Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvânt despre folosul citirii Scripturii
(La începutul Faptelor Apostolilor – III)
l. Când mă uit la sărăcia mintii mele, preget şi şovăi să vorbesc înaintea unui popor atât de numeros; dar când văd râvna şi nesaţul vostru în a mă asculta, îndrăznesc şi prind curaj şi cu râvnă mă pregătesc să intru în stadionul predicii. Sunteţi în stare, prin darul şi dragostea voastră de predică, să întraripaţi chiar un suflet de piatră. După cum fiarele care locuiesc în vizuini se afundă între stânci în mijlocul iernii, dar când văd că se apropie vara părăsesc ascunzişurile, se alătură de celelalte animale şi saltă la un loc cu noi, tot aşa şi sufleul meu, ascuns ca într-o vizuină în slăbiciunea cugetului, părăseşte vizuina când vede dorul dragostei voastre; se alătură de voi şi saltă la un loc cu voi, cu săltările cele bune ale sfintelor Scripturi, în livada cea duhovnicească şi dumnezeiască, în raiul Scripturii. Da, livadă duhovnicească şi rai de desfătare este citirea dumnezeieştilor Scripturi, şi rai de desfătare mai bun decât raiul cel de altădată! Raiul acesta nu 1-a sădit Dumnezeu pe pământ, ci în sufletele credincioşilor; raiul acesta nu 1-a pus în Eden, într-un anumit ţinut din răsărit, ci 1-a întins pe tot pământul, 1-a întins până la marginile lumii. Că a întins Dumnezeu Scripturile în toată lumea, o spune profetul. Ascultă! În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor . De te-ai duce la indieni, cei pe care îi vede întâi soarele la răsăritul lui, de te-ai duce în părţile scăldate de ocean, de te-ai duce în insulele britanice, de ai călători spre Marea Neagră, de te-ai duce spre părţile de miazăzi, pretutindeni vei auzi că oamenii cugetă la cele spuse de Scriptură; cu alt glas, dar nu cu altă credinţă, în limbi deosebite, dar cu acelaşi gând. Sunetul limbii e altul, dar nu-i altul chipul credinţei. Cu limba vorbesc în graiuri barbare, dar cu mintea cugetă în credinţă; cu glasul fac greşeli de grai, dar cu viaţa trăiesc dreapta credinţă.
Ai văzut că raiul s-a întins până la marginile lumii? În raiul acesta nu mai este şarpe; grădina e lipsită de fiare şi întărită cu harul Sfântului Duh. Are şi izvor raiul acesta, ca şi celălalt, izvor care e mamă a mii şi mii de râuri, nu a patru numai. Din izvorul acesta nu izvorăşte numai Tigru, nici numai Eufratul, nici numai Nilul egiptean sau Gangele din Indii, ci izvorăsc mulţime de râuri.
– Cine o spune?
– Însuşi Dumnezeu, Care ne-a dăruit râurile: Din pântecele celui care crede-n Mine vor curge râuri de apă vie, precum a zis Scriptura! Ai văzut că nu curg numai patru râuri din izvorul acesta, ci nenumărate? Izvorul acesta e minunat nu numai prin mulţimea râurilor, ci şi prin natura lui. În el nu-s scurgeri de apă, ci harismele Duhului. Izvorul acesta se împarte în sufletul fiecărui credincios, şi nu se împuţinează; se împarte, şi nu se termină; se îmbucătă-ţeşte, dar nu se micşorează; în toţi întreg, în fiecare întreg. Aşa sunt harismele Duhului. Vrei să afli cât de îmbelşugate sunt apele acestea? Vrei să afli despre natura apelor? Vrei să vezi că nu se aseamănă cu apele cele materiale, ci sunt mai bune şi mai minunate decât ele? Ascultă iarăşi pe Hristos, că o spune samarinencei, ca să vezi cât de îmbelşugat este izvorul: Apa pe care voi da-o Eu (celui credincios) se va face într-însul izvor de apă, care saltă spre viaţa veşnică! N-a spus: “care iese”, nici n-a spus: “care izvorăşte”, ci: “care saltă”; prin săltările lui ne arată belşugul de ape. Acele ape obişnuiesc totdeauna să salte şi să sară, acele ape pe care izvoarele nu le pot ţine în râurile lor, căci, biruite de belşugul curgerii, izvorăsc de pretutindeni. Hristos dar, ca să arate belşugul de ape, a spus: saltă, şi nu “ies”. Vrei să afli şi despre natura apelor? Cunoaşte-o din întrebuinţarea lor. Nu le întrebuinţăm numai în viaţa aceasta, ci şi în viaţa veşnică.
