din „Predicile despre statui”
PREDICA a X-a
LAUDA ACELORA CARI VENISERĂ DUPĂ MASĂ LA PREDICĂ ŞI ZUGRĂVIREA FIRII LUMII; AŞIŞDEREA ÎMPOTRIVA PĂGÂNILOR CARI SE ÎNCHINĂ ZIDIRII CA LUI DUMNEZEU ŞI DESPRE LEPĂDAREA DE JURĂMÂNT
Ţinută între 15 şi 29 Martie
1. Mă bucur şi mă înveselesc împreună cu voi toţi că sfatul, pe care vi l-am dat mai deunăzi pentru cei ce nu postesc şi de aceea lipsesc, l-aţi adus la înfăptuire. Cred că mulţi cari au prânzit sunt azi de faţă, şi ne umplu această frumoasă adunare şi bănuesc după aceea că adunarea noastră e mai strălucită, iar numărul ascultătorilor e mai mare. Nu în zadar, pare-se, am ţinut atâtea cuvântări despre ei, îndemnând dragostea voastră ca să-i atrageţi înspre mama lor, biserica, şi să-i încredinţaţi că le e îngăduit să se împărtăşească din mâncarea duhovnicească şi după hrana trupului. Vă întreb, iubiţilor: Când aţi făcut mai bine? La soborul trecut când după masă v’aţi dedat somnului, sau acum, când după masă v’aţi întrunit şi ascultaţi legile dumnezeieşti? Când zăboviţi în târg şi luaţi parte la adunări ce nu cuprindeau în sine nimica bun, sau acuma, când staţi cu fraţii voştri şi ascultaţi cuvintele proroceşti? Nu e ruşine să mâncaţi, dragii mei, ci după mâncare să staţi acasă şi să vă lipsiţi de această sfântă sărbătoare. Rămânând acasă, te faci mai leneş şi mai nepăsător; însă, venind aici, vei scutura somnul şi toropeala, şi nu numai toropeala, ci, lepădând toată mâhnirea, vei fi mai vesel şi mai uşor în toate cele ce se întâmplă. Şi ce e nevoie să vă spun mai multe? Stai numai lângă cel ce posteşte, şi îndată ai să simţi mireasma lui, căci cel care posteşte e ca un mir duhovnicesc, arătând şi prin limbă, şi prin ochi şi prin toate celelalte, buna stare a sufletului. Şi spun acestea nu ca să învinovăţesc pe cei ce au mâncat, ci ca să dovedesc câştigul pe care ni-l aduce postul; şi prin post nu înţeleg numai lepădarea de mâncări, ci încă şi mai mult, lepădarea de păcate; pentru că şi cel ce a stat la masă, şi ascultă aci cu smerenia cuvenită, nu e cu mult întrecut de cel ce a postit; după cum iarăşi postitorul, care nu ia seama cu osârdie şi luare aminte la cele ce se spun, nu se va alege de aici cu mare folos. Cel care prânzeşte şi ia parte cu râvna cuvenită la această adunare, e cu mult mai presus decât cel ce nu mănâncă şi lipseşte de aici căci postul nu ne poate ajutau atâta cât ne foloseşte şi ne prieşte să luăm parte la învăţătura duhovnicească. Căci unde vei putea auzi aceste lucruri, asupra cărora cugeţi aici? Dacă te duci în piaţă, vei da de certuri şi bătăi; dacă te duci la sfat, de grija treburilor cetăţeneşti; acasă te roade grija celor casnice din toate părţile; dacă te duci la întrunirile şi adunările din for, vei da tot de lucruri pământeşti şi trecătoare; căd acolo de către toţi se vorbeşte sau de mărfuri, de dări, de mese bogate, de vânzări de locuri, sau de alte învoieli, de testamente, de moşteniri, sau de alte lucruri asemănătoare.
