Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvântul VI – Omilii la săracul Lazăr
l. Aţi văzut puterea lui Dumnezeu, aţi văzut iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Puterea, că a cutremurat pământul; iubirea de oameni, că i-a oprit căderea. Dar, mai bine spus, în fiecare din ele Şi-a arătat şi puterea, şi iubirea Sa de oameni. Cutremurându-1, Şi-a arătat puterea, iar oprindu-1, iubirea Sa de oameni; că a cutremurat pământul şi a întărit lumea; că 1-a ridicat când se cutremura şi era să cadă .
Cutremurul a trecut, dar să rămână frica! Cutremurul s-a dus, dar să nu se ducă evlavia! Ne-am rugat trei zile, dar să nu ne curmăm sârgul! Că pentru aceea a fost cutremurul, pentru trândăvia noastră. Ne-am trândăvit, şi-am chemat cutremurul; ne-am sârguit, şi-am îndepărtat urgia! Să nu ne mai trândăvim, ca să nu chemăm din nou urgia şi pedeapsa: Că nu vrea Dumnezeu moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu .
Aţi văzut cât de şubred e neamul omenesc? Când se cutremura pământul, gândeam în mine şi ziceam: Unde sunt răpirile? Unde-i lăcomia? Unde-i împilarea? Unde e mândria? Unde e puterea? Unde sunt ostenelile? Unde-i jefuirea săracilor? Unde-i îngâmfarea bogaţilor? Unde-i puterea dregătorilor? Unde-i ameninţarea? Unde-i frica? Deodată, toate s-au destrămat mai iute ca o pânză de păianjen, toate-au pierit! Tot oraşul plângea şi toţi la biserică alergau! Gândiţi-vă ce-am fi păţit dacă Dumnezeu ar fi vrut să dărâme totul! Spun aceasta ca frica de cele petrecute să fie mereu vie-n voi, spre întărirea sufletelor voastre. L-a cutremurat, dar nu 1-a prăbuşit! Că de-ar fi voit să-1 pedepsească, nu 1-ar fi cutremurat! Dar pentru că n-a voit, a luat-o cutremurul înainte ca un crainic, vestind mai dinainte tuturor urgia lui Dumnezeu, ca de frică să ne facem mai buni şi să îndepărtăm pedeapsa. Aşa a făcut Dumnezeu şi cu neamurile străine: Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită!
– Dar pentru ce nu o nimiceşti? O ameninţi cu dărâmarea, şi de ce nu o dărâmi?
– Pentru că nu vreau să o dărâm, tocmai de aceea o ameninţ.
– Ce vrei să spui?
– Ca să nu fac ce spun, să meargă înainte cuvântul Meu şi să împiedice fapta!
Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită!
Atunci grăia proorocul, astăzi zidurile slobod glas. Acestea le spun, şi nu voi înceta de a le spune şi săracilor, şi bogaţilor. Gândiţi-vă cât de mare e urgia lui Dumnezeu! Gândiţi-vă că Lui toate Îi sunt lesnicioase şi uşoare! Să o curmăm o dată cu păcatul! Într-o clipă ne-a slăbănogi şi sufletul, şi mintea, şi ne-a zguduit temeliile inimii. Să ne gândim ce vom face în ziua cea înfricoşată, când groaza nu va ţine o clipă, ci veacuri nesfârşite, când vor fi râuri de foc, urgii ameninţătoare, puteri care să ne târască la judecată, scaunul cel înfricoşător, tribunalul cel care nu se lasă înşelat, când ni se vor pune înaintea ochilor faptele fiecăruia şi nu va fi nimeni să sară-n ajutor, nici vecin, nici apărător, nici rudă, nici frate, nici tată, nici mamă, nici străin, nimeni! Spune-mi: ce vom face atunci? Înfricoşez, ca să mântui. Fac predica mai tăioasă ca un cuţit, ca fiecare din voi să taie putregaiul din el. Nu vă spuneam totdeauna, aşa cum vă spun şi acum şi nu voi înceta de a o spune: Până când veţi fi cu sufletul ţintuiţi de cele din lume? Către toţi vorbesc, dar mai cu seamă către cei bolnavi, către cei ce nu iau aminte la cele ce grăiesc. Dar, mai altfel spus, cuvântul este folositor şi celui bolnav, şi celui sănătos: celui bolnav ca să se însănătoşească, celui sănătos ca să nu se îmbolnăvească. Până când goana după bani? Până când goana după averi? Până când goana după case măreţe şi strălucitoare? Până când goana după plăceri josnice? Iată, a venit cutremurul! La ce-a folosit averea? Osteneala fiecăruia s-a dus! Bogatul a pierit împreună cu averea lui! Casa a pierit cu cel ce a făcut-o! Mormânt de obşte al tuturor a ajuns oraşul, mormânt făcut în grabă, construit de nenorocire, nu de mâini de meşteri. Unde-i bogăţia? Unde-i goana după averi? Vedeţi că toate sunt mai slabe ca pânza de păianjen?
2. Dar mă vei putea întreba:
– Ce folos aduci dacă vorbeşti?
– Aduc folos dacă mă ascultă cineva. Eu îmi fac datoria mea. Semănătorul trebuie să semene. A ieşit semănătorul să semene. O parte din seminţe a căzut lângă cale, altă parte pe piatră, alta în spini, iar alta pe pământ bun. Trei părţi au pierit, şi numai una a fost salvată, dar el n-a încetat de a lucra ogorul. N-a încetat de a-1 lucra tocmai pentru că a salvat o parte din seminţe.
Dar acum e cu neputinţă ca sămânţa aruncată într-atâta mulţime de lume să nu-mi aducă rod! De nu vor asculta toţi, va asculta jumătate; de nu va asculta jumătate, va asculta a treia parte; de nu va asculta a treia parte, vor asculta zece; de nu vor asculta zece, va asculta unul! Să asculte acela! Nu-i puţin lucru să fie mântuită chiar o singură oaie. Pentru că şi păstorul acela a lăsat cele nouăzeci şi nouă de oi şi a alergat la una, care era rătăcită . Nu dispreţuiesc pe om; chiar de va fi fiind unul, este om, fiinţa cea mai iubită a lui Dumnezeu. Chiar de este rob, eu nu-1 dispreţuiesc. Nu mă uit la rang, ci la virtute; nu mă uit la stăpânie, nici la robie, ci la suflet. Chiar de va fi fiind unul, este om, şi pentru el s-a întins cerul, luminează soarele, aleargă luna, a fost răspândit aerul, izvorăsc izvoarele, a fost întinsă marea, au fost trimişi proorocii, s-a dat legea. Dar pentru ce-i nevoie să le spun pe toate? Pentru el S-a făcut om Unul-Născut Fiul lui Dumnezeul, Stăpânul meu a fost junghiat şi Şi-a vărsat Sângele Lui pentru om, şi eu să-1 dispreţuiesc? Ce iertare aş mai avea? N-aţi auzit că Domnul a stat de vorbă cu femeia samarineancă şi a vorbit mult cu ea? Era samarineancă, dar n-a dispreţuit-o; ci a preţuit-o pentru că avea suflet! Era desfrânată, dar n-a trecut-o cu vederea, ci i-a arătat multă purtare de grijă, spre mântuirea ei, pentru că a crezut . Aşa şi eu: nu voi înceta de a predica, chiar de m-ar asculta numai unul. Sunt doctor, dau doctorii. Sunt învăţător, mi s-a poruncit să predic, să îndemn. Că spune Scriptura: Străjer te-am pus pe tine casei lui Israel . Nu îndrept pe nimeni? Şi ce va fi? Eu îmi am plata mea. Şi aceasta o spun exagerând, căci e cu neputinţă ca din mulţime de lume să nu se îndrepte cineva.