Să locuim deci în raiul acesta, să stăm lângă acest izvor, să nu păţim ce-a păţit Adam, care a căzut din rai. Să nu primim sfat pierzător, să nu primim înşelăciunea diavolului. Să rămânem în rai. Multă tărie ne dă. Să citim mereu Sfintele Scripturi. După cum cei care stau lângă izvor se desfătează cu răcoreala apei, şi, udându-şi mereu faţa pe timp de zăduf, alungă năduşeala şi sting repede setea care-i chinuia, pentru că au, din izvor, aproape leacul, tot aşa şi cel ce stă lângă izvorul dumnezeieştilor Scripturi: de vede că-1 supără flacăra păcătoasă a poftei, alungă repede văpaia, udându-şi sufletul cu apele acelea; de-1 supără mânie arzătoare, clocotindu-i inima ca o căldare sub care arde focul, potoleşte îndată neruşinata patimă, picurând o picătură din izvor. Din toate gândurile rele, ca din mijlocul văpăii, ne smulge sufletul citirea dumnezeieştilor Scripturi.
2. De aceasta şi profetul, marele David, cunoscând folosul ce-1 dă citirea dumnezeieştilor Scripturi, aseamănă pe cei ce au înaintea ochilor necontenit Scriptura şi se desfătează cu citirea ei, cu un pom înfrunzit care stă lângă izvoare de apă, grăindu-ne aşa: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe calea păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul ucigaşilor n-a şezut; ci în legea Domnului îi este voia şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor . Că după cum pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, cel care stă chiar lângă ape şi se poate adăpa necontenit, nu-i doborât de schimbarea vremii, nu se teme când raza de soare e mai arzătoare, nici nu se sperie când văzduhul ajunge secetos, că are strânsă în el destulă umezeală care alungă şi izgoneşte-ndată atacul lacom din afară al arşiţei soarelui, tot aşa şi sufletul care stă lângă izvoarele dumnezeieştilor Scripturi, care-i adăpat necontenit şi strânge în el roua Duhului şi apele acelea, nu-i doborât de greutăţile vieţii; de s-ar dezlănţui împotriva unui astfel de suflet boala sau asuprirea sau hula, ocara sau batjocura sau nepăsarea, sau toate relele din lume, sufletul acela uşor va potoli înfierbântarea sângelui, pentru că citirea Sfintelor Scripturi îi dă destulă mângâiere. Nimic, nici măreţia slavei, nici fumul puterii, nici venirea prietenilor, nimic din cele omeneşti nu poate mângâia atâta pe cel îndurerat, cât citirea dumnezeieştilor Scripturi.
– Pentru ce?
– Pentru că acelea sunt vremelnice şi stricăcioase; de aceea şi mângâierea lor este tot stricăcioasă; citirea Scripturii însă e vorbire cu Dumnezeu; iar când Dumnezeu mângâie pe cel întristat, mai poate oare să-1 întristeze ceva din cele de aici?
