorul francez, în legătură cu practicile de la mormintele martirilor. Acelaşi editor crede că această binecuvântare se referă la uleiul binemirositor ce ieşea din trupurile sfinte: „nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor şi raclele revarsă multă binecuvântare. Ia ulei sfânt şi unge-ţi tot trupul, limba, buzele, gâtul, ochii, şi niciodată nu vei cădea în pierzarea beţiei. Căci uleiul, prin buna lui mireasmă, îţi aminteşte de luptele mucenicilor… şi este bine venit pentru bolile sufletului” (P. G. 50, 664). Observăm că materia se poate personaliza, făcându-se mijlocitoare între credincios şi persoana sfântului.
6 A se vedea nota 33 din cateheza a II-a.
7 Gradul de tămăduire depinde de credinţă şi dispoziţia sufletească cu care venim.
8 Condiţie esenţială a oricărui act creştinesc.
9 Sfântul Ioan transformă cazuri concrete, binecunoscute credincioşilor de atunci, în paradigme comportamentale (n. ed. fr). Importante nu sunt persoanele care au avut parte de binecuvântarea mucenicilor, ci cum ne raportăm noi la sfinţi, având modelele acelor persoane.
10 Nu crispată, ci tensionată; o rugăciune în care toate puterile sufletului şi toată atenţia era îndreptată spre mucenic, fără a da loc vreunei alte preocupări.
11 Câtă credinţă, nădejde şi dragoste este dispus să investească în relaţia cu Dumnezeu.
12 O stare de încredere, de certitudine, de siguranţă, stare simţită de un astfel de om, nu înţeleasă intelectual.
13 Literal: să-şi imagineze toate cele din cer. Toate dorinţele noastre pământeşti ne sunt induse prin simţuri. Apoi, având o oarecare experienţă a lucrurilor dorite, ne aprindem şi mai tare pofta către ele, preocupându-ne neîncetat mintea cu întipăririle lor ce s-au impregnat în imaginaţia noastră. Un proces analog (nu identic!) este şi în acest caz (a se vedea şi nota 5 din cateheza a II-a). Că acesta este înţelesul lui „a imagina” (şi nu cel peiorativ, analizat în Filocalie), dau mărturie următoarele paragrafe.
14 Fiecare se poate sfătui cu Dumnezeu fie prin rugăciune, în conştiinţa sa, fie prin discuţii cu alţii.
15 Perpetuarea existenţei prin forme derivate din ele şi care le poartă bagajul informaţional mai departe.
16 Literal, „închipuindu-şi”. A se vedea nota 13.
17 Lumea de aici nu este rea, dar de ea ne putem împărtăşi cu folos doar prin harul lui Dumnezeu.
18 De cinstirea din lumea aceasta.
19 Literal, „îşi închipuiau” (a se vedea nota 13).
20 Demnă de remarcat este nota editorului francez, care observă că cele nouă cete îngereşti nu sunt o invenţie a Sfântului Dionisie Areopagitul, ci sunt un loc comun în Biserica veche.
21 În text e folosit acelaşi cuvântul ca în versetul citat în continuare: „şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Prin urmare, ne-am lepădat de viaţa spirituală oferită de lumea păcătoasă, pentru că viaţa noastră spirituală este cu Hristos în Dumnezeu.
22 Sensul este deci: morţi pentru toate obiceiurile şi exigenţele vieţii biologice, pătimaşe, lumeşti.
23 Important nu este că am murit o dată faţă de lume prin botez, ci să rămânem neîncetat morţi fată de păcat.
24 Între pustnici şi cei din lume n-ar trebui să existe nici o diferenţă.
25 Învăţătura şi harul lui Hristos nu necesită înnoiri şi adaptări, ci trăire. Dorinţa schimbării vădeşte şubrezenia unei învăţături. Faptul că astăzi încercăm să actualizăm credinţa şi nu să o trăim ne face şi mai vinovaţi în ochii contemporanilor. Doar faptul că nu o trăim cu adevărat ne determină să o recosmetizăm, şi aceasta pentru că nu i-am văzut adevărata frumuseţe.
26 Euharistia. Credem că această mulţumire nu are doar un aspect personal, ci ea se referă şi la Sfânta Liturghie.
27 Încredinţate omului de Dumnezeu, prin botez şi prin virtuţile făptuite după botez.
28 Însemne militare.
29 Este vorba nu de iniţiativa omului, ci de răspunsul pe care trebuie să-L dea omul la darul lui Dumnezeu. De acest răspuns depinde sporirea dragostei între cei doi. Că nu este vorba de iniţiativa omului ni se spune foarte clar în prima cateheză, când se cercetează urâţenia firii omeneşti, desfigurată de păcat şi acceptarea ei, chiar în această stare, de către Mirele Hristos.
30 Textul permite interpretarea lui „aşa” nu neapărat cantitativ, ca perioadă de timp – căci spune Sfântul Ioan că sutaşul avea nenumărate îndatoriri de îndeplinit – ci, mai degrabă, calitativ. Corneliu avea un mod special de a se rupe de cele din jur şi a-şi aţinti mintea la Dumnezeu.
31 Cei nou botezaţi.
32 Rugăciunea şi milostenia.
33 Gânduri, sentimente, pofte, etc.

28. Cea dintâi treaptă a renunţării: milostenia

Aş fi mulţumit acum, dacă v-aş putea învăţa să nu fiţi zgârciţi, să pricepeţi frumuseţea milosteniei şi îndatorirea de a da ceva din ceea ce aveţi.

De veţi pune în lucrare aceste îndrumări, prea iubiţii mei, ridicaţi-vă curând la şi mai mari învredniciri. Acum se cade să lepădăm de la noi luxul prisoselnic, să ne mulţumim cu normalitatea, să ne deprindem a câştiga, prin muncă dreaptă, toate cele de trebuinţă.

Preafericitul Ioan, vorbind celor de la fisc şi soldaţilor, le poruncea să se mulţumească cu plata lor. Avea, neîndoielnic, dorinţa de a-i îndruma spre o şi mai mare înţelepciune, dar cum ei erau nu erau în stare de a o săvârşi, nu le dă decât o învăţătură din cele de jos, cugetând că de le va da una mai înaltă, ei n-ar băga-o în seamă şi s-ar depărta şi de cea mai simplă.

De aceea şi noi de asemenea, nu vă punem să vă obişnuiţi decât cu învrednicirile mai mici. Ştiu că ar fi peste puterea voastră, ca deodată să vă lepădaţi de avuţii si că înţelepciunea aceasta departe-i de voi, asemenea cerului de pământ.

Să ne supunem, aşadar, poruncilor de mai jos, şi aceasta poate aduce o mângâiere vizibilă. Fi-vom, cu toale acestea, prea mulţumiţi, în ceea ce vă priveşte, de veţi face milostenii multe, căci, propăşind în felul acesta, ajunge-vom repede la ţinta noastră …

34. Câstigul ce-l avem cercetând pe cei necajiti

Dati ascultare întelepciunii lui Solomon, care a fost rasplatit cu mângâieri de tot felul – bucurându-se de cea mai desavârsita asezare.

Ce zice el? „Mai bine este sa mergi în casa unde salasluieste mâhnirea, decât acolo unde se râde”.

Ce înseamna aceasta, fratilor? E ca una din privelisti zamisleste tulburare – pe când cealalta, cumpatare. Cel ce s-a dus la ospatul altuia mai bogat ca el, nu va mai avea aceeasi placere sa se reîntoarca acasa la sine, va veni spre casa sa mâhnit; mâhnit se va aseza la masa sa, se va arata cu dispretuire pentru apropiatii sai, pentru copiii sai, pentru toti cei din casa sa, pentru ca bogatia altuia îl va fi împins sa-si vada mai bine saracia. Si acesta nu-i singurul rau. De multe ori va invidia pe cel ce l-a poftit – si asa se va întoarce acasa fara nici o prisosinta.

Vom repeta, cu alte cuvinte, dar cu acelasi înteles, minunata zicere a lui Solomon: „Zadarnicia zadarniciilor, toate sunt zadarnicie”. Cel ce intra într-o casa îndoliata, va plânge de îndata pe cel mort, fie-i lui chiar dusman. Bagati de seama cât pretuieste mai mult aceasta casa decât cealalta. Dincolo, chiar cu privire la un prieten, invidie, dincoace, chiar pentru un dusman, lacrimi.

Or, tocmai aceasta ne cere Dumnezeu mai presus de toate, sa nu ne bucuram de raul celor ce ne-au jignit.

56. Milostenia nu-i mai mult sau mai puţin merituoasă,după însemnătatea darurilor

după însemnătatea darurilor

Vă spun din nou aceea ce, adesea, v-am spus: nu după însemnătatea darurilor se măsoară milostenia, ci după duhul celui care dă.

