Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvântul IV – Omilii la săracul Lazăr
l. În această zi trebuie neapărat să-mi isprăvesc cuvântul cu privire la pilda lui Lazăr. Voi socotiţi poate că am spus tot ce se putea spune; eu însă nu mă voi folosi de neştiinţa voastră spre a voastră înşelare, nici nu mă voi opri până ce nu voi lua la plecare tot ce e cu putinţă de văzut. Că şi lucrătorul viei, la cules, nu pleacă din vie până ce n-a cules toţi strugurii. Aşadar, pentru că şi eu mai văd încă ascunse în cuvintele parabolei gânduri, ca sub frunze, vă îndemn să le culegem cu luare-aminte şi pe acestea, folosindu-ne de cuvânt în loc de cosor. O vie odată culeasă rămâne goală de rod, numai cu frunze; dar via cea duhovnicească a dumnezeieştilor Scripturi nu-i astfel; chiar dacă am luat tot ce se vede, totuşi mai rămâne cea mai mare parte. Înaintea mea au vorbit mulţi despre această parabolă şi vor vorbi poate mulţi şi după mine, dar nimeni nu va putea goli toată bogăţia ei. În aşa fel e bogăţia dumnezeieştii Scripturi. Cu cât sapi în adânc, cu atât izvorăsc mai multe gânduri dumnezeieşti. Că este un izvor care nu seacă niciodată.
Ar fi trebuit să vă plătesc datoria cu al meu cuvânt la slujba (Sfintei Liturghii) de mai înainte, dar am socotit că nu este bine să trecem sub tăcere faptele mari ale fericitului Vavila şi ale perechii de sfinţi mucenici de după el. De aceea am amânat scadenţa, păstrându-vă pentru azi plata întregii datorii. Haide dar, pentru că am dat şi părinţilor cuvintele de laudă, nu cele după vrednicia lor, ci cele după puterea mea, să vă dau şi vouă ceea ce a mai rămas din această parabolă. Dar ca să nu vă obosiţi înainte de a ajunge la sfârşit, voi lua cuvântul de acolo de unde 1-am lăsat mai înainte. Unde 1-am lăsat? La prăpastia care desparte pe păcătoşi de drepţi. După ce a zis bogatul: Trimite pe Lazăr, Avraam i-a spus lui: Prăpastie mare s-a întărit între noi şi voi, ca aceia ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi! Şi am arătat prin multe cuvinte că trebuie să avem nădejdea mântuirii mai întâi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar apoi în propriile noastre fapte, şi să nu socotim că ne pot veni în ajutor părinţii, bunicii, străbunicii, nici rudele, prietenii, cunoscuţii sau vecinii. Că fratele nu izbăveşte; va izbăvi omul? Oricât s-ar ruga şi ar cădea în genunchi cei care au plecat de aici cu păcate, zadarnice şi de prisos vor fi toate rugile lor. Cele cinci fecioare le-au rugat pe prietenele lor să le dea untdelemn, şi n-au căpătat . Cel care a îngropat talantul în pământ s-a dezvinovăţit mult, dar tot a fost osândit . Cei care n-au hrănit pe cel flămând, nici n-au dat apă celui însetat, au crezut şi ei că-şi găsesc scăparea în neştiinţă, dar nici ei n-au dobândit iertare . Alţii nici n-au putut spune ceva; de pildă, acela care nu era îmbrăcat în haină de nuntă era învinuit şi tăcea . Nu numai acesta, ci şi altul, având ură pe aproapele său şi cerându-i datoria de o sută de dinari, n-a avut ce să spună când, mai târziu, a fost învinovăţit de către stăpânul său de cruzime şi neomenie . Se vede dar de aici că nimic nu ne va putea ajuta acolo, dacă nu avem fapte bune. Fie de cădem în genunchi şi ne rugăm, fie de tăcem, tot va veni peste noi osânda şi pedeapsa. Ascultă, că şi bogatul acesta a cerut două lucruri lui Avraam şi n-a dobândit niciunul. Mai întâi s-a rugat pentru el, zicând: Trimite pe Lazăr; apoi nu s-a mai rugat pentru el, ci pentru fraţii lui. Dar nu i s-a împlinit nicio cerere. Una, cea dintâi, era cu neputinţă; a doua, cea pentru fraţi, de prisos. Dar, dacă vreţi, să fim cu mai multă luare-aminte la vorbirea dintre bogat şi Avraam. Dacă, atunci când un dregător aduce în mijlocul pieţei pe un osândit, îl înconjoară cu călăi şi-i pune de-i sfâşie carnea vinovatului în bătăi, toţi aleargă cu multă grabă, voind să audă ce va întreba judecătorul şi ce va răspunde împricinatul, cu atât mai mult noi trebuie să ascultăm cu luare-aminte aici ce doreşte osânditul acesta, adică bogatul, şi ce răspunde dreptul Judecător prin Avraam. Că nu patriarhul era judecătorul, chiar dacă grăia el. După cum la tribunalele acestea din lume, atunci când vinovaţii sunt tâlhari sau ucigaşi, legile îi obligă să stea departe de faţa judecătorului şi nu le îngăduie să-i audă vocea, făcându-i de ruşine, pe lângă altele, şi prin aceasta, iar pentru întrebările judecătorului şi răspunsurile acuzaţilor se foloseşte un mijlocitor, tot aşa s-a întâmplat şi atunci. Osânditul, adică bogatul, nu-L auzea pe Dumnezeu vorbindu-i, ci pe Avraam, care era un mijlocitor şi aducea osânditului spusele Judecătorului. Avraam nu grăia de la el cele ce le grăia, ci îi citea legi dumnezeieşti şi-i arăta poruncile aduse de sus. De acea bogatul nici nu avea ce să spună împotrivă.