Să luăm dar aminte, să citim Scriptura nu numai aceste două ceasuri – că nu ne e îndestulătoare spre întărire numai ascultarea aceasta a predicii -, ci necontenit, fiecare, când ajunge acasă, să ia Biblia în mâini, să citească toate cele rostite aici dacă vrea să-i fie folosul Scripturii deplin şi statornic. Că şi pomul acela ce stă lângă izvoare nu suge apa numai două sau trei ceasuri, ci toată ziua şi toată noaptea. De asta frunzişul îi e bogat, de asta e încărcat de fructe pomul acela, deşi nu-1 udă nimeni; din pricină că stă lângă izvoare, din pricină că trage prin rădăcini apa şi trimite, ca prin nişte canale, în tot trupul apă de folos. Tot aşa şi cel ce citeşte des dumnezeieştile Scripturi: stă chiar lângă izvor; şi deşi nu are pe nimeni care să le tălmăcească, totuşi prin deasa citire, ca prin nişte rădăcini, scoate mult folos. De aceea şi eu, ştiind grijile voastre, nevoinţele voastre şi multele voastre îndeletniciri, vă aduc pe îndelete şi puţin câte puţin la izvoarele Scripturii, pentru ca prin puţinătatea tălmăcirii să fac să vă rămână statornice în minte spusele mele. Ploaia dezlănţuită repede udă faţa pământului, dar nu-i de folos adâncului, pe când ploaia ce cade liniştit şi puţin câte puţin, ca untdelemnul, se statorniceşte pe faţa pământului şi se strecoară prin găurile pământului ca prin nişte vene în adâncul lui; şi umplând cu apă pântecele lui, îl face de dă rod îmbelşugat. De aceea şi eu picur picătură cu picătură această duhovnicească ploaie în sufletele voastre. Scripturile se aseamănă cu nişte nori duhovniceşti, iar cuvintele şi gândurile din ele, cu o ploaie cu mult mai bogată. De aceea vă şi picur puţin câte puţin această duhovnicească ploaie, ca să intre cuvintele în adâncul sufletelor voastre. De aceea azi, iată, e a patra zi de când vă vorbesc, şi n-am putut să termin nici tălmăcirea titlului unei cărţi din Scriptură, ci trebuie încă să vorbesc despre el. Mai bine este să sapi o mică bucată de pământ, să te cobori în adâncul lui ca să găseşti acolo o comoară mare cu lucruri de folos, decât să scurmi pământ mult pe deasupra şi să te osteneşti degeaba, în zadar şi fără de folos. Ştiu că mulţi se supără pentru zăbava asta; dar nu-mi pasă de învinuirea lor, ci-mi pasă de mântuirea voastră. Cei care pot merge mai iute, să aştepte pe fraţii care-ntârzie. Aceia pot să-i aştepte pe aceştia, pe când cei slabi nu-i pot ajunge pe aceia. De aceea şi Pavel spune că nu se cade să-i silim înainte de vreme pe cei slabi, care nu pot să atingă desăvârşirea celor puternici, ci că suntem datori să purtăm noi, cei puternici, neputinţele celor slabi . Caut folosul vostru, nu lauda mea. De aceea stărui atât asupra unui lucru.
3. În ziua întâi v-am spus că nu trebuie să trecem cu nepăsare pe lângă titlurile cărţilor Sfintelor Scripturi; atunci v-am vorbit despre inscripţia de pe altarul din Atena, când v-am arătat înţelepciunea lui Pavel, cel care a adus în tabăra lui pe ostaşul viteaz din tabăra duşmanilor. La atât s-a mărginit predica mea în ziua cea dintâi. În ziua a doua, am căutat să vedem cine e autorul cărţii Faptelor Apostolilor; şi am găsit, cu harul lui Dumnezeu, că e Luca evanghelistul; şi v-am înfăţişat aceasta cu mai multe dovezi, unele mai clare, altele mai adânci. Ştiu că mulţi dintre ascultători n-au putut urmări cele spuse în partea din urmă a predicii. Totuşi asta nu mă va face să nu mai vorbesc despre lucruri mai greu de înţeles. Lucrurile mai clare sunt pentru cei mai simpli; cele mai adânci vor fi pentru cei cu minte mai pătrunzătoare. Masa trebuie să fie încărcată cu mâncăruri felurite şi deosebite, pentru că deosebite sunt şi gusturile comesenilor. Aşadar, în ziua întâi am vorbit despre titlul cărţii Faptelor Apostolilor; în ziua a doua, despre autorul cărţii; în ziua a treia, ieri, am vorbit celor ce au fost de faţă despre începutul scrierii şi am arătat, după cum ştiu cei ce m-au ascultat, ce este fapta şi ce este minunea; am arătat ce este vieţuirea şi ce sunt semnele, minunile şi puterile, şi cât de mare este deosebirea dintre faptă şi minune; am arătat că minunea e mai mare, dar fapta, mai folositoare; am