Dar acestea sunt pricină şi pretext ale ascultătorilor trândavi.
– Ascult în fiecare zi predica, mi-ar spune unul, dar nu fac ce-aud!
– Ascultă, chiar dacă nu faci! Că din auzit vine făcutul! Chiar dacă nu faci, ajungi de îţi este ruşine de păcat. Chiar dacă nu faci, ajungi, de îţi schimbi părerea. Chiar dacă nu faci, ajungi de te osândeşti tocmai pentru ceea ce nu faci. Iar această osândire a ta de unde vine? E rodul cuvintelor mele! Când spui: Vai, am auzit, şi n-am făcut, acest “vai” este începutul schimbării tale în bine. Ai păcătuit! Ai plâns? Ţi-ai şters păcatul! Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi! De te întristezi sau te amărăşti din pricina păcatului, tristeţea aceasta este mântuitoare, nu din pricina tristeţii, ci din pricina iubirii de oameni a Stăpânului. Cel ce are păcate, are mare uşurare dacă se întristează: Am văzut, spune Domnul, că s-a întristat şi s-a amărât şi i-am vindecat durerile lui . O, iubire de oameni nespusă şi bunătate care nu poate fi tâlcuită! S-a întristat, şi 1-a vindecat!
– Şi ce mare lucru a făcut, Doamne, că s-a întristat?
– N-a făcut mare lucru, dar Eu am găsit prilej să-i vindec durerile lui.
Aţi văzut că într-o clipă le-a strâns la un loc pe toate?
Gândiţi-vă dar necontenit la seara aceea a cutremurului! Toţi ceilalţi s-au temut de cutremur, iar eu, de pricina cutremurului. Aţi înţeles ce-am spus? Ceilalţi se temeau să nu se dărâme oraşul şi să moară; eu mă temeam că Stăpânul S-a mâniat pe noi. Nu-i cumplit lucru să mori, ci este cumplit lucru să mânii pe Stăpânul. Aşa că nu mă temeam de cutremur, ci de pricina cutremurului. Că pricina cutremurului este mânia lui Dumnezeu, iar pricina mâniei lui Dumnezeu, păcatele noastre. Niciodată să nu te temi de osândă, ci de păcat, mama osândei! S-a clătinat oraşul? Şi ce-i cu asta? Mintea ta să nu se clatine! Că nu plângem pe bolnavii şi răniţii care se vindecă, ci pe cei ale căror boli nu se vindecă. Ceea ce este boala şi rana, aceea este şi păcatul. Ceea ce este tăiatul şi doctoria, aceea este şi pedeapsa.
3. Aţi înţeles ce vreau să spun? Luaţi aminte! Vreau să vă învăţ un cuvânt plin de înţelepciune. Pentru ce plângem pe cei pedepsiţi, şi nu pe cei păcătoşi? Că nu-i atât de cumplită pedeapsa, cât de cumplit e păcatul, căci păcatul e pricina pedepsei. Dacă ai vedea pe un bolnav că are trupul putrezit, că are viermi, că din trup i se scurge puroi, dar că nu-şi îngrijeşte buboaiele şi trupul putrezit, iar pe altul, bolnav de aceeaşi boală, 1-ai vedea că este îngrijit de mâinile doctorilor, că i se ard rănile, că i se taie părţile putrede, că bea doctorii amare, spune-mi: pe care-1 vei plânge? Pe bolnavul care nu-şi îngrijeşte boala sau pe bolnavul care şi-o îngrijeşte? Negreşit că pe bolnavul care nu-şi îngrijeşte boala. Să ne închipuim acum doi păcătoşi: unul care este pedepsit, altul care nu-i pedepsit. Să nu spui: „Fericit e acesta, că e bogat, despoaie pe orfani, împilează pe văduve. Şi nu boleşte, ci, trăind din jaf, o duce bine, se bucură de cinste şi de putere, nu îndură niciuna din suferinţele omeneşti, frigurile, bolile; ceată de copii în jurul lui, bătrâneţi fericite.” Aşa este, pe acesta mai cu seamă plânge-1! Că e bolnav şi nu se îngrijeşte. Cum? Îţi voi spune eu! Dacă ai vedea pe un om bolnav de dropică, cu trupul umflat, că nu aleargă la doctor, ci bea băuturi reci, întinde masă sibaritică, se îmbată în fiecare zi, este înconjurat de slugi şi-şi înrăutăţeşte boala, spune-mi: îl fericeşti pe acesta sau îl plângi? Dar dacă ai vedea pe un alt bolnav de dropică, cum că este îngrijit de mâinile doctorilor, că nu mănâncă şi că se lipseşte de altele multe, că ia cu sârguinţă doctorii amare, care pricinuiesc durere, dar prin durere dau naştere sănătăţii, spune-mi: nu 1-ai ferici pe acesta din urmă, ci nu pe cel dintâi? Toată lumea e de aceeaşi părere! Unul boleşte şi nu se vindecă; boleşte şi celălalt, dar se tratează! Îmi spui că e dureros tratamentul bolii? Aşa este, dar sfârşitul este folositor. Aşa este şi în viaţa aceasta. De la trupuri să ridicăm cuvântul la suflete, de la boli la păcate, de la amărăciunea doctoriilor la pedepse şi la judecata lui Dumnezeu. Ceea ce este doctoria la doctor, tăierea şi arderea părţilor bolnave, aceea este pedeapsa la Dumnezeu. După cum focul pus pe o rană arde rana şi alungă boala, iar cuţitul înlătură putreziciunea, doare, dar e folositor, tot aşa şi foametea, ciuma şi toate câte par rele vin peste suflet în loc de cuţit şi de foc, ca să împiedice, ca şi în trupuri, întinderea bolilor şi să-1 facă mai bun. Iarăşi, să ne închipuim doi desfrânaţi: unul bogat şi altul sărac. Care dintre ei are mai multă nădejde de mântuire? Toată lumea e de părere că săracul. Să nu-mi spui că bogatul e fericit pentru că trăieşte în desfrânări şi se îmbogăţeşte! Ar trebui mai degrabă să-1 fericeşti dacă, trăind în desfrânări, ar fi sărac, dacă, trăind în desfrânări, ar muri de foame; atunci ar avea, vrând-nevrând, sărăcia dascăl de înţelepciune. Când vezi dar că unui om rău îi merge bine, plânge-1 pentru că-i bolnav, iar apoi, că boala nu i se vindecă. Când vezi pe un om rău că are necazuri şi suferinţe, mângâie-te nu numai pentru că se face mai bun, dar şi pentru că îşi ispăşeşte aici multe din păcatele lui. Fii cu luare-aminte la ce am să spun. Mulţi oameni ispăşesc şi aici păcate, şi sunt pedepsiţi şi dincolo. Alţii sunt pedepsiţi numai aici, alţii numai dincolo. Fii cu luare-aminte la învăţătura ce ţi-o voi aduce înainte. Dacă judeci cum trebuie învăţătura aceasta, alungi din minte gânduri care te tulbură.
Dar, cu voia-ţi, să aducem mai întâi în faţa noastră pe cel pedepsit dincolo şi care aici a dus-o în chefuri şi plăceri. Sa fie cu luare-aminte la cele spuse şi bogaţii, şi săracii. Şi unora, şi altora le este de folos învăţătura. Că mulţi sunt pedepsiţi şi aici, şi dincolo, o spune Hristos. Ascultă: În orice cetate sau casă veţi intra, intrând în casă, uraţi-i casei aceleia, zicând: “Pace casei acesteia!”. Şi de va fi casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea; iar de nu va fi vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Şi cel care nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Amin grăiesc vouă, că mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decât cetăţii aceleia! Şi în orice cetate sau casă veţi intra, cercetaţi cine este în ea vrednic, şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi . Din aceste cuvinte se vede că cei din Sodoma şi Gomora au fost pedepsiţi şi aici, şi sunt pedepsiţi şi dincolo. Într-adevăr, când spune că mai uşor va fi celor din Sodoma decât acestora ce nu vor primi pe apostoli, arată că sunt pedepsiţi şi aici, dar nu ca aceştia din urmă.
4. Iarăşi, alţi oameni sunt pedepsiţi numai aici, ca desfrânatul din Corint. Fericitul Pavel, scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca să aibă cineva pe femeia tatălui său. Şi voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să fi plâns, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta. Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi duhul meu, să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus . Ai văzut că acesta este pedepsit aici şi nu-i pedepsit dincolo. Pentru că i-a fost pedepsit aici trupul lui, nu mai este pedepsit dincolo.
Vreau să vă arăt acum pe unul care aici a dus-o în desfătări şi bunătăţi, iar dincolo a fost pedepsit.
Era un om bogat . Din aceste cuvinte voi aţi şi înţeles despre cine vă vorbesc! Dar aşteptaţi să-mi duc la bun sfârşit cuvântul meu! Asta e slava mea şi lauda voastră, că eu am aruncat numai începutul, şi voi aţi şi secerat spicul. Învăţători v-a făcut ascultarea neîntreruptă a predicilor mele! Dar pentru că sunt în biserică şi străini, nu fugiţi, ci aşteptaţi şi pe cei care şchioapătă. Că şi Biserica este un trup. Are ochi şi cap. Dacă intră un spin în călcâi, ochiul se uită la călcâi, că este mădular al trupului, şi nu zice: “Pentru că stau sus, nu vreau să ştiu de mădularul de jos!”, ci se apleacă şi-şi lasă înălţimea lui. Şi doar ce este mai de rând decât călcâiul şi ce-i mai nobil decât ochiul? Dar mila a şters deosebirea, iar dragostea a amestecat totul. Aşa să faci şi tu! De eşti sprinten la minte, de ai toată îndrumarea pentru ascultarea predicii, să ai grijă ca fratele tău să înţeleagă tot atât de bine ca şi tine cele spuse! Coboară ochiul la călcâi. Să vii în ajutorul mădularului care şchioapătă, ca nu cumva, din pricina sprintenelii tale şi a zăbăvniciei minţii aceluia, el să nu înţeleagă predica. Să nu te foloseşti de priceperea ta pentru pierderea lui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti sprinten la minte! Eşti bogat în învăţătură? Mă bucur şi mă veselesc! Dar celălalt este însă sărac. Caută să nu rămână sărac din pricina bogăţiei tale. Acela are un spin: gândul care-1 tulbură! Coboară-te la el, scoate-i spinul!
Ce spune dar Evanghelia?
Era un om bogat. Bogat cu numele, nu bogat cu adevărat. Era un om bogat; se îmbrăca în porfiră, întindea mese luxoase şi îmbelşugate, avea vase împodobite, pline cu vin, dădea în fiecare zi banchete. Celălalt era un sărac. Lazăr cu numele .
– Dar numele bogatului unde e?
– Niciunde! E fără nume.
– Şi era atât de bogat?
– Da, şi numele lui nu se găseşte!
– Atunci ce fel de bogat e acesta?
– Un pom plin de frunze, dar lipsit de fructe! Un stejar care-şi întindea ramurile în sus, şi dădea ghinda hrană celor necuvântătoare, om care nu avea roade de om. Căci unde sunt bogăţie şi răpiri, acolo eu văd lup; unde sunt bogăţie şi cruzime, acolo eu văd leu, şi nu om. Şi-a pierdut vrednicia de om din pricina răutăţii lui. Era un om bogat, care se îmbrăca în fiecare zi în porfiră, dar sufletul îi era plin de pânză de păianjen; mirosea a parfum, dar era plin de duhoare nesuferită; întindea mese bogate şi luxoase, dar hrănea paraziţi şi linguşitori; îngrăşa robul, adică trupul, şi lăsa stăpânul, adică sufletul, să piară de foame. Încununată-i era casa, dar temelia, mânjită de păcat; în vin îşi înmormântase sufletul. Avea dar bogatul acela masă bogată şi luxoasă, vase împodobite, pline cu vin, hrănea paraziţi şi linguşitori, adunătură rea a diavolului, lupi care duc în robie pe mulţi din cei bogaţi, care, umplându-şi pântecele, lucrează la pierderea bogaţilor şi-i strică cu onorurile şi cu linguşelile lor. Nu greşeşti de numeşti lupi pe astfel de oameni, care înconjoară pe bogat ca pe o oaie, îl ridică în slăvi cu laudele lor, îl fac să se trufească prin urale şi nu-1 lasă să-şi vadă buboaiele, îi orbesc judecata şi-i măresc putreziciunea. Iar dacă se schimbă lucrurile, prietenii pleacă, iar noi, cei cinstiţi şi onoraţi, ajungem vrednici de milă. Măştile acelora au pierit. Aşa se întâmplă adesea.
5. Hrănea dar bogatul acela paraziţi şi linguşitori, îşi făcuse din casa lui teatru, îmbăta cu vin pe fiecare, avea de toate şi era fericit foarte. Celălalt era Lazăr: plin de bube, stătea la poarta bogatului şi poftea la fărâmiturile mesei bogatului . Era lângă izvor şi înseta, era înconjurat de mulţime de bucate şi murea de foame. Şi unde zăcea aruncat Lazăr? Nu într-o mahala, nu pe o stradă, nu pe o străduţă lăturalnică, nu în mijlocul pieţei, ci la poarta bogatului, pe unde, vrând-nevrând, bogatul trebuia să intre şi să iasă, ca să nu poată spune: “Nu 1-am văzut, nu 1-am întâlnit, nu 1-au văzut ochii mei!” Zace la uşa ta, stă mărgăritarul în noroi, şi tu nu-1 vezi? Stă doctorul la poarta ta, şi nu te vindeci? Căpitanul corabiei este în port, şi tu te îneci în mare? Hrăneşti paraziţi, iar pe săraci nu-i hrăneşti? Aşa s-au petrecut lucrurile atunci, aşa se petrec şi acum! Că pentru aceea s-au scris acestea, ca aceia de mai târziu să înveţe din fapte, ca să nu mai păţească ce-a păţit bogatul. Zăcea dar săracul la poartă. Bogatul înăuntru, săracul afară, zăcând cu trupul plin de bube. Comoară acoperită pe deasupra cu spini, dar înlăuntru cu mărgăritare. Ce vătămare avea el de pe urma bolii trupului, când sufletul îi era sănătos? Să audă săracii şi să nu se întristeze! Să audă bogaţii şi să se întoarcă de la răutatea lor! Că de aceea ni s-au pus nouă în faţă aceste două icoane: de bogăţie şi de sărăcie, de cruzime şi suferinţă, de zgârcenie şi răbdare, ca atunci când vezi pe un sărac bolnav, plin de bube şi dispreţuit, să nu-1 socoteşti nefericit, iar când vezi un bogat împodobit, să nu-1 fericeşti! Aleargă la pilda aceasta! Dacă te năpădeşte furtuna gândurilor, fugi în port, uşurează-ţi sufletul cu cele istorisite în pilda aceasta! Gândeşte-te la Lazăr cel dispreţuit, gândeşte-te la bogatul cel fericit, care trăia în desfătări, şi să nu te tulbure nimic din cele ce se petrec în viaţă. Dacă ai mintea cumpănită, nu te îneacă valurile, nu ţi se scufundă corabia, pentru că prin pătrunderea judecăţii tale ştii să deosebeşti lucrurile între ele. Să nu spui: „Trupul meu se chinuie! Sufletul tău să nu se vatăme! Cutare e bogat, dar şi păcătos!” Şi ce-i cu asta? Răutatea nu-i materială. Nu-mi judeca după cele din afară pe om, ci după cele dinlăuntru. Când vezi un pom, la ce te uiţi mai întâi? La frunze sau la rod? Tot aşa şi cu omul. Nu-1 judeca după cele din afară, ci după cele dinlăuntru. Uită-te la rod, şi nu la frunze. Nu cumva să fie măslin sălbatic, şi să-1 socoteşti măslin bun. Nu cumva să fie lup, şi tu să-1 socoteşti om. Nu-1 judeca dar după fire, ci după voinţă; nu după înfăţişare, ci după gând, şi nu numai după gând, ci mai cercetează-i şi viaţa. Dacă-i iubitor de săraci, e om. Dacă se ocupă cu afacerile, este stejar. De este răpitor, e lup. De este viclean, e viperă.
Îmi spui:
– Eu caut om; pentru ce mi-ai arătat fiară în loc de om?
– Află ce este virtutea omului şi nu te tulbura!
Zăcea dar Lazăr la poarta bogatului, plin de bube şi topit de foame. Câinii venind îi lingeau rănile. Câinii, mai buni decât omul, lingeau rănile lui, luau puroiul şi-1 curăţau. Stătea Lazăr cum stă aurul în cuptor, şi ajunge mai bun. N-a spus ce spun mulţi săraci: “Sunt oare acestea semne ale purtării de grijă a lui Dumnezeu? Priveşte oare Dumnezeu faptele oamenilor? Eu sunt drept, şi mor de foame; acesta-i nedrept, şi este bogat!” N-a gândit aşa, ci se pleca în faţa nepătrunsei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, îşi curăţa sufletul, îndura suferinţa, arăta răbdare; cu trupul zăcea la pământ, dar cu mintea alerga, cu voinţa zbura, lua premiul, scăpa de necazuri şi suferinţe, era martor al bunătăţilor celor veşnice. N-a spus: “Paraziţii au de toate din belşug, iar eu nu mă învrednicesc nici cu fărâmiturile!”
– Dar ce făcea?
– Mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu.
S-a întâmplat că au murit cei doi. A murit bogatul şi a fost îngropat. A plecat şi Lazăr. Despre el nu pot spune că a murit. Moartea bogatului este moarte şi înmormântare, pe când moartea săracului, plecare, mutare spre o viaţă mai bună, drum de la lupte la premiu, de pe mare în port, de pe câmpul de luptă la trofee de biruinţă, de la osteneli la cununi. Au plecat amândoi acolo unde sunt cele ce cu adevărat sunt. A luat sfârşit spectacolul, au căzut măştile. La teatru, la vremea amiezii, când perdelele sunt date la o parte, intră pe scenă actorii costumaţi, cu măşti pe faţă, istorisind poveşti din vechime sau întâmplări din viaţă. Unul o face pe filosoful, dar nu-i filosof, altul o face pe împăratul, dar nu-i împărat, ci povestirea îl aduce în rolul de împărat; altul, care nu poate umbla nici cu un lemn, îmbracă haine de doctor, altul, care e om liber, o face pe sclavul, altul o face pe învăţătorul, şi nu ştie nici să citească; nu sunt ce caută, ci sunt ceea ce nu arată. Se arată doctor, dar nu-i doctor, se arată filosof, pentru că are plete pe mască, se arată ostaş, pentru că este îmbrăcat ca un ostaş; înfăţişarea măştii înşeală, dar nu înşeală firea, a cărei realitate o schimbă. Măştile rămân atâta vreme cât rămân şi spectatorii; dar când se lasă seara şi se termină spectacolul şi pleacă toţi, atunci cad măştile, şi împăratul de pe scenă se vede afară a fi un simplu fierar. Au căzut măştile, s-a dus înşelăciunea, s-a arătat adevărul; cel care pe scenă era un om liber, afară este un sclav, aşa cum am spus: pe scenă înşelăciune, afară adevăr. S-a lăsat seara, a luat sfârşit spectacolul, s-a arătat adevărul. Aşa este şi în viaţă, şi la sfârşitul vieţii. Teatru sunt cele de pe lumea aceasta; măşti sunt lucrurile din viaţa aceasta, bogăţia şi sărăcia, dregătorul şi supusul şi toate cele asemenea. Când va trece ziua şi va veni noaptea cea înfricoşată, dar, mai bine spus, ziua aceea, că este noapte şi pentru cei păcătoşi, dar şi pentru cei drepţi; când va lua sfârşit spectacolul, când vor cădea măştile, când va fi cercetat fiecare şi faptele lui, nu fiecare şi bogăţia lui, nu fiecare şi dregătoria lui, nici fiecare şi onorurile lui, nu fiecare şi puterea lui, ci fiecare şi faptele lui, şi dregătorul, şi împăratul, şi femeia, şi bărbatul, când ni se va cere viaţa noastră şi faptele noastre bune, nu măreţia funcţiei, nici netrebnicia sărăciei şi nici tirania dispreţului, când ni se va spune: „Adu faptele tale: de eşti rob, fapte mai bune decât ale celui liber; de eşti femeie, fapte mai pline de curaj decât ale bărbatului”, deci când vor cădea măştile, atunci se va vedea cine este bogat şi cine sărac. Şi după cum aici, pe pământ, după ce se termină spectacolul, şi spectatorii văd că acela care pe scenă era împărat afară este fierar, strigă: “Vai! Acesta pe scenă era filosof, şi afară îl văd fierar! Acesta pe scenă era împărat, şi afară îl văd om de rând! Acesta pe scenă era bogat, şi afară îl văd sărac!”, tot aşa va fi şi dincolo.
6. N-am să vorbesc în multe cuvinte, ca să nu obosesc pe ascultători cu mulţimea celor spuse, ci vreau să înfăţişez cu ajutorul a două măşti, a două personaje, minciuna teatrului acestei vieţi. Am vorbit de două măşti; pornind de la ele, v-am deschis drum şi v-am dat prilej de a înţelege! Prin zugrăvirea vieţii de aici, am adus mai multă limpezime minţii voastre, ca să vedeţi bine deosebirea dintre lucruri. Aşadar, două măşti: o mască fiind a bogatului, o alta a săracului. Lazăr purta masca săracului, iar bogatul, masca bogatului. Măşti erau cele ce se vedeau, nu ceea ce sunt cu adevărat. Au plecat amândoi dincolo: şi bogatul, şi săracul. L-au luat pe Lazăr îngerii. După câini, îngerii; după poarta bogatului, sânul lui Avraam; după foamete, belşug fără de sfârşit; după întristare, odihnă continuă. Pentru bogat, după bogăţie, sărăcie; după masa cea bogată, chin şi pedeapsă; după odihnă, dureri cu neputinţă de îndurat. Şi iată ce se întâmplă! Au plecat dincolo, s-a terminat spectacolul; au căzut măştile şi s-au arătat deci feţele. Au plecat amândoi dincolo. Şi vede bogatul, care se pârjolea, pe Lazăr în sânul lui Avraam, că e fericit, bucuros şi vesel. Şi zice bogatul: Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă pârjolesc! Ce i-a răspuns Avraam? Fiule, ai luat cele bune ale tale, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce vor vrea să treacă de aici la voi să nu poată! Luaţi aminte! Cuvintele acestea ale lui Avraam sunt de mult folos. Ne înfricoşează, dar ne curăţesc; ne ustură, dar ne îndreaptă. Luaţi aminte la cele ce spun! Fiind în chinuri bogatul, ridicându-şi ochii 1-a văzut pe Lazăr. A văzut lucruri noi.
“Lazăr era la poarta ta în fiecare zi; ieşeai şi intrai de două-trei ori pe zi, şi nu-1 vedeai! Dar când eşti în văpaie, îl vezi de departe? Când erai bogat, când puteai să-1 vezi oricând voiai, nici nu te gândeai să-1 vezi. Pentru ce îl vezi acum aşa de bine? Nu era la poarta ta? Cum de nu-1 vedeai? Era aproape, şi nu-1 vedeai, iar acum îl vezi de departe, deşi este atâta prăpastie?”
Şi ce face bogatul? Îl numeşte pe Avraam tată.
“Pentru ce-1 numeşti tată, când n-ai fost următor al iubirii lui de străini?”
El îl numeşte tată, Avraam îl numeşte fiu. Numele acestea sunt nume de rudenie, dar nu i-au fost de niciun ajutor. Îi slujesc spre a cunoaşte că pe lumea cealaltă înrudirea nu-i de niciun folos. Nobleţea unui om nu stă în strălucirea strămoşilor lui, ci în virtutea purtărilor lui. Nu-mi spune: “Tatăl meu e consul!” La ce-mi foloseşte? Nu despre aceasta vorbesc! Nu-mi spune dar: “Tatăl meu e consul!” Chiar de-ai avea tată pe Apostolul Pavel, chiar de-ai avea fraţi mucenici, nu îţi este de niciun folos înrudirea cu ei; dimpotrivă, te vatămă şi te osândeşte mai mult. “Mama mea, spune un altul, este milostivă!” Şi ce legătură are asta cu tine, care eşti un om fără inimă? Iubirea ei de oameni este un adaos de osândă purtării tale rele! Ce spune Ioan Botezătorul poporului iudeu? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă, şi nu începeţi a zice în voi înşivă: “Părinte avem pe Avraam”! Ai strămoş vrednic? Dacă te străduieşti să ajungi ca el, ai câştigat; dar dacă nu te străduieşti, vrednicul tău strămoş ajunge acuzatorul tău, că dintr-o rădăcină bună a ieşit un rod amar. Niciodată să nu fericeşti pe un om care are o rudă dreaptă, dacă nu-i urmează purtările! Ai mamă sfântă? Nu are asta nicio legătură cu tine! Ai mamă rea? Iarăşi, nicio legătură cu tine! După cum virtutea aceleia nu îţi este de niciun folos dacă nu te străduieşti să ajungi virtuos ca şi ea, tot aşa nici răutatea celeilalte nu te vatămă dacă scapi de răutate! Dar după cum în primul caz e mai mare osânda, pentru că ai avut în familie pildă de virtute şi n-ai urmat-o, tot astfel în al doilea caz lauda e mai mare, pentru că, deşi ai avut o mamă rea, n-ai imitat răutatea ei, ci dintr-o rădăcină amară a ieşit un fruct bun. Nu se caută strălucirea strămoşilor, ci se caută purtări virtuoase. Eu, când mă uit la purtările cuiva, îl numesc pe rob om nobil, iar pe stăpân, sclav înlănţuit. Pentru mine, chiar un om cu o înaltă dregătorie este lipsit de nobleţe dacă are rob sufletul. Căci cine este rob, dacă nu cel care face păcatul? Cealaltă robie se datorează împrejurărilor; robia asta, robia păcatului, vine de la voinţă, că la început de aici a venit robia în lume.
7. În vechime nu erau robi. Că Dumnezeu, când a făcut pe om, nu 1-a făcut pe unul rob şi pe altul liber; a făcut pe Adam şi pe Eva, şi amândoi erau liberi.
– Atunci de unde a venit robia pe lume?
– A căzut neamul omenesc în păcat, întrecând măsura poftei, şi a fost împins în desfrânare. Şi ascultă cum.
