Cuvântul VII – Omilii la săracul Lazăr

Cuvântul  VII – Omilii la săracul Lazăr

1. Vreau să vă dau obişnuita învăţătură şi să vă întind masă duhovnicească; preget însă şi şovăi când văd că nu culegeţi niciun rod de pe urma deselor mele predici. Că şi plugarii, când aruncă seminţele cu mâna plină în sânurile pământului şi văd că recolta nu merită ostenelile, nu mai lucrează pământul cu aceeaşi râvnă. Pentru că totdeauna povara ostenelilor este micşorată de nădejdea belşugului roadelor. Tot aşa şi eu aş fi îndurat cu uşurinţă osteneala aceasta multă a predicării, dacă aş şti că vă aduce folos predica mea. Dar aşa, când văd că după atâtea îndemnuri, după atâtea sfaturi şi ameninţări – că nici nu voi înceta de a vă aduce mereu aminte de înfricoşata judecată, de pedepsele de care nu vom putea scăpa, de focul acela nestins  şi de viermele cel neadormit  -, unii din cei ce mă ascultă – că nu voi pronunţa această sentinţă împotriva tuturor, Doamne fereşte! – uită tot ceea ce spun şi se duc să vadă priveliştea satanică de la hipodrom, cu ce nădejde să mai predic? Pot să le mai dau eu această duhovnicească învăţătură, când îi văd că nu culeg din ea niciun rod, ci-mi ascultă predica numai din obişnuinţă? Când îi văd că aplaudă spusele mele şi arată că primesc cu multă bucurie cuvintele mele, dar după aceea aleargă iarăşi la hipodrom, iar acolo aplaudă mai furtunos pe conducătorii carelor de curse şi se înflăcărează nebuneşte deci? Când îi văd că aleargă împreună cu ei cu multă tărie, că adeseori se ceartă între ei şi spun că un cal n-a alergat bine, că alt cal s-a împiedicat şi a căzut, când îi văd că unul ţine cu un conducător de care de curse, iar altul cu altul? Nu se mai gândesc, nu-şi mai aduc aminte nici de cuvintele mele, nici de duhovniceştile şi înfricoşătoarele taine săvârşite aici, ci, ca şi cum ar fi prinşi de laturile diavolului; stau toată ziua acolo, cu ochii holbaţi la priveliştea aceea satanică şi se expun batjocurii iudeilor, elinilor şi celor care voiesc să râdă de credinţa noastră.
Cine va putea să îndure acestea fără să sufere, chiar de-ar fi de piatră sau fără simţire, cu atât mai puţin eu, care mă străduiesc să vă arăt tuturora dragoste părintească? Nu mă îndurerează numai faptul că vă e fără de folos osteneala mea, ci cu mult mai mult mă apasă când mă gândesc că cei ce săvârşesc asta îşi fac şi mai împovărătoare osânda. Că eu aştept de la Stăpânul plata ostenelilor; mi-am făcut întreaga datorie, am depus argintul, v-am împărţit talantul încredinţat mie şi n-am lăsat nimic din ceea ce trebuia să fac. Dar spune-mi: ce cuvânt de apărare, ce iertare vor avea cei ce au primit acest argint duhovnicesc, de vreme ce nu li se cer numai spusele mele, ci şi îndeplinirea spuselor? Cu ce ochi se vor uita la Judecător? Cum vor suporta ziua aceea înfricoşată, chinurile acelea de nesuferit? Vor spune că n-au ştiut? Nu! În fiecare zi i-am învăţat, i-am sfătuit, i-am îndemnat; le-am arătat năpasta