arătat apoi că fapta ne prilejuieşte prin ea însăşi împărăţia cerurilor, pe când minunea, dacă nu ia în ajutor fapta, ne scoate din pridvoarele împărăţiei. Astăzi trebuie să vă spun ce a mai rămas neexplicat din titlul cărţii Faptelor Apostolilor; să vă arăt adică ce înseamnă numele de apostol. Numele de apostol nu este un simplu nume, ci nume de dregătorie, numele celei mai mari dregătorii, al celei mai înalte dregătorii duhovniceşti, al dregătoriei celei de sus. Dar fiţi cu luare-aminte! După cum în lume sunt multe dregătorii, dar nu toate de aceeaşi valoare, ci unele-s mai mari, altele mai mici; de pildă, ca să încep numărătoarea lor de la cea mai neînsemnată, cea mai mică dregătorie este a comisarului, cel care apără interesele unui oraş; o dregătorie mai mare decât a acestuia e aceea a căpeteniei unui popor; după acesta vine un dregător şi mai important, generalul; apoi prefectul; iar mai presus de toate aceste dregătorii, este dregătoria de consul; deci, după cum toate acestea sunt dregătorii, dar nu de aceeaşi valoare, tot aşa şi dregătoriile cele duhovniceşti sunt multe, dar nu toate de aceeaşi valoare; mai mare decât toate este dregătoria apostolică. Trebuie să vă duc de la cele materiale la cele spirituale! Aşa a făcut şi Hristos. Când a vorbit despre Duhul, a amintit de apă: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi , spune El; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac! Ai văzut că a dus pe femeia samarineancă de la cele materiale la cele spirituale? Tot aşa fac şi eu: mă urc de la cele de jos la cele de sus, pentru a-mi fi mai lămurit cuvântul. De aceea, vorbind de dregătorii, n-am amintit întâi de dregătoriile duhovniceşti, ci de cele lumeşti, ca să vă duc de la acestea la acelea. Aţi auzit câte dregătorii lumeşti am numărat, aţi auzit că unele-s mai mari, iar altele mai mici şi că dregătoria de consul stă în fruntea tuturora, ca un cap sau un pisc. Să vedem şi dregătoriile cele duhovniceşti. Dregătoria de prooroc este o dregătorie duhovnicească; tot dregătorie duhovnicească este şi aceea de evanghelist, de păstor, de învăţător, dregătoria celui care are harisme, a celui cu darul tămăduirilor, al tălmăcirii limbilor. Acestea din urmă sunt nume de harisme; de fapt însă sunt dregătorii, puteri. Proorocul este dregător. La noi, cel care alungă demonii este dregător; la noi, păstorul şi învăţătorul sunt dregători. Dar mai mare decât toate acestea este dregătoria de apostol.
– De unde ştim asta?
– Mai întâi de toate pentru că apostolul este capul acestora! După cum consulul ţine fruntea dregătoriilor lumeşti, tot aşa şi apostolul, în cele duhovniceşti. Să-1 auzim pe Pavel! El numără dregătoriile, şi în fruntea lor pune dregătoria de apostol.
– Ce spune Pavel?
– Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători şi păstori, … apoi darurile tămăduirilor . Ai văzut piscul dregătoriilor duhovniceşti? Ai văzut cât de sus stă apostolul? Ai văzut că nu are pe nimeni înaintea lui şi nici mai presus de el? Dumnezeu a pus mai întâi pe apostoli, spune Pavel, al doilea pe prooroci; al treilea pe învăţători şi păstori; apoi, darurile tămăduirilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor . Dregătoria de apostol nu este numai capul celorlalte dregătorii duhovniceşti, dar este şi temelia, şi rădăcina lor. Şi după cum capul este aşezat în partea cea mai de sus a trupului şi este nu numai începutul şi puterea trupului, ci şi rădăcina – că din cap pornesc nervii care conduc trupul, din creier odrăslesc şi primesc darul duhului ca să chivernisească întreaga fiinţă -, tot aşa şi dregătoria de apostol nu este numai începutul şi puterea celorlalte harisme, ci şi dregătoria care are strânse în ea rădăcinile tuturor celorlalte dregătorii. Proorocul nu poate fi şi apostol, şi profet, pe când apostolul este neapărat şi prooroc; are şi darul tămăduirilor, şi felurile limbilor, şi tălmăcirea limbilor; de aceea apostolia este capul şi rădăcina harismelor.
4. Că lucrurile stau aşa, vă voi aduce ca martor pe Pavel. Dar mai întâi trebuie neapărat să vă spun ce înseamnă felurile limbilor.
– Ce înseamnă dar felurile limbilor?