A venit potopul, înecul de obşte al lumii; s-au deschis jgheaburile cerului şi s-au revărsat izvoarele adâncurilor ; peste tot era apă; cele ce se văd s-au desfăcut în elementele lor şi au pierit; nu se mai vedea pământul, ci era peste tot noian de ape, care avea rădăcină mânia lui Dumnezeu. Peste tot valuri, peste tot apă. Munţii stăteau să se înalţe, dar apa îi acoperea. Şi erau numai noian de ape şi cer. Şi s-a stins tot neamul omenesc; iar scânteia neamului nostru era Noe, scânteie în mijlocul noianului de ape; şi nu se stingea; avea cu el pârga neamului nostru, femeie şi copii, porumbiţă şi corb, şi toate celelalte vieţuitoare. Şi erau toţi în corabie, şi se purta corabia pe deasupra apei în mijlocul furtunii, şi nu se îneca, fiindcă avea cârmaci pe Stăpânul lumii. Nu 1-au scăpat de înec scândurile, ci mâna cea puternică. Şi iată, minune! După ce a fost spălat pământul, după ce au pierit toţi cei ce au făcut păcate, după ce a încetat furtuna, s-au arătat vârfurile munţilor, s-a oprit corabia, iar Noe a trimis porumbiţa. Toate acestea au fost taine; cele întâmplate au fost chipuri ale celor viitoare. Astfel: chivotul închipuie Biserica, Noe închipuie pe Hristos, porumbiţa, pe Duhul Cel Sfânt, ramura de măslin, iubirea de oameni a lui Dumnezeu. A fost trimisă o vieţuitoare blândă, şi vieţuitoare blândă a ieşit din corabie. Dar acelea erau chipuri, acestea însă adevăruri. Ia seama şi la belşugul adevărului! După cum corabia mântuia în mijlocul mării pe cei ce erau înlăuntru, tot aşa şi Biserica: mântuieşte pe toţi cei rătăciţi. Dar corabia numai i-a mântuit, pe când Biserica face cu mult mai mult. Iată ce vreau să spun: corabia a luat necuvântătoare şi a mântuit necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători, şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat un corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup şi-i dă drumul oaie. Dacă intră în Biserică un om hrăpăreţ şi zgârcit şi aude cuvintele dumnezeieşti ale învăţăturii, îşi schimbă gândul şi se face oaie în loc de lup, că lupul răpeşte şi pe cele străine, pe când oaia îşi dă şi lâna ei. S-a oprit corabia şi s-au deschis uşile. A ieşit Noe mântuit de la înec; vede pământul pustiu, vede mormânt pregătit în grabă din mâl, mormânt de obşte pentru animale şi oameni; de toate la un loc, trupuri de cai, de oameni şi de animale necuvântătoare; toate îngropate de-a valma. A văzut jalea aceea mare, a văzut pământul plin de nenorociri. Şi Noe era tare trist, că pieriseră toţi: nu era om, nu era dobitoc, nu scăpase nimeni din cei ce fuseseră afară din corabie. Vedea numai cerul. Era muncit de tristeţe, stăpânit de durere; a băut vin şi s-a dat somnului, ca să-şi uşureze durerea tristeţii. Stătea în pat, s-a dat somnului ca pe mâinile unui doctor, ca să uite cele întâmplate. Era firesc să-1 cuprindă somnul, că era bătrân şi băuse vin. Trebuie să iau apărarea bătrânului, căci ceea ce se întâmplase nu era nici beţie, nici poftă pătimaşă, ci căuta să-şi tămăduiască durerea cu vinul şi cu somnul. Aceasta o spunea şi Solomon: Daţi băutură care îmbată celor ce sunt în supărări şi vin să bea celor ce sunt în dureri! De aceea mulţi oameni, mai ales la înmormântări, când îşi pierd vreun copil sau soţia, pentru că îi chinuie durerea, îi biruie tristeţea şi-i stăpâneşte gândul, cheamă prieteni în casă, fac masă bogată şi beau vin curat, ca să-şi uşureze durerea. Aşa s-a întâmplat şi cu bătrânul acela atunci. Chinuit de tristeţe, a luat vinul ca pe o doctorie şi, din pricina vinului, a adormit. Dar ca să aflaţi de unde a venit robia, ascultaţi! După putină vreme a intrat fiul lui cel ce va fi fiind blestemat, fiul lui prin fire, dar nu prin voinţă – numesc iarăşi nobleţe nu strălucirea strămoşilor, ci purtarea virtuoasă; intrând dar fiul, a văzut goliciunea tatălui . Trebuia să-1 acopere, trebuia să-1 învelească din pricina bătrâneţii lui, din pricina durerii lui; din pricina suferinţei lui, din pricină că era tatăl lui. Dar nu! El a ieşit afară, a spus în gura mare ce-a văzut şi a povestit în cuvinte umflate. Ceilalţi fraţi ai lui au luat o haină, au intrat întorşi cu spatele, ca să nu vadă cele ce spusese celălalt, şi au acoperit pe tatăl lor . Când s-a deşteptat tatăl său, a cunoscut totul şi a început să spună: Blestemat să fie Canaan pruncul; slugă va fi fraţilor săi! Cu alte cuvinte, spune aşa: “Vei fi rob, că ai spus în gura mare ruşinea tatălui tău”. Ai văzut că robia vine din pricina păcatului, că păcatul a adus pe lume robia?
Vrei să-ţi arăt acum că dintr-o stare de robie poţi ajunge la libertate? Onisim era rob, era un om dispreţuit, un rob fugar. A fugit şi s-a dus la Pavel; a avut parte de botez, şi-a spălat păcatele şi a rămas la picioarele lui Pavel. Pavel îi scrie stăpânului său: Pe Onisim, cel ce altădată nu-ţi era de folos, iar acum şi ţie, şi mie de folos, primeşte-l ca pe mine! Şi ce s-a întâmplat? Pe care 1-am născut fiind în lanţuri .
8. Ai văzut nobleţe? Ai văzut purtare care aduce libertate? Rob şi liber, sunt simple nume. Ce este robul? Un simplu nume! Câţi stăpâni nu zac beţi în pat, iar robii lor stau lângă ei treji? Pe cine să numesc rob? Pe cel treaz sau pe cel beat? Pe cel rob omului sau pe cel rob patimii? Unul îşi are robia în afară, celălalt îşi poartă pe dinăuntru robia. Spun acestea şi nu voi înceta de a le spune, ca voi să cunoaşteţi lucrurile în sine, să nu fiţi înşelaţi, precum cei mulţi, ci să ştiţi ce este acela un rob, ce este un sărac, ce este un om lipsit de nobleţe, ce este un om fericit, ce este aceea o patimă. Dacă ajungeţi să le deosebiţi pe acestea, nu veţi mai fi tulburaţi. Dar ca să nu fie mai lungă digresiunea decât predica, să ne întoarcem la cuvântul nostru.
Bogatul acesta aşadar era sărac! Dar, mai bine spus, era sărac chiar când se îmbogăţea. Căci ce folos pentru un om că are bani, dar nu are virtute? Pentru ce iei pe cele ale altora, şi pe ale tale le pierzi?
– Am moşii roditoare!, mi-ar putea spune cineva.
– Şi ce-i cu asta? N-ai însă suflet roditor!
– Am robi!
– Dar n-ai virtute!
– Am haine!
– Dar n-ai evlavie! Ai averile altuia, dar pe ale tale nu le ai. Pot să te numesc bogat dacă ai în păstrare o sumă de bani? Nu pot! Pentru ce? Pentru că ai bani străini. Căci ceea ce ai este un bun încredinţat. De-ar fi numai bun încredinţat, şi nu adaos de pedeapsă!
Văzând dar bogatul pe Lazăr, zice: Părinte Avraame, miluieşte-mă! Cuvinte de om sărman, de parazit, de sărac! Părinte Avraame, miluieşte-mă!
– Ce vrei?
– Trimite pe Lazăr!
– Cere acum să i se trimită spre mântuire pe acela pe care de mii de ori 1-a trecut cu vederea, pe care nici n-a voit să-1 vadă.
– Trimite pe Lazăr!
– Dar unde-s paharnicii tăi? Unde-s covoarele tale? Unde-s paraziţii? Unde-s linguşitorii? Unde-i luxul? Unde-i mândria? Unde-i aurul cel îngropat? Unde sunt hainele pe care le rod moliile? Unde-i argintul cel preţuit de tine? Unde-s fastul şi desfătarea? Frunze au fost! A venit iarna şi toate s-au uscat! Au fost un vis! Când s-a făcut ziuă, a dispărut visul! Au fost umbră! A venit adevărul şi a plecat umbra!
– Trimite pe Lazăr!
– Dar pentru ce bogatul n-a văzut pe alt drept? Pentru ce n-a văzut pe Noe, sau pe Iacov, sau pe Lot, sau pe Isaac, ci pe Avraam? Pentru ce?
– Pentru că Avraam era iubitor de străini şi primea în cortul său pe călători. Aşadar iubirea de străini a lui Avraam a ajuns un acuzator mai puternic al neomeniei bogatului.
– Trimite pe Lazăr! Când auzim aceste cuvinte, iubiţilor, să ne temem ca nu cumva şi noi să vedem săraci şi să-i trecem cu vederea, ca nu cumva în loc de Lazăr să avem atunci mulţi acuzatori.
Trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă pârjolesc!
Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura . M-ai dat fărâmituri? Nu primeşti o picătură de apă!
Trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă pârjolesc!