înşelăciunii, mărimea pagubei, viclenia petrecerii celei drăceşti, şi nici aşa n-am putut să-i opresc. Dar pentru ce vorbesc eu de ziua cea înfricoşată? Deocamdată să vorbim de cele ce se petrec aici, pe pământ. Spune-mi, rogu-te, cum vor putea veni cu îndrăznire la biserică cei care au luat parte la spectacolul acela drăcesc, când conştiinţa lor se ridică împotrivă şi strigă puternic? Oare nu aud aceştia ce spune fericitul Pavel, dascălul lumii? Ce părtăşie are lumina cu întunericul sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?  De câtă osândă nu este vrednic credinciosul care, după cele ce se săvârşesc aici, după rugăciuni, după înfricoşate taine, după ascultarea învăţăturii celei duhovniceşti, după slujba de aici, pleacă luminat de lumina soarelui dreptăţii, de se aşează la spectacolul acela drăcesc, alături de necredincios, alături de cel ce rătăceşte în întunericul necredinţei? Spune-mi: cum voi putea închide gura elinilor sau iudeilor? Cum voi putea să-i aduc la noi pe aceştia, cum îi voi îndupleca să vină la credinţă, când îi văd pe ai noştri amestecându-se cu ei la spectacolele acelea pierzătoare de suflet şi pline de toată întinăciunea? Spune-mi: pentru ce te duci iarăşi acolo să te murdăreşti, după ce ai fost aici, după ce ţi-ai curăţit cugetul, după ce ţi-ai ridicat sufletul spre trezie şi căinţă? Oare nu auzi pe un înţelept zicând: Când unul zideşte şi altul strică, ce folos au, fără numai că se ostenesc?”  Aşa se întâmplă şi acum. Când cele zidite de mine aici, printr-o necontenită învăţătură şi prin această sfătuire duhovnicească, le dărâmi dintr-o dată, ducându-te acolo, şi le arunci, ca să spun aşa, la pământ, ce folos mai am să le zidesc din nou, când tu le dărâmi iarăşi? N-ar fi aceasta o mare nerozie şi o mare nebunie? Spune-mi, dacă ai vedea pe unul din cei ce zidesc case că face astfel, nu 1-ai socoti nebun, că se osteneşte în zadar şi că-şi iroseşte puterile unde nu trebuie? Gândeşte la fel şi despre această zidire duhovnicească şi rosteşte aceeaşi hotărâre. Că iată! Eu, pentru că am fost rânduit spre lucrul acesta de harul lui Dumnezeu, înalţ în fiecare zi zidirea aceasta duhovnicească şi mă străduiesc să vă îndrum spre învăţarea virtuţii; dar unii din cei care vin aici dărâmă la pământ, într-o clipă aproape, cu mâinile lor, din pricina acestei nepăsări nespuse, zidirea aceasta înălţată de mine cu multă osteneală. Prin aceasta ei îmi pricinuiesc mie mare tristeţe, iar lor, prăpăd cumplit şi pagubă de nesuferit.
2. Poate că a fost prea aspră mustrarea; prea aspră cât priveşte dragostea ce v-o port; cât priveşte însă mărimea păcatului, nici pe departe. Trebuie să întind mână celor căzuţi şi să arăt dragoste părintească celor ce sunt atât de nepăsători; să nu mă deznădăjduiesc de mântuirea lor; numai să voiască să nu mai cadă iarăşi în aceleaşi păcate, să pună capăt nepăsării lor şi să-şi interzică de a mai merge la hipodrom şi de a mai privi astfel de spectacole drăceşti.
Avem un Stăpân iubitor de oameni; e blând şi ne poartă de grijă; cunoaşte slăbiciunea firii noastre; de aceea, când cădem în vreun păcat, doborâţi de nepăsarea noastră, cere de la noi un singur lucru: să nu ne deznădăjduim, ci să ne depărtăm de păcat şi să ne grăbim spre mărturisire. De facem astfel, ni se vesteşte grabnic iertare. Că El este Cel Ce a spus: Oare cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?”  Acestea ştiindu-le dară, să nu dispreţuim un Stăpân aşa de iubitor de oameni, ci să biruim obişnuinţa cea vătămătoare! Să nu mai umblăm pe uşa cea largă şi pe calea cea lată, aşa cum aţi auzit astăzi că ne îndeamnă Stăpânul de obşte al tuturor în Evanghelie, zicând: Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află!  Când auzi de uşa cea largă şi de calea cea lată, să nu te înşele aceste cuvinte dintru început, nici să nu te uiţi că merg mulţi pe ea, ci gândeşte-te că sfârşitul este strâmt. Gândeşte-te aşa cum trebuie şi la aceea că nu vorbeşte aici de o uşă palpabilă, nici de o cale obişnuită, ci de toată viaţa noastră, că îndemnul se referă la virtute şi păcat. Pentru aceasta, chiar de la început ne spune aşa: Intraţi prin uşa cea strâmtă; numeşte aşa uşa virtuţii. Apoi, după ce ne spune: Intraţi prin uşa strâmtă, ne arată şi pricina pentru care ne dă acest sfat. Chiar dacă e strâmtă, spune El, şi e plină de osteneli la intrare, dar dacă vă osteniţi puţin, veţi da de lărgime, care are să vă dea multă tihnă. Să nu vă uitaţi că este strâmtă, spune El. Începutul să nu vă tulbure şi nici îngustimea intrării să nu vă facă să pregetaţi! Uşa cea largă şi calea cea lată duc la pieire. De aceea, mulţi sunt înşelaţi la începutul căii; nu văd mai dinainte cele ce vor urma şi se pierd. De aceea spune Domnul că largă este uşa şi lată calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Bine a numit această uşă largă şi lată calea care duce la pieire! Căci cei care se grăbesc să se ducă la hipodrom şi la celelalte spectacole drăceşti, cei care nu se îngrijesc de o viaţă înfrânată, cei care nu rostesc un cuvânt de virtute, cei care trăiesc în desfrânări, cei care o duc în desfătări şi în lăcomie la mâncare, cei care în fiecare zi umblă înnebuniţi după bani, cei care rămân uimiţi de lucrurile din viaţa aceasta, toţi aceştia merg pe uşa cea largă şi pe calea cea lată. Dar, după ce au mers pe ea mai mult timp şi şi-au adunat multe poveri de păcate, osteniţi, ajunşi la capătul căii, nu mai pot merge mai departe, căci îngustimea căii îi stânjeneşte, îi împiedică să o mai străbată, îngreuiaţi de povara păcatelor. De aceea, vrând-nevrând se prăbuşesc în prăpastia pierzării. Care-i folosul, spune-mi, să mergi puţină vreme pe o cale largă, şi să ajungi la o pieire veşnică, să te desfătezi, ca să spun aşa, în vis, şi să fii chinuit în realitate? Ceea ce este visul unei singure nopţi, aceea este viaţa noastră faţă de chinul şi pedeapsa care vor urma. Oare s-au scris aceste cuvinte numai ca să le citim? Nu! Pentru aceea harul Duhului a făcut să ni se dea în scris cuvintele Domnului, pentru ca, luând din Scripturi leacuri împotriva patimilor noastre, să putem scăpa de pedeapsa ce atârnă deasupra capetelor noastre. Pentru aceasta şi Stăpânul nostru Hristos, dând atunci oamenilor leacuri potrivite cu rănile lor, zicea sfătuindu-i: Intraţi prin uşa cea strâmtă! O numeşte strâmtă nu pentru că uşa în sine e strâmtă, ci pentru că voinţa noastră, aplecată mai mult spre trândăvie, o socoteşte strâmtă. N-a numit-o strâmtă ca să ne abată paşii de la ea, ci ca mai mult să alegem această cale, fugind de lărgimea celeilalte şi cunoscând pe fiecare după sfârşitul ei.
3. Dar ca să fie mai lesne de înţeles de către toţi cuvântul meu, vă îndemn, dacă vreţi, să aduc în faţa voastră pe cei care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, şi să vedem ce sfârşit au avut, şi să aduc şi pe cei ce intră pe uşa cea strâmtă şi pe calea cea îngustă, şi să vedem ce bunătăţi au primit şi aceştia, la rândul lor. Punând în faţa voastră unul din cei care au intrat pe uşa aceasta largă şi unul din cei care au mers pe calea cea strâmtă şi îngustă, să arătăm adevărul spuselor Domnului, folosindu-ne chiar de o parabolă a Domnului.
Cine este dar acela care a intrat pe uşa cea largă şi a mers pe calea cea lată? Că se cuvine să vă arăt mai întâi cine este acesta şi câtă cale a mers pe calea cea lată. Atunci veţi vedea ce sfârşit a avut.
Îmi dau seama că aţi şi înţeles despre cine am să vă vorbesc, pentru că sunteţi sprinteni la minte! Totuşi, trebuie să v-o spun şi eu!
