Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvântul II – Despre rugăciune
Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mântuirii şi a vieţii veşnice. Cu toate acestea, socot că trebuie neapărat să vorbesc, după putere, despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obişnuiesc să trăiască în rugăciune şi sunt cu luare-aminte la slujba lui Dumnezeu, cuvântul meu să-i facă mai sârguincioşi, iar cei care trăiesc în trândăvie, care-şi lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o până acum şi să nu se mai lipsească pentru restul vieţii de mântuire.
Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; şi ştie bine orice om ce lucru mare este ca, om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu; dar ca să înfăţişeze prin cuvânt cinstea aceasta, nimeni nu poate. Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor; îngerii ştiu asta bine, că, după cum se spune în prooroci, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări şi slujbe; îşi acoperă feţele şi picioarele cu multă evlavie, iar prin bătaia aripilor şi prin nestăvilitul lor freamăt îşi arată frica lor cea mare. Socot că în acest fel ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că suntem oameni; prinşi de râvnă şi de frică, să nu mai vedem nimic din cele de pe pământ, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi că săvârşim aceeaşi slujbă ca şi ei. În celelalte privinţe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce priveşte firea, felul de viaţă, înţelepciunea, priceperea şi în multe altele dintre acestea; în rugăciune însă facem o împreună-lucrare şi îngerii, şi oamenii. Când e vorba de rugăciune, nu este deosebire între firea îngerească şi firea omenească. Rugăciunea te deosebeşte de animale, rugăciunea te alătură îngerilor. Dacă te străduieşti să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească. Poate fi oare sfinţenie mai mare decât a acelora ce stau de vorbă cu Dumnezeu? Poate fi oare cineva mai drept, mai bun şi mai înţelept? Dacă cei care vorbesc cu oamenii înţelepţi ajung iute de se aseamănă în înţelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem despre cei care vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă Lui? De câtă înţelepciune, de câtă virtute, de câtă pricepere, de câtă frumuseţe morală, de câtă cuminţenie, de câtă bună-cuviinţă în deprinderi nu li se umple sufletul în urma rugăciunii şi rugăminţii lor! Deci nu păcătuieşti de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi. Niciun gând sau faptă care duce la dreapta credinţă nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş care nu-i înconjurat cu ziduri cade uşor în mâna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat. Mai întâi, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie când vede că sufletul e întărit cu rugăciuni; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-1 hrănesc mai bine de cum hrănesc mâncărurile trupul; apoi, cei care se roagă cu râvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci, ruşinându-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului; ei singuri se gândesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu şi L-ai rugat să-ţi dea viată curată şi sfântă, să te îndrepţi îndată spre diavol, să primeşti în suflet plăcerile ruşinoase, să laşi pe diavol să intre în sufletul pe care de curând 1-a cercetat Dumnezeu şi să îngădui duhurilor rele să pătrundă în sufletele faţă de care harul Duhului şi-a arătat marea sa iubire de oameni şi purtarea sa de grijă. Şi ascultă cum! Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului; harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchii noştri ca să ne rugăm şi să cerem. Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decât a sta de vorbă cu oamenii, de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire şi să ne arate cât e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Aşadar, ştiind că şi vorbeşti cu Dumnezeu şi că şi primeşti lucrarea Duhului când te rogi, n-ai să mai laşi să intre diavolul în sufletul pe care ţi 1-a sfinţit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerşetorii şi cu oamenii fără căpătâi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului şi de cinstea ce li s-a făcut, tot aşa şi cel care a vorbit cu Dumnezeu şi s-a rugat Lui nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu demonii vorbeşte cel ce slujeşte plăcerilor şi calcă pe urmele nebuniei lor, după cum omul cu viaţa curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii şi calcă pe urma strălucitei lor dregătorii. Mi se pare că, dacă cineva ar spune că rugăciunile sunt nervii sufletului, ar grăi adevărul. După cum datorită nervilor trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strâns unit, iar dacă tai nervii, strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele: datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe. Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să te înalţi la Dumnezeu, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu.
