Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvântul III – Omilii la săracul Lazăr
1. Nu de puţin folos ne-a fost nouă, şi celor bogaţi, şi celor săraci, parabola lui Lazăr; pe unii învăţându-i să îndure cu uşurinţă sărăcia, iar pe alţii oprindu-i de a se lăuda cu bogăţia, ba, dimpotrivă, arătându-le, chiar prin fapte, că mai de plâns decât toţi este cel ce trăieşte în păcat şi nu împarte altora nimic din averile lui.
Dar bine-ar fi ca şi astăzi să vorbesc tot de pilda lui Lazăr. Că şi cei care lucrează în mine, când dau de o vână bogată de aur, sapă acolo mereu şi nu se opresc până ce nu scot la lumină tot aurul. Să ne întoarcem dar acolo unde am lăsat cuvântul, în predica noastră de mai înainte, ca de acolo să purcedem mai departe. Aş fi putut ca într-o singură zi să vă vorbesc de pilda aceasta; n-am urmărit însă să isprăvesc cuvântul, spunându-vă dintr-o dată multe, ci am urmărit ca voi să primiţi cu luare-aminte şi să reţineţi spusele mele, spre a avea de pe urma păstrării lor un vădit folos duhovnicesc. Că şi o mamă iubitoare, care vrea să înţarce copilul, dacă-i dă dintr-o dată copilului în gură mâncare tare, n-are niciun folos, căci copilul aruncă din gură ce i se dă şi pătează şi cămăşuţa în jurul pieptului; dar dacă-i dă treptat şi puţin câte puţin, copilul înghite fără dezgust ce i se dă. Ca şi voi să nu aruncaţi afară ce v-aş fi dat, nu v-am închinat dintr-o dată paharul învăţăturii, ci vi 1-am împărţit pe mai multe zile, v-am îngăduit ca în zilele dintre predicile mele să vă odihniţi de oboseala ascultării, ca cele auzite să se întărească bine în mintea dragostei voastre şi să puteţi primi cu sufletul vesel şi înflăcărat cele ce au să vi se mai grăiască. De aceea, de multe ori v-am spus, cu multe zile înainte, şi ce cuprinde predica următoare, pentru ca în zilele de la o predică la alta să luaţi în mâini Biblia; şi citind toată pericopa şi cunoscând ce s-a vorbit şi ce a mai rămas să faceţi, mintea voastră să fie mai sprintenă pentru înţelegerea celor ce se vor spune mai pe urmă. Totdeauna vă cer asta, şi nu voi înceta de a vă cere, ca nu numai când sunteţi aici să luaţi aminte la cele ce grăiesc, ci şi când sunteţi acasă, să căutaţi a vă îndeletnici necontenit cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. În felul acesta îi sfătuiesc totdeauna şi pe cei cu care mă întâlnesc pe stradă sau în casă. Să nu-mi spună cineva acele cuvinte deşarte şi vrednice de osândă: „Am de apărat procese la tribunal, sunt ocupat cu treburile statului, am o meserie, am femeie, îmi cresc copiii, îmi gospodăresc casa, sunt bărbat care trăiesc în lume. Nu-i treaba mea să citesc Scripturile, ci a acelora care s-au lepădat de lume şi trăiesc în creştet de munte, care necontenit acolo îşi duc viaţa!” Ce vrei să spui, omule? Nu-i treaba ta să citeşti Scriptura, pentru că eşti prins de nenumărate griji? Este mai degrabă treaba ta decât a călugărilor? Că nu au aceia atâta nevoie de ajutorul dumnezeieştilor Scripturi, câtă nevoie au cei ce trăiesc în mijlocul atâtor griji. Monahii au scăpat de piaţă şi de zgomotul din piaţă; şi-au făcut colibe în pustie şi n-au nicio legătură cu oamenii; cugetă în tihnă în liniştea aceea adâncă şi, stând ca într-un port, sunt feriţi de orice primejdie. Noi însă, clătinaţi ca în mijlocul mării şi asaltaţi de nenumărate păcate, avem nevoie totdeauna, mereu şi mereu, de mângâierea Scripturilor. Călugării stau departe de luptă; de aceea nici nu primesc multe răni; tu însă eşti necontenit pe câmpul de luptă şi primeşti nenumărate răni; de acea, ai nevoie şi de mai multe leacuri. Te necăjeşte femeia, te supără copilul, te mânie sluga, te urmăreşte cu ura lui duşmanul, te pizmuieşte prietenul, îţi amărăşte zilele vecinul, îţi pune piedici pe la spate cel cu care slujeşti în armată, te ameninţă adeseori şi judecătorul, te supără foamea, te acoperă jalea pierderii averilor, te îngâmfă bunăstarea, te doboară nenorocirea; multe sunt prilejurile de mânie, multe prilejurile de griji, multe pricinile de supărare şi tristeţe, multe prilejurile de slavă deşartă şi de mândrie! Nevoile ne înconjoară de pretutindeni şi mii şi mii de săgeţi de peste tot vin împotriva noastră! Drept aceea, avem nevoie neîncetat de armele Scripturii. Să ştii bine, spune Scriptura, că prin mijlocul laturilor treci şi mergi pe creste de ziduri de cetate . Poftele trupului apoi iau cu năvală mai cumplit pe cei ce trăiesc în lume; îi subjugă prin ochi şi chipul frumos şi trupul bine întocmit; iar un cuvânt de ruşine lăsat auzului ne tulbură mintea; de multe ori, şi un cântec de desfrâu înmoaie tăria sufletului nostru. Dar pentru ce vorbesc de aceste mari ispite? Adeseori, un lucru ce pare a fi cu totul neînsemnat, de pildă mirosul de parfum pe care-1 lasă o curtezană în urma ei, robeşte sufletul prin simpla vedere.
