din „Parinti, copii si cresterea lor”
Daca avem o mare raspundere când e vorba sa-i aparam pe altii, caci zice: „Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24), cu atât mai mare este raspunderea pe care o avem fata de copiii nostri. Nu ti l-am adus, ne cere socoteala Dumnezeu, în casa si nu l-ai avut lânga tine de la început? Nu te-am numit învatatorul, ocrotitorul, tutorele, calauzitorul si stapânul lui? Nu ti-am dat putere întreaga asupra lui? Nu ti-am poruncit sa-l formezi si sa-l educi asa cum trebuie de când era înca fraged? Ce iertare mai speri sa capeti daca l-ai lasat s-o ia pe carari gresite si sa se strice?
Ce mai poti spune? Ca e greu si uneori abia poti face fata?
Trebuia sa te gândesti dinainte, când copilul asculta cu draga inima si era prunc. Atunci trebuia sa-l educi cu mare atentie, sa-l obisnuiesti cu ce se cuvine, sa-l corectezi si sa-i pedepsesti slabiciunile sufletului.
Când munca era mai usoara, atunci trebuia sa scoti balariile si ciulinii, atunci când era la o vârsta frageda si patimile nu erau greu de vindecat, patimi care, daca n-ar fi fost neglijate, n-ar fi crescut. De aceea spune: „Ai feciori? învata-i pe ei si încovoaie din pruncie grumazul lor” (Întelepciunea lui Sirah 7, 24), atunci când educatia se poate face mai usor.