Despre Adam şi Iov

din “Omilii si cuvantari”

CUVÂNT
CUM CĂ DIN LENEVIRE SE NAŞTE RĂUTATEA
ŞI DIN OSÂRDIE FAPTA CEA BUNA. ŞI NIMENI
NICI OAMENII CEI RĂI, NICI CHIAR DIAVOLUL
NU POATE VĂTĂMA PE CEL CE SE TREZVEŞTE.
DOVEDIRE DIN ALTE MULTE LOCURI SI DIN CELE
CE S-AU PETRECUT CU ADAM ŞI CU IOV.

Alaltăieri am pornit către dragostea voastră cuvintele cele despre diavolul. Iar unii pe când se vorbea aici despre aceste cuvinte, şedeau la privelişte şi priveau pompa diavolului. Aceia se împărtăşeau de cântece lumeşti, iar voi vă împărtăşiţi de ascultări duhovniceşti. Aceia mâncau necurăţia diavolească, iar voi vă hrăneaţi cu mirul cel duhovnicesc. Oare cine i-a amăgit pe ei ? Cine i-a despărţit de turma cea sfântă ? Oare diavolul i-a înşelat pe aceia ? Dar pe voi cum nu v-a înşelat ? Şi voi şi aceia sunteţi oameni, căci aceiaşi fire aveţi şi voi şi aceia; aceleaşi pofte aveţi de la fire. Cum dar nu sunteţi în aceiaşi aşezare şi voi şi aceia ?

Pentru că voinţele cele libere nu sunt aceleaşi la voi şi la aceia. Pentru aceasta aceia sunt în înşelare, iar voi neânşelaţi. Şi nu zic acestea, ci pe voi mă sârguiesc să vă slobozesc de păcate. Viclean este diavolul, mărturisesc şi eu, dar e viclean, pentru sine însuşi, nu pentru noi cei ce ne trezvim. Că în acest fel este firea răutăţii, că numai la cei ce o au este vătămătoare, iar fapta bună dimpotrivă, nu numai pe cei ce o au, ci şi pe cei de aproape poate să-i folosească. Şi ca să cunoşti că cel rău numai lui îşi este rău, iar cel bun şi altora, mărturie îţi voi aduce de la Pilde: „Fiule, de vei fi înţelept, ţie îţi vei fi înţelept şi vecinilor tăi, iar de vei fi rău, numai tu singur vei lua cele rele” (9, 12).

Aceia s-au înşelat la privelişte, iar voi v-aţi folosit. Dovadă este aceasta, că pretutindeni stăpâneşte voinţa liberă. Acest fel de învăţătură foloseşte şi tu.

Şi de vei vedea vreun om trăind cu viclenie şi lucrând toată răutatea, şi învinuind Pronia lui Dumnezeu, zicând că a supus firea noastră norocului, ursitorii şi tiraniei diavolilor, depărtând totdeauna vina de la el şi mutând-o la Ziditorul şi Purtătorul de grijă al tuturor celor ce sunt, astupă-i gura, nu cu cuvântul, ci cu fapta, arătându-i alt om ca el, care vieţuieşte  în fapta bună şi în blândeţe.

Nu este trebuinţă de cuvinte multe; nu este nevoie de adeverire meşteşugită nici de silogisme. Prin lucru se face dovada. Spune-i:  Tu eşti rob şi acela este rob. Şi tu eşti om şi acela e om. În aceeaşi lume locuieşti şi tu şi el şi sub acelaşi cer. Cu aceeaşi hrană te hrăneşti ca şi el. Cum dar tu în răutate petreci, iar acela în fapta bună? Pentru aceasta şi Dumnezeu a lăsat ca cei răi să fie amestecaţi  cu cei buni şi nu a dat celor răi alt pământ, iar pe cei buni i-a pus să locuiască în altă lume, ci i-a amestecat pe unii cu alţii ca folosul lor să fie mai mare.

Căci cei buni mai lămuriţi se fac în mijlocul celor ce-i opresc de a vieţui bine şi îi trag la răutate, petrecând şi îngrijindu-se de fapta bună. „Că trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se arate între voi cei lămuriţi” ( I Cor. 11, 19) Deci pentru aceasta i-a lăsat pe cei răi împreună cu cei buni, ca cei buni mai mult să strălucească.

Vezi cât de mare este folosul? Dar nu de la cei răi este folosul, ci de la bărbăţia celor buni. Pentru aceasta şi de Noe ne minunăm, că nu era drept, nici că era desăvârşit, ci pentru că în acel neam răzvrătit şi rău a păzit fapta bună. Şi a umblat Noe pe calea binelui ca un călător ce merge împotriva unei mari mulţimi ce vine cu repejune. Pentru aceasta, Scriptura a zis numai „Noe fiind un om drept şi desăvârşit”, ci a adaos „în neamul său” (Fac. 6, 9), cel răzvrătit şi deznădăjduit. Deci acesta este folosul pentru cei buni de la vieţuirea cu cei răi, precum copacii fiind bătuţi de vânturile cele împotrivă, mai tari se fac.

Dar şi la cei răi le este de folos vieţuirea cu cei buni, căci se sfiesc, se ruşinează şi li se roşeşte obrazul  de aceia şi, deşi nu se depărtează de la răutate, fac în ascuns cele ce îndrăznesc a face. Şi nu mic lucru este acesta, a fi arătată călcarea lor de lege; viaţa celorlalţi demască răutatea lor. Ascultă ce zic ei despre cel drept: „Greu ne este nouă şi a-l vedea” (Înţ. Solomon 2, 15). Un început al îndreptării lor este a fi împunşi de prezenţa dreptului. Dacă n-ar fi mustraţi când văd pe cel drept, n-ar fi grăit cuvântul acela. Mustrarea conştiinţei lor, prin prezenţa dreptului, nu este o mică împiedicare în lucrarea cu slobozenie a răutăţii.

Ai văzut cât de mare este folosul şi celor buni de la cei răi şi celor răi de la cei buni. Pentru aceasta nu i-a despărţit Dumnezeu, ci i-a lăsat să petreacă amestecaţi.

Cuvântul nostru va lămuri, în continuare, despre diavol. El a fost lăsat să fie aici, ca pe tine mai tare să te facă, ca pe cel nevoitor mai luminat să-l arate, ca nevoinţele să fie mai mari. Deci, când va zice cineva „pentru ce a lăsat Dumnezeu pe diavolul”, aceste cuvinte să-i spui: Pentru ca pe cei treji şi cu luare aminte, care se împotrivesc cu bărbăţie răutăţii lui, să-i folosească. Că şi cu Iov s-a apucat la luptă, nu pentru ca să-l facă mai strălucit, ci ca să-i pună piedică. Însă nimic nu l-a vătămat pe Dreptul, ci mai mult s-a folosit din luptă.

El pune piedici şi  surpă pe mulţi. Îi surpă pentru slăbiciunea lor, nu pentru puterea sa. Deci tu stăpâneşte-ţi mintea şi de la nimeni, niciodată, nu vei primi vătămare, ci foarte mult te vei folosi, nu numai de la cei buni, ci şi de la cei răi. Că pentru aceasta, precum am zis mai înainte, a lăsat Dumnezeu să vieţuiască oamenii unii cu alţii şi mai ales cei buni cu cei răi, ca cei din urmă să fie traşi la fapta bună a celor dintâi.

Ascultă ce zice Hristos ucenicilor: „Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a pus în trei măsuri de făină…” (Mt. 13, 33). Iată dar că drepţii au puterea de dospit a aluatului, ca să prefacă pe cei răi în felul lor. Dar drepţii sunt puţini cum la fel şi aluatul este puţin; însă după cum puţinul acela nu se vatămă de mulţimea făinii, ci, dimpotrivă, pe toată o trage şi o preface cu puterea care este în el, în aceiaşi frământătură ca şi el, aşa şi puterea drepţilor nu-şi are tăria de la numărul lor, ci de la darul Duhului.

Doisprezece au fost Apostolii. Vezi cât de puţin era aluatul? Toată lumea era întru necredinţă. Vezi câtă frământătură a fost? Dar cei doisprezece toată lumea au întors-o. Aluatul şi frământătura de aceeaşi fire sunt, dar nu de aceleaşi însuşiri. Pentru aceasta a lăsat pe cei drepţi între cei răi,  ca precum sunt de aceeaşi fire cu ei, să se facă aceeaşi voinţă. De acestea aduceţi-vă aminte, cu acestea astupaţi gura celor leneşi, a celor slăbănogi cu sufletul, a celor trândavi, a celor ce fug de ostenelile faptei bune, a celor ce învinuiesc pe Stăpânul tuturor.

Ai păcătuit, taci şi nu adăuga al doilea păcat mai greu. Nu este aşa de grea vina păcatului, precum este a învinui după păcat pe Stăpânul. Caută pe pricinuitorul păcatului şi nu vei afla pe altul fără numai pe tine care ai păcătuit.

Pretutindeni este trebuinţă de voinţă bună. V-am arătat aceasta nu din cuvinte, ci din petrecerea împreună a celor ce vieţuiesc în această lume. Această dovedire întrebuinţeaz-o şi tu. Căci după aceasta vom fi judecaţi de Stăpânul nostru. Învăţati-vă  acest meşteşug  al dovedirii şi nimeni nu va putea să vă amăgească. Curveşte cineva? Arată-i pe altul care petrece în înfrânare. Răpeşte şi  lăcomeşte  cineva ? Arată-i  pe cel ce dă milostenie. Trăieşte cineva în  zavistie şi  patimă ? Arată-i pe cel  curat de această patimă. De mânie se stăpâneşte cineva ? Adu-i de faţă pe cel ce trăieşte în filosofie.

Şi nu trebuie să alergăm la povestirile cele vechi, ci să luăm pilde de la cei ce vieţuiesc acum. Pentru că şi astăzi, lucrând darul lui Dumnezeu, isprăvile celor de acum nu sunt mai puţine decât  a  celor  de  mai  înainte.  Eşti  necredincios şi  socoteşte că Scripturile sunt mincinoase? Nu crezi că Iov a fost în acest fel ? Arată-i lui  un alt om care a  urmat vieţii aceluia. În felul acesta şi Stăpânul ne va judeca pe noi. Va pune robi lângă robi şi nu din judecată va pecetlui hotărârea, ca să nu zică cineva cum a zis sluga aceia căreia i s-a încredinţat talantul, şi în locul altuia a adus prihănire: ,,Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru” (Mt. 25, 24). Că în loc să susţină, că nu a adus alt talant, şi-a făcut şi mai greu păcat, adăugând lângă lenevirea sa, învinuirea Stăpânului.

Cain ce zice ? „Te-am ştiut că eşti om aspru”. O, ticălosule, nemulţumitorule şi leneşule, fiind dator să prihăneşti lenevirea ta şi să scazi ceva din păcatul cel mai dinainte, tu ai învinuit pe Stăpânul şi în loc să îndoieşti talantul ai îndoit păcatul. Pentru aceasta Dumnezeu va pune robi lângă robi, ca cei buni să judece pe cei răi, şi aceştia fiind judecaţi de cei buni, să nu poată învinui pe Stăpânul. Căci se zice: „Când va veni Fiul Omului întru slava  Tatălui Său…”. Nu a zis „întru slavă asemenea cu slava Tatălui”, ci „întru slava Tatălui”, „…şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile…”.

Înfricoşată  Judecată !  Înfricoşată  celor  păcătoşi  şi  vinovaţi, căci celor ce ştiu că au fapte bune va fi dorită şi blândă. „Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar iezii de-a stânga” (Mt. 5, 31, 32, 33). Şi aceştia şi aceia sunt oameni. Pentru ce dar aceia sunt oi, iar aceştia iezi. Pentru ca să cunoşti schimbarea voinţei cei libere, iar nu a firii. Şi pentru care pricină cei ce nu dau milostenie sunt iezi ? Pentru că dobitocul acela, este neroditor şi nu poate aduce folos stăpânilor lui nici din lapte, nici din prăsire, nici din lână, pentru că vârsta lui este tânără şi lipsită de toate acestea. De aceea pe cei ce nu aduc nici o roadă a milosteniei ir-a numit iezi. Iar pe cei de-a dreapta i-a numit oi. Căci de la acestea folosul este mare din lână din prăsire şi din lapte.

Deci ce zice către ei ? „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau; străin am fost şi m-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat…” (Idem 25, 36). Iar celorlalţi dimpotrivă, cu toate că şi aceştia şi aceia tot oameni erau, au luat aceleaşi făgăduinţe, aceleaşi daruri le-au fost puse înainte de a lucra fapte bune. Stăpânul a venit, şi la aceia şi la aceştia, cu acelaşi înfăţişare de om străin, gol şi flămând. Toate sunt deopotrivă şi la aceştia şi la aceia. De ce dar sfârşitul nu este la fel? Pentru că voinţa liberă nu i-a lăsat, şi numai aceasta i-a despărţit. De aceea unii au mers în împărăţie, iar alţii în gheena. Dacă diavolul era pricinuitorul păcatelor lor, nu era cu dreptate ca el să păcătuiască şi să silească la păcate, iar alţii să se chinuiască.

Ai văzul aici şi pe cei ce au greşit, şi pe cei ce au făcut fapte bune ? Ai văzut că cei răi fiind puşi în faţa celor buni li s-a astupat gura ? Vino să-ţi aduc altă pildă!
Fecioare, zice, erau zece (Idem 25, 1). Şi aici faptele cele bune şi cele rele sunt rodul voinţei. Din exemplul de faţă vei vedea şi păcatele acestora şi faptele bune ale acelora. Comparaţia face mai luminată învăţătura. Şi unele şi altele erau fecioare; cinci unele şi cinci celelalte. Făclii aveau şi acestea şi acelea. Toate aşteptau pe Mire. Cum dar unele au intrat, iar celelalte nu ? Pentru că unele erau blânde şi iubitoare de oameni, iar celelalte nemilostive. Vezi iarăşi că voinţa se face pricină a hotărârii, iar nu diavolul ? Ai văzut judecata prin punerea de faţă a celor ce au lucrat? Robii pe robi vor judeca.

Voieşti să-ţi arăt judecată făcută şi de cei ce nu sunt asemenea ? Să ştii că se va face judecată şi de cei ce nu sunt asemenea, ca osânda să fie şi mai mare. „Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi” (Mt. 12, 41). Nu sunt asemenea cei care se judecă. Căci unii sunt păgâni, iar alţii iudei. Iudeii au dobândit învăţătură proorocească, iar ceilalţi niciodată nu s-au împărtăşit de dumnezeiasca ascultare. Şi nu numai aceasta este deosebirea. Căci acolo servitorul s-a dus (să propovăduiască), iar aici a venit Stăpânul. Acela propovăduia primejdie mare, iar Acesta bine-vestea împărăţia cerurilor.

Care trebuia mai repede să creadă, păgânii cei fără de socoteală ce niciodată nu s-au împărtăşit de dumnezeiasca învăţătură, sau aceştia care din vârstă pruncească au crescut în învăţătura proorocilor? Oricărui îi este lămurit că iudeii. Dar lucrurile s-au petrecut împotrivă. Aceştia n-au crezut Stăpânului, care propovăduia împărăţia cerurilor, iar aceia au crezut celui asemenea om ca şi ei. care îi îngrozea cu pieirea, ca să se arate blândeţea acelora şi nemulţumirea acestora.

Oare diavol? Oare noroc? Oare ursitoare? Oare nu fiecare s-a făcut sieşi pricinuitor de răutate sau de faptă bună ? Că de nu ar fi fost iudeii vinovaţi nu ar fi zis „şi vor osândi pe neamul acesta”; nu ar fi zis că şi Regina de la-miazăzi va osândi pe iudei(Idem 12, 12). Că nu numai popoare pe popoare vor osândi, ci şi un singur om. care putea uşor să fie amăgit, dar a rămas neînşelat, va judeca pe un popor întreg, care cu orice chip trebuia să biruiască, dar a fost biruit. Pentru aceasta şi de Adam şi de Iov am pomenit. Şi de este nevoie să ne întoarcem iarăşi la pricina aceea ca sa împlinim rămăşiţa cuvântului.

Deci pe Adam cu cuvinte l-a bântuit, iar pe Iov cu lucruri. Şi pe acesta de toată bogăţia l-a păgubit şi de copii l-a lipsit, iar de la acela nimic n-a luat. Dar să aducem chiar cuvintele şi să arătăm chipul pizmuirii. ,,Şi a zis şarpele către femeie: Ce este că a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul raiului” (Idem 12). Aici şarpele, acolo, la Iov, femeia. Deci mare este deosebirea sfătuitorilor. Că acela (şarpele) era rob, iar aceasta (femeia) era părtaşă a vieţii. Acela era supus, iar aceasta era ajutătoare. Vezi cât de mare este deosebirea vinei ? Pe Adam, şarpele cel ce era supus si rob al lui l-a amăgit, iar pe Iov, nici cea care îi era tovarăşă şi ajutor nu a putut să-i pună piedică şi să-l surpe.