2. Să căutăm dar cu luare-aminte la cele spuse. Dinadins stărui asupra acestei parabole, şi este a patra zi, şi nu mă opresc, pentru că văd mult folos din această istorisire şi pentru cei bogaţi, şi pentru cei săraci, şi pentru cei pe care-i tulbură fericirea păcătoşilor şi sărăcia şi necazurile drepţilor. Că oamenii se smintesc şi se tulbură tare când văd că cei bogaţi, deşi duc o viaţă plină de păcate, sunt fericiţi, iar drepţii, deşi trăiesc virtuos, trăiesc în amară sărăcie şi îndură şi alte necazuri mai cumplite decât sărăcia. Pilda aceasta însă este în stare să dea leacuri: înţelepţeşte pe bogaţi şi mângâie pe săraci; pe unii îi învaţă să nu se fălească, iar pe alţii îi mângâie în necazurile de aici; pe unii îi face să nu se îngâmfe că nu sunt pedepsiţi ei, deşi sunt păcătoşi, deoarece îi aşteaptă dincolo, pe lumea cealaltă, pedeapsă prea cumplită; iar pe alţii îi mângâie, ca să nu fie tulburaţi de fericirea celorlalţi, nici să nu creadă că Dumnezeu nu poartă grijă de viaţa noastră, când văd că omul drept suferă aici, iar omul rău şi ticălos o duce într-o fericire. Amândoi vor primi dincolo după merit: unul cununile răbdării şi ale suferinţei lui, iar celălalt, osânda şi pedeapsa răutăţii şi păcătoşeniei lui. Această parabolă scrieţi-o! Şi bogaţii, şi săracii! Voi, cei bogaţi, pe pereţii casei voastre; voi, cei săraci, pe pereţii sufletului vostru! De o va şterge vreodată uitarea, scrieţi-o din nou! Dar, altfel spus, şi voi, bogaţilor, înainte de a o scrie pe pereţii casei voastre, scrieţi-o în sufletul vostru, purtaţi-o mereu cu voi, şi vă va fi vouă şcoală şi pricină de toată învăţătura. Dacă avem necontenit scrisă în sufletul nostru această parabolă, nu vor putea să ne umple de fală nici bucuriile vieţii acesteia, nici să ne umilească şi să ne doboare supărările, ci vom simţi în faţa bucuriilor şi a supărărilor ceea ce simţim când ne uităm la nişte tablouri pictate pe pereţi. După cum, când privim un bogat sau un sărac pictat pe un perete, nu invidiem nici pe bogat, şi nu dispreţuim nici pe sărac, din pricină că cele ce vedem sunt numai umbră, şi nu realitate, tot aşa, dacă ne vom da seama bine de natura bogăţiei şi a sărăciei, a slavei şi a lipsei de slavă şi a tuturor celorlalte bucurii şi tristeţi din viaţa aceasta, vom scăpa de tulburarea ce ne-o pricinuieşte fiecare dintre ele. Toate acestea sunt mai înşelătoare decât umbra, şi pe omul cu gânduri înalte şi vrednic nu-1 vor putea mări nici cele strălucite şi slăvite şi nu-1 vor putea doborî nici cele smerite şi dispreţuite.
Dar din nou e timpul să auzim şi cuvintele bogatului:
Rogu-te, dară, părinte, a spus bogatul, să-l trimiţi în casa tatălui meu pe Lazăr; căci am cinci fraţi; să le spună lor, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!