Aduceţi-vă aminte de bogatul acela, care se îmbrăca în fiecare zi în porfiră şi vizon , şi întindea mereu mese strălucite, care hrănea trântori şi linguşitori, bea vin mult, neamestecat cu apă, îşi umplea pântecele în fiecare zi, care chefuia şi petrecea mereu; intrase pe uşa cea largă şi avea parte de toată dulceaţa şi fericirea vieţii. Toate bunătăţile îi curgeau ca dintr-un izvor: slugi multe, desfătare nespusă, sănătate trupească, avuţie mare, onoruri de la toată lumea, laude de la linguşitori; nu era nimic deocamdată care să-1 întristeze. Şi ceea ce este mai mult de atât e că, ducând-o zilnic în beţii şi îmbuibări, nu numai că se bucura de sănătate trupească şi de toată tihna, dar trecea fără nicio milă pe lângă săracul Lazăr, care zăcea la poarta lui, fiind plin de bube, înconjurat şi lins de câini şi sleit de foame, şi nu-i dădea nici măcar fărâmiturile. Intrase pe uşa cea largă şi mergea pe calea cea lată, aceea a chefurilor şi a petrecerilor, a desfrâului, a râsului, a tihnei, a îmbuibării, a beţiei, a averii, a hainelor moi. Şi multă vreme, tot timpul vieţii acesteia, a mers pe calea cea lată; nu 1-a încercat durerea, ci avea totdeauna numai zile bune; şi pentru că mergea mereu pe o cale lată, alerga în toată voia. Nicăieri stânci primejdioase, nicăieri prăpăstii, nicăieri stânci ascunse în mare, niciun naufragiu, nicio schimbare în rău, ci necontenit drum drept şi bătut. Aşa a dus-o toată viaţa! În fiecare zi era acoperit de valurile păcatelor, dar nu simţea; în fiecare zi era sfâşiat de poftele cele păcătoase, şi mai mult se bucura; necontenit era împresurat de desfrânare, de lăcomia pântecelui, de nebunia averilor, dar nu-şi dădea seama de grozăvia lor, nici nu putea să ştie mai dinainte sfârşitul acestei căi. Gusta plăcerea prezentă, dar nu-şi dădea seama de durerea continuă. Amăgit, ca să spun aşa, mergea pe calea cea lată şi nu-şi putea da seama, din pricina cumplitei lui amăgiri, că se grăbea spre prăpastie. Fericirea din viaţă, înecându-i judecata, i-a orbit ochiul minţii şi ca şi cum ar fi avut privirile stinse, aşa mergea, neştiind încotro se îndreaptă. Poate că nici nu avea bănuială de necazurile ce pasc firea omenească, o dată ce nu avusese nicio greutate în viaţă! Într-adevăr, nu numai că chefuia şi benchetuia, dar era şi bogat; nu numai că era bogat, dar se bucura şi de sănătate trupească; nu numai că se bucura de sănătate trupească, dar avea şi multe slugi; nu numai că avea multe slugi, dar şi vedea că toate-i curg ca dintr-un izvor şi că o ducea într-o petrecere continuă. Aţi văzut, iubiţilor, de câtă fericire s-a bucurat cel care a intrat pe uşa cea largă şi a mers numai pe calea cea lată? Dar nimeni din cei ce aud acestea să nu înceapă a-1 ferici înainte de sfârşit, ci să aştepte sfârşitul lucrurilor, şi atunci să rostească hotărârea!
Dar, dacă vreţi, să aduc în faţa voastră şi pe cel ce a intrat pe uşa cea strâmtă şi a mers pe calea cea îngustă, şi aşa, văzând sfârşitul amândurora, să rostim hotărârea cuvenită fiecăruia. Pe cine altul am să-1 aduc acum decât pe Lazăr, pe cel care zăcea la poarta bogatului, pe cel plin peste tot de bube, pe cel care vedea cum îi ling câinii rănile, dar n-avea putere să-i alunge ? După cum acela a intrat pe uşa cea largă şi mergea pe calea cea lată, tot aşa şi fericitul acesta – că-1 numesc de pe acum fericit, pentru că a ales să intre pe uşa cea strâmtă – a intrat pe uşa cea strâmtă, care era întru totul potrivnică celeilalte. După cum acela chefuia şi benchetuia mereu, tot aşa şi acesta lupta cu foamea mereu. Acela, în afară de petreceri şi de sănătate trupească, se mai bucura şi de mari bogăţii şi le cheltuia în toate zilele în beţii şi îmbuibări; acesta, în afară de foame, de sărăcie cruntă, de boală continuă şi de bube de nesuferit, nu avea nici hrana de neapărată trebuinţă, ci dorea fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului, şi nici de acelea nu se învrednicea.