2. Şi sunt multe cele care asaltează sufletul nostru; şi avem nevoie de leacuri dumnezeieşti, ca să vindecăm buboaiele ce ni se fac; iar care nu ni s-au făcut, dar pot să ni se facă, să le oprim mai dinainte, rupând şi depărtând săgeţile diavolului prin neîncetata citire a dumnezeieştilor Scripturi. Nu-i cu putinţă, nu-i cu putinţă să te mântui dacă nu citeşti necontenit cărţi duhovniceşti! Ar fi de dorit, într-adevăr, dacă prin aceasta ne-am putea mântui cândva, chiar citind continuu cărţile sfinte! Dar ce nădejde de mântuire să mai avem, când nu ne folosim deloc de puterea lor tămăduitoare, deşi suntem răniţi de păcate în fiecare zi? Nu vezi pe fierari, pe bijutieri, pe argintari, pe toţi cei ce se îndeletnicesc cu orice fel de meserie, că-şi au la număr toate instrumentele meseriei lor? Şi de i-ar sili foamea, de i-ar apăsa sărăcia, aleg să sufere mai degrabă orice decât să se despartă de vreunul din uneltele meseriei lor, chiar pentru ca să trăiască. Adeseori mulţi au voit mai degrabă să se împrumute şi să-şi piardă casa şi copiii decât să se despartă de cel mai mic dintre instrumentele meseriei lor; şi pe drept cuvânt. Fiindcă ştiu că, dacă vând instrumentele, nu mai pot lucra şi nu mai pot câştiga un ban. Dacă însă păstrează uneltele, e cu putinţă, muncind continuu, să stingă cu timpul împrumutul făcut; dar dacă se despart de ele şi ajung în mâinile altora, nu mai pot născoci un alt mijloc ca să-şi uşureze sărăcia şi să scape de foame. Tot astfel trebuie să gândim şi noi. După cum pentru aceia instrumentele meseriei lor sunt: ciocanul, ilăul, cleştele, tot aşa şi pentru noi uneltele meseriei noastre sunt cărţile apostolice şi profetice şi toată Scriptura, de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură . Şi după cum aceia, cu instrumentele lor, fac toate obiectele ce li se cer, tot aşa şi noi, cu dumnezeieştile Scripturi, făurim sufletul nostru: dacă e stricat îl îndreptăm, dacă e învechit îl înnoim. Meseriaşii, de altfel, au putere cu meseria lor numai asupra formei obiectelor ce le fac; nu pot schimba materia obiectelor, nici nu pot face argintul aur, ci numai modifică forma acestor materiale; tu însă nu te mărgineşti numai la atât; ai mai mare putere decât ei: dacă iei în mâini un vas de lemn, poţi face din el un vas de aur. Martor e Pavel, care grăieşte aşa: Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut. Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit şi de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun! Să ne îngrijim dar a ne dobândi dumnezeieştile Scripturi, ca să nu poată diavolul să ne rănească de moarte! Să nu adunăm aur, îngropându-1 în pământ, ci să ne adunăm cărţi duhovniceşti. Aurul, atunci când se înmulţeşte, unelteşte împotriva stăpânilor lui; cărţile însă, când se înmulţesc, aduc mare folos celor ce le au.
După cum au mare siguranţă cei ce locuiesc într-o casă în care sunt depozitate armele împărăteşti, chiar de nu se foloseşte nimeni de ele, că nu îndrăznesc să atace casa aceia nici hoţii, nici spărgătorii, nici alt răufăcător, tot aşa şi casa în care se găsesc cărţi duhovniceşti; acestea izgonesc dintr-însa toată lucrarea diavolească şi sunt pentru cei ce locuiesc în ea puternic îndemn de virtute. Chiar numai vederea cărţilor ne face mai trândavi în a lucra păcatului. Dacă săvârşim vreo faptă oprită şi ne murdărim, când ne întoarcem acasă, la vederea dumnezeieştilor Scripturi, ne mustră şi mai mult cugetul şi nu mai cădem aşa de uşor în acele păcate; iar dacă ducem o viaţă sfântă, ele ne întăresc şi mai mult. Când ai atins Evanghelia, Evanghelia ţi-a schimbat îndată gândurile; numai simpla privire a Evangheliei te-a şi depărtat de cele lumeşti. Iar dacă citirea Evangheliei se face cu luare-aminte, sufletul, slujind ca în sfântul altar, se curăţeşte şi ajunge mai bun, pentru că Dumnezeu vorbeşte cu el prin cuvintele Evangheliei.
– Dar dacă nu înţeleg cele scrise?, m-ar putea întreba cineva.
– Chiar dacă nu înţelegi cele scrise, sfinţenia e mare în urma citirii! De altfel, e cu neputinţă să nu înţelegi totul! Pentru aceea a rânduit harul Duhului ca aceste cărţi să fie alcătuite de vameşi, pescari, făcători de corturi, păstori, păzitori de capre, oameni simpli, oameni neînvăţaţi, pentru ca niciunul din oamenii de jos să nu se folosească de acest pretext, pentru ca cele scrise să fie înţelese lesne de toţi, pentru ca să câştige şi să capete folos de pe urma citirii lor şi cel ce lucrează cu palmele, şi sluga, şi văduva, şi omul cel mai neînvăţat. Căci cei care de la început au fost învredniciţi de harul Duhului să scrie aceste cărţi, nu le-au scris pentru slavă deşartă, aşa cum fac scriitorii păgâni, ci pentru mântuirea celor ce le citesc şi le ascultă.
3. Filosofii, retorii şi scriitorii păgâni nu urmăresc folosul obştesc; urmăresc numai să fie admiraţi; iar dacă au spus ceva folositor, şi acest ceva i-au învăluit, ca într-un întuneric, în obişnuita lor lipsă de claritate. Apostolii şi proorocii au făcut însă cu totul dimpotrivă; cele spuse de ei sunt clare tuturor; fiind dascăli de obşte ai lumii, au scris aşa încât fiecare, şi prin el însuşi, să poată înţelege cele scrise numai din simpla citire. Vestind mai dinainte aceasta, proorocul spunea: Vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu ; şi nu va mai învăţa nimeni pe vecinul său: “cunoaşte pe Domnul”, că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor! Iar Pavel spune: Şi eu, fraţilor, când am venit la voi, nu întru înălţarea cuvântului şi a înţelepciunii vestind vouă mărturisirea lui Dumnezeu ; şi iarăşi: Cuvântarea mea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii ; şi iarăşi: Că nu grăim înţelepciunea veacului acestuia, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori . Cărui om nu-i sunt limpezi toate cele scrise în Evanghelii? Care om, când aude: Fericiţi cei blânzi , Fericiţi cei milostivi , Fericiţi cei curaţi cu inima şi altele asemenea, are nevoie de învăţător ca să-i lămurească cele spuse? Nu sunt oare pe înţeles şi clare semnele, minunile şi istoriile din Evanghelii? Aşa că toate cele ce se spun sunt pretexte şi scuze, acoperăminte pentru trândăvie!
Nu înţelegi cele scrise în Scriptură? Dar cum vei putea înţelege, dacă nici măcar nu vrei să-ţi pleci ochii asupra ei? Ia în mâini Biblia! Citeşte toată istoria; ţine minte ce-ai înţeles; citeşte de mai multe ori ce n-ai înţeles şi ţi s-a părut nelămurit. Dacă, după ce ai citit de mai multe ori, nu poţi găsi înţelesul celor scrise, du-te la unul mai învăţat, du-te la dascăl, spune-i despre cele ce nu le înţelegi, arată multă râvnă. De te va vedea Dumnezeu că ai atât de mare râvnă, nu-ţi va trece cu vederea nici veghea, nici grija; iar dacă nu vei găsi un om care să-ţi lămurească ce nu înţelegi, ţi-1 va descoperi, negreşit, Dumnezeu. Adu-ţi aminte de famenul reginei Etiopiei , care era un barbar, prins de nenumărate griji, înconjurat din toate părţile de treburi; nu înţelegea cele ce citea, şi totuşi citea stând în carul său. Dacă fiind pe cale arăta atâta râvnă pentru cititul Scripturii, gândeşte-te ce râvnă avea când era acasă! Dacă nu-şi îngăduia, în timp ce călătorea, să stea fără să citească Scriptura, cu atât mai mult când şedea acasă! Dacă neînţelegând cele ce citea, nu se oprea din citit, cu mult mai mult după ce înţelegea. Că nu înţelegea ce citea! Ascultă ce-i spune Filip: Oare înţelegi cele ce citeşti? Şi acela, când a auzit acestea, n-a roşit, nici s-a ruşinat, ci şi-a mărturisit neştiinţa, zicând: Cum voi putea, de nu mă va povăţui cineva? Pentru că citea cu atâta râvnă, şi încă nu avea povăţuitor, de aceea a primit îndată povăţuitor. I-a văzut Dumnezeu râvna, i-a lăudat sârguinţa şi i-a trimis îndată învăţător.
– Dar nu mai este Filip lângă noi acum!
– Este însă Duhul, Care 1-a mişcat pe Filip.
Să nu dispreţuim mântuirea noastră, iubiţilor! Dumnezeiasca Scriptură s-a scris spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor .
Mare întărire pentru a nu păcătui este citirea Scripturilor! Mare prăpastie şi adânc abis este necunoaşterea Scripturilor! Mare trădare a mântuirii, să nu ştii nimic din legile dumnezeieşti! Aceasta a dat naştere şi ereziilor, aceasta a stricat şi viaţa, asta a răscolit totul. E cu neputinţă, e cu neputinţă să te întorci de aici fără de rod, dacă citeşti des şi cu luare-aminte Scripturile! Iată, o singură parabolă cât folos ne-a adus! Nu ne-a făcut oare mai bun sufletul nostru? Ştiu bine că mulţi s-au întors încărcaţi cu mult folos de pe urma ascultării predicii la această parabolă; iar dacă sunt unii care nu s-au folosit până într-atât, totuşi în ziua în care mi-au ascultat predica au fost negreşit mai buni. Nu-i puţin lucru ca şi o singură zi să ţi-o petreci căindu-te de păcate, să cauţi spre înţelepciunea cea după Dumnezeu, să dai sufletului puţină odihnă de grijile cele lumeşti. Iar dacă facem astfel la fiecare Liturghie, şi nu lipsim de la niciuna, ascultarea neîncetată a predicării cuvântului lui Dumnezeu va săvârşi un mare şi minunat bine în sufletul nostru.
4. Dar bine e să vă explic mai departe parabola! Ce se spune mai departe? Să auzim ce răspunde Avraam, când bogatul i-a zis: Trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba! Fiule, îi răspunde Avraam, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, mare prăpastie s-a întărit între noi şi voi, ca cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi . Împovărătoare sunt cuvintele acestea şi ne umplu sufletul de mare durere. Aceasta o ştiu, de asemenea, şi eu. Dar cu cât aceste cuvinte mustră mai tare conştiinţa, cu atât mai mult se foloseşte de pe urma lor sufletul celor pe care-i mustră conştiinţa. Dacă ni s-ar spune nouă aceste cuvinte dincolo, cum i s-au spus bogatului, ar trebui cu adevărat să bocim, să plângem şi să jelim, că nu ne-ar mai fi rămas timp de pocăinţă. Dar pentru că le auzim cât timp suntem aici, pe pământ, unde ne mai putem veni în simţiri, unde ne mai putem curaţi păcatele, unde putem dobândi multă îndrăznire şi ne putem schimba, înfricoşaţi de nenorocirile ce-au dat peste alţii, să mulţumim Bunului Dumnezeu, Care, prin pedepsirea altora, ne deşteaptă din trândăvia noastră şi ne trezeşte pe noi, care dormim. De aceea ne-a spus mai dinainte toate acestea, ca să nu le pătimim. Că de-ar fi vrut să ne pedepsească, nu ni le-ar fi spus mai dinainte; dar, pentru că nu vrea să ne supună la pedeapsă, ne spune mai dinainte pedeapsa, pentru ca, înţelepţindu-ne spusa, să scăpăm de încercarea faptei.
Dar pentru ce Avraam n-a zis: “Ai primit cele bune ale tale”, ci a zis” Ai luat ? Ştiu bine că vă amintiţi, spunând că noian mare de gânduri îmi deschide acest cuvânt. Cuvântul “ai luat” arată o datorie; iei ceea ce ţi se datorează.
– Dar dacă bogatul acesta a fost ticălos, nelegiuit, crud şi neomenos, pentru ce nu i-a spus: “Ai primit cele bune ale tale”, ci ai luat, ca şi cum i s-ar fi datorat ceva, i s-ar fi cuvenit? Ce înţelegem de aici?
– Unii oameni, oricât de ticăloşi ar fi, de s-ar fi coborât până la cele mai mari păcate, au făcut şi ei o faptă bună sau mai multe. Că ceea ce spun acum nu-i o presupunere a mea, vă voi arăta prin cele ce urmează. A fost oare un ticălos mai mare ca judecătorul cel nedrept? A fost oare cineva mai neomenos? A fost oare cineva mai fără de frică de Dumnezeu? Nu! Judecătorul acesta nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina. Dar, cu toate că era atât de ticălos, a făcut şi el un bine: a miluit-o pe văduva care-1 supăra mereu cu rugămintea ei, s-a învoit să-i facă pe plac, i-a împlinit cererea şi a scăpat-o de cel ce o nedreptăţea. Aşa că se poate întâmpla ca cineva să fie desfrânat, dar să fie de multe ori şi milostiv; sau să fie neomenos, dar înfrânat; iar dacă este şi desfrânat, şi neomenos, totuşi se poate ca în toată viaţa lui să fi făcut măcar o faptă bună. Acelaşi lucru iarăşi trebuie să-1 gândim şi despre oamenii buni. După cum cei ticăloşi fac uneori şi câte o faptă bună, tot aşa şi oamenii vrednici şi virtuoşi păcătuiesc şi ei adeseori: Cine se poate lăuda, spune Scriptura, că are inima curată? Sau cine va cuteza a zice că este curat de păcate? . Aşadar, pentru că era cu putinţă ca şi bogatul acesta, chiar dacă se coborâse până la cele mai mari păcate, să fi făcut vreo faptă bună, iar Lazăr, chiar dacă ajunsese până la culmea virtuţii, să fi săvârşit un păcat uşor, de aceea ia seama cum le arată pe amândouă patriarhul, zicând: Şi tu ai luat cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele. Cu alte cuvinte, spune aşa: “Dacă tu ai făcut vreo faptă bună şi ţi se datorează plată pentru ea, plata ţi-ai primit-o în lume, chefuind, petrecând, fiind bogat, bucurându-te de bunăstare şi de multă fericire; iar acesta, dacă a făcut vreun păcat, şi-a luat plata chinuindu-se în sărăcie, foamete şi în cele mai mari suferinţe. Şi gol a venit aici fiecare dintre voi doi: Lazăr gol de păcate, iar tu, de fapte de dreptate. Pentru aceea el are o bucurie fără umbră, iar tu suferi o pedeapsă fără de mângâiere. Când sunt mici şi neînsemnate faptele noastre bune, dar mare şi nespusă povara păcatelor, şi ne bucurăm aici, în viaţa aceasta, de bunăstare, fără s-avem vreo suferinţă, vom pleca negreşit din lumea aceasta goi şi lipsiţi de răsplata faptelor bune, pentru că ne-am luat aici toată răsplata; după cum, când sunt mari şi multe faptele bune, dar mici şi neînsemnate păcatele şi îndurăm suferinţe, pentru că am ispăşit aici aceste mici păcate, luăm dincolo, pe lumea cealaltă, răsplata curată şi neştirbită a faptelor noastre bune. Aşadar, când vezi pe cineva trăind în păcate, fără să aibă aici vreo suferinţă, nu-1 ferici, ci plânge-1, jeleşte-1, că are să îndure dincolo toate suferinţele, aşa cum s-a întâmplat şi cu bogatul acesta! Iarăşi, când vezi pe cineva îngrijindu-se de virtute şi suferind nesfârşite încercări, fericeşte-1, calcă-i pe urme, pentru că a ispăşit aici toate păcatele lui şi pentru că i se gătesc dincolo multele răsplăţi ale răbdării, aşa cum s-a întâmplat şi cu Lazăr.
