OMILIA XXXI

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Singur Dumnezeu poate cerceta faptele noastre în amănunt]

„Îmbrăţişaţi pe Epenet, iubitul meu, care este pârga Asiei, în Hristos” (Romani 16, 5).
Mi se pare că mulţi, chiar dintre cei cu pretenţii, trec cu nebăgare de seamă această parte însemnată a epistolei, ca şi cum ar fi de prisos şi n-ar avea în sine nimic important. Tot cam aşa mi se pare că fac şi cu genealogia sau cartea neamului lui Iisus Hristos, care se găseşte în Evanghelie, unde, fiindcă se raportează un catalog de nume, cred ei că de aici n-au nimic a câştiga. Cei care se ocupă cu traducerea hrisoavelor vechi, chiar şi cele mai mici semne sau ştersături le cercetează cu toată băgarea de seamă, iar aceştia chiar şi bulgări mari de aur, de o aşa însemnătate, îi trec cu vederea! Apoi, ca să nu pătimească aceasta, sunt de ajuns şi cele spuse, spre a-i întoarce din această lenevire a lor. Cum că nu mic este folosul ce scoate cineva din citirea acestor nume, noi am arătat-o prin cele spuse în urmă, înălţând sufletul vostru prin aceste salutări ale Apostolului; dar pentru mai bună lămurire, vom încerca şi astăzi a examina această parte a pasajului. Este cu putinţă ca şi în nişte nume simple să se poată găsi un mare tezaur. Dacă ai voi să ştii de ce a fost numit Avraam, de ce Sara, de ce Ismail, de ce Samuil, vei găsi aici istoria multor fapte şi împrejurări. Dar apoi încă şi de la locuri, şi de la timpuri, acelaşi lucru l-ai putea afla. Omul serios chiar şi de aici se poate folosi şi îmbogăţi, pe când cel lipsit de voinţă nici din cele ce sunt foarte învederate şi lămurite nu se foloseşte cu nimic. Numele lui Adam, de pildă, ne învaţă nu o mