CUVÂNT ÎNAINTE

din „DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”

Pe când Saul din Tars, pe atunci crâncenul apărător al Legii celei vechi şi prigonitorul celei noi – a harului, sufla „încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9, 1), mergând spre Damasc spre a-i lega şi întemniţa pe aceştia, cu încuviinţarea mai-marilor poporului său, iată că „o lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui” (Fapte 26, 13) l-a învăluit pe el şi pe cei dimpreună cu dânsul, iar el a auzit „un glas în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte 26, 14). „Căzând la pământ… el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti”. Iar Saul „tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac?” (Fapte 9, 4, 5, 6). Şi atunci, viitorul Mare Apostol al neamurilor a auzit porunca pe care o rosteşte, tainic şi neschimbat, Mântuitorul Hristos, de fiecare dată, inimii fiecărui trimis al Său la apostolat în mijocul celor căzuţi şi pierduţi în deasa plasă a păcatului, a înşelării spirituale, a negurii sufleteşti şi a osândei morţii celei veşnice: „Să le deschizi ochii ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui Satan la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit prin credinţa în Mine” (Fapte 26, 18).
Aceasta este misiunea Dumnezeiască a oricărui propovăduitor şi împlinitor al poruncilor Evangheliei Domnului Iisus Hristos, căci El însuşi „uns… cu Duhul Sfânt şi cu putere… a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El” (Fapte 10, 38). Cu adevărat, aşa cum ne învaţă Dumnezeiescul Pavel, „lupta noastră – a creştinilor – nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12).
Dar Vestea cea Bună este că uneltitorului împotriva neamului omenesc i-au fost deja zdrobite puterea şi trufia, prin Jertfa cea Dumnezeiască adusă pe Golgota de Iubitorul-de-oameni Dumnezeu, Cel întrupat pentru noi. Ceea ce ni se cere nouă, celor ce căutăm bunătăţile cereşti şi împreună-vieţuirea cu Preasfânta Treime, este doar să ne împărtăşim, prin credinţă şi supunerea desăvârşită a întregii noastre fiinţe voii celei Dumnezeieşti, de roadele puterii harului celui ceresc, revărsat peste lume după Jertfa şi Învierea Domnului.
Acesta este pătrunzătorul mesaj al prezentelor şi minunatelor texte ale Sfântului Ioan Gură de Aur – „Dascălul pocăinţei”, despre care Ioan Moshu, în al său Limonariu (128), spune că „pe el nu poate să-l vadă om în trup, căci el acolo stă, unde este tronul Stăpânului”.
Prin toate scrierile adunate în acest volum, Marele Ioan Gură de Aur ne învaţă un lucru hotărâtor: prin Domnul, prin puterea Sfintei Sale Cruci, prin bucuria biruinţei Sale, am primit şi noi puterea de a-l război, cu îndrăznire şi nădejde de biruire întru Hristos, pe cel care neîncetat caută să ne piardă, fie prin suferinţă simţită, fie prin deznădejde; uneori însă, ruşinoasele noastre înfrângeri nu le mai putem arunca asupra potrivnicului nostru, ci ar trebui să ni le atribuim nouă înşine: trândăviei noastre spirituale, lipsei de priveghere, de seriozitate, de cumpătare, nestatorniciei şi uşurătăţii noastre, îndulcirii vinovate de cele lumeşti, alipirii noastre de patimile cele mai josnice, ca şi fugii noastre disperate de durerea încercărilor, de necazuri, ca şi cum n-am fi auzit spusa Apostolului, că numai „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22).
Sfântul Ioan, ca nimeni altul, ne pune în faţă pilde biblice de îndelungă-răbdare a relelor pătimiri din pricina răutăţii vrăjmaşului, de încercări pline de chin la care au fost supuse credinţa şi credincioşia multor drepţi faţă de Dumnezeu, pentru a li se vădi acestora alcătuirea lăuntrică de diamant.
Toate necazurile, suferinţele, tristeţile acestora au fost însă primite şi îndurate cu nezdruncinată încredinţare că, oricât de mari ar fi ele, tot atât de bogat şi prisositor va fi şi harul cel Dumnezeiesc trimis de Cel Care „nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi ci o dată cu ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13), şi tot atât de mari vor fi şi răsplăţile pregătite de Cel Care încearcă „rărunchii şi inimile” tuturor oamenilor (Apoc. 2, 23). Nu nepotrivite conţinutului acestei cărţi sunt şi ultimele ei pagini, închinate asemănării vieţii împăratului cu cea a monahului, a celui robit celor lumeşti şi iute pieritoare cu cea a aceluia care se luptă, cu propria fire şi cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, pentru dobândirea celor nestricăcioase şi cu neputinţă de ajuns furilor.
Binecuvântând, aşadar, tipărirea acestor nepreţuite învăţături lăsate Bisericii de Sfântul nostru Părinte Ioan Gură de Aur spre a ne putea bine cârmui viaţa printre stâncile ispitelor şi necazurilor scoase în calea noastră de cel-rău, încheiem cu însăşi părinteasca sfătuire hrisostomică: „Chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului, nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gândul de a fi înstrăinaţi de Hristos cel blând şi iubitor de oameni, Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne împace cu Tatăl pe noi, cei care îi eram duşmani din pricina păcatelor noastre, prin urmare, numai gândul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie puternic şi îndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne înduplece să fim totdeauna treji”.