Cele ce am spus sunt îndestulătoare să-ţi arate puterea sfintei rugăciuni; dar poate că e mai bine să mergem la dumnezeieştile Scripturi, ca să cunoaştem din cuvintele lui Hristos bogăţia pe care rugăciunea o agoniseşte pentru cei ce voiesc să se îndeletnicească cu ea: Şi le spunea, zice Evanghelia, şi pildă lor, cum că trebuie să se roage în toată vremea: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era şi o văduvă în cetatea aceea şi venea la el zicând: “Fă-mi dreptate asupra potrivnicului meu!”. Şi multă vreme n-a vrut. Iar după aceea a zis întru sine:”Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, îi voi face dreptate, ca să nu vină să mă necăjească la nesfârşit”. Şi a zis Domnul: “Auziţi ce grăieşte judecătorul cel nedrept? Oare Dumnezeu nu le va face dreptate aleşilor Săi, care strigă către El ziua şi noaptea, El, Care îndelung rabdă pentru ei? Zic vouă, că degrabă le va face lor dreptate!
Să cunoaştem, fraţilor, înţelepciunea cea ascunsă în cuvintele Duhului, cercetându-o după puterea noastră, nu câtă este ea, ci cât putem noi. Cei care-şi fac viaţa pe mare, coboară în adâncurile ei şi aduc celor de pe uscat pietre de mare preţ. Şi eu, cercetând noianul dumnezeieştilor Scripturi, m-am coborât, pe cât am putut, în adâncul înţelepciunii celei duhovniceşti, ca să vă aduc comoară bună, care împodobeşte mai bine sufletele decât coroanele cele bătute cu pietre capetele împăraţilor. Frumuseţea coroanelor împărăteşti se potriveşte numai vieţii de aici, dar cel care-şi încununează sufletul prin cuvintele Duhului îşi petrece timpul de acum în toată siguranţa, iar după sfârşitul vieţii, se apropie cu îndrăznire, plin de virtute şi lipsit de orice păcat, de scaunul de judecată al lui Hristos. Ce comoară v-am adus dar, din adâncul Scripturilor? Asta nu înseamnă că am atins adâncul înţelepciunii, ci că m-am coborât atât cât am putut! Hristos, vrând să ne facă să ne rugăm şi vrând să ne înfăţişeze folosul ce-1 aduce rugăciunea în sufletele noastre, vorbeşte de un judecător rău şi îndărătnic, căruia îi dispăruse din ochi toată ruşinea, iar din suflet izgonise teama de Dumnezeu. Şi doar ar fi fost de-ajuns să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept şi milostiv, şi să fi fost asemănată dreptatea aceluia cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să arate puterea rugăciunii. Că dacă un om bun şi blând primeşte cu bunăvoinţă pe cei care i se roagă, cu mult mai mult Dumnezeu, a Cărui mare bunătate depăşeşte nu numai mintea noastră, ci chiar pe cea a îngerilor! Ar fi fost de ajuns, după cum am spus, să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept; dar aşa, ne dă ca pildă un judecător crud, necredincios şi dispreţuitor al oamenilor; acesta, nemilos faţă de ceilalţi oameni, dar bun şi blând faţă de cei ce se roagă de el cu stăruinţă, ca să cunoşti că orice rugăminte atrage uşor spre milă şi îndurare chiar pe oamenii răi. De ce a făcut asta Hristos? Ca să cunoască toţi puterea rugăciunii! De aceea, după ce duce pe văduvă înaintea celui mai rău dintre judecători şi după ce-1 arată iubitor de oameni împotriva firii sale, mută cuvântul de la judecătorul cel rău la Tatăl Său, la Cel bun, Cel blând, Cel binevoitor, Cel iubitor de oameni, Cel Ce trece cu vederea fărădelegile, Cel Ce iartă multe păcate, Cel Ce-i hulit în fiecare zi şi rabdă, Cel Care suferă să vadă pe demoni cinstiţi, iar pe El ocărât, pe Fiul Său hulit cu mii şi mii de hule, spuse şi nespuse. Deci nu ne va milui El degrabă, cu toate că-i hulit, şi rabdă cu blândeţe dacă ne vede că ne închinăm Lui în cuvenita frică? Auziţi, spune El, ce zice judecătorul cel nedrept: “Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, îi voi face dreptate! Ce n-a putut frica, aceea a putut rugăciunea. Nici ameninţarea, nici gândul pedepsei nu 1-au făcut pe acest om să facă dreptate; văduva însă, cu rugăciunea ei, a îmblânzit firea. Ce se cuvine să înţelegem oare despre iubitorul de oameni Dumnezeu, dacă pe un om atât de crud 1-a îmblânzit văduva rugându-se lui? Câtă bunătate, câtă iubire de oameni nu ne va arăta Dumnezeu, El, Care vrea să miluiască pururea şi să nu pedepsească niciodată! El, Care din pricina marii Lui iubiri de oameni ne ameninţă cu pedepse şi ne învredniceşte de mari cinstiri, pentru ca nădejdea cinstirii să ne îndemne la virtute, iar frica să ne împiedice de la răutăţi! Nu pot să-mi desprind mintea de judecătorul cel nedrept, pentru că văd în bunătatea lui cea împotriva firii sale iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu. Dacă omul care niciodată n-a vrut să facă vreun bine s-a schimbat dintr-o dată şi a miluit pe văduva ce se ruga de el, câtă purtare de grijă nu ne vor aduce din cer rugăciunile noastre? Poţi cunoaşte tăria şi puterea sfintelor rugăciuni dacă te uiţi şi vezi mulţimea de bunătăţi primite în fiecare zi şi ceas de cei ce se roagă lui Dumnezeu pururea. Cine nu ştie că Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, fără deosebire, şi drepţilor, şi păcătoşilor, din pricina marii Lui iubiri de oameni ce-o are pentru noi, şi lumina soarelui, şi a stelelor, şi a lunii, buna întocmire a văzduhului, hrană de tot felul, bogăţie, viaţă şi mii şi mii de bunătăţi? Dacă pe cei care nu-L roagă, nici nu-I cer, aşa îi miluieşte şi-i mângâie în fiecare zi, câte bunătăţi nu va dărui celor ce-şi petrec toată viaţa în rugăciuni şi cereri? Haide să vă spun la câţi din cei drepţi le-a dat să mântuiască prin rugăciunile lor şi neamuri, şi oraşe, şi lumea toată. Iar când vorbesc de rugăciune, primul vrednic de pomenire este Pavel. Pavel, care nu se mai sătura de a-I sluji lui Dumnezeu, Pavel, slujitorul obştesc, Pavel, strămoşul robilor lui Hristos. Aşadar, păzitorul acesta al lumii a mântuit toate neamurile prin rugăciunea lui şi prin rugăminţile lui către Dumnezeu, spunându-ne mereu: Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ, ca să vă dea, după bogăţia slavei Sale, să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Lui, în omul cel lăuntric, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre! Vezi câtă putere are rugăciunea, cererea? Face pe oameni temple ale lui Hristos. Şi după cum palatele împărăteşti sunt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele lui Hristos sunt făcute cu rugăciuni: Ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în inimile voastre. Poate fi oare o laudă mai mare a rugăciunii decât aceea că face temple ale lui Dumnezeu? Cel Care e necuprins de cer, Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune. Cerul Îmi este scaun, zice Domnul, iar pământul, reazem picioarelor Mele. Sau care este locul odihnei Mele? Cu toate acestea, Pavel Îi zideşte casă prin sfintele rugăciuni: Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre. Poţi vedea puterea sfintelor rugăciuni şi din aceea că Pavel, care a străbătut întreaga lume ca un întraripat, care a stat la închisoare, care a fost bătut, care a purtat lanţuri, care a trăit vărsând sânge şi în primejdii, care a izgonit demoni, care a înviat morţi, care a pus capăt bolilor, nu se încredea în niciuna din aceste fapte mari pentru mântuirea oamenilor, ci în rugăciuni; cu ele întărea pământul. După ce făcea minuni, după ce învia morţi, alerga la rugăciune, ca un atlet care aleargă, după ce primeşte cununa, la locul de exerciţiu. Că rugăciunea este dătătoarea puterii de a învia morţi şi de a face toate celelalte minuni. Puterea pe care apa o dă pomilor, pe aceea o dă rugăciunea vieţii sfinţilor. În noaptea în care rugăciunea uda sufletul lui Pavel, el îndura cu uşurinţă chinurile, lăsând să fie lovit, ca o stâncă. Prin rugăciune a zguduit în Macedonia temniţa; prin rugăciune a sfărâmat lanţurile ca un leu; prin rugăciune a smuls din rătăcire pe paznicul temniţei; prin rugăciune a zdrobit tirania demonilor . Ştim apoi şi cuvintele pe care le-a scris tuturor oamenilor: Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire, rugându-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să-i deschidă cuvântului nostru o uşă spre a grăi taina lui Hristos… . Ce spui, Pavele? Atâta îndrăznire ne dau rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru tine? Care soldat îndrăzneşte să roage pe împărat pentru comandantul său? Şi doar niciun comandant nu-i aşa de prieten cu împăratul, cât de prieten e Pavel cu Dumnezeu! Cu toate acestea, la atâta cinste ne ridică rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru Pavel. Tot aşa şi marele Petru, cel mai strălucit decât cerul, a scăpat din închisoare, pentru mântuirea de obşte a oamenilor, mai întâi prin virtutea lui, apoi prin rugăciunea Bisericii care a deschis degrabă porţile încuiate ale temniţei. Nu fără rost Luca a scris că se făceau de către toată Biserica rugăciuni stăruitoare pentru Petru ; s-a scris ca să cunoaştem câtă putere au în cer rugăciunile, ca să cunoaştem că pot scăpa de primejdii chiar pe Pavel şi Petru, stâlpii Bisericii, verhovnicii apostolilor, pe cei străluciţi în cer, zidul lumii, pavăza de obşte a întregului pământ şi a mării.