Şi chiar dacă te-ai duce la palatul împărătesc, şi acolo o să-i auzi vorbind de aceleaşi lucruri: despre bani, despre putere, de slava care acolo e cinstită; însă nimic din ale duhului ; dar aici cu totul dimpotrivă: despre cer şi de cele ce sunt în cer, despre suflet, despre vieaţa noastră, şi de ce am fost făcuţi, şi de ce zăbovim aici atâta timp, şi unde mergem pornind de aici şi de ce o să dăm acolo, şi de ce trupul nostru e de lut, şi care e pricina morţii, ce e în sfârşit vieaţa asta şi cea viitoare: într’un cuvânt aici nu e vorba de nici un lucru pământesc, ci numai de cele duhovniceşti; şi numai după ce am luat mari merinde de drum, pornim de aici cu bună nădejde.
2. Drept aceea fiindcă n’am aruncat fără rost seminţele, ci, precum v’am îndemnat, aţi vânat pe toţi aceia dintre voi cari lipsiseră, haide să vă răsplătesc şi eu, şi, îinprospătându-vă unele din cele spuse mai înainte, să vă dăm şi celelalte. Ce am spus mai înainte? Cercetam cum Dumnezeu a orânduit lucrurile noastre înainte de ivirea Scripturilor; şi spuneam că prin zidire a învăţat neamul nostru, desfăşurând cerul şi punându-l la mijloc, ca o carte nesfârşită, o carte folositoare îndeobşte şi celor săraci cu duhul, şi înţelepţilor, şi săracilor, şi bogaţilor, şi Schiţilor, şi barbarilor şi tuturor locuitorilor pământului, o carte cu mult mai mare decât mulţimea celor cari trebue să înveţe pe ea. Am vorbit multe şi despre noapte şi zi, de rânduiala potrivită lor, şi de măsura păstrată cu grijă de ele; multe iarăşi despre anotimpurile anului, cât şi de potrivirea dintre ele. Căci după cum ziua, tot timpul anului nu are nici măcar cu o jumătate de ceas mai mult decât noaptea, tot astfel şi ele între dânsele au împărţit deopotrivă toate zilele; şi după cum spuneam mai înainte, nu numai mărimea şi frumuseţea făpturii ne arată pe Ziditor, ci chiar însuşi felul întocmirii şi al facerii, care e mai presus decât potrivirea firească. Căci era potrivit firii ca apa să fie purtată de pământ; acum vedem dimpotrivă că pământul e purtat de ape. Era potrivit firii ca focul să alerge în sus; acum vedem dimpotrivă că razele soarelui sunt întoarse în jos, şi că apele sunt deasupra cerului şi că nu curg; şi că soarele alergând pe dedesupt nici nu e stins de ape, şi nici umezeala nu îl face să piară. Pe lângă aceasta am mai spus că întregul acesta e alcătuit din patru stihii potrivnice între ele şi care se războiesc necurmat, fără ca să se mistue una pe alta, deşi prin firea lor ar trebui ca una să fie mistuită de cealaltă. De unde se vede limpede că o putere ca şi nevăzută le opreşte ca şi cu un frâu şi că voinţa lui Dumnezeu le înlănţuieşte.
Azi vreau să stăruiesc mai mult asupra acestei cuvântări, dar treziţi-vă şi fiţi cu luare aminte la mine. Şi ca minunea să fie şi mai limpede să facem dovada acestor lucruri pornind de la trupul nostru.
Acest mic şi şubred trup al nostru e alcătuit dm patru stihii: dintr’una caldă, sângele; dintr’una uscată, fierea galbenă, dintr’una umedă, flegma (pituita) şi una rece, fierea neagră. Şi nimeni să nu-şi închipuie că această cuvântare nu e la locul ei, căci „omul duhovnicesc judecă toate, dar el nu e judecat de nimeni” (I Corint, 2, 15).
Tot astfel şi Pavel a pomenit de rosturile plugăriei, vorbindu-ne despre înviere. „Smintitule”, a zis el (I Corint, 15, 36), „ce semeni tu nu va învia, dacă nu va muri mai întâi”. Şi dacă fericitul acela vorbea de plugărie, nici pe noi nu ne va învinovăţi nimeni dacă pomenim despre ştiinţa doftorilor, căci acum e vorba despre facere, şi vom avea nevoie de temelia acestei învăţături.