Dar să vedem mai lămurit ce zic cuvintele. „Ce este că a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul?”, a zis şarpele. Dar Dumnezeu n-a zis aceasta. Vezi dar vicleşugul diavolului. A zis cele ce nu s-au spus, ca să cunoască ce s-a grăit de Dumnezeu. Ce face dar femeia ? În loc să-i astupe gura, şi nici să nu-i răspundă, din nesocoteală a călcat porunca stăpânească. Pentru aceasta l-a dat motiv de îndrăzneală. Vezi cât este de rău a se da pe sine, fără luare aminte, vrăşmaşilor şi pizmaşilor! De aceea şi Hristos zice: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor… căci întorcându-se vă vor sfâşia” (Mt. 7, 6). Aceasta s-a întâmplat cu „Eva. A dat sfintele câinelui şi porcului; a călcat cuvintele şi întorcându-se a rupt pe femeie.

Şi vezi cum vorbeşte cu vicleşug: „Nu veţi muri cu moarte” (Fac. 3, 4). Şi ia aminte, femeia putea să înţeleagă amăgirea. Că îndată a scos la iveală vrajba şi războiul faţă de Dumnezeu, vorbind împotrivă. Deci, vrând diavolul să cunoască porunca i-ai spus-o, dar de ce i-ai urmat după ce a grăit cele împotriva poruncii ? Căci Dumnezeu a zis: „…cu moarte veţi muri” (Facere 2, 17). Iar diavolul a spus împotrivă : „Nu veţi muri cu moarte”. Ce este mai luminat decât războiul acesta? De unde din altă parte putea să cunoască pe vrăşmaşul şi pizmaşul, fără numai de aici, din cele ce a grăit împotriva lui Dumnezeu ?

Deci trebuia îndată să fugă de amăgire. Trebuia să se depărteze de cursă. „Nu veţi muri cu moarte, a zis. Că ştie Dumnezeu că în orice zi veţi mânca din el. se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei…” (Idem 3, 4, 5). Cu dorinţa de a dobândi o mai mare cinste, au pierdut şi bunătăţile pe care le aveau în mâini. S-a făgăduit să-i facă dumnezei, dar i-a supus sub tirania morţii. De ce dar, o femeie, ai crezut diavolului ? Ce lucru bun ai văzut la el ? Nu era de ajuns ţie să te supui vredniciei şi credinţei Puitorului de lege, că Acela era Dumnezeu şi Ziditor. Iar acesta era diavol şi vrăşmaş şi nu zic diavol, ci îl socoteai şarpe. Deci pe şarpe, spune-mi, trebuia să-l învredniceşti de atâta vorbă, încât să-i destăinui şi porunca Stăpânului ?

Vezi că era cu putinţă ca ea să cunoască amăgirea, dar n-a vrut. Mai ales că Dumnezeu i-a dat destule faceri de bine şi a arătat prin lucruri purtarea Lui de grijă.

Că nefiind omul, l-a plăsmuit, a insuflat în el suflet, l-a făcut după chipul Său, l-a pus stăpânitor al tuturor celor de pe pământ, i-a dat ajutor, i-a sădit rai şi l-a slobozit să întrebuinţeze din toţi pomii din el, numai de unul l-a oprit să se atingă. Dar şi aceasta a făcut-o spre folosul lui. Iar diavolul nici un lucru bun n-a făcut, ci a amăgit pe femeie numai cu cuvinte goale şi cu nădejdi deşarte. Şi încă a socotit că diavolul este mai vrednic de credinţă decât Dumnezeu, care a arătat cu fapta dragostea faţă de ei. Şi a crezut femeia celui ce n-a făcut nimic, nici a spus ceva bun, ci a adus numai cuvinte goale.

Vezi că numai din nesocoteală şi lenevire s-a făcut înşelarea, iar nu din silă. Şi ca să cunoşti aceasta mai luminat, ascultă cum şi Scriptura prihăneşte pe femeie. Că nu a zis ,,amăgindu-se”, ci că „văzând femeia că este bun pomul” (Fac. 3, 6) a mâncat. Deci vina este a vederii celei neânfrânate şi nu a înşelării diavolului. Că de pofta ei s-a biruit, nu de răutatea dracului. Pentru aceasta nici iertare n-a dobândit, ci, zicând că şarpele a amăgit-o, mai mare pedeapsă a luat, mai ales că nu avea pricină să cadă.