5. Unii oameni sunt pedepsiţi aici, pe pământ; alţii nu suferă deloc aici, dar îşi iau toată pedeapsa dincolo; în sfârşit, mai mult, alţii sunt pedepsiţi şi aici, şi dincolo. Pe care dintre aceste trei categorii de oameni o fericiţi? Ştiu bine că pe cei dintâi, pentru că, fiind pedepsiţi aici, şi-au ispăşit păcatele lor. După aceştia, pe cei ce vin la rând? Voi poate că îi fericiţi pe aceştia, pentru că nu îndură aici nicio suferinţă, ci suferă dincolo toată pedeapsa. Eu însă nu-i fericesc pe aceştia, ci-i fericesc în al doilea rând pe cei care sunt pedepsiţi şi aici, şi dincolo. Că cel care a fost pedepsit şi aici, va simţi mai uşoară pedeapsa cea de dincolo; pe când cel care este silit să sufere acolo toată pedeapsa, va primi o pedeapsă de care nu mai poate scăpa. Aşa s-a întâmplat şi cu bogatul acesta. Pentru că nu şi-a ispăşit aici niciunul din păcatele sale, de aceea a fost pedepsit aşa de cumplit, încât n-a putut să capete nicio picătură de apă. Dintre oamenii care păcătuiesc, dar nu suferă aici deloc, eu îi nefericesc cu mult mai mult pe aceia care nu numai că nu sunt pedepsiţi aici, o mai duc şi în chefuri, petreceri şi trai bun. Că după cum, atunci când nu eşti pedepsit aici pentru păcatele tale, îţi faci dincolo mai grea pedeapsa, tot aşa, când cei păcătoşi se bucură de trai bun, de plăceri şi fericire, acestea toate le sunt merinde şi pricină de mai mare osândă şi pedeapsă dincolo. Pentru că, dacă suntem cinstiţi de Dumnezeu cu atâtea daruri, şi noi totuşi păcătuim, atunci tocmai cinstea aceasta ne va arunca într-un foc şi mai mare. Dacă vom primi o pedeapsă mai grea când ne bucurăm numai de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, dar nu ne folosim de ea cum trebuie, vom mai scăpa oare de pedeapsa aceea cumplită când, pe lângă îndelungă răbdare, Dumnezeu ne mai cinsteşte şi cu bogatele Sale daruri, dar noi stăruim în păcat? Că cei care se bucură aici, pe pământ, de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, dar nu se pocăiesc, îşi adună loruşi dincolo tot răul, o spune Pavel. Ascultă: Socoteşti aceasta, o, omule, tu, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea şi le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă? Dar după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni ţie mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu! Aşadar, când vedem pe unii că se îmbogăţesc, că petrec şi benchetuiesc, că miros a parfum, că o ţin toată ziua în beţii, că sunt slujbaşi mari şi puternici, înconjuraţi de multă slavă, fast şi strălucire, dar că păcătuiesc fără să îndure vreun necaz, tocmai pentru aceea pe aceştia mai cu seamă să-i plângem şi să-i jelim, că, deşi tot păcătuiesc, nu primesc pedeapsă. După cum, dacă vezi pe unul bolnav de dropică, sau de splină, sau cu un mădular putred, sau plin peste tot de bube, că, în pofida tuturor acestora, se îmbată, chefuieşte şi-şi înrăutăţeşte boala, nu numai că nu-1 lauzi, nici nu-1 fericeşti pentru chefurile ce le face, ba, dimpotrivă, tocmai pentru aceea mai cu seamă îl plângi, tot aşa gândeşte şi despre suflet. Când vezi că un om trăieşte în păcat şi se bucură de multă fericire, fără să aibă vreo suferinţă, să-1 plângem pe acesta tocmai pentru aceea că, fiind cuprins de boală şi de cumplită putreziciune, îşi măreşte boala, ajungând mai rău de pe urma desfătării şi a bunului său trai. Că nu suferinţa e un rău, ci păcatul e un rău. Păcatul ne depărtează de Dumnezeu, pe când suferinţa ne apropie de Dumnezeu şi pune capăt mâniei Lui.
– De unde ştim asta?
– Ascultă pe profetul care spune: Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Domnul. Preoţi, grăiţi la inima Ierusalimului, că a luat din mâna Domnului îndoite păcatele sale! Şi iarăşi: Doamne, Dumnezeul nostru, pace dă-ne nouă; că toate ne-ai dat nouă!
Şi ca să aflaţi că unii sunt pedepsiţi aici, iar alţii dincolo, iar alţii şi aici, şi dincolo, ascultaţi ce spune Pavel când învinuieşte pe cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie de dumnezeieştile taine. După ce a spus: Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele lui Hristos! , a adăugat: De aceea între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Că de ne-am fi judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi; dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea . Vedeţi dar că pedeapsa de aici ne scapă de pedeapsa de dincolo? Iar despre cel ce a făcut desfrânare, spune: Să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului .
Mai ştim aceasta şi de la Lazăr. Chiar dacă a făcut vreun păcat, el şi 1-a spălat aici şi aşa, curat, a plecat acolo. Asta o ştim încă şi de la slăbănog . A fost bolnav treizeci şi opt de ani şi şi-a ispăşit păcatele prin timpul îndelungat al bolii lui. Că slăbănogul fusese bolnav din pricina păcatelor, o spune Hristos. Ascultă: Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău! Se vede dar, din cele spuse, că unii sunt pedepsiţi aici şi li se iartă păcatele.