Aşadar, cum am spus mai înainte, trupul e alcătuit din patru stihii, şi dacă una din ele se află în mare răzvrătire faţă de alta, din această răzvrătire se naşte moartea; cum de pildă, dacă se face prea multă fiere, se ivesc friguri, şi dacă e afară din cale de îmbelşugată, aduce moartea repede, iarăşi, dacă stihia cea rece e prea îmbelşugată, se iveşte damblaua şi tremuriciul şi nenumărate boli, şi într’un cuvânt orice boală îşi are pricina în belşugul prea mare al acestor stihii, când una din ele, trecând peste propriile ei hotare, se răzvrăteşte Împotriva altora şi strică toată rânduiala. Întreabă deci pe cel care spune că toate s’au născut dela sine şi prin sine dăinuiesc. Dacă acest trup mic şi puţintel, slujindu-se de leacuri şi ştiinţa doftoricească, cu sufletul care îi chiverniseşte pe dinăuntru şi cu atâta înţelepciune şi atâtea alte ajutoare, nu poate fi oricând în bună stare, ci piere şi se strică, din pricina turburărilor din el, cum o lume aşa de mare, având un trup aşa de năpraznic, şi alcătuit din aceleaşi stihii, ar putea să rămână atâta vreme neturburat, dacă n’ar fi călăuzit de pronia dumnezeiască? Şi nici n’ar putea să aibă rost ca trupul nostru, ajutat de pronie şi pe dinăuntru şi pe dinafară, abia să poată izbuti să se păstreze, iar lumea aşa de mare, neajutată de nici o pronie, în timp de atâţia ani să nu sufere nici unul din relele pe care le sufere trupul nostru. Căci cum se face, rogu-vă, că nici una din aceste stihii, nu trece peste hotarele ei, şi nu le mistuie pe toate celelalte? Cine le-a împreunat la început? Cine le-a încătuşat? Cine le-a înfrânat? Cine le stăpâneşte de atâta vreme? Căci dacă trupul lumii n’ar fi fost alcătuit din mai multe stihii, n’ar părea peste putinţă cele spuse mai sus (rânduiala aceasta); dar când la început lupta dintre stihii a fost aşa de mare, cine e aşa de smintit să creadă că aceste stihii s’au unit şi au rămas împreunate de la sine, fără să le silească nimeni? Dacă noi, când ne duşmănim între noi, nu din fire, ci din voinţa noastră, şi tot nu ne întâlnim de la sine, atât timp cât rămânem duşmani şi suntem supăraţi unul pe altul, ci avem nevoie de altcineva care să ne împreune, şi după ce ne-a împreunat, să ne silească şi să ne înduplece să trăim în pace, şi să nu ne mai înverşunăm; atunci, cum s’ar fi împreunat stihiile, cari nu-s înzestrate nici cu judecată şi fără de nici o simţire, fiindu-şi duşmane şi protivnice de la fire, şi cum ar fi putut rămânea una cu alta, dacă nu era o putere oarecare nespusă, care să le adune, şi adunându-le să le ţină mereu legate cu acest lanţ?
3. Nu vezi cum trupul, după ce a sburat sufletul din el, se iroseşte şi se veştejeşte şi se prăpădeşte, şi fiecare stihie (din care era alcătuit) se întoarce la soarta ei? Aşa s’ar întâmpla şi cu lumea aceasta, dacă puterea care veşnic o cârmueşte n’ar fi încredinţat-o proniei Lui ca să-i poarte de grijă. Căci dacă corabia fără cârmaci nu stă deasupra, ci uşor se scufundă, cum ar fi dăinuit lumea atâta vreme, dacă n’o cârmuia nimeni? Şi ca să nu spun mai mult, socotesc că lumea e o corabie, că pământul de dedesubt e talpa corăbiei, că cerul e pânza ei, oamenii sunt călătorii de pe ea, . şi că genunea de dedesubt e marea; cum de atâta vreme nu s’a scufundat corabia? Lasă corabia numai o zi fără cârmaci şi o să vezi că se scufundă; dar lumea n’a păţit aşa ceva, măcar că are cinci mii de ani şi mai bine. Şi ce vorbesc de corabie? Cineva îşi face în vie un bordeiu, şi după cules pleacă şi lasă pustiu, iar bordeiul adesea nu dăinueşte nici două zile, ci se destramă şi în scurt timp se năruie. Aşadar un bordei nu poate să dăinuiască, dacă nu îngrijeşti de el; iar zidirea aceasta atât de mare, de frumoasă şi de minunată, şi orânduiala zilei şi a nopţii, şi ceata anotimpurilor ce se urmează rând pe rând, şi mersul firii aşa de felurit şi deosebit în toate timpurile, pe pământ, pe mare, în văzduh, la plante şi la animalele sburătoare, înnotătoare, păşitoare, târâtoare, şi la neamul oamenilor, mai presus decât la toate acestea ar fi putut dura atâta vreme, dacă nu avea o pronie (s’o călăuzească)? Apoi străbate cu mintea livezile, grădinile, neamurile de flori, toate ierburile, culorile şi miresmele lor, chipul, aşezarea, ba chiar numai numele lor, copacii roditori şi neroditori, firea metalelor, a lighioanelor de pe pământ, a celor din mare, a celor înnotătoare, a celor ce sboară prin văzduh, munţii, dumbrăvile, pădurile, livada de jos şi cea de sus (căci şi pe pământ e livadă, şi în cer): florile felurite ale stelelor, jos trandafirii, sus curcubeul. Vrei să-ţi dovedesc că şi la păsări e o livadă? Uită-te la trupul înflorit al păunului, care întrece orice culoare, şi la păsărelele porfirii. Gândeşte-te la frumuseţea cerului, de când fiinţează şi nu s’a ştirbit, ci, ca şi cum azi ar fi plăsmuită, aşa e de luminoasă şi strălucitoare; uită-te la pântecele pământului care naşte de atâta vreme, cum nu şi-a sleit puterea lui. Gândeşte-te la izvoare, cum ţâşnesc şi nu au secat; de când sunt, necontenit curgând şi ziua şi noaptea; cugetă la mare, câte râuri primeşte şi n’a trecut de marginile ei. Dar până unde să urmărim cele ce nu se pot cuprinde? Cade-se să spunem despre fiecare din cele pomenite: „Cât de minunate-s lucrurile tale, Doamne. Toate cu înţelepciune le-ai făcut”, (Psalm, 103, 24)”.
Dar care e cuvântul înţelept al păgânilor, ori de câte ori le pomenim toate astea: frumuseţea lumii, podoaba ei, belşugul şi prisosul în toate? „Tocmai asta e”, spun ei, „cea mai mare gricină a vinei, că Dumnezeu a făcut lumea aşa de frumoasă şi de mare; căci dacă n’ar fi fâcut-o mare şi frumoasă, n’am fi socotit-o drept Dumnezeu. Acuma însă, uimiţi de mărimea ei, şi minunându-ne de a ei frumuseţe, am socotit-o Dumnezeu”. Dar vorbirea aceasta e deşartă; cum că nu frumuseţea şi podoaba lumii, ci neştiinţa e pricina nelegiuirii lor, o dovedim noi cari niciodată n’am păţit aşa ceva. Căci noi de ce nu am socotit-o Dumnezeu? Nu o vedem cu aceiaşi ochi ca şi ei? Nu ne înfruptăm în lume de aceleaşi lucruri ca ei? N’avem acelaşi suflet? N’avem acelaşi trup? Nu călcăm acelaşi pământ? Cum se face că aceeaşi frumuseţe şi mărime nu ne-a înduplecat să credem şi noi ca ei? Şi lucrul acesta, se vede limpede nu numai de aci, ci şi din altă parte. Şi dacă ei au îndumnezeit lumea din pricina frumuseţii ei, şi nu din pricina smintelii lor, să ne spună ei de ce s’au închinat la maimuţă, la crocodil şi la câine, la cele mai de rând dobitoace? Cu adevărat: „S’au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor cea fără pricepere s-a cufundat în întunerec. S’au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Rom. 1, 21-22).