Şi ca să cunoaştem mai luminat aceasta, veniţi să mutăm cuvântul la Iov. De la cel ce s-a supus căderii, la cel ce s-a stăpânit, de la cel ce s-a biruit, la cel ce a biruit. Aceasta ne va aduce mai multă osârdie ca să învinuim pe diavolul. Acolo cel ce a amăgit era şarpe şi a biruit. Aici femeie şi nu a putut, cu toate că este mult mai lesnicioasă, decât acela spre înduplecare. Şi lui Iov i-a adus ispita după pierderea banilor, după moartea copiilor şi după pierderea a tot ce avea. La Adam n-a fost nimic de acest fel. El n-a pierdut copii, n-a fost păgubit de bani, n-a zăcut pe gunoi ,ci locuia în raiul desfătării şi se îndulcea de tot felul de frumuseţi, de pomi, de izvoare, de râuri şi de toată libertatea.

Nici o osteneală, nici o durere, nici o scârbă sau grijă, nici ocări sau învinuire, nimic n-avea din răutăţile cele nenumărate care năpădise asupra lui Iov. Dar cu toate că nu avea nici una de acest fel, s-a împiedicat şi a căzut. Oare nu sunt toate din pricina lenevirii ? Acela a răbdat toate acestea bărbăteşte şi nu a căzut. Oare nu din trezvirea sufletului ?

Deci din amândouă părţile, o iubitule, culege mare folos; fugi de cele urmate de Adam, cunoscând câte rele se fac din lenevire şi urmează evlaviei lui Iov, învăţând câte bunătăţi odrăslesc din osârdie. Pe acest purtător de cunună totdeauna să-l ai în minte şi la orice nevoie sau durere şi vei avea mângâiere îndeajuns. Căci, ca într-o privelişte stând fericitul şi viteazul acela, vorbeşte către toţi, prin pătimirile cele ce i s-au întâmplat. Viteaz este acela care suferă cu bărbăţie toate cele ce-i pricinuiesc şi nu se supune la nici una din relele ce-i vin asupra. Nici o pătimire omenească, nu este, care să nu primească mângâiere acolo.

Deci ce iertare va avea acela care nu poate să sufere cu mulţumire o parte din nevoile venite asupra lui ? Şi ca să nu prihăneşti cuvântul că este îndrăzneţ, vino ca punând înainte pe fiecare din nevoile ce au venit asupra lui, să încredinţăm cele zise. Şi de voieşti, o să aducem mai întâi de faţă pe ceea ce este mai greu de suferit decât toate, sărăcia şi durerea din ea, că de acestea pretutindeni se plâng toţi oamenii.

Deci cine a fost mai sărac decât Iov, decât cei aruncaţi pe la băi şi decât cei ce dorm în cenuşa cuptoarelor şi în scurt să zic decât toţi oamenii săraci ? Aceştia aveau cel puţin o haină ruptă, dar acela sta gol şi îmbrăcămintea trupului o stricase diavolul peste tot cu grea putrejune.

Săracii aceia aveau ca acoperământ foişoarele cele de pe la băi, sau adăpostul vreunei colibe, însă Iov petrecea afară  în aer liber totdeauna zi şi noapte şi nici mângâierea de la vreun acoperământ nu avea. Şi mai mult că aceia se ştiau  vinovaţi cu multe răutăţi,  iar acesta nimic rău nu ştia întru sine. La frica de a nu fi păcătuit cu ceva faţă de Dumnezeu, lua aminte de fiecare dată când i se întâmpla ceva, şi mai mare îi făcea durerea şi îi sporea nedumerirea, neştiind pricina relelor ce i se întâmplă.

Deci aceştia, precum am zis, pentru multe rele puteau să se învinuiască şi nu lucru mic este acesta, întru mângâierea nevoii, a se şti vinovat şi că pe dreptate se pedepseşte. Iar acela şi de această mângâiere era lipsit şi arătând petrecere plină de fapte bune, suferea nevoile celor răi.

Şi săracii aceştia care sunt la noi dintru început s-au deprins întru nevoi, iar acela nedeprins a suferit sărăcia, deodată primind schimbarea din bogăţie. Deci dacă ştii cauza relelor suferite, este mare lucru spre mângâiere, nu mai prejos este deprinderea în sărăcie din început, pentru cei ce petrec în sărăcie. De toate acestea, dreptul Iov era lipsit, deşi nici aşa nu ar fi căzut cu gândul. L-ai văzut pe el că a venit în cea mai neagră sărăcie după care alta nu mai este cu putinţă a se afla? Căci ce poate fi mai sărac decât cel gol şi care nu are nici acoperământ.