– Ce i-a răspuns Avraam?
– Fiule, ai luat cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, cele rele; iar acum acesta aici se mângâie, iar tu te chinuieşti! Iarăşi aici n-a spus: “Ai primit”, ci Ai luat. Fiecare din aceste două cuvinte are alt înţeles. Am spus de multe ori dragostei voastre că trebuie cercetate şi silabele cuvintelor Scripturii: Cercetaţi Scripturile!, spune Domnul . O iotă sau o cirtă deşteaptă adeseori gânduri. Şi ca să vezi că adaosul unei litere dă alt înţeles unui cuvânt, iată ca pildă acest patriarh, Avraam. El mai înainte se numea Avram. Şi i-a zis Dumnezeu: Şi nu se va mai chema numele tău Avram, ci Avraam . Adăugând litera a, 1-a făcut tată a mai multor neamuri. Iată dar că adaosul unei litere a arătat că va avea mulţi urmaşi. Să nu treci deci în grabă pe lângă astfel de lucruri.
Avraam n-a spus: “Ai primit cele bune ale tale, ci: Ai luat. Iar cel ce ia, ia ce i se datorează. Fii cu luare-aminte la cele ce spun! Altceva este a primi, şi altceva este a lua. Iei ceea ce ai, dar adeseori primeşti ceea ce nu ai. Ai luat cele bune ale tale, şi Lazăr, cele rele! Iată că şi bogatul a luat cele bune ale lui, iar Lazăr pe cele rele. Toate acestea le spun despre cei care sunt pedepsiţi aici, şi nu sunt pedepsiţi pe lumea cealaltă, şi despre cei ce se desfată aici, şi sunt pedepsiţi dincolo. Fii cu luare-aminte dar la ce am să spun! Ai luat cele bune ale tale, şi Lazăr, cele rele! Cele datorate, cele ce se cuveneau. Fiţi cu băgare de seamă la cele ce urmează, îngăduiţi-mi să-mi ţes pânza. Dar nu vă tulburaţi de la început, ci când vă grăiesc în felul acesta, aşteptaţi dezlegarea. Vreau să vă fac pătrunzători, să nu citiţi pe deasupra dumnezeieştile Scripturi, ci să coborâţi în adâncul lor, adânc fără de furtună, adânc cu mai multă siguranţă decât vremea senină. Cu cât cobori mai în adânc, cu atât găseşti mai multă siguranţă. Nu este acolo furie fără rânduială a apelor, ci aşezare bine rânduită de gânduri: Ai luat cele bune ale tale, şi Lazăr, cele rele, iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti! O mare dificultate stă în faţa noastră. Am spus că cel ce ia, ia ceea ce i se datorează. Dar dacă Lazăr era drept, cum şi era, şi aceasta au arătat-o sânul lui Avraam, cununa, premiile, odihna, desfătarea, stăruinţa şi răbdarea lui, iar dacă bogatul era păcătos, cu totul stricat, neomenos, dedat petrecerilor şi beţiei, dacă întindea mese sibaritice şi trăia în o aşa de mare desfrânare, atunci pentru ce spune Avraam: Ai luat? I se datora ceva lui, un om bogat, desfrânat şi neomenos? Ce i se datora? Pentru ce n-a spus “Ai primit”, ci Ai luat ?
9. Ia aminte la ceea ce spun! I se datorau lui pedepse, i se datorau lui chinuri, i se datorau lui suferinţe. Pentru ce n-a spus: “Ai luat acestea”, ci: Ai luat cele bune ale tale, adică viaţa aceea de pe pământ, şi Lazăr, cele rele? Încordează-ţi mintea! Te cobor în adânc de gânduri. Dintre toţi oamenii care există, unii sunt păcătoşi, alţii drepţi. Ia aminte însă şi la deosebirea dintre cei drepţi. Unul este drept, altul mai drept; unul este mai înalt, altul şi mai înalt. Şi după cum sunt multe stele, şi este şi soarele, şi luna, şi este deosebire între ele, tot aşa este şi deosebire între drepţi. Alta este strălucirea soarelui şi alta a lunii şi alta strălucirea stelelor . Unele strălucesc mai mult, altele mai puţin. Şi după cum sunt trupuri cereşti, aşa sunt şi trupuri pământeşti . Şi după cum între trupurile cele pământeşti unul este trup de elefant, altul de câine, altul de leu, altul de altă fiară, altul de viperă şi altul de alt animal asemănător, tot aşa este deosebire şi între păcate. Aşadar, între oameni, unii sunt drepţi, alţii păcătoşi; dar şi între drepţi este mare deosebire, iar între păcătoşi, mare şi fără de sfârşit. Dar ia aminte! Chiar de este cineva drept, chiar de-ar fi de mii de ori drept, de ar ajunge până în culmea dreptăţii, încât să pară cu totul slobod de păcate, nu poate fi curat de întinăciune; chiar de-ar fi de mii de ori drept, el este om. Cine se poate lăuda că are inimă curată, sau cine va cuteza a zice că este curat de păcate? . De aceea ni s-a poruncit să spunem în rugăciune: Şi ne iartă nouă greşalele noastre… , pentru ca, spunând adeseori această rugăciune, să ne amintim că merităm să fim pedepsiţi. Că şi Pavel apostolul, vas ales , biserica lui Dumnezeu, gura lui Hristos, lira Duhului, dascălul lumii, cel ce a înconjurat pământul şi marea, el, cel ce a smuls spinii păcatelor, cel ce a aruncat seminţele credinţei, acela mai bogat decât împăraţii, acela mai puternic decât bogaţii, acela mai tare decât ostaşii, acela mai filosof decât filosofii, acela mai bun vorbitor decât retorii, cel ce nu avea nimic şi stăpânea totul, cel ce alunga moartea cu umbra lui, cel ce izgonea bolile cu hainele lui , cel ce a înfipt trofeele de biruinţă în mare, cel ce a fost răpit până la al treilea cer şi a intrat în rai , cel ce a propovăduit pe Hristos Dumnezeu, acela spune: Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat! Cel care avea într-atâta mulţime de virtuţi, spunea: Iar cel ce mă judecă pe mine este Domnul . Cine dar se poate lăuda că are inimă curată, sau cine va cuteza a zice că este curat de păcat? E cu neputinţă să fie vreun om fără de păcat! Îmi spui de cineva că este drept, că este milostiv, că este iubitor de săraci? Aşa este, dar are şi câte o scădere: sau ocărăşte când nu trebuie, sau umblă după slava deşartă, sau face altceva asemănător, fapt pentru care nu trebuie să încep a le înşira pe toate. Unul e milostiv, dar nu-i de multe ori cuminte; altul e cuminte, dar nu-i milostiv; unul este numit virtuos pentru o virtute, altul pentru o altă virtute. Să ne închipuim un om drept: să facă mai multe fapte de dreptate şi să aibă şi celelalte fapte bune; dar dacă se mândreşte cu dreptatea lui, mândria i-a pângărit dreptatea. Nu era drept fariseul, postind de două ori pe săptămână?
– Şi ce spune el?