4. Ai văzut că acesta, intrând pe uşa cea strâmtă, a mers mereu pe calea cea îngustă? Ai văzut că acela a intrat pe uşa cea largă şi a mers pe calea cea lată? Dar să vedem sfârşitul fiecăruia dintre cei doi! Bogatul a sfârşit-o în strâmtorare, iar săracul, la lărgime şi în tihnă multă. Să vedem sfârşitul fiecăruia, pentru ca, ştiind bine aceasta, să nu urmăm cu orice chip calea cea lată, nici să ne sârguim să intrăm pe uşa cea largă, ci să căutăm uşa cea strâmtă şi să mergem pe calea cea îngustă, ca să putem da de un sfârşit bun şi plin de odihnă.
A venit sfârşitul vieţii fiecăruia. Iată mai întâi ce spune Domnul despre cel care a mers pe calea cea îngustă: Şi a fost că a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam . Îngerii 1-au dus, mergând înaintea şi în urma lui! După acele multe necazuri şi suferinţe, după călătoria aceea grea pe calea cea strâmtă, 1-au aşezat îngerii la loc de odihnă. Ai văzut cât de largă este la sfârşit uşa cea strâmtă şi calea cea îngustă?
Vezi acum şi sfârşitul pierzător al căii celei late! A murit şi bogatul şi a fost îngropat . Nimeni n-a mers înaintea lui, nimeni după el, niciunul care să-1 conducă, aşa cum a fost la Lazăr! Nimeni, pentru că pe calea cea lată se bucurase de toate acestea, avusese suită mare, slugile, linguşitorii, trântorii! De aceea, când i-a venit sfârşitul, după acele multe desfătări, dar mai bine spus, după desfătarea şi fericirea aceea scurtă, a rămas gol şi lipsit de toate. Toată viaţa de aici este scurtă, faţă de veacul ce va să fie. Aşadar, după desfătarea aceea scurtă, de care s-a bucurat cel ce a mers pe calea cea lată, a urmat locul strâmtorării şi al necazului.
Lazăr se odihnea acum în sânul patriarhului, lua răsplata ostenelilor şi a suferinţei; după foamete, bube şi zăcutul la poartă, avea parte de odihna aceea nespusă, care nu poate fi tălmăcită prin cuvânt; bogatul, după chefuri, petreceri, îmbuibatul cu toate bunătăţile, beţii, a ajuns de se pârjolea în focul acela. Şi ca să cunoască prin fapte unul câştigul căii celei strâmte, iar celălalt, paguba şi prăpădul căii celei late, se văd unul pe altul de la mare depărtare. Ascultă cum! Şi in iad, spune Domnul, ridicându-şi ochii lui, fiind în munci, vede pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui . După a mea socotinţă, bogatul a simţit şi mai mare durere când a văzut schimbarea atât de neaşteptată a lucrurilor, când a văzut că cel ce zăcea aruncat la poarta lui şi-1 lingeau câinii se bucură de o atât de mare îndrăznire, şi că el e acoperit de atâta ruşine şi că, pe lângă aceasta, se mai şi pârjoleşte în foc. Când a văzut dar că lucrurile au luat o altă întorsătură, că el s-a desfătat, ca să spun aşa, ca în vis, şi că acum suferă un chin nespus, că a ajuns la o atât de mare strâmtorare, după ce umblase pe calea cea lată şi pe uşa cea largă, iar că Lazăr, tocmai dimpotrivă, după răbdarea de pe pământ se bucură de acele bunătăţi nespuse; fiind dar în neputinţă şi cunoscând din fapte înşelăciunea pe care a îndurat-o din pricină că a ales calea cea lată, face rugăciune patriarhului şi rosteşte cuvinte pline de milă, pline de lacrimi. El, care mai înainte nici că-şi întorcea ochii, nici că suferea să-1 vadă pe Lazăr, pe sărac, pe cel aruncat la poarta lui, ba dimpotrivă, chiar se îngreţoşa de el, ca să grăiesc aşa, din pricina mirosului greu al bubelor şi al propriei lui ticăloşii – căci o ducea bogatul numai în chefuri şi petreceri -, acum roagă pe patriarh şi spune: “Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta!  Îndestulătoare sunt cuvintele acestea ca să te îndrepte spre milă;totuşi nici nu i-au fost de vreun folos! Nu era la timp potrivit mărturisirea, iar rugăciunea n-o făcea când trebuia. “Părinte, spune el, trimite pe Lazăr acela, pe săracul acela de care mi-era silă mai înainte, căruia nu-i dădeam nici fărâmiturile! De acela am nevoie acum, cer degetul acela pe care-1 lingeau câinii!” Ai văzut cum 1-a umilit pedeapsa? Ai văzut la ce strâmtorare 1-a dus calea cea lată? Nu se roagă de Lazăr, ci de patriarh. Pe bună dreptate! Nici nu cuteza să privească în ochii săracului! Cred că se gândea la neomenia lui, se ducea cu mintea la cruzimea ce i-o arătase lui Lazăr şi avea bănuiala că poate n-are să-1 învrednicească nici cu un răspuns. De aceea nu s-a rugat de Lazăr, ci de patriarh. Dar nici aşa n-a câştigat mai mult. Atât de mare e paguba când nu faci un lucru la timpul lui, când nu ţii seamă de timpul din viaţă dat nouă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu spre mântuirea noastră! Pe care om, cu inimă de piatră chiar, nu 1-ar fi mişcat cuvintele bogatului, nu 1-ar fi înduioşat şi nu 1-ar fi aplecat spre milă? Cu toate acestea, nici aşa patriarhul nu i-a împlinit cererea; îl învredniceşte de răspuns, dar îi arată că numai el e pricina suferinţelor proprii. Căci îi spune patriarhul: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viata ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între voi şi noi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce vor vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi! Înfricoşătoare sunt spusele şi în stare să zdruncine pe cei cu judecată. Ca să-i arate că îi e milă de el şi că 1-au mişcat suferinţele lui, văzându-i grozăvia chinului, dar că nu-i poate uşura în niciun chip durerile, Avraam îi spune aproape apărându-se: „Am vrut să-ţi întind o mână de ajutor, să-ţi uşurez durerile şi să-ţi împuţinez asprimea pedepselor, dar tu, luându-mi-o înainte, te-ai lipsit singur de ajutorul meu!” Pentru aceea spune: Fiule, adu-ţi aminte! Ia aminte la bunătatea patriarhului! Îl numeşte fiu! Dar aceasta poate să arate bunătatea lui Avraam, însă nu-i dă bogatului niciun ajutor, din pricină că singur şi-a trădat ajutorul. “Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta! Să-ţi vină în minte viaţa ta trecută! Să nu uiţi câte chefuri şi petreceri ai făcut, câtă tihnă, cât lux ai avut! Să nu uiţi că toată viaţa te-ai îmbuibat şi ai dus-o în beţii! Socoteai că în acelea stă tot veleatul! Erai convins că acelea sunt singurele bunătăţi!” Patriarhul i-a răspuns cu cuvintele bogatului. Într-adevăr, bogatul n-avea o părere mai înaltă despre viaţă, nici nu avea înaintea ochilor chinurile ce aveau să vină! Socotea că plăcerile şi desfătările sunt singurele bunuri.