Din cauza sărăciei nu mai avea cu ce dobândi nici puţin pământ pentru culcare ; el nu zăcea pe pământ, ci pe gunoi. Deci când te vei vedea ajungând în sărăcie, pune-ţi în minte pătimirea dreptului şi îndată îţi vei uşura mintea şi vei lepăda tot gândul cel de mâhnire. Deci o nevoie ca aceasta, adică o sărăcie, se pare oamenilor că este pricină a tuturor ticăloşiilor şi relelor.

Iar a doua ,- după aceea, şi poate mai întâi decât aceea, este rana trupului. Căci cine s-a bolnăvit cândva astfel ? Cine a suferit acest fel de boală ? Cine a mai primit atâta rană, sau a văzut că a primit cineva ? Nu este nimeni. Câte puţin se topea trupul lui şi din toate membrele lui izvora mulţime de viermi; şi mult miros greu făceau în toate părţile; şi aşa trupul câte puţin murea, mâncându-se de acest fel de putrejune. Această suferinţă îi făcea bucatele fără de dulceaţă, iar foametea îi era nemaiîntâlnită, căci şi atunci când i se da hrană nu putea să se îndulcească de ea, căci zice : „…văd că bucatele mele au miros…” (Iov 6,7).

Deci când vei cădea în boală, o omule, adu-ţi aminte de trupul acela şi de aceea carne sfântă. Că sfântă era şi curată, chiar dacă avea astfel de rană. Şi în oştire de va fi cineva chemat, apoi cu nedreptate şi fără de nici o altă pricină dreaptă va fi spânzurat pe lemn şi i se va struji coastele, să nu socotească lucrul acesta de ocară, nici să slăbească de durere, ci să-şi pună în minte pe sfântul acesta. Şi vei zice că mângâierea lui Iov era că ştia că toate acestea Dumnezeu i le aducea asupra.

Dimpotrivă aceasta mai mult îl tulbura şi-l mâhnea, că Dreptul Dumnezeu, pe care în tot felul îl cinstea, Acela era care-l chinuia şi nu putea afla vreo pricină binecuvântată a nevoilor ce suferea. însă după ce s-a înştiinţat mai pe urmă de această pricină, vezi câtă evlavie a arătat. Când i-a zis Dumnezeu: „Oare strici judecata Mea şi Mă faci pe Mine vinovat, ca să te arăţi pe tine drept ?” (Iov 40, 3), spăimântându-se a răspuns: „Mâna voi pune peste gura mea. O dată am grăit şi a doua oară nu voi mai adăuga” (Idem 39, 34, 15). Şi „Cu auzul urechii Te-am auzit mai înainte, iar acum Te-a văzut ochii mei. Pentru aceasta m-am smerit şi m-am uscat şi m-am socotit pe mine pământ şi ţărână” (Idem 42, 5).

Şi de socoteşti că aceasta i-a fost destul pentru mângâiere şi tu aceiaşi mângâiere vei putea avea când vei pătimi ceva din cele rele, nu pentru Dumnezeu, ci din ispita oamenilor şi vei mulţumi şi nu vei huli pe Cel ce poate să oprească ispita, dar o sloboade pentru cercarea şi lămurirea ta. Şi precum se încununează cei ce au pătimit pentru Dumnezeu, tot aşa şi tu vei dobândi aceiaşi răsplătire, dacă vei răbda cu bărbăţie nevoile ce s-au adus asupra ta de la oameni şi vei mulţumi Celui ce putea să le oprească, dar n-a voit. Deci iată că şi sărăcia şi boala, cu cea mai de pe urmă asprime s-au abătut asupra Dreptului.

Voieşti să-ţi arăt şi războiul firii ce s-a năpustit cu atâta asprime şi s-a pus asupra viteazului aceluia ? Zece copii a pierdut; toţi deodată, toţi în floarea vârstei, toţi plini de fapta bună; şi nu au murit după legea firii, ci cu moarte silnică şi ticăloasă. Cine va povesti această rea întâmplare ? Nimeni nu poate. Deci când îţi va muri fiul sau fiica, aleargă către dreptul acela şi negreşit vei afla multă mângâiere.