4. Dar noi le vom răspunde nu numai cu acestea, ci vom spune ceva mai mult. Căci Dumnezeu odinioară prevăzând aceasta, le-a luat — potrivit înţelepciunii Sale — şi acest prilej; de aceea a făcut lumea nu numai minunată şi mare, ci şi pieritoare şi trecătoare şi a pus într-însa multe dovezi de şubrezenie, făcând şi cu ea ceea ce a făcut cu apostolii. Şi ce a făcut cu apostolii? Pentru că făceau multe şi mari semne şi minuni, a îngăduit ca ei să fie mereu biciuiţi, alungaţi, băgaţi la închisoare, să rabde boli trupeşti, să fie în necurmate obidi, pentru ca mulţimea minunilor să nu-i facă să treacă drept zei în ochii oamenilor; de aceea, după ce le-a dăruit atâta har, a îngăduit ca trupul să le fie muritor şi al multora din ei chiar bolnăvicios; şi n’a îndreptat slăbiciunea lor, ca să dea chezăşie cât mai limpede că firea lor e muritoare. Şi nu e a mea vorba aceasta, ci a lui Pavel care spune: „Căci dacă aş vrea să mă laud, n’aş fi nebun; dar mă feresc de laudă ca să n’aibă despre mine nimeni o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau aude de la mine”. (II Corint. 12, 6). Şi iarăşi: „Avem comoara aceasta în nişte vase de lut” libidem 4, 7). Şi ce înseamnă: „în vase de lut”? Vrea să zică, în acest trup muritor şi peritor. Căci precum oala se face din lut şi foc, tot astfel şi trupul acelor sfinţi, fiind de lut şi primind puterea focului duhovnicesc, s’a făcut oală. Şi de ce s’a făcut aceasta? De ce a pus Dumnezeu o astfel de comoară şi atâta belşug de har într’un trup vremelnic? „Pentru ca această nespusă putere să fie dată lui Dumnezeu, şi nu nouă” (ibidem), pentru ca atunci când îi vezi pe apostoli înviind morţii, iar ei fiind bolnavi, şi neputându-se scăpa de boală, să ştii că învierea morţilor nu s’a făcut prin puterea celui ce i-a înviat, ci prin puterea Duhului. Cum că boleau mereu, auzi ce spune apostolul despre Timotei (I Tim. 5, 23): „Foloseşte-te doar de puţin vin din pricina stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni”. Şi iarăşi despre altul (II Timot. 4, 20): „Pe Trofim l-am lăsat bolnav la Milet”. Şi scriind Filipenilor, le spunea (Filip. 2, 27): „Epafrodit a fost bolnav pe moarte”. Dacă ei chiar aşa fiind, şi oamenii totuşi îi luau drept zei şi se pregăteau să le aducă jertfe, zicând: „S’au coborît la noi nişte oameni asemenea cu zeii” (Fapt. Ap. 14, 10); dacă nu s’ar fi întâmplat acestea, până la ce nelegiuire n’ar fi mers ei, văzând minunile lor? Aşadar, după cum la ei, din pricina mărimii şi felului minunilor lor, a îngăduit ca ei să fie bolnavi şi să fie încercaţi de multe ispite, ca să nu se socoată zei, tot astfel a făcut ceva asemănător şi cu zidirea, căci a făcut-o mare şi frumoasă, dar trecătoare în acelaşi timp. Iar Scriptura ne învaţă amândouă aceste lucruri.