Pentru că nu i s-a împlinit cererea făcută pentru el, se roagă pentru alţii. Priveşte cât de iubitor de oameni şi de blând a ajuns din pricina chinului! Îl dispreţuia pe Lazăr, care fusese în faţa lui, şi se îngrijeşte acum de alţii, care nu sunt de faţă! Trecea cu vederea pe cel ce zăcea înaintea ochilor lui, şi-şi aminteşte acum de cei pe care nu-i vede, cerând cu multă stăruinţă de la Avraam grijă pentru ei, ca astfel să-i scape de chinurile ce aveau să vină peste ei. Roagă pe Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui său, acolo unde Lazăr avusese arena de luptă şi unde i se deschisese stadionul virtuţii. Să-1 vadă încununat, spunea bogatul către Avraam, aceia care-1 văzuseră luptând! Martorii sărăciei, foamei şi nenumăratelor lui suferinţe să fie martorii cinstei, schimbării, întregii slave a lui Lazăr, ca, învăţând şi aflând din amândouă părţile că viaţa şi faptele noastre nu se sfârşesc cu viaţa de pe pământ, să se pregătească şi ei în aşa fel, ca să poată scăpa de chinul şi pedeapsa aceasta!”
– Ce-i răspunde Avraam?
– Au pe Moise şi pe prooroci, îi spune Avraam, să asculte de ei! “Nu le porţi tu atâta grijă, îi spune cu alte cuvinte Avraam, câtă grijă le poartă Dumnezeu, Care i-a făcut! A pus nenumăraţi dascăli care să-i înveţe, să-i sfătuiască, să-i povăţuiască!”
– Ce-i spune iarăşi bogatul?
– Nu, părinte Avraame, spune el, ci, dacă se va duce cineva dintre morţi la ei, se vor pocăi!
Într-adevăr, aşa grăiesc cei mai mulţi oameni! Unde sunt acum cei ce spun: “Cine a venit de pe lumea cealaltă? Cine a înviat din morţi? Cine a spus ce este în iad?” Câte şi câte cuvinte de felul acestora nu şi-a spus bogatul în sine pe când chefuia şi petrecea! Pe vremea aceea, nici în bătaie de joc n-a cerut să învie cineva din morţi! Când auzea Scripturile, ridica dispreţuitor din umeri, râdea, socotea basme cele spuse. Socotea dar că şi fraţii lui gândesc cum gândea şi el altădată. De aceea îi spune lui Avraam: “Şi fraţii mei gândesc aşa. Dar dacă se va duce la ei cineva dintre morţi, nu se vor mai îndoi, nu vor mai râde, ci vor fi cu mai multă luare-aminte la cuvintele Scripturii!”
– Ce i-a răspuns Avraam?
– Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!
Că asta-i adevărat, că cel care nu ascultă de Scripturi nu va asculta nici de cei înviaţi din morţi, au arătat-o iudeii care, pentru că n-au ascultat de Moise şi de prooroci, n-au crezut nici când au văzut morţi înviaţi . Ci, când încercau să ucidă pe Lazăr , când prigoneau pe apostoli , deşi înviaseră mulţi dintre cei morţi în timpul răstignirii .
3. Dar, ca să afli şi din altă parte că este mai vrednică de credinţă învăţătura proorocilor decât spusele celor înviaţi din morţi, ia seama la aceea că spusele unui mort sunt spusele unui rob, pe când cele spuse de Scriptură le-a grăit Stăpânul. Prin urmare, chiar dacă ar învia un mort, chiar dacă s-ar pogorî înger din cer, totuşi Scripturile sunt mai vrednice de credinţă decât toate. Căci Stăpânul îngerilor şi Domnul celor vii şi al morţilor, Acela le-a legiuit pe acestea. Şi că aceia care cer să vină morţii din lumea cealaltă cer lucruri de prisos, pot să o dovedesc, în afară de cele spuse, şi cu tribunalele din lumea aceasta. Cei necredincioşi nu văd iadul; pentru credincioşi este înaintea ochilor şi se vede, dar pentru necredincioşi nu se vede. Tribunalele din lumea aceasta se văd, şi în fiecare zi auzim că a fost pedepsit cutare, că i s-au confiscat averile cutăruia, că altul a fost trimis să muncească în ocnă, că altul a fost ars în foc, că altul a murit de alt fel de pedeapsă şi osândă. Şi, cu toate că făcătorii de rele, ucigaşii, vrăjitorii aud acestea, totuşi nu se înţelepţesc! Dar pentru ce spun că nu se înţelepţesc cei care niciodată n-au fost prinşi şi judecaţi? Adeseori, mulţi din cei care au fost prinşi şi au scăpat de osândă evadând din închisoare sau fugind din lanţuri, s-au apucat iarăşi de aceleaşi blestemăţii, săvârşind fapte cu mult mai groaznice decât înainte. Să nu cerem dar morţilor să ne grăiască de acelea despre care ne învaţă în fiecare zi Scripturile cu mult mai lămurit! Într-adevăr, dacă cei din viaţă s-ar fi folosit de pe urma învierii morţilor, Dumnezeu n-ar fi nesocotit, nici n-ar fi lăsat la o parte un câştig aşa de mare. El, Care ne pune la îndemână toate cele ce ne sunt de folos, în afară de asta, dacă ar fi înviat des morţii şi ne-ar fi adus veşti despre toate cele de pe celălalt tărâm, cu timpul ar fi fost dispreţuite şi aceste veşti. Mai mult, diavolul ar fi adus pe lume, cu multă uşurinţă, şi învăţături greşite. Ar fi putut arăta de multe ori năluciri de oameni în viaţă, sau chiar ar fi uneltit ca unii să se prefacă morţi şi să fie îngropaţi, şi apoi să-i arate ca înviaţi din morţi şi, cu ajutorul lor, ar fi putut să aducă în mintea oamenilor creduli orice-ar fi voit. Dacă acum, când nu se întâmplă asta, adeseori visele în care au apărut chipurile celor răposaţi au înşelat pe mulţi şi i-au smintit, cu mult mai mult dacă s-ar fi întâmplat asta şi s-ar fi întărit în mintea oamenilor gândul că mulţi din cei plecaţi pe lumea cealaltă s-au întors iarăşi; acel drac spurcat ar fi împletit nenumărate viclenii şi multă înşelăciune ar fi adus pe lume. Pentru aceea a încuiat Dumnezeu porţile lumii de dincolo, şi nu îngăduie ca unul din cei plecaţi şi întors aici să spună cele de acolo, ca nu cumva diavolul, luând pricină din asta, să răspândească printre oameni rătăcirile lui. Într-adevăr, când au fost prooroci, diavolul a ridicat profeţi mincinoşi; când au fost apostoli, a ridicat apostoli mincinoşi; când S-a arătat Hristos, a adus hristoşi mincinoşi; când Dumnezeu a adus pe lume învăţături sănătoase, el a adus învăţături stricate, semănând pretutindeni neghină. Prin urmare, dacă acum diavolul ar fi făcut asta, atunci ar fi încercat, prin uneltirile lui, să înşele pe oameni nu înviind morţi cu adevărat, ci înşelând vederile oamenilor cu vrăjitorii şi înşelăciuni, sau uneltind, după cum am spus mai înainte, ca să-i arate pe unii că au murit şi au înviat, şi aşa ar fi amestecat totul şi ar fi întors toate pe dos. Dar Dumnezeu, ştiind acestea mai dinainte, a oprit această viclenie; ne-a cruţat şi n-a îngăduit nimănui care ar putea veni cândva de acolo să spună despre cele de acolo oamenilor din viaţa aceasta, învăţându-ne astfel să socotim dumnezeieştile Scripturi mai vrednice de credinţă decât orice altceva. Dumnezeu ne-a arătat lucruri mai mari decât învierea morţilor: a adus la credinţă toată lumea, a alungat înşelăciunea, a adus din nou pe pământ adevărul; pe toate acestea le-a săvârşit cu pescari şi cu oameni de rând şi ne-a dat îndestulătoare dovezi de purtarea Lui de grijă. Să nu socotim dar că viaţa noastră se sfârşeşte o dată cu viaţa de aici, ci să credem că va fi negreşit şi judecată, şi răsplată a tuturor faptelor făcute de noi aici.
Într-atât este de lămurit şi de vădit lucrul acesta tuturora, că şi iudeii, şi elinii, şi ereticii, şi orice om, oricare ar fi el, gândesc la fel în această privinţă. Deşi nu cugetă toţi cum trebuie despre înviere, totuşi toţi grăiesc la fel despre judecată, despre pedeapsă şi despre scaunele de judecată de dincolo, toţi spun că este o răsplată dincolo pentru faptele săvârşite aici. Dacă n-ar fi, atunci pentru ce Dumnezeu a întins cerul acesta, pentru ce a întărit pământul, pentru ce a întins marea, pentru ce a răspândit aerul? Pentru ce a arătat faţă de noi atâta purtare de grijă, dacă nu ne-ar ajuta până la sfârşit?
4. Nu vezi câţi oameni virtuoşi au suferit nenumărate nenorociri şi au plecat dincolo fără să fi primit vreun bine? Şi alţii, iarăşi, au dus o viată plină de răutate, au răpit averile altora, au dezbrăcat orfani şi văduve, au oropsit, s-au bucurat de bogăţie, de plăceri şi de mii şi mii de bunătăţi şi au plecat dincolo fără să fi suferit nici cea mai mică nenorocire? Când dar vor primi cei dintâi răsplata virtuţii lor, iar cei din urmă pedeapsa răutăţii lor, dacă viaţa noastră merge până la mormânt? Dacă este Dumnezeu, după cum şi este, atunci El este drept, nimeni nu va tăgădui; iar dacă este drept, va răsplăti după merit şi unora, şi altora; şi cu asta, iarăşi, toţi se învoiesc. Iar dacă are să răsplătească şi acelora, şi acestora după merit, şi dacă n-a primit aici pe pământ niciunul din aceştia nimic, nici acela pedeapsă pentru răutatea lui, nici acesta răsplată pentru virtutea lui, este limpede că va veni un timp în care fiecare din ei va primi cuvenita răsplată.