Ştiţi povestirea văduvei. Bine-i să pomenim mereu această pildă. Săracul, nu mai mult ca altul, nu va deznădăjdui de sine însuşi, având sub ochi pe această femeie care a dat cei doi dinari. Au fost şi de aceia care, când s-a ridicat templul, au adus în dar părul lor – şi nici aceştia n-au fost neţinuţi în seamă. Dacă şi-ar fi adus părul în vreme ce aveau acasă bani, ar fi fost blestemaţi -aducând însă singura bogăţie ce aveau, au fost primiţi.

Dacă, în ce-1 priveşte, Cain a fost alungat, nu a fost din pricina puţinătăţii jertfei, ci pentru că aducea ce avea mai de prost preţ. „Blestemat – este scris – acela care are o vită întreagă, şi aduce jertfă stăpânului, una beteagă”. Aceasta nu-i cu privire la cineva care nu aduce o jertfă întreagă, ci la acela care are una şi o cruţă.

Cel ce n-are nimic, nici o ocară nu i se poate face, ba mai mult, poate fi răsplătit. Ce poate fi mai de puţin preţ ca două drahme, mai neînsemnat ca un păr sau un căuş de făină? Şi totuşi, aceste jertfe au fost tot atât de bine primite ca şi vitele şi banii. „Fiecare e bine primit după ceea ce are, nu după ceea ce nu are…” – şi aiurea: „Fă binele pe care-l poate face mâna ta”.

Aşadar, vă cer, să dăm cu inimă bună ce avem, pentru săraci. Fie că dăm puţin, noi vom primi aceeaşi răsplată ca şi aceia care dau mai mult – şi chiar mai mult decât aceia care dau mii de talanţi. în felul acesta, vom câştiga comorile cele fără de nume ale lui Dumnezeu.

65. Bogăţiile trebuie împărţite

Aşadar, să nu ziceţi: Cheltuiesc ce este al meu, mă bucur de lucrul meu. Nu de aceea ce este al vostru, ci de ceea ce este al altuia. Al altuia, pentru că voi îl vreţi aşa, căci voia lui Dumnezeu ar fi ca bunurile ce v-a încredinţat pentru fraţii voştri să devină ale voastre cu adevărat. Iar bunurile altuia pot să devină ale voastre dacă le cheltuiţi pentru altul, iar dacă le cheltuiţi numai pentru voi, ceea ce vedeţi al vostru este al altora.

Pentru că-i daţi o folosinţă neomenoasă, pentru că ziceţi: „Am dreptul să cheltuiesc pentru propriile mele plăceri aceea ce-i propriu al meu”; şi tocmai pentru aceasta zic că aceste bunuri nu vă aparţin. Ele sunt, în egală măsură, ale voastre şi ale semenului vostru, după cum soarele, aerul, pământul – şi toate celelalte, în viaţa noastră trupească, este o slujbă a trupului întreg şi slujba fiecărui mădular în parte.

Vrea fiecare din aceste mădulare să se folosească numai pentru ele, îşi pierde propria lui tărie. Aşa ceva se întâmplă cu folosirea bogăţiilor. Stomacul va zice oare: Fiindcă am primit hrana, iată c-o păstrez toată pentru mine? Feriţi-vâ a ţine o astfel de vorbire când e vorba de bogăţie.

Rostul celui care primeşte este de a împărţi. Ar fi din partea stomacului o nechibzuinţă şi un pericol să păstreze pentru sine toată hrana primită şi a nu o mai  împărţi  întregului trup. Asemenea, este o răutate din partea celor bogaţi, care-i pierde, pierzând şi pe semenul său, aceea de a ţine numai pentru ei ceea ce au. Ochiul primeşte toată lumina, dar n-o ţine numai pentru el, ci cu ea luminează trupul întreg, căci atâta vreme cât îi este dat să fie ochi, nu-i este în fire să păstreze totul pentru el.

Urmaţi aceste pilde: nu păstraţi numai pentru voi ceea ce vi s-a încredinţat – ar fi aceasta ceva stricător pentru toţi, pentru alţii, ca şi vouă înşivă. Ceea ce am zis aici nu-i cu privire numai la mădularele trupului. Cel ce lucrează cu fierul, de n-ar vrea să se folosească şi alţii de ceea ce ştie el să facă cu fierul, repede s-ar ruina şi, dimpreună cu el, întreaga industrie. Cizmarul de asemenea, agricultorul, brutarul – şi fiecare din cei ce se îndeletnicesc cu vreo meserie de acestea trebuincioase, de nu vor vrea să facă părtaşi şi pe alţii la îndeletnicirea lor, se prăpădesc repede, laolaltă cu ceilalţi.