Când ne povesteşte frumuseţea cerurilor; zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalm. 18, 11). Şi iarăşi, (Isaia 40, 22): „Care a aşezat cerul ca o boltă, şi l-a întins ca un cort pe pământ”; şi aşijderea (Isus Sirah 43, 13) „Cel care ţine rotogolul cerului”. Iar altul arătând că, deşi e mare şi frumoasă (zidirea), totuşi e trecătoare, a zis (Psalm. 101, 26-27): ,La început tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrurile mâinilor tale; ele vor pieri, iar tu vei rămâne, toate se vor învechi ca un veşmânt; şi ca pe un acoperământ le vei schimba, şi schimba-se-vor”. Şi iarăşi tot David spune despre soare (Psalm. 18, 5): „Ca un mire iese din cămara lui, şi se bucură ca un uriaş să alerge pe calea lui”. Vezi cum ţi-a pus in faţa ochilor frumuseţea şi totodată mărimea astrului? Căci cum se iveşte un mire din odaia lui, tot astfel şi soarele îşi trimete razele lui sub zori, şi împodobind cerul ca şi cu o maramă de şofran, rumenind norii, şi alergând fără poticnire toată ziua, nu este oprit din drum de nici o piedică. Ai văzut frumuseţea lui? I-ai văzut mărimea? Vezi acum şi dovada slăbiciunii lui. Căci, vrând să dovedească şi aceasta, un înţelept zicea (Ecles. 17, 26): „Ce e mai luminos ca soarele? Şi totuşi se întunecă şi el”. Şi slăbiciunea lui se poate vedea nu numai din aceasta, ci chiar şi din întâlnirea norilor. Căci când un nor aleargă pe dedesubtul lui, el, trimeţându-şi razele, şi încercând să sfâşie norul, nu a putut, căci norul era mai gros, şi nu vrea să se dea la o parte. Dar el, vei zice tu, hrăneşte seminţele. Dar nu le hrăneşte numai el singur, ci este nevoie şi de pământ, de rouă, de ploi, de vânturi, şi de un timp priincios în tot anul; dacă nu ajută acestea toate, folosul soarelui e zadarnic. Dar pentru Dumnezeu nu se cade să aibă nevoie de alţii, pentru ceea ce vrea să facă; căci însuşirea proprie lui Dumnezeu e să n’aibă nevoie de nimic. Căci El nu face să răsară astfel seminţele din pământ, ci doar a poruncit, şi toate au încolţit. Şi iarăşi, ca să înveţi că nu firea stihiilor face totul, ci porunca Lui, şi că El a făcut să se ivească chiar lucruri ce nu erau, a făcut să cadă, pentru ludei, mana fără ajutorul nimănui. „Le dădu lor, zice (Psalm. 77,24), „pâinea cerului”. Şi ce spun că soarele are nevoie de alte lucruri pentru ca să facă să crească roadele?
Nici pentru rostul lui, el nu îşi ajunge singur sieşi; căci spre a merge, are nevoie de cer, ca de o podea sub picioare, şi ca să strălucească are nevoie de curăţenia şi subţirimea văzduhului. Dacă văzduhul se îngroaşe peste măsură, el nu mai poate să-şi arate lumina, şi iarăşi ca să nu fie nesuferit pentru toţi şi să nu ardă totul, are nevoie de răceală şi de rouă. Atunci dacă îl biruie celelalte stihii şi îi îndreptează slăbiciunea lui (îl biruie, de pildă norul şi zidul şi alte lucruri ce-i ascund lumina; îi îndreptează neorânduiala lui roua, izvoarele şi reveneala aerului), cum poate el fi Dumnezeu? Căci Dumnezeu trebuie să n’aibă nevoie şi să nu ducă lipsă de nimic, şi peste toate să fie pricina tuturor bunurilor şi să nu fie împiedicat de nimeni, după cum spune despre Dumnezeu Pavel şi proorocul Ieremia, acesta vorbind în numele Lui (23, 4) i „Eu umplu cerul şi pământul”, zice Domnul; „Eu sunt Dumnezeu care se apropie, nu Dumnezeu care stă departe”. Şi iarăşi David (Psalm 15, 2): „Grăit-am către Domnul: Tu eşti Dumnezeul meu, fiindcă n’ai nevoie de bunurile mele”. Iar Pavel arătând că El n’are nevoie de nimic, şi dovedind că cele două însuşiri de căpetenie ale lui Dumnezeu sunt să n’aibă nevoie de nimic, şi să hărăzească toate tuturor, zice astfel (Fapt. Ap. 17, 24. 25): „Dumnezeu care a făcut cerul, pământul şi marea, n’are nevoie de nimic, ci EI dă tuturor vieaţă şi duh, şi toate”.