Spune-mi: cum a scăpat Moise pe Israel în războaie? N-a dat ucenicului său arme şi oştire, ci el însuşi a pus rugăciunile lui înaintea mulţimii duşmanilor! Aceasta ne învaţă că rugăciunile drepţilor au cu mult mai mare putere decât armele, caii, boii şi oştirile. Din pricina asta, toată oştirea şi multe zeci de mii de oameni aveau nădejdea mântuirii lor în rugăciunile proorocului. Când se ruga Moise, biruiau iudeii; când înceta rugăciunea, biruiau vrăjmaşii . Aşa şi noi: când ne rugăm, biruim cu uşurinţă pe diavol; când ne trândăvim însă, aţâţăm pe cel viclean împotriva noastră. Da, numai prin rugăciune a mântuit Moise pe poporul cel necredincios; numai prin rugăciune a avut parte de vederea cea dumnezeiască şi a dobândit mii şi mii de bunătăţi. Rugăciunea 1-a ajutat să ducă o viaţă asemănătoare celor ce locuiesc în cer.
Rugăciunea a biruit puterea focului şi a îmblânzit leii; cei trei tineri, cu rugăciunea, au biruit puterea focului ; Daniel, cu rugăciunea, a îmblânzit leii .
Prin faptele acestea, socot eu, Dumnezeu a făcut cunoscut tuturora că pe toţi cei care se roagă când sunt în primejdii, rugăciunea îi scapă din primejdiile ce-i ameninţă. Rugăciunea este pricină de mântuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare demonilor, iar nouă, celor drept credincioşi, mântuitoare.
Rugăciunea a născut pe sfântul prooroc Samuel ; fiindcă firea trupului mamei era neputincioasă pentru naştere, a venit iute rugăciunea acesteia şi a îndreptat cusurul firii. De aşa fel este rodul rugăciunii! Rugăciunea a zămislit un prooroc precum acela. Tot prin rugăciune a ajuns Samuel vestit în ceruri, râvnitor îngerilor, fiind mai mult decât era în puterea omului. Socot că aşa trebuia să fie Samuel: spicul rugăciunii mamei! Să învingă pe ceilalţi prin frumuseţea sa morală, prin purtările lui pline de virtute; trebuia să-i întreacă pe sfinţii de dinainte de el, cum în holde spicele binecrescute le întrec pe celelalte.
Cu ajutorul rugăciunii a biruit David în atâtea şi atâtea războaie, nu mânuind arme, nici agitând lancea, nici scoţând sabia, ci încingându-se cu rugăciunile.
Cu ajutorul rugăciunii, Iezechia a pus iute pe fugă mulţimea perşilor. Aceştia aduseseră la ziduri maşini de război; Iezechia a întărit zidul cu rugăciunile. Şi s-a terminat războiul fără arme, numai cu ajutorul rugăciunii! Trâmbiţa n-a sunat, oştirea a stat liniştită, armele nu s-au mişcat şi pământul nu s-a înroşit de sânge. A fost de ajuns rugăciunea ca să-i înspăimânte pe duşmani .
Rugăciunea a mântuit şi pe niniviteni; a îndepărtat iute mânia venită din cer şi a îndreptat repede viaţa lor stricată. Atâta putere şi tărie are rugăciunea, încât ninivitenii, care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată când a intrat în oraş rugăciunea; şi a adus o dată cu ea curăţia, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile .
După cum când intră într-un oraş o împărăteasă trebuie neapărat să o însoţească toată bogăţia, tot aşa şi când intră într-un suflet rugăciunea, intră o dată cu ea toată virtutea. Ceea ce-i temelie pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întâi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi cu râvnă şi curăţia, şi blândeţea, şi dreptatea, şi grija de săraci, şi toate legile lui Hristos, pentru ca, trăind după ele, să dobândim bunătăţile cele cereşti cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor! Amin.