– În vremea de demult, cel ce se boteza şi credea grăia îndată în diferite limbi pentru vădirea Duhului primit la botez. Pentru că cei din vremea aceea mai erau încă slabi şi nu puteau vedea cu ochii trupului harismele cele duhovniceşti, li se dădea o harismă materială, care să facă vădită harisma cea duhovnicească; astfel, cel botezat grăia îndată şi în limba noastră, şi în limba perşilor, şi în limba indienilor, şi în limba sciţilor, ca să afle şi necredincioşii că au fost învredniciţi de harul Duhului Sfânt. Semnul, adică glasul, era material şi îl auzeau cu urechile trupului; iar acest semn material făcea cunoscut tuturora harul duhovnicesc şi nevăzut al Duhului. Acest semn se chema glosolalie. Omul care cunoştea prin naştere o singură limbă, acela grăia prin har felurite şi deosebite limbi. Puteai vedea un singur om la număr, dar mai mulţi prin harismele lui; puteai vedea de parcă are diferite guri şi felurite limbi. Să luăm aminte acum că apostolul Pavel are şi această harismă, dar şi pe toate celelalte. Despre harisma vorbitului în limbi spune aşa: Mai mult decât voi toţi grăiesc în limbi . Ai văzut că are felurile limbilor? Şi nu numai că le are, ci că le are mai covârşitor decât toţi ceilalţi credincioşi! N-a spus numai: “Pot grăi în limbi”, ci şi: Mai mult decât voi toţi grăiesc în limbi. Pavel avea şi darul profeţiei; o arăta prin aceste cuvinte, zicând: Duhul îmi spune lămurit că în zilele din urmă vor veni vremuri grele . Şi este vădit oricui că profeţeşti când spui cele ce vor fi în zilele din urmă. Şi iarăşi: Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă vor veni vremuri grele ; şi iarăşi: Vă grăiesc vouă, prin cuvântul Domnului, că la venirea Lui, noi, cei vii, care vom fi rămas, nu vom lua-o înainte celor adormiţi . Şi aceste cuvinte sunt o profeţie. Ai văzut că Pavel are felurile limbilor şi darul profeţiei? Vrei să afli că are şi darul tămăduirilor? Dar poate că nu e nevoie să dovedim aceasta prin cuvintele lui Pavel, o dată ce vedem că darul tămăduirilor îl aveau nu doar apostolii, ci şi hainele lor . Că este învăţătorul neamurilor, o spune peste tot; la fel, că are grijă de toată lumea şi cârmuieşte Bisericile. Când auzi dar că Dumnezeu a pus întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe păstori şi învăţători, apoi darurile tămăduirilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor , află că a fost pusă în dregătoria de apostol, ca într-un cap, dăruirea tuturor acestor harisme. Nu-i aşa că înainte socoteaţi că numele de apostol este un simplu nume? Iată, acum aţi cunoscut cât adânc de gând are numele acesta. N-am spus aşa ca să mă laud cu puterea minţii mele; că cele ce am spus nu-s ale mele, ci ale harului Duhului, care trezeşte pe cei trândavi din lenevia lor, ca să nu treacă nepăsători pe lângă nimic.