5. Puteam să pomenim şi de celelalte stihii, de cer, de văzduh, de pământ, de mare, arătând slăbiciunea lor, şi cum fiecare are nevoie de celălalt, fără de care piere şi se strică. Căci pământul, dacă ar fi lipsit de izvoare şi de umezeala care-i vine de la mare şi râuri, ar pieri în curând de arşiţă; şi toate celelalte stihii au nevoie una de alta; văzduhul de soare, precum şi soarele de văzduh, dar, ca să nu întindem prea mult cuvântarea, va fi de ajuns că prin cele spuse am dat destule prilejuri celor cari voiesc să cerceteze. Dacă soarele, cea mai minunată din toate făpturile, ne dovedeşte că este aşa de slab şi nevolnic, cu atât mai mult celelalte părţi ale lumii; şi cum am spus, lăsând celor doritori de osteneală să culeagă acele pilde, eu vă voiu vorbi iarăşi din Scripturi dovedindu-vă că nu numai soarele, ci chiar toată lumea e supusă stricăciunii. Căci dacă stihiile se mistuie una pe alta, puterea soarelui fiind ştirbită de venirea frigului mai mare, iar aceasta fiind mistuită la rândul ei de căldura ce vine şi o biruie, şi stihiile fac şi suferă una prin alta însuşiri şi orânduiri potrivnice: aceasta dovedeşte foarte limpede că ele sunt vremelnice, nefiind altceva decât nişte trupuri. Dar pentru că o astfel de cuvântare e cu mult mai presus de puterile smereniei noastre, haide să vă desfătez auzul, mânându-vă la dulcele izvor al Scripturilor. Nu vă voi vorbi în parte despre cer şi pământ, ci vă voi arăta cum apostolul dovedeşte aceasta deopotrivă pentru orice făptură, spunând limpede că orice făptură slujeşte acum stricăciunii, şi de ce slujeşte, şi când se va schimba, şi în ce stare va trece. Căci, după ce a spus (Romani 8, 18): „Patimile vremii de acum nu sunt vrednice a se asemăna cu slava ce are să ni se desvăluiască nouă”, a adăogat: „Căci nădejdea făpturii aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de bună voie, ci din pricina aceluia care a supus-o întru nădejde” (Rom. 8, 19-20). Uite ce vrea să spună el: Făptura a fost făcută pieritoare, pentru că aşa a poruncit Dumnezeu, iar Dumnezeu a poruncit astfel din pricina neamului nostru; fiindcă avea să-l nutrească pe omul vremelnic, şi că trebuia să fie şi ea tot astfel, căci nu se cuvenea ca nişte trupuri vremelnice să trăiască într’o făptură nesupusă stricăciunii. Dar a zis totuşi că nu va rămâne astfel, ci (Rom. 8, 21) „Şi însăşi făptura va fi slobozită din robia stricăciunii”. Apoi, arătând când va fi acest lucru, şi prin cine se va face, a spus: „Spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu”. Când vom învia, spune apostolul, şi vom fi căpătat trupuri nesupuse stricăciunii, atunci şi trupul cerului şi al pământului şi al lumii întregi va fi neperitor şi nesupus stricăciunii. Drept aceea când vezi soarele răsărind, preamăreşte pe făcător; când îl vei vedea ascunzându-se şi pierind, învaţă slăbiciunea firii şi să nu i te mai închini ca unui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a adus dovada slăbiciunii stihiilor firii nu numai prin aceasta, ci a însărcinat pe oameni, robii Lui, să poruncească stihiilor, astfel încât, chiar dacă n’ai cunoaşte starea lor de şerbie după înfăţişare, să înveţi de la cei care le poruncesc, că ele toate sunt tovarăşele tale de robie. Ci zice Isus al lui Navi (Iosua 10, 12): „Să stea soarele deasupra Gabaonului, şi luna deasupra văii Aialon”. Şi iarăşi proorocul Isaia (38, 8), în timpul regelui Ezechia, l-a făcut să meargă înapoi, iar Moise a poruncit văzduhului şi mării şi pământului şi pietrelor; Elisei a schimbat firea apelor, trei băieţi au răpus firea focului. Vezi cum din amândouă părţile Dumnezeu a avut grijă de noi, făcându-ne să cunoaştem dumnezeirea Lui prin frumuseţea făpturilor Lui, iar pe de altă parte din pricina slăbiciunii lor, neingăduindu-ne să ajungem a ne închina lor?