6. Că unii sunt pedepsiţi şi aici, şi dincolo, când nu iau aici pedeapsă după mărimea păcatelor lor, o spune Hristos vorbind de sodomiţi. Ascultă! După ce a spus: Şi câţi nu vă vor primi pe voi, scuturaţi praful de pe picioarele voastre! , a adăugat: Mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decât cetăţii aceleia! Spunând: mai uşor, arăta că şi locuitorii Sodomei şi Gomorei vor fi pedepsiţi, dar mai uşor, pentru că au fost pedepsiţi şi aici.
Iar că sunt unii care nu îndură aici nicio suferinţă, dar suferă dincolo întreaga pedeapsă, ne-a arătat-o bogatul acesta, care suferea acolo o osândă de care nu poate scăpa şi care nu se bucură nici măcar de o mică uşurare, din pricină că i-a fost păstrată acolo întreaga pedeapsă. Şi după cum aceia dintre păcătoşi care n-au îndurat aici nicio suferinţă vor suferi dincolo mai mare pedeapsă, tot aşa şi aceia dintre virtuoşi, care au îndurat aici multe suferinţe, se vor bucura dincolo de multă cinste. Şi după cum, dacă dintre doi păcătoşi unul este pedepsit aici, iar altul nu, mai fericit este cel care a fost pedepsit decât cel care n-a fost pedepsit, tot aşa, dacă dintre doi drepţi unul suferă mai mult pe lumea aceasta, iar altul mai puţin, mai fericit este cel ce a suferit mai mult, pentru că fiecăruia i se va da după faptele lui.
Aş putea fi însă întrebat:
– Cum dar? Nu se poate cineva bucura şi aici, şi dincolo de tihnă şi fericire?
– E cu neputinţă asta, omule, e un lucru din cele cu neputinţă! Nu se poate, nu se poate ca acela care a trăit aici în trândăvie şi s-a bucurat de tihnă, care s-a desfătat aici cu toate bunătăţile şi a dus o viată zadarnică şi fără socoteală, să se bucure dincolo de cinste! De nu te supără sărăcia, te supără pofta şi eşti stăpânit de ea. Şi nu mică e durerea ce ţi-o aduce! De nu te încearcă boala, te arde mânia! Şi nu-i durere de nebăgat în seamă să învingi mânia! De nu te iau cu asalt ispitele, te frământă mereu gânduri păcătoase. Şi nu-i lucru uşor să-ţi înfrânezi pofta, să pui capăt slavei deşarte, să potoleşti mândria, să te depărtezi de chefuri şi de petreceri, să duci o viaţă aspră şi înfrânată. Că dacă nu faci acestea şi altele ca acestea, e cu neputinţă să te mântui! Că nu se mântuiesc cei ce petrec şi se desfată, o spune Pavel, grăind despre văduve. Ascultă: Văduva care trăieşte în desfătare, de vie este moartă . Dacă s-a spus aceasta despre femeie, cu mult mai mult despre bărbat. Că nu poţi dobândi cerurile dacă duci o viată plină de desfătări, a arătat-o şi Hristos, grăind aşa: Strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află!
– Cum dar spune Hristos, m-ar putea întreba cineva, că Jugul Meu este bun şi sarcina Mea, uşoară ? Dacă e strâmtă şi îngustă calea, cum o numeşte iarăşi uşoară?
– O numeşte strâmtă şi îngustă din pricina felului ispitelor; şi o numeşte uşoară datorită voinţei celor care merg pe această cale. Se poate ca ceva greu prin natura lui să ajungă uşor când îl primim cu dragă inimă. De pildă, Apostolii: au fost biciuiţi şi s-au întors bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară . Deşi chinurile dau naştere totdeauna la suferinţă şi durere, totuşi voinţa celor ce fuseseră biciuiţi a biruit şi firea lucrurilor. De aceea şi Pavel spune: Toţi care voiesc să vieţuiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi! Prin urmare, dacă nu te prigoneşte omul, îţi aduce război diavolul. Şi avem nevoie de multă înţelepciune şi de mare răbdare, ca să fim cu mintea trează şi cu luare-aminte când ne rugăm, ca să nu râvnim averi străine, ca să împărţim averile noastre la cei nevoiaşi, ca să ne luăm rămas bun de la orice desfătare, şi aceea pe care ne-o dă masa, şi aceea pe care ne-o dau hainele, ca să fugim de zgârcenie, de beţie şi de cuvinte de ocară, ca să ne stăpânim limba, ca să nu strigăm cu necuviinţă – Toată amărăciunea şi mânia şi urgia şi strigarea şi defăimarea să se lepede de la voi! -, ca să nu grăim cuvinte de ruşine, ca să nu spunem glume. Nu e mică osteneala de a păzi cu toată luarea-aminte acestea. Şi ca să afli ce lucru greu este să cugeţi şi că n-ai niciun pic de tihnă, ascultă ce spune Pavel: Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei . Prin aceste cuvinte a lăsat să se înţeleagă silnicia şi marea osteneală pe care trebuie neapărat să o îndure cei ce voiesc să-şi facă trupul uşor de condus în toate împrejurările vieţii. Şi Hristos spunea ucenicilor Săi: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea! “Acest necaz, le spune Hristos, aduce tihnă!” Viaţa aceasta este o arenă; iar cel care este în arenă şi la lupte nu se poate bucura de tihnă, dacă vrea să fie încununat. Prin urmare, dacă vrei să fii încununat, alege viaţa cea aspră şi plină de osteneli, ca, ostenindu-te aici puţină vreme, să te desfeţi dincolo de necontenită cinste!
7. Câte necazuri nu vin peste noi în fiecare zi! Ce fel de suflet trebuie să ai, ca să nu te mânii, nici să te necăjeşti, ci să mulţumeşti; să slăveşti, să te închini Celui Ce a îngăduit să vină peşte tine aceste încercări? Câte necazuri neaşteptate, câte strâmtorări! Şi trebuie să risipeşti gândurile cele rele şi să nu îngădui limbii să rostească vreun cuvânt lipsit de cuviinţă, aşa cum a făcut fericitul Iov. A îndurat mii şi mii de suferinţe şi a mulţumit mereu lui Dumnezeu . Sunt unii oameni care încep îndată să blesteme dacă au vreo greutate, dacă sunt ocărâţi de cineva, dacă se îmbolnăvesc, dacă au podagră, dacă-i doare capul. Durerea adusă de boală nu îi lasă, dar cu aceasta şi-au pierdut câştigul.
Ce faci, omule? Blestemi pe Binefăcătorul tău, pe Mântuitorul, pe Apărătorul şi Purtătorul tău de grijă? Nu simţi că te duci în prăpastie, că te arunci în prăpastia celei mai grozave pierzanii? Crezi că dacă blestemi îţi uşurezi durerea? Dimpotrivă, ţi-o sporeşti, ţi-o faci mai cumplită. Că pentru asta aduce diavolul nenumărate necazuri şi suferinţe, ca să te afunde în prăpastia aceea. Când te vede că blestemi, îndată-ţi sporeşte durerea şi ţi-o face mai mare, pentru ca, durându-te, să-ncepi iar să te mânii. Dar dacă te vede că suferi cu curaj şi că mulţumeşti lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât boala se înrăutăţeşte, te părăseşte îndată, pentru că va sta lângă tine zadarnic şi fără de folos. Şi după cum un câine care stă lângă masă, dacă vede că omul care mănâncă îi aruncă mereu câte ceva din cele ce are pe masă, va sta mereu lângă masă; iar dacă stă o dată, de două ori, şi nu primeşte nimic, pleacă, pentru că stă degeaba şi fără de folos, tot aşa şi diavolul: mereu cască gura la noi; dacă-i arunci, ca unui câine, un cuvânt de blestem, tăbară asupra ta ca să-i dai iarăşi; dar dacă mulţumeşti mereu lui Dumnezeu, l-ai făcut să moară de foame, 1-ai izgonit, 1-ai pus pe fugă.
E atât de mare durerea, că nu poţi să taci?
– Nici eu nu te împiedic să vorbeşti! Dar în loc de blestem, mulţumiri lui Dumnezeu! În loc de cuvinte de mânie, laude! Mărturiseşte-te Stăpânului! Strigă cu glas mare când te rogi, strigă cu glas mare slăvind pe Dumnezeu! Aşa ţi se va uşura şi durerea; pentru că, prin aceste cuvinte de mulţumire, diavolul a fost îndepărtat şi ajutorul lui Dumnezeu a venit. Dar dacă blestemi, ai îndepărtat şi ajutorul lui Dumnezeu, 1-ai făcut mai puternic şi pe diavol împotriva ta şi ţi-ai mărit şi mai mult durerile; dar dacă dai mulţumire lui Dumnezeu, ai îndepărtat şi uneltirile diavolului celui viclean, şi ai atras asupra ta îngrijirea purtătorului de grijă Dumnezeu.
Se porneşte limba de multe ori, din obişnuinţă, să rostească acel cuvânt rău?
– Pentru că ţi se porneşte limba din obişnuinţă, muşcă-ţi tare limba înainte de-a rosti blestemul. Mai bine să curgă sânge din ea acum decât să dorească atunci o picătură de apă, şi să nu poată căpăta această mângâiere. Mai bine să sufere o durere vremelnică acum decât să sufere atunci pedeapsa chinului veşnic, aşa precum îi ardea atunci şi limba bogatului, dar n-a căpătat nicio mângâiere. Dumnezeu ţi-a poruncit să iubeşti pe vrăjmaşii tăi , şi tu urăşti pe Dumnezeu, Care te iubeşte? Dumnezeu a poruncit să vorbeşti de bine pe cei ce te supără şi să binecuvântezi pe cei ce te ocărăsc , şi tu vorbeşti de rău, fără să-ţi fi făcut ceva, pe Binefăcătorul şi Ocrotitorul tău?
Spui că n-a putut să te scape de-ncercare?
– A îngăduit-o însă, ca să te facă mai slăvit!
– Dar sunt doborât, pier!, îmi spui tu.
– Nu din pricina încercării, ci din pricina trândăviei tale! Te întreb: Ce este mai uşor: să blestemi sau să mulţumeşti lui Dumnezeu? Oare nu blestemul ţi-i face duşmani şi vrăjmaşi pe cei ce te aud? Oare nu blestemul îţi aduce tristeţe şi după aceea îţi măreşte durerea? Şi, dimpotrivă, oare nu mulţumirea adusă lui Dumnezeu îţi prilejuieşte nenumărate cununi pentru înţelepciunea ta, nenumărate laude de la oameni şi mari răsplăţi de la Dumnezeu? Pentru ce dar laşi la o parte ce este folositor, uşor şi plăcut, şi urmăreşti în locul acestora ceea ce este vătămător, dureros, mistuitor? De altfel, dacă strâmtorarea pricinuită de încercări şi de sărăcie ar fi pricina blestemelor, ar trebui ca toţi cei săraci să blesteme; dar nu este aşa, căci mulţi oameni care trăiesc în cea mai neagră sărăcie mulţumesc necontenit lui Dumnezeu, iar alţii, bogaţii şi chefliii, nu mai contenesc cu blestemul. Prin urmare, nu firea lucrurilor, ci voinţa noastră face şi una, şi alta. Că pentru aceasta am şi tâlcuit această parabolă, ca să afli că celui trândav nici bogăţia nu-i foloseşte, iar pe cel ce ia aminte, nici sărăcia nu poate să-1 vatăme. Dar pentru ce spun sărăcia? De-ar veni dintr-o dată toate relele din lume, ele nu vor putea doborî sufletul celui iubitor de Dumnezeu, sufletul celui iubitor de înţelepciune, nici nu-1 vor putea depărta de virtute. Şi martor este Lazăr. După cum celui uşuratic şi trândav nu-i va putea fi de folos cândva nici bogăţia, nici sănătatea, nici fericirea continuă, nimic altceva.
8. Să nu spunem dar că sărăcia, boala şi mulţimea de nenorociri ne silesc să blestemăm. Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci nesocotinţa; nu mulţimea de nenorociri, ci lipsa evlaviei duce la blestem şi la păcat pe cei ce nu iau aminte.
Aş mai putea fi întrebat:
– Pentru ce unii sunt pedepsiţi aici, iar alţii dincolo, şi nu aici toţi? Pentru ce?
– Pentru că, dacă s-ar face aşa, toţi am pieri; că toţi suntem supuşi pedepselor. Iarăşi, dacă nimeni n-ar fi pedepsit aici, cei mai mulţi nu s-ar mai îngriji de virtute şi destul de mulţi ar spune că nu este Pronie. Dacă acum, când văd că mulţi dintre păcătoşi sunt pedepsiţi, cu toate acestea spun multe vorbe de hulă, ce n-ar spune dacă n-ar fi pedepsiţi? Unde n-ar fi ajuns răutatea? De aceea Dumnezeu îi pedepseşte pe unii aici, iar pe alţii nu-i pedepseşte. Pe unii îi pedepseşte aici, ca să pună capăt răutăţii lor, ca să le facă mai uşoară pedeapsa de dincolo, sau chiar ca să-i scape cu totul de ea, şi ca să-i facă, prin pedepsirea lor, mai înţelepţi pe cei ce trăiesc în păcat. Pe alţii, iarăşi, nu-i pedepseşte aici, pentru ca, luând aminte de ei înşişi, pocăindu-se şi ruşinându-se de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, să scape şi de osânda de aici, şi de pedeapsa de dincolo; iar dacă stăruie în păcat, nefolosind nimic de pe urma îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, să sufere o pedeapsă şi mai mare din pricina marelui lor dispreţ.
Dacă cineva din cei care se pretind ştiutori ar spune că sunt nedreptăţiţi cei ce sunt pedepsiţi dincolo pentru că, dacă ar mai fi trăit, ar fi putut să se pocăiască, unuia ca acesta i-aş răspunde aşa: Dumnezeu a ştiut mai dinainte că n-au să se pocăiască, de aceea i-a pedepsit. Dacă pe cei pe care-i ştie că n-au să se îndrepte Dumnezeu totuşi îi lasă să trăiască, atunci cu mult mai mult pe cei pe care-i ştia că au să câştige de pe urma îndelungii Lui răbdări i-ar fi lăsat în viaţa aceasta, ca să folosească spre pocăinţă răgazul dat lor. Dar aşa, răpindu-i mai dinainte pe aceia din viaţa aceasta, le face şi lor dincolo mai uşoară pedeapsa, şi-i face şi pe ceilalţi mai înţelepţi prin pedepsirea lor.
– Dar pentru ce nu face la fel cu toţi cei răi?
– Pentru ca, de pe urma fricii şi a pedepselor primite de ceilalţi, cei ce rămân în viaţă să ajungă mai înţelepţi şi să se depărteze de răutate, lăudând îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi ruşinându-se de bunătatea Lui.
– Dar nu fac asta!, mi-ar spune cineva.
– Nu-i de vină Dumnezeu! E de vină trândăvia acelora care nu voiesc să se folosească de atâtea leacuri pentru mântuirea lor.
Şi ca să afli că pentru aceea face astfel, ia aminte! A amestecat odinioară Pillat sângele galileenilor cu jertfele; şi au venit unii la Hristos şi I-au vestit aceasta. Hristos le-a spus: Credeţi oare că aceşti galileeni au fost ei mai păcătoşi? Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel! Iarăşi, alţi optsprezece au fost îngropaţi de un turn; şi despre ei a spus la fel. Prin cuvintele: Gândiţi oare că aceia erau mai păcătoşi? Nu! zic vouă , a arătat că şi cei care rămăseseră în viaţă erau tot atât de vinovaţi. Iar prin cuvintele: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!, a arătat că pentru aceea le-a îngăduit acelora să sufere, pentru ca cei care au rămas în viaţă, înfricoşaţi de cele întâmplate celorlalţi, să se pocăiască şi să ajungă moştenitorii împărăţiei.
Poate că cineva ar vrea să mă întrebe:
– Cum dar? Ca să ajung eu mai bun, este pedepsit un altul?
– Nu-i pedepsit pentru aceasta, ci pentru păcatele lui; dar ajunge cu prisosinţă pricină de mântuire pentru cei ce iau aminte, făcându-i mai râvnitori spre fapte bune, de teama celor întâmplate aceluia. Aşa fac şi stăpânii: adeseori biciuind o slugă, le este învăţătură de minte şi celorlalte slugi. Când vezi dar că unii pier în naufragii, sau că mor sub dărâmăturile casei, sau că sunt arşi de foc, sau că sunt luaţi de ape, sau că îşi sfârşesc viaţa în moarte silnică sau în alt chip, iar alţii nu păţesc nimic, deşi au făcut aceleaşi păcate, ba poate chiar mai mari, să nu te tulburi şi să zici: “Pentru ce, dacă au făcut aceleaşi păcate, n-au avut aceeaşi moarte?”, ci gândeşte-te la aceea că Dumnezeu a îngăduit ca unul să fie ucis sau să se înece, ca să-i facă lui mai blândă pedeapsa cea de dincolo sau să-1 scape desăvârşit de pedeapsă, iar pe altul nu 1-a lăsat să pătimească la fel, pentru ca, înţelepţindu-se din pedeapsa celuilalt, să ajungă mai bun; dar dacă duce mai departe aceeaşi viaţă păcătoasă, îşi adună prin trândăvia lui pedeapsă fără mângâiere. Şi Dumnezeu nu-i pricină acelei pedepse grozave! Iarăşi, dacă vezi pe un om drept strâmtorat sau că suferă nenorociri, despre care am vorbit mai înainte, să nu te descurajezi; că şi aceluia suferinţele îi fac şi mai strălucitoare cununile. Îndeobşte vorbind, orice suferinţă, dacă o îndură un păcătos, îi micşorează povara păcatului; dacă o îndură un drept, îi face mai strălucitor sufletul, aşa că şi unuia, şi altuia suferinţa le aduce foarte mare câştig, numai dacă îndură suferinţa dând slavă lui Dumnezeu; căci aceasta este ceea ce se cere de la noi.
9. Pentru aceea e plină istoria dumnezeieştii Scripturi cu nenumărate pilde de acest fel, care ne arată drepţi şi păcătoşi suferind amar, pentru ca fiecare, fie drept, fie păcătos, având înainte aceste pilde, să sufere cu bărbăţie. Îţi arată nu numai păcătoşi suferind, ci şi păcătoşi fericiţi, cărora le merg toate din plin, ca să nu te tulbure fericirea acestora, ştiind din cele întâmplate bogatului acestuia ce foc îi aşteaptă mai târziu dacă nu-şi schimbă viaţa.
– Dar nu se poate, m-ar putea întreba cineva, să fim fericiţi şi aici, şi dincolo?
– Nu se poate! De aceea drepţii duc aici o viaţă plină de dureri şi trudă!
– Dar ce, Avraam a suferit?
– Dar cine a îndurat atâtea suferinţe ca el? Nu şi-a părăsit patria? Nu s-a despărţit de toţi ai lui? N-a suferit de foame în pământ străin? Nu se muta, ca un hoinar, mereu dintr-o parte-n alta, din Babilon în Mesopotamia, de aici în Palestina, apoi din Palestina în Egipt? Cine poate istorisi luptele şi măcelurile ce le-a avut de dus pentru femeia lui, luptele cu barbarii, luarea în robie a familiei rudeniei lui, şi alte multe asemenea? N-a suferit oare dureri mai mari decât toate, când i s-a poruncit să ia copilul şi să-1 aducă jertfă cu mâinile lui, pe fiul său cel dorit şi drag? Dar Isaac, cel care trebuia să fie ucis, nu era alungat mereu de vecini? Nu i s-a luat femeia, ca şi tatălui său, şi a stat atâta vreme fără de copii? Dar Iacov, cel crescut în casă, n-a îndurat suferinţe mai cumplite decât bunicul său? Dar, ca să nu lungesc vorba înşirând toate suferinţele lui, ascultă ce spune el despre toată viata lui: Puţine şi rele au fost zilele vieţii mele şi n-au ajuns la zilele anilor vieţii părinţilor mei! Şi care om nu-şi uită suferinţele trecute, când vede pe fiul său şezând pe tron împărătesc şi înconjurat de-atâta slavă? Cu toate acestea, Iacov fusese atât de hăituit în toată viaţa lui, că nici când ajunsese la atâta fericire nu uitase durerile trecute. Dar David? Câte nenorociri n-a îndurat! Nu grăieşte şi el aceleaşi cuvinte ca şi Iacov, spunând: Zilele anilor noştri într-înşii şaptezeci de ani; iar de vor fi în puteri, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere? Dar Ieremia? Nu-şi blestema ziua naşterii din pricina deselor nenorociri? Dar Moise? N-a spus şi el descurajat: Dacă faci aşa cu mine, mai bine omoară-mă ? Dar Ilie, cel cu sufletul plin până la cer, cel care a încuiat cerul, după multele lui minuni, nu se jeluia mereu lui Dumnezeu, zicând: Ia sufletul meu de la mine, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei! ? Dar pentru ce să vorbesc de fiecare dintre aceşti drepţi? Că Pavel, strângându-i pe toţi aceştia la un loc, le zugrăveşte suferinţele, spunând: Au pribegit în cojoace şi în piei de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, îndurând rele, ei, de care lumea nu era vrednică. Într-un cuvânt dar, acela care vrea să fie bine-plăcut lui Dumnezeu, care vrea să fie bun şi curat, nu trebuie să umble după o viaţă trândavă, după o viaţă de plăceri şi de desfrâu, ci după o viaţă trudnică, plină de multe sudori şi osteneli: Nimeni nu se încununează, spune Pavel, dacă nu luptă după legile jocului , iar în altă parte: Şi oricine se luptă, se înfrânează de la toate : de la cuvânt, de la privire, de la vorba de ruşine, de la ocară, de la blestem, de la înjurături. Din aceasta învăţăm că, şi dacă nu vine peste noi din afară vreo încercare, trebuie să ne deprindem în fiecare zi cu postul, cu traiul aspru, cu hrana ieftină, cu masa simplă, alungând din toată viaţa noastră luxul. Altfel, nu este cu putinţă să bineplăcem lui Dumnezeu. Să nu-mi spună nimeni cuvântul acela deşert: cutare are de toate şi aici, şi dincolo. E cu neputinţă să se întâmple asta cu cei bogaţi, cu cei care petrec şi se desfată, cu cei ce păcătuiesc. Dar dacă trebuie să spunem acest cuvânt, atunci se poate spune despre cei ce trăiesc în strâmtorări, despre cei ce trăiesc în necazuri; despre ei se poate spune că au de toate şi aici, şi dincolo. Le au pe cele de dincolo, pentru că primesc răsplată; le au pe cele de aici, pentru că, hrănindu-se cu nădejdea răsplăţii de dincolo şi aşteptând bunătăţile cele viitoare, nu simt suferinţele şi necazurile de aici.
Dar să ascultăm mai departe pilda lui Lazăr! Şi peste toate acestea, spune Avraam, prăpastie mare s-a întărit între noi şi voi .
Bine a spus David: Fratele nu izbăveşte; va izbăvi omul? Nici nu-i cu putinţă, de-ar fi frate, de-ar fi tată, de-ar fi fiu! Uită-te: Avraam 1-a numit pe bogat fiu, şi n-a putut să facă ce face un tată pentru fiul său; bogatul 1-a numit pe Avraam părinte, şi ar fi fost firesc ca fiul să se bucure de bunăvoinţa părintească, dar n-a putut, ca să afli că nici rudenia, nici prietenia, nici afecţiunea, nici altceva din cele ce sunt, nu sunt de folos unuia care a fost părăsit de propria sa viaţă.
10. Spun asta pentru că, adeseori mulţi, când îi îndemn să fie cu luare-aminte asupra vieţii lor şi să privegheze, sunt nepăsători şi-mi întorc cuvintele în batjocură, zicând: “Tu ai să mă aperi în ziua judecăţii!” “Am încredere, nu mă tem!”, spune unul. Altul: “Tatăl meu a fost mucenic!” Altul: “Bunicul meu a fost episcop!” Alţii îi aduc ca mărturie pe toţi cei din casă. Dar toate acestea sunt cuvinte deşarte. Nu ne va fi de folos atunci virtutea altora. Adu-ţi aminte de fecioarele acelea, care n-au dat untdelemn celorlalte cinci fecioare; unele au intrat în camera de nuntă, iar altele au rămas afară . Mare bine este să-ţi pui nădejdea mântuirii în propriile tale fapte! Pe lumea cealaltă niciun prieten nu ne poate ajuta. Dacă aici, în lumea asta, unde ne mai putem schimba, Dumnezeu îi spune lui Ieremia: Nu te ruga pentru acest popor! , cu atât mai mult dincolo. Ce spui? E mucenic tatăl tău? Dar tocmai asta mai ales va putea să te osândească mai mult, că te arăţi nevrednic de virtutea părintească, deşi ai avut în casă pilde de virtute! Spui că ai un prieten vrednic şi minunat? Nici el nu te va putea ajuta atunci!
– Dar atunci, cum spune Hristos: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreptăţii; ca, dacă veţi fi lipsiţi, să vă primească ei în corturile cele veşnice ?
– Aici nu prietenia ajută, ci milostenia. Dacă Hristos ar fi vrut să spună că prietenia singură poate veni în ajutor, ar fi trebuit să spună numai Faceţi-vă prieten!; dar aşa, pentru a arăta că nu prietenia singură poate veni în ajutor, a adăugat: din mamona nedreptăţii. Deşi, poate că ar spune cineva: “Pot fără mamona să-mi fac prieten, chiar prieten mai bun decât cu mamona”. Dar ca să ştii că aceea care te ajută este milostenia, fapta ta şi lucrul tău, te-a convins să nu te încrezi nici în prieteniile ce le ai cu sfinţii, ci în prieteniile ce ţi le-ai făcut cu mamona.
Pe toate acestea cunoscându-le dar, iubiţilor, să fim cu mare luare-aminte asupra noastră. De suferim, să mulţumim lui Dumnezeu; de ne merg toate lucrurile bine, să ne întărim pe noi înşine şi, înţelepţindu-ne din pedepsirea altora, să mulţumim lui Dumnezeu prin căinţă, prin străpungerea inimii şi prin deasă mărturisire. Iar dacă am făcut vreun păcat în viaţa aceasta, să-1 ispăşim, ştergând întinăciunea cu toată râvna sufletului nostru. Să rugăm pe Dumnezeu a ne învrednici pe noi toţi ca să ispăşim aici toate păcatele , şi aşa să plecăm acolo, ca, nu cu bogatul, ci cu Lazăr bucurându-ne de sânul lui Avraam, să ne desfătăm de bunătăţile cele nemuritoare; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui slavă cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.