Pe bună dreptate deci am numit dregătoria de apostol consulat duhovnicesc. Da, apostolii au fost rânduiţi de Dumnezeu căpetenii. Căpetenii care au luat în seama lor nu popoare şi oraşe diferite, ci căpetenii cărora li s-a încredinţat, tuturora la un loc, lumea. Voi încerca acum să dovedesc că sunt căpetenii duhovniceşti; pentru ca să vedeţi, după ce vă voi dovedi aceasta, că apostolii sunt cu atât mai buni decât căpeteniile lumeşti pe cât aceşti conducători lumeşti sunt mai buni decât copiii care, în joaca lor, o fac pe căpeteniile. Da, mult mai mare e dregătoria de apostol decât cea de consul şi ne păzeşte viaţa noastră mai mult decât aceea; dacă iei din lume dregătoria de apostol, totul se duce, totul se pierde. Să vedem acum care este simbolul dregătoriei de consul şi ce putere are el! Are putere peste temniţă; are putere pe unii să-i lege, pe alţii să-i dezlege, pe unii să-i bage-n închisoare, pe alţii să-i scoată; are iarăşi putere să hotărască asupra datoriilor băneşti: unora să le ierte datoria, iar altora să le poruncească s-o plătească; are iarăşi puterea să osândească la moarte sau să scape de la moarte; dar, mai bine spus, puterea aceasta nu-i a consulului, ci numai a împăratului; dar privilegiul acesta nu-i în întregime nici al împăratului. Că nu poate împăratul chema din moarte pe cel ce a plecat din lumea aceasta! Da, din închisoare poate scoate, poate anula o sentinţă de osândă, dar să cheme de la moarte, aceasta nu o poate. Împăratul poate ce-i mai puţin, dar îi scapă ce-i mai mult. Pe consul îl mai cunoaştem apoi după cingătoare, după glasul crainicului, după lictori, după trăsură, după sabie; toate acestea sunt simboluri ale dregătoriei lui. Să vedem dar dacă şi dregătoria de apostol are aceste simboluri. Le are, dar nu aşa, ci cu mult mai bune. Şi ca să vezi că simbolurile dregătoriei de consul sunt doar nume de lucruri, iar cele ale dregătoriei de apostol sunt adevărul lucrurilor, ca să vezi deosebirea dintre dregătoria unor copii ce se joacă de-a căpeteniile şi dregătoria adevăraţilor dregători, să le numărăm, dacă vreţi, începând mai întâi cu puterea ce o are consulul asupra temniţei. Am spus că are puterea să lege şi să dezlege. Dar iată că această putere o au şi apostolii: Oricâte veţi lega pe pământ, spune Hristos, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer! Ai văzut putere asupra temniţei şi temniţei? Acelaşi nume pentru amândouă, dar nu e vorba de acelaşi lucru. Legături şi legături, – dar unele pe pământ, iar altele în cer. Apostolii au temniţa în cer. Cunoaşte dar de aici cât e de mare dregătoria lor! Ei pronunţă hotărârea stând pe pământ, dar puterea hotărârii lor străbate cerurile. Şi după cum împăraţii dau hotărâri şi legi stând într-un oraş, iar puterea hotărârilor şi a legilor lor străbate întreaga lume, tot aşa şi atunci apostolii dădeau legile lor stând într-un loc, dar puterea legilor lor şi a acestor hotărâri ale lor nu străbăteau numai lumea, ci se urcau chiar în înaltul cerului. Ai văzut temniţă şi temniţă? Una pe pământ, cealaltă în cer; una pentru trupuri, cealaltă pentru suflete; dar, mai bine spus, aceasta din urmă şi pentru suflete, şi pentru trupuri. Că apostolii nu legau numai trupurile, ci şi sufletele.
5. Vrei să vezi că apostolii aveau putere să ierte şi datoriile? Şi aici vei vedea cât e de mare deosebirea dintre dregătoria de consul şi cea de apostol. Apostolii nu iertau datorii de bani, ci datorii de păcate. Cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta, le-a spus Hristos, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute! Pentru ce mai e nevoie să dovedesc, după asta, că trimiteau şi la moarte şi chemau iarăşi de la moarte; nu numai că anulau o hotărâre şi scăpau pe cei duşi la chinuri, ci înviau chiar pe cei morţi şi putreziţi?
– Dar pe cine au osândit la moarte? Pe cine au scăpat de moarte?
– Anania şi Safira au fost prinşi furând cele sfinte . Chiar dacă şi-au furat banii lor, totuşi fapta lor rămâne tot furt de cele sfinte, pentru că după ce-i făgăduiseră, nu mai erau ai lor banii.
– Ce a făcut apostolul?
– Ascultă ce-a făcut! Apostolul şedea ca într-un tribunal; porunceşte să fie introdus jefuitorul de cele sfinte şi îi pune întrebări ca un judecător; după aceea pronunţă sentinţa. Nu pronunţă sentinţa înainte de întrebare. Păcatul era cunoscut; totuşi, ca să ne convingă şi pe noi, care suntem în afară de cele petrecute, că pe dreptate dă hotărârea, îi pune întrebarea, grăind aşa: Pentru ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare nu-ţi rămânea ţie dacă o păstrai şi, odată vândută, nu era în stăpânirea ta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu!
– Ce s-a întâmplat cu acela la auzul acestor cuvinte?