6. Drept aceea mai presus decât toate acestea să slăvim pe Cel ce are grijă de noi, nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte, şi să arătăm cel mai aşezat fel de vieaţă, atât cu privire la alte lucruri, cât şi cu privire la lepădarea de jurăminte. Căci nu orice păcat cere aceeaşi pedeapsă, ci acele mai uşor de îndreptat trag după ele o pedeapsă mai mare; lucru la care se gândea şi Solomon, când spunea (Prov. 6, 30. 32): „Nu e de mirare, dacă cineva a fost prins furând; căci fură, ca să-şi sature sufletul său flămând; însă curvarul din pricina lipsei minţii sale dobândeşte pierderea sufletului său. Iată ce vrea el să spună; e greu păcatul săvârşit de un hoţ, dar nu aşa de greu ca cel săvârşit de un curvar; căci acela, deşi are o pricină de rând, totuşi poate spune că a fost silit de nevoie, pe când acesta, fără să-l silească nici o nevoie, numai din sminteală cade în prăpastia păcatului. Acest lucra se poate spune şi despre cei cari jură: şi aceştia n’au altă, pricină, decât numai nesocotinţa. Ştiu că vorbele mele vă cad greu şi sunt supărătoare şi vă plictisesc dându-vă mereu aceeaşi povaţă ; ci eu nu voiu înceta, pentru ca voi să vă lăsaţi de urâtul nărav al jurăminfeior, măcar de teama stăruinţei mele îndârjite. Căci dacă judecătorul acela crud şi neîndurător (Luca 18, 2 etc.), temându-se de stăruinţa văduvei, şi-a schimbat obiceiurile, cu atât mai vârtos să faceţi voi acest lucru, mai ales că eu stărui atâta, nu pentru mine, ci pentru mântuirea voastră; ba încă fac acest lucru. şi pentru mântuirea mea, căci socot că meritele voastre sunt bunurile mele. Şi aş vrea ca să aveţi şi voi grijă de sufletul vostru, cum mă ostenesc şi mă necăjesc eu pentru mântuirea voastră; în felul acesta osteneala mea de a vă îndrepta ar lua un sfârşit. Şi ce e nevoie de multe vorbe? Dacă n’ar fi nici gheena, nici pedeapsă pentru îndărătnici nici răsplată pentru cei ascultători, iar eu, apropiindu-mă de voi, aş cere acest lucru ca un dar, oare nu mi l-aţi încuviinţa? Nu mi-aţi îndeplini rugămintea mea, când vă cer un lucru aşa de mic?
Când însă Cel care îl cere e Însuşi Dumnezeu, şi face aceasta pentru voi care îl daţi, nu pentru El care îl primeşte: cine ar fi aşa de nerecunoscător, de nenorocit şi ticălos, ca să nu dea lui Dumnezeu darul pe care el îl are, mai ales când acest dar are să-l dobândească tot acela care-l dă? Drept aceea, cugetând la ceea ce vă spusei, când vă întoarceţi acasă, spuneţi-vă iar în gând tot ce aţi auzit aici, şi îndreptaţi prin orice mijloc pe cei cari nu sunt cu luare aminte, pentru ca să căpătăm răsplata pocăinţei noastre şi a altora, prin harul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.