Dar pentru ce, până la urmă, a pus Dumnezeu în sufletul nostru un judecător atât de treaz şi atât de veghetor, conştiinţa? Că nu este, nu este între oameni niciun judecător atât de treaz cum e conştiinţa noastră! Judecătorii din lumea aceasta sunt corupţi de bani, se pleacă în faţa linguşelilor, cedează în faţa ameninţărilor; şi sunt şi alte multe pricini care strică dreapta hotărâre a judecătorului. Dar tribunalul conştiinţei nu ştie nimic din toate acestea; de i-ai da bani, de 1-ai linguşi, de 1-ai ameninţa, de i-ai face orice, el va da dreaptă hotărâre împotriva gândurilor celor păcătoase; şi chiar cel ce face păcatul, chiar el se osândeşte pe sine, de nu 1-ar învinui altul. Şi nu face asta o dată, de două ori, ci adeseori chiar toată viaţa. De-ar trece multă vreme de la săvârşirea păcatului, conştiinţa nu uită niciodată păcatul; ci acuză cu asprime şi când se săvârşeşte păcatul, şi înainte de a se săvârşi, şi după ce s-a săvârşit; dar mai cu seamă după ce s-a săvârşit. Când săvârşim păcatul, tulburaţi de plăcere, nu simţim atât de mult glasul conştiinţei; dar după ce 1-am săvârşit, după ce păcatul a luat sfârşit, atunci da, atunci mai cu seamă, când s-a stins toată plăcerea, atunci intră boldul amar al căinţei, o altfel de durere decât durerile femeilor care nasc. La femei, înainte de naştere, durerea e grozavă şi de nesuferit; iar durerile pătrunzătoare ale naşterii le sfâşie cu înţepăturile lor; după naştere însă, uşurare, căci o dată cu pruncul iese şi durerea. Cu păcatul însă nu se petrec lucrurile aşa; atâta vreme cât zămislim gândurile păcătoase, suntem veseli şi ne bucurăm; dar când naştem copilul cel rău, păcatul, atunci ne chinuiesc durerile văzând ruşinea celui născut, atunci ne zvârcolim mai cumplit decât femeile care nasc. De aceea rogu-vă, mai cu seamă la început, să nu faceţi loc poftei celei păcătoase! Iar dacă i-am făcut loc, să-i înăbuşim înlăuntru seminţele. Să nu ne trândăvim, să omorâm păcatul prin mărturisire, prin lacrimi, prin învinuirea noastră înşine. Nimic nu pierde atât păcatul, ca învinuirea şi osândirea noastră, unită cu pocăinţă şi lacrimi. Ţi-ai osândit păcatul? Ai lepădat povara!
– Şi cine-a spus asta?
– Însuşi Dumnezeu, Care ne judecă: Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi! Te pot întreba: pentru ce te ruşinezi şi te sfieşti să-ţi spui păcatele? Nu le spui unui om, ca să te ocărască! Nu le spui unui împreună-rob, ca să-ţi râdă în faţă! Arăţi rănile tale Stăpânului, Purtătorului de grijă Celui iubitor de oameni, Doctorului.
Crezi că, deşi tu nu le spui, Acela nu le ştie, El, Care cunoaşte faptele înainte de a fi săvârşite? Pentru ce dar nu vrei să spui? Crezi că ajunge mai împovărător păcatul în urma învinuirii ce ţi-o aduci? Nu, mai mic, mai uşor! De asta vrea Dumnezeu să-ţi spui păcatul, ca să te ierte, nu ca să te pedepsească! Nu ca să-ţi afle păcatul tău – pentru ce, când El îl ştie? -, ci ca tu să afli câtă datorie îţi iartă! Vrea ca tu să cunoşti măreţia harului Său, ca să-I mulţumeşti mereu, ca să fii mai zăbavnic spre păcat şi mai grabnic spre virtute. De nu-I spui tu mărimea datoriei, nu vei cunoaşte covârşirea harului. “Nu te silesc, îţi spune Dumnezeu, să vii în mijloc de sobor de oameni şi să ai împrejur mulţi martori! Spune-mi, îndeosebi, numai Mie păcatul, ca să-ţi vindec buboiul şi să te scap de dureri!” De aceea a pus Dumnezeu în noi conştiinţa, pentru că ea ne iubeşte mai mult decât un tată. Un tată, după ce a pedepsit pe copilul său o dată, de două ori, de trei ori, de zece ori, şi vede că nu se îndreaptă, deznădăjduit, îl dezmoşteneşte, îl alungă din casă şi nu-1 mai recunoaşte de fiu; conştiinţa însă nu face aşa; dimpotrivă, ea ne spune o dată, de două ori, de trei ori, de mii de ori, şi dacă nu ascultăm, iarăşi ne înfăţişează chipurile şi nălucile păcatelor noastre, acasă, pe stradă, la masă, în piaţă, pe drum, iar adeseori chiar în vise.