5. Aşa obişnuiesc şi acum să spună mulţi dintre cei ce se dau în vânt după plăceri şi după mâncăruri. Când vor să arate că au petrecut şi au mâncat şi au băut mult, spun: “Am avut multe bunătăţi!” Nu le numi, omule, pe acestea bunătăţi! Gândeşte-te că acestea au fost date de Stăpânul ca să ne folosim de ele cu măsură, ca să avem cu ce ne ţine viaţa, ca să susţinem slăbiciunea trupului. Altele sunt bunătăţile adevărate! Nimic din acestea nu sunt bunuri adevărate! Nici mâncarea, nici băutura, nici bogăţia, nici îmbrăcămintea luxoasă! Sunt numai nume. Dar pentru ce spun că sunt numai nume? De multe ori ne sunt chiar pricină de pierzare, când nu le folosim cum trebuie. Bogăţia atunci e bună celui care o are, când nu se foloseşte de ea numai pentru banchete şi petreceri, nici numai pentru beţii şi plăceri vătămătoare, ci când se desfătează de ea cu măsură, iar ceea ce rămâne împarte ca să potolească foamea săracilor. Atunci e bună bogăţia. Iar dacă vrea cineva să se folosească de bogăţia sa în chefuri şi în alte fapte de desfrânare, acela nu numai că nu foloseşte nimic, ci se mai şi prăbuşeşte în prăpastie adâncă, aşa cum s-a întâmplat cu bogatul acesta! De aceea îi spune patriarhul: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta!  Le-ai luat pe acelea despre care credeai că sunt cu adevărat bune, şi Lazăr asemenea, pe cele rele. N-a adăugat aceste cuvinte pentru că Lazăr le socotea pe acestea rele – Doamne fereşte! -, ci pentru că bogatul le socotea în felul acesta. Că bogatul întărise el însuşi spusele lui. Socotea bunătăţi: bogăţia, chefurile, desfrâul şi toate celelalte fapte cu păcat, iar sărăcia, foametea, boala grea, le socotea rele. Avraam îi spune bogatului: “Adu-ţi aminte că, potrivit socotinţei tale, potrivit prefăcutei tale judecăţi, tu ai luat cele bune, mergând pe calea cea largă şi lată, iar Lazăr, tot după cuvântul tău, asemenea, pe cele rele, intrând pe uşa cea strâmtă şi mergând pe calea cea îngustă. Dar pentru că tu te-ai uitat numai la începuturile căii, iar el se uita la sfârşitul ei şi n-a pregetat, din pricina acestor începuturi, de aceea el se mângâie aici, iar tu te chinui! Deci, fiecare din voi a avut un alt sfârşit!” Aţi văzut dar chiar din fapte sfârşitul căii celei late şi largi şi aţi aflat ce sfârşit bun a avut cel care a ales calea cea îngustă şi uşa cea strâmtă! Ascultaţi acum ceva şi mai înfricoşător! Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce vor vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. Să nu trecem cu uşurinţă, iubiţilor, pe lângă cele spuse, ci să ne gândim la ceea ce vor să spună aceste cuvinte! Să ne gândim la cinstea de care se bucură Lazăr, la locul înalt în care stă cel aruncat la poarta bogatului, cel dispreţuit de toţi, cel sărac, cel care se lupta mereu cu foamea, cel acoperit peste tot de bube, cel expus câinilor.
Cu drag vă vorbesc mereu de aceste lucruri, pentru ca nimeni din cei care sunt săraci, nimeni din cei care sunt bolnavi, nimeni din cei care se luptă cu foamea să nu se deznădăjduiască şi să se socotească nefericit! Dimpotrivă, să le îndure pe toate cu răbdare şi mulţumire şi să se hrănească de pe acum cu bune nădejdi, în aşteptarea acelor nespuse răsplăţi şi nespuse răsplătiri pentru ostenelile lor!