Şi oare numai aceste rele i s-au întâmplat lui? Dar părăsirea, vânzarea, batjocoririle şi ocările, prihănirea şi luarea în râs a prietenilor ? Cât de nesuferit lucru este a fi batjocorit de toţi ? Că nu atât de mult răneşte sufletul nevoile ce se întâmplă, precum îl rănesc cei ce te ocărăsc pentru aceste nevoi. Nu numai că lipsea cel ce l-ar fi putut mângâia, ci mulţi din toate părţile îl ocăra. Şi îl auzi tânguindu-se şi zicând: „Dar şi voi v-aţi sculat asupra mea”. Şi nemilostivi îi numeşte când zice: „Nu s-au apropiat de mine cei de aproape ai mei şi slugile mele asupra mea grăiau… şi chemam pe fiii ţiitoarelor mele, iar ei cu totul s-au depărtat” (Idem 19, 13, 14, 15, 17, 18). Iar alţii, zice: „scuipă asupra mea… şi de poveste tuturor m-am făcut. Şi însăşi haina mea s-a scârbit de mine” (Idem 30, 9, 10).

Acestea nici a le auzi nu sunt suferite, cu atât mai greu a le răbda cu fapta. Vai, cât a suferit atât de mult dreptul acela: sărăcia cea mai de pe urmă, boala nesuferită, nemaiîntâlnită şi de mirare, moartea copiilor şi încă atât de mulţi şi atât de buni şi cu acest fel de moarte, ocări şi batjocoriri şi hule de la oameni; unii batjocoreau, alţii ocărau, alţii îl defăimau. Şi nu numai vrăşmaşi, ei şi prieteni; şi nu numai prieteni, ci şi slugile. Şi nu numai batjocoreau şi ocărau, ci se şi scârbeau de el. Şi acestea le-a suferit nu în două, trei sau zece zile, ci în mult timp.

Şi pe lângă toate acestea, nici noaptea nu avea mângâiere, ci la nevoile din timpul zilei se adăugau nălucirile şi frica de noapte, care erau cumplit de nesuferite. Şi cum că mai grele erau cele ce le suferea în somn, ascultă ce zice; „Pentru ce mă înfricoşezi cu visuri şi cu vedenii mă îngrozeşti ?” (Iov 7, 14). Care om, de fier, care diamanet ar fi suferit atâtea rele? Căci dacă numai una din acestea este nesuferită, socoteşte câtă durere aduc toate împreună. Dar însă acela pe toate le suferea şi întru toate cele ce i s-au întâmplat n-a păcătuit nici o viclenie cu buzele lui.

Să se facă dar pătimirile lui doctorii suferinţelor noastre şi viforul lui cel cumplit liman al necazurilor noastre; şi la orice din cele ce ni se întâmplă să ne aducem aminte de el. Văzând că un singur trup a suferit nevoile din toată lumea, şi noi, cu bărbăţie, să răbdăm cele puţine şi mici. Şi ca la o maică iubitoare de fii, care-şi întinde mâinile în toate părţile şi primeşte pe copiii ei spăimântaţi, şi-i linişteşte, aşa şi noi să alergăm totdeauna la istoria aceasta. Şi dacă vor veni asupra noastră nevoi mai mari decât toate, să luăm destulă mângâiere din ea pentru toate suferinţele noastre, şi aşa ne vom duce.

Iar dacă vei zice că acela era Iov şi de aceea a suferit, iar eu nu sunt ca el, mai    mare prihană asupra ta îţi vei aduce, iar dreptului mai multă laudă. Căci mai mult trebuie să suferi tu decât acela. Pentru care pricină ? Pentru că acela a fost mai înainte de Legea Darului, când nu era atâta dar al Duhului; când păcatul era cu anevoie de biruit; când stăpânea blestemul; când moartea era înfricoşată. Dar acum luptele s-au făcut mai lesnicioase, fiindcă după venirea lui Hristos toate acelea s-au ridicat. De aceea nici un cuvânt de îndreptare nu avem dacă după atâta vreme, după atâta sporire, şi după atâtea daruri ce ni s-au dat de la Dumnezeu, nu vom putea ajunge la aceiaşi măsură a aceluia.

Deci toate acestea cugetându-le şi că mai mari erau nevoile lui Iov şi că atunci când era lupta mai cumplită s-a dezbrăcat şi a luptat, să suferim cu bărbăţie toate cele ce ne vin asupra cu multă mulţumire. Ca să putem dobândi aceleaşi cununi cu acela, cu dărui şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.