– A căzut jos şi şi-a dat sufletul . Ai văzut că apostolii au şi sabie? Când îl auzi pe Pavel spunând: Peste toate, sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu , adu-ţi aminte de hotărârea aceasta; nicăieri sabie; cu toate acestea, jefuitorul de cele sfinte a murit lovit de cuvânt. Ai văzut sabie ascuţită, cu tăişul descoperit? Nicăieri sabie, nicăieri pumnal, nicăieri mâini; dar limba, în locul mâinilor, a scos cuvintele acelea ca pe o sabie şi 1-a ucis îndată pe Anania. După el, a intrat femeia lui; Petru a vrut să-i dea prilej de apărare, pricină de iertare. De aceea o întreabă şi pe ea: Spune-mi, aţi vândut ţarina cu atât? Ştia doar că n-o vânduse cu atât, dar o întreabă, pentru ca prin întrebare s-o aducă la pocăinţă, s-o facă să-şi osândească păcatele sale şi să-i dea iertare. Ea însă, şi după ce a fost întrebată, a stăruit în neruşinarea ei. De aceea a avut acelaşi sfârşit ca şi bărbatul ei . Ai văzut puterea temniţei? Ai văzut că apostolii au putere să trimită la moarte? Să vedem acum o altă putere a lor, mai mare, anume aceea că ei cheamă de la moarte. Tavita, uceniţa cea plină de multe milostenii, a murit . Şi drumul le-a fost îndată la apostoli. Ştiau că apostolii aveau putere peste moarte şi peste viaţă; ştiau că dregătoria cea de sus fusese pogorâtă jos, pe pământ.
– Ce a făcut Petru când a venit?
-A zis: Tavita, scoală-te! N-a avut nevoie de muncă, de slugi, de slujitori. I-au fost de ajuns cuvintele ca s-o învie. Moartea i-a auzit glasul, şi n-a mai putut ţine pe moartă. Ai văzut cum sunt glasurile acestor judecători? Glasurile judecătorilor lumeşti sunt neputincioase. Dacă dau vreo poruncă, porunca nu se împlineşte dacă nu-i un slujitor care să se pună în slujba ei. Apostolii însă nu au nevoie de slujitori. Ei spun, şi spusa lor îndată se-mplineşte. Ai văzut închisoarea lor, simbol al dregătoriei lor? Ai văzut că iartă păcatele, că dezleagă moartea şi cheamă la viaţă? Vrei să vezi şi cingătoarea lor? Hristos i-a trimis încinşi nu cu cingători de piele, ci cu adevărul. Cingătoarea aceasta este sfântă şi duhovnicească. De aceea şi spune Pavel: Încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul… Dregătoria e duhovnicească! Nu căuta deci nimic material în ea! Toată slava fiicei împăratului este înăuntru . Vrei să vezi că apostolii au la dispoziţia lor şi călăi? Călăii sunt cei însărcinaţi să bată, să atârne pe lemn, să scrijeleze coastele, să pedepsească, să chinuie. Vrei să-i vezi şi pe aceştia? Apostolii nu au la dispoziţia lor drept călăi pe oameni, ci chiar pe diavol şi pe demoni. Cei îmbrăcaţi cu trup şi carne, aceştia au în slujba lor puteri netrupeşti. Ascultă cu câtă autoritate le poruncea Pavel! Scriindu-le corintenilor despre desfrânat, le spunea: Daţi pe unul ca acesta Satanei spre pieirea trupului! Iarăşi a făcut acelaşi lucru cu unii care huleau: I-am dat pe ei Satanei, spune el, ca să se înveţe să nu hulească . Ce a mai rămas să dovedesc? Că au trăsuri? Dar nici această dovadă nu ne va lipsi. Când Filip trebuia să se întoarcă după ce botezase pe famen şi-1 povăţuia în tainele credinţei, a fost răpit de Duhul şi s-a aflat din pustie în Azot . Ai văzut trăsură întraripată? Iarăşi, trebuia ca apostolul Pavel să meargă în rai; cale atât de lungă şi depărtare mare! A fost răpit şi el deodată şi dus acolo, fără de osteneală, într-o clipită de vreme. Acestea sunt trăsurile apostolilor! Iar glasul crainicului e vrednic şi el de dregătoria lor. Nu merge înaintea lor om strigând cu voce tare, ci merge harul Duhului, şi dovada făcută de minuni sloboade mai puternic glas ca cel al trâmbiţei. Astfel, pretutindeni glasul acesta merge înaintea lor. Şi după cum dregătorii lumeşti sunt înconjuraţi cu multă strălucire şi oamenii de rând nici nu îndrăznesc să se apropie de ei, tot aşa şi cu apostolii: nimeni din ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei; dar poporul îi laudă . Ai văzut că au putere peste temniţă, că au putere să ierte păcatele, că au sabie, că sunt încinşi cu cingătoare, că glas mai strălucit ca cel al trâmbiţei merge înaintea lor, că sunt înconjuraţi de multă strălucire?