5. Ia seama la înţelepciunea lui Dumnezeu! A făcut ca mustrările conştiinţei noastre să nu fie neîncetate – că n-am putea îndura povara, de-am fi mereu mustraţi -, dar nici n-a făcut să fie atât de slabă conştiinţa, încât să se descurajeze de la primul sau de la al doilea îndemn. Dacă ne-ar mustra conştiinţa în fiecare zi şi în fiecare ceas, am cădea doborâţi de tristeţe; iar dacă ar înceta de a ne mai mustra, după ce ne-ar ţine de rău o dată sau de două ori, n-am culege mult folos. De aceea a făcut Dumnezeu ca mustrările conştiinţei să ţină toată viaţa noastră, dar să nu fie dese; toată viaţa, ca să nu ne trândăvim, ci să priveghem totdeauna şi până la sfârşitul nostru, aducându-ne aminte mereu de păcatele săvârşite; dar nu dese, nici unele după altele, ca să nu ne descurajăm, ci să putem răsufla, având oarecare tihnă şi uşurare. După cum e pieire desăvârşită să nu suferi de fel din pricina păcatelor săvârşite şi să fii cu totul nesimţitor, tot astfel e vătămător să te mustre conştiinţa mereu şi peste măsură. Căci o durere prea mare este în stare să scoată adeseori pe om din minţi, să-i înece sufletul şi să-1 facă nefolositor spre orice bine. Pentru aceea şi Dumnezeu a făcut să ne mustre conştiinţa la răstimpuri, fiindcă mustrările conştiinţei sunt neîndurătoare şi înţeapă pe păcătos mai puternic decât boldul, nu numai când păcătuim noi, ci şi când alţii săvârşesc păcate ca şi noi, ni se deşteaptă cu tărie conştiinţa şi strigă la noi cu multă putere. Desfrânatul, bărbatul adulter, hoţul se socotesc biciuiţi nu numai când sunt ei mustraţi, ci şi când aud că alţii sunt mustraţi pentru aceleaşi păcate, pentru că mustrarea altora le aduce aminte de păcatele lor; este mustrat altul, dar se simte lovit el, fără să fie mustrat, când a făcut aceleaşi păcate ca şi acela. Tot aşa şi cu cei care săvârşesc fapte bune: când sunt lăudaţi şi încununaţi alţii, se bucură şi se veselesc şi cei care au săvârşit aceleaşi fapte bune, pentru că nu sunt lăudaţi aceia mai mult decât ei. Poate fi oare o stare mai jalnică decât a păcătosului care să-şi dea sufletul de spaimă când alţii sunt acuzaţi? Dar ce poate fi mai bun decât un om virtuos, care se bucură şi se veseleşte când sunt lăudaţi alţii, pentru că laudele făcute altora îi aduc aminte de faptele sale bune? Acestea sunt faptele înţelepciunii lui Dumnezeu, acestea sunt semnele marii Lui purtări de grijă. Mustrarea conştiinţei este o ancoră sfântă, care nu ne lasă să ne cufundăm desăvârşit în adâncul păcatului. Nu numai atunci, în timpul săvârşirii păcatelor, ci adeseori, chiar după mulţi ani, conştiinţa ne aduce aminte de păcate vechi. Şi despre adevărul acesta vă voi da o dovadă întemeiată chiar din Scripturi.
Odinioară 1-au vândut pe Iosif fraţii lui, fără să aibă vreo vină, ci numai pentru că a avut un vis care-i vestea mai dinainte slava lui viitoare. Am văzut, spunea el, snopii voştri închinându-se snopului meu . Şi ar fi trebuit ca tocmai pentru aceea să-1 ţină lângă ei, căci avea să fie cununa întregii case şi strălucirea întregului neam. Dar aşa este invidia. Cel ce are invidie luptă împotriva propriului lui bine şi vrea mai degrabă să sufere nenumărate necazuri decât să-1 vadă pe vecinul său fericit, chiar şi atunci când slava aceluia s-ar răsfrânge şi asupra lui. Poate fi o ticăloşie mai mare ca asta? Aşa au făcut şi fraţii lui Iosif! Când 1-au văzut de departe că vine şi că le aduce de mâncare, au zis unul către altul: Acum dar să-l omorâm, şi vom vedea ce vor fi visele lui! Dacă nu-1 cinstiţi ca pe un frate, nici nu recunoaşteţi glasul sângelui, ar fi trebuit să cinstiţi masa şi felul în care vă slujea, căci a venit să vă aducă de mâncare! Dar iată că proorocesc fără voia lor! Acum dar, spun ei, să-l omorâm, şi vom vedea ce vor fi visele lui! Într-adevăr, dacă n-ar fi uneltit împotriva lui Iosif, dacă n-ar fi urzit viclenia şi n-ar fi pus la cale acel plan ticălos, n-ar fi cunoscut puterea visurilor lui. Că nu este acelaşi lucru a te urca pe tronul Egiptului fără nicio greutate, şi a ajunge la aceeaşi strălucire având atâtea piedici şi greutăţi! Dacă n-ar fi uneltit împotriva lui, n-ar fi fost vândut în Egipt; dacă n-ar fi fost vândut în Egipt, nu s-ar fi îndrăgostit de el stăpâna lui ; dacă nu s-ar fi îndrăgostit de el stăpâna lui, n-ar fi fost aruncat în temniţă , n-ar fi tălmăcit visele , n-ar fi dobândit împărăţia , iar dacă n-ar fi dobândit împărăţia aceea, n-ar fi venit fraţii lui să cumpere grâu şi să i se închine . Prin urmare, tocmai pentru că uneltiseră să-1 omoare, au cunoscut visele lui.