– Nu sunt ca ceilalţi oameni răpitori, nedrepţi… Adeseori un om cu conştiinţa curată poate ajunge la mândrie. Nu 1-a vătămat păcatul, dar 1-a vătămat mândria. Nu este dar om care să fie întru totul aşa de drept, încât să fie curat de păcat, şi iarăşi, nu există om păcătos care să nu fi făcut o faptă bună, fie ea cât de mică. De pildă: cutare răpeşte, e zgârcit, vatămă pe alţii, dar face uneori milostenie, este uneori om cuminte, a rostit uneori un cuvânt bun, a ajutat uneori pe vreun om, a plâns uneori, a suspinat uneori. Deci nu este om drept fără de păcate, nici om păcătos lipsit cu totul de fapte bune. Cine a fost mai ticălos ca Ahab? A răpit şi a ucis! Cu toate acestea, pentru că a suspinat, Dumnezeu îi spune lui Ilie: Vezi cum s-a smerit Ahab? Ai văzut că s-a găsit o cât de mică faptă bună într-un adânc atât de mare de păcate? Cine a fost mai rău ca Iuda trădătorul, care a fost robit de iubirea de arginţi? Cu toate acestea, a făcut şi el o mică faptă bună după aceea. Că a zis: Greşit-am vânzând sânge nevinovat! Ceea ce spuneam: nu este omul rău prin fire, încât să nu mai poată face o faptă bună. Dacă nu poate ajunge (fapta) niciodată sălbatică, aceasta pentru că este prin fire blândă. Lupul nu poate ajunge niciodată blând, pentru că e prin fire sălbatic. Legile firii nu se înfrâng, nici nu se zdruncină, ci rămân neschimbătoare. Cu mine aceasta nu-i cu putinţă; eu ajung sălbatic când vreau şi blând când voiesc; nu sunt silit de fire, ci cinstit cu libertatea voinţei. Ceea ce am spus: nu este nimeni atât de bun, încât să nu aibă o cât de mică pată, nici nu este cineva atât de rău, încât să nu aibă o cât de mică faptă bună. Fiecare faptă are plata sa, fiecare faptă, răsplata sa. Un ucigaş, un om rău, un zgârcit, dacă face o faptă bună, i se răsplăteşte binele făcut; nu rămâne nerăsplătit binele din pricina faptelor rele pe care le-a făcut. Şi iarăşi, unui om care a făcut mii de fapte bune, dar a făcut şi o faptă rea, i se plăteşte acea faptă rea. Ţineţi minte acestea, păstraţi-le bine, să nu le uitaţi! Nu este om bun care să nu aibă păcat, nu este om păcătos care să nu aibă vreo faptă bună. Revin asupra acestor lucruri, ca să le înrădăcinez, ca să le sădesc, ca să le înfig în adânc. Că diavolul aruncă griji peste sufletul vostru, vrând să amăgească mintea voastră şi să vatăme spusele mele; de aceea le înfig în adânc. Dacă păstrezi cu trăinicie când eşti aici spusele mele, n-ai să le pierzi nici când vei ieşi afară. Când îmi pun aurul în pungă, strâng punga la gură, o leg, ca să nu-mi ia tâlharul aurul fără să bag de seamă. Tot aşa fac şi cu dragostea voastră: predicându-vă des, strâng şi leg cele spuse, întăresc voinţa voastră, ca să nu se piardă din pricina trândăviei voastre, ci ca, păstrând mai bine cele spuse, să pot îndepărta tulburarea din afară cu ajutorul liniştii de aici. Tot ceea ce spun eu acum nu-i vorbărie, ci purtare de grijă, dragoste şi râvnă de dascăl, ca să nu se piardă cele spuse. Mie nu îmi este greu să vă predic; vouă însă vă e de folos. Vreau să vă învăţ, nu să-mi arăt deşteptăciunea. Deci nu este om drept care să nu aibă păcat şi nu este om păcătos care să nu aibă vreo faptă bună. Şi pentru că fiecare faptă are plata sa, fii cu luare-aminte la ceea ce se întâmplă. Păcătosul ia o răsplată deopotrivă cu faptele lui bune, chiar dacă are o mică faptă bună; omul drept ia o pedeapsă deopotrivă cu păcatul lui, chiar dacă a făcut un mic păcat.
– Ce se întâmplă dar şi ce face Dumnezeu?
– Dumnezeu a hotărât o scadenţă păcatului : viaţa de aici şi veacul ce va să fie. Dacă un om drept face o faptă rea şi pătimeşte aici şi-i dat pedepsei, să nu te tulburi, ci gândeşte în tine şi spune: „Dreptul acesta a făcut cândva o mică faptă rea şi ia aici pedeapsa, ca să nu fie pedepsit şi acolo!” Şi iarăşi, dacă vezi un om păcătos care răpeşte, care e lacom şi care face nenumărate păcate, că o duce bine şi e fericit, gândeşte-te că poate a făcut vreo faptă bună şi ia aici cele bune, ca să nu mai ceară pe lumea cealaltă răsplată. Aşa că, dacă un om drept suferă aici, apoi pentru aceea suferă: ca să-şi ispăşească aici păcatul şi să plece pe lumea cealaltă curat; dacă un om păcătos, plin de păcate, cu nenumărate boli de nevindecat, răpitor, zgârcit, e fericit aici, apoi tocmai pentru aceea se bucură aici de fericire: ca să nu ceară pe lumea cealaltă răsplată.
Aşadar, pentru că s-a întâmplat ca şi Lazăr să aibă unele păcate, iar bogatul să aibă vreo faptă bună, de aceea Avraam spune: “Aici nu cere nimic! Ai luat cele bune ale tale în lume, şi Lazăr, cele rele ale lui!” Şi ca să vezi că nu spun toate acestea la întâmplare, ci că aşa sunt, Avraam spune: Ai luat cele bune ale tale!
– Care sunt acestea?
– Ai făcut vreo faptă bună şi ai luat pentru ea bogăţie, sănătate, plăceri, putere, cinste; nimic nu ţi se mai datorează; “Ai luat cele bune ale tale!”
– Cum, dar? Lazăr n-a păcătuit?
– Aşa este, şi Lazăr a luat cele rele ale lui. Când tu primeai cele bune, atunci şi Lazăr le primea pe cele rele. Pentru aceea acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
Prin urmare, când vezi că un drept este pedepsit aici, fericeşte-1 şi spune: “Dreptul acesta sau are vreun păcat şi-şi ia aici plata, ca să se ducă pe lumea cealaltă curat, sau este pedepsit mai mult decât păcatele lui şi i se socoteşte lui adaos de dreptate”. Se face acolo o socoteală. Şi zice Dumnezeu dreptului: “Îmi eşti dator cu atât!” Poate că i-a încredinţat lui zece oboli şi-i cere socoteală de acei zece oboli. Dar dacă dreptul a cheltuit şaizeci de oboli, Dumnezeu îi zice: “Zece oboli ţi-i socotesc pentru păcat, iar cincizeci pentru dreptate”. Ca să vezi că ceea ce prisoseşte i se socoteşte pentru dreptate, ia aminte la Iov. Iov era drept, fără prihană, adevărat, cinstitor de Dumnezeu şi se ferea de orice lucru rău . I-a fost pedepsit trupul lui aici, ca să ceară dincolo răsplată. Căci ce-i spune Dumnezeu lui Iov? Socoteşti oare că pentru altceva Mă socotesc cu tine, fără numai ca să te arăţi drept?
Arătând dar aceeaşi răbdare ca şi drepţii şi stăruinţă deopotrivă cu buna lor vieţuire, să luăm bunătăţile pregătite sfinţilor care iubesc pe Dumnezeu, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.