6. Trebuie neapărat să vă arăt acum şi faptele lor mari, şi folosul adus de ei lumii. Că dregătorii nu se bucură numai de cinste, ci poartă şi de grijă pentru supuşii lor şi-i apără. Dar cuvântul meu s-a lungit prea mult. De aceea, voi vorbi despre asta într-o altă predică; aşa că acum voi încerca să-mi îndrept cuvântul spre sfătuirea celor nou-luminaţi. Nimeni să nu socotească nepotrivită sfătuirea mea! Am mai spus şi mai înainte că putem numi nou-luminaţi pe cei botezaţi de curând, nu numai după zece sau douăzeci de zile, ci şi după zece sau douăzeci de ani. Ce sfat le-ar fi mai bun celor nou-luminaţi? Am să le vorbesc despre felul naşterilor; de naşterea cea dintâi şi de cea de-a doua, de moartea cea firească şi de cea duhovnicească; am să le arăt deosebirea dintre cele două naşteri. Dar, mai bine spus, nu trebuie să afle ei asta de la mine. Le va vorbi despre aceste naşteri însuşi fiul tunetului, Ioan, iubitul ucenic al lui Hristos.
– Ce a spus Ioan?
– Iar celor câţi L-au primit, le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu . Apoi, după ce le-a vorbit de naşterea cea dintâi, arată, prin comparaţie, sfinţenia harului naşterii celei de-a doua, grăind aşa: Cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut . Cu un cuvânt, le-a arătat nobleţea. Ce zămisliri curate! Ce naşteri duhovniceşti, naşteri fără pântece, naşteri fără trup, naşteri duhovniceşti, naşteri din harul şi iubirea de oameni ale lui Dumnezeu, naşteri pline de bucurie şi de veselie! Naşterea cea dintâi nu-i aşa, ci începe cu lacrimi. Când iese copilul din pântecele mamei, cel dintâi strigăt cu lacrimi îl scoate, aşa cum spune cineva: Glasul cel dintâi, la fel cu al tuturor celorlalţi, mi-a fost plânsul . Cu plânset e intrarea în lume, cu lacrimi începutul. Dinainte strigă firea că plin de durere va fi viitorul.
– Pentru ce plânge copilul când vine la lumină?
– Pentru aceste pricini: înainte de păcat, Dumnezeu spusese omului: Creşteţi şi vă înmulţiţi! Aceasta era binecuvântare. După păcat: În dureri vei naşte fii! . Aceasta era osânda.
Dar la naştere nu-s numai lacrimi, ci şi scutece şi feşe. Lacrimi la naştere, lacrimi la moarte; feşe la naştere, feşe la moarte, ca să afli că viaţa aceasta se sfârşeşte cu moartea şi că duce la acest sfârşit. Naşterea cea duhovnicească însă nu-i aşa. Deloc lacrimi, deloc scutece. Dimpotrivă, cel născut este dezlegat şi pregătit de luptă. De acea sunt slobode picioarele şi mâinile, ca să alerge şi să lupte. Aici nu-i plânset, nu-s lacrimi; dimpotrivă, salutări, sărutări, îmbrăţişări de fraţi, care recunosc în cel nou-născut un frate de-al lor, pe care-1 primesc ca întors dintr-o călătorie tare îndepărtată. De aceea ne bucurăm cu toţii, pentru că înainte de botez era vrăjmaş al Stăpânului nostru obştesc al tuturora, iar după botez I-a ajuns prieten. De aceea se numeşte şi sărutarea păcii, ca să cunoaştem că Dumnezeu a pus capăt războiului şi 1-a făcut prieten. Să păstrăm dar necontenit pacea aceasta; pacea aceasta s-o păzim, să răspândim prietenia aceasta, ca să avem parte şi de corturile cele veşnice; cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste, putere, împreună cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.