Şi peste toate acestea. Ce înseamnă cuvintele peste toate acestea ? După ce a spus: “Tu ai luat în viaţă toate acelea pe care le socoteai bune, iar Lazăr a luat pe acelea pe care le socoteai rele”, a adăugat şi aceste cuvinte, ca să-1 înveţe pe bogat că, în afară de cele spuse, fiecare a primit un sfârşit potrivit cu viaţa lui: “Tu, după desfătarea aşa-socotitelor de tine bunătăţi, ai primit necazul, strâmtorarea şi focul cel nestins, iar el, după lupta de-a lungul întregii lui vieţi cu cele pe care tu le socoteai nenorociri, a primit odihna, desfătarea bunătăţilor, şederea împreună cu sfinţii. Aşadar fiecare a găsit un sfârşit potrivit cu viaţa lui; pe tine te-a dus uşa cea largă şi calea cea lată la această strâmtorare, iar pe el 1-a dus calea cea strâmtă şi îngustă la această odihnă, deci, peste toate acestea între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit”. Uită-te că săracul, că cel plin de bube – spun iarăşi aceasta – este numărat împreună cu patriarhul şi rânduit în ceata drepţilor! Că spune Avraam: între noi şi voi. Ai văzut ce soartă a primit cel care a îndurat cu răbdare şi mulţumire boala şi foametea aceea cumplită? Între noi şi voi, spune Avraam, prăpastie mare s-a întărit. “Mult este ceea ce ne desparte, spune el; nu-i o simplă prăpastie, ci una mare!” Şi cu adevărat mare este depărtarea, mare este deosebirea între virtute şi păcat! O cale, strâmtă şi anevoioasă; cealaltă, largă şi lată. Benche-tuiala, petrecerea, desfătarea, lată şi largă; sărăcia, lipsa, strâmtă şi anevoioasă. După cum aici pe pământ îşi sunt potrivnice aceste două căi, – căci cel care a îmbrăţişat fecioria, cel care duce o viaţă cumpătată, cel care iubeşte sărăcia de bună voie, cel care dispreţuieşte slava deşartă, acela merge pe calea cea strâmtă şi îngustă, pe când cel care se grăbeşte să meargă pe calea cea lată şi largă se dedă la beţii, la petreceri, e înnebunit după averi, este desfrânat, îi provoacă plăcere spectacolele vătămătoare de suflet -, deci, după cum aici pe pământ sunt potrivnice aceste două căi şi mare este deosebirea dintre ele, tot aşa vei găsi că mare este deosebirea între oameni în timpul osândei, al răsplătirii şi al premiilor. Prăpastie mare, spune Avraam, s-a întărit între noi, adică între cei drepţi, cei virtuoşi, cei care au primit soarta aceasta, şi voi, adică cei care v-aţi cheltuit viaţa în răutate şi păcat. Şi atât de mare este prăpastia, ca nici unul din cei ce vor vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Ai văzut mărimea prăpastiei? Ai văzut răspuns mai greu decât gheena? Oare nu-1 socoteaţi pe bogat fericit când, la început, auzeaţi de buna lui stare, când auzeaţi că este înconjurat de o mulţime de slugi şi că se desfătează în fiecare zi? Şi nu deplângeaţi viaţa săracului când îl vedeaţi că zace aruncat la poarta bogatului şi că e ros de bube cumplite? Şi iată, acum, la sfârşit, vedem că lucrurile au luat o altă întorsătură; unul în văpaia focului, după ce petrecuse şi chefuise, altul în sânul patriarhului, după ce răbdase de foame şi trăise în cea mai cruntă sărăcie.
Dar ca să nu lungesc prea mult vorba, să pun aici capăt predicii mele şi să vă rog, iubiţilor, să nu umblăm după uşa cea largă, nici după calea cea lată, nici să căutăm cu orice preţ plăcerile şi tihna, ci, gândindu-ne la sfârşitul fiecăreia din cele două căi, să fugim de calea cea largă, având înaintea ochilor chinurile ce au venit peste bogat, şi să umblăm după uşa cea strâmtă şi calea cea îngustă, ca să putem, după strâmtorarea de aici, să ajungem la loc de odihnă!
Fugiţi dar, rogu-vă, de spectacolele drăceşti şi de vătămătoarea privelişte a curselor de cai! Am căutat să rostesc această predică pentru cei ce sunt târâţi spre cursele de la hipodrom, pentru cei care merg pe calea cea largă, pentru ca, aflând cum e calea aceasta, să o părăsească şi să meargă pe calea cea strâmtă, adică a virtuţii, ca să se învrednicească, asemenea lui Lazăr, de sânul lui Avraam; şi scăpând de tot, îndeobşte de gheena focului, să ne bucurăm de bunătăţile acelea nespuse, pe care ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit ; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în veci vecilor! Amin.