– Cum, dar? Fraţii lui au fost pricinuitorii tuturor acelor bunătăţi şi ai strălucirii aceleia a lui Iosif?
– Nicidecum! Fraţii lui se sfătuiseră să-1 dea morţii, tristeţii, robiei, celor mai cumplite nenorociri. Dar Meşterul Dumnezeu S-a slujit de răutatea uneltitorilor pentru slăvirea celui vândut şi viclenit!
6. Dar ca să nu crezi că cele petrecute sunt întâmplare şi fapt al împrejurărilor, Dumnezeu îndeplineşte totul chiar prin cei care luptaseră împotriva înfăptuirii visurilor, chiar prin cei care opriseră înfăptuirea lor; S-a folosit de duşmanii lui pentru proslăvirea lui Iosif, ca să cunoşti că nimeni nu poate zădărnici planurile lui Dumnezeu, că nimeni nu poate întoarce mâna Lui prea înaltă şi ca să nu te descurajezi, nici să te amărăşti, când unii uneltesc împotriva ta, ci să ştii bine că uneltirea ajunge spre bun sfârşit, dar numai dacă înduri cu mult curaj încercările. Iată că şi aici invidia a dat naştere împărăţiei, iar ura a prilejuit cununa şi a adus tronul. Înşişi uneltitorii, chiar ei, 1-au împins pe Iosif spre măreţia acelei înalte dregătorii. Cel uneltit împărăţea, iar uneltitorii răbdau; aceluia i se aducea închinăciune, iar aceştia i se închinau. Când vin dar peste tine necazuri dese şi unele după altele, nu te tulbura, nu te amărî, aşteaptă să ia sfârşit! Va ieşi negreşit întru întâmpinarea ta un sfârşit vrednic de marea dărnicie a lui Dumnezeu, numai dacă înduri, mulţumind lui Dumnezeu, necazurile ce vin peste tine. Pentru că şi Iosif, după ce a avut visurile acelea, era să-şi piardă viaţa. A fost vânat de fraţi, stăpâna a uneltit împotriva lui şi, ca urmare, a ajuns iarăşi în închisoare, dar n-a spus în sine: “Ce înseamnă asta? Înşelăciune au fost toate visele acelea! Am pierdut patria, nu mai am libertate! De dragul lui Dumnezeu, nu i-am făcut pe plac stăpânei, care mă chema spre desfrânare; sunt pedepsit pentru că am fost cuminte şi virtuos; şi nici aşa Dumnezeu nu m-a apărat, nu mi-a întins mână de ajutor, ci a îngăduit să fiu mereu înlănţuit, mereu în necazuri! După groapa în care am fost aruncat, robie; după robie, uneltire; după uneltire, calomnie; după calomnie, temniţă!” Dar nimic din toate acestea nu-1 tulbura, ci stăruia cu încredere în nădejdea sa, ştiind că nicicând nu pot fi dezminţite spusele lui Dumnezeu. Dumnezeu putea îndeplini toate acestea într-o singură zi. Dar, ca să arate puterea Lui şi credinţa robilor Săi, lasă să se scurgă multă vreme şi să fie multe piedici. Puterea Lui o vezi în aceea că îndeplineşte făgăduinţele atunci când nu mai e nicio nădejde; iar răbdarea şi credinţa robilor Săi o vezi în aceea că niciuna din nenorocirile ce vin peste ei nu-i face să-şi piardă buna lor nădejde.
Dar, după cum am spus, fraţii lui Iosif au venit mânaţi de foame, ca de un ostaş, şi duşi înaintea lui Iosif, marele dregător, ca să cumpere grâu.
– Şi ce le-a spus Iosif?
– Iscoade sunteţi!
Iar fraţii lui Iosif şi-au zis în ei înşişi: “Ce înseamnă asta? Am venit să cumpărăm hrană, şi ne primejduim viata?”
Da, pe bună dreptate, că şi Iosif v-a adus hrană şi i-aţi pus în primejdie viaţa. El însă a suferit cu adevărat aceasta, pe când voi o suferiţi numai în glumă. Nu vă era duşman, ci a luat numai chip de duşman, ca să cunoască îndeaproape ce este pe acasă. Şi pentru că fuseseră răi şi nerecunoscători cu el şi pentru că nu 1-a văzut pe Veniamin cu ei, de teamă ca nu cumva copilul să fi păţit de la fraţii lui ce păţise şi el, a poruncit să fie legat unul dintre fraţi şi lăsat acolo; celorlalţi fraţi le-a dat drumul să plece, după ce au luat grâu, ameninţându-i cu moartea dacă nu vor aduce cu ei pe fratele lor. După ce s-au întâmplat acestea, Iosif le-a spus: Să rămână închis un frate al vostru şi să aduceţi la mine pe fratele vostru cel mai mic; iar de nu, veţi muri!
– Şi ce-au spus fraţii între ei?
– Vai nouă, că în păcat suntem pentru fratele nostru, când ne ruga pe noi!
Îţi dai seama după câtă vreme şi-au adus aminte de păcatul acela? Tatălui lor îi spuseseră: O fiară sălbatică 1-a mâncat pe Iosif’ ; Iar în faţa lui Iosif şi în auzul lui îşi dau pe faţă păcatul. Ce lucru poate fi mai minunat ca acesta? Iată că se face judecată fără probe, apărare fără acuzare, probe fără martori; chiar cei care au săvârşit păcatul şi-1 dau ei înşişi pe faţă şi spun în auzul tuturor ce se făcuse în ascuns. Cine i-a înduplecat, cine i-a silit să scoată la iveală o faptă săvârşită cu atâta vreme înainte? Nu e limpede că aceasta a făcut-o conştiinţa, judecătorul care nu poate fi înşelat, care necontenit le zguduia mintea şi le tulbura sufletul? Şi cel ce trebuia să fie ucis atunci, acela stătea în tăcere acum judecându-i. Şi fără să fie pronunţată vreo hotărâre împotriva lor, ei singuri şi-au pronunţat sentinţa de osândă. Fraţii spuneau acestea, iar unul din ei se apăra zicând: Nu v-am grăit vouă, zicând: Nu faceţi nedreptate băiatului, nu-i faceţi vreun rău, că este fratele nostru? Şi iată, acum sângele lui se cere din mâinile noastre! Şi doar nimeni nu vorbise despre uciderea şi junghierea aceea. Iosif stătea pe tron, nu-i întreba despre aceasta, ci-i întreba de celălalt frate; dar conştiinţa lor, folosindu-se de acest prilej, s-a deşteptat, le-a mustrat sufletul fără s-o silească nimeni şi i-a făcut să mărturisească fapta. Aşa păţim şi noi de multe ori cu păcatele noastre vechi. Când ne cercetăm îndeaproape pe noi înşine, fiind în nevoi şi necazuri, ne aducem aminte de păcatele de mai înainte.
7. Pe acestea toate ştiindu-le dar, de-am făcut vreo faptă rea, să nu aşteptăm să vină peste noi nenorociri şi nevoi, nici primejdii şi lanţuri, ci în fiecare ceas şi în fiecare zi, să punem în mişcare în noi înşine acest tribunal şi să pronunţăm sentinţă împotriva noastră; să încercăm în tot chipul să dobândim iertare de la Dumnezeu; să nu ne îndoim de înviere şi de judecată, nici să îngăduim altora să se îndoiască, ci să le închidem gura în orice chip cu ajutorul celor ce vi le-am grăit. Că nu ne-ar fi dat Dumnezeu aici, pe pământ, un astfel de judecător dacă n-am avea de dat dincolo socoteală de păcatele noastre. Şi aceasta este o dovadă a iubirii Lui de oameni. Pentru că are să ne ceară atunci cuvânt de greşelile noastre. Dumnezeu a pus în noi acest judecător drept, ca acesta, osândind aici păcatele noastre şi făcându-ne mai înţelepţi, să ne smulgă de la judecata ce va să fie dincolo. Acest lucru îl spune şi Pavel: Că de ne-am fi judecat noi singuri, nu am mai fi judecaţi de Domnul!
Aşadar, ca să nu fim osândiţi atunci şi nici să dăm seama de păcatele noastre, fiecare să-şi cerceteze atent conştiinţa lui; şi desfăşurând înaintea ochilor întreaga lui viaţă şi cercetând îndeaproape toate păcatele, să-şi osândească sufletul care le-a săvârşit, să-şi pedepsească gândurile, să-şi zdrobească inima, să-şi chinuie mintea, să-şi pedepsească singur păcatele sale prin osândirea lor, prin căinţă adâncă, prin lacrimi, prin mărturisire, prin post, prin milostenie, prin înfrânare, prin dragoste, ca, prin orice chip, să putem ispăşi aici toate păcatele şi să plecăm dincolo cu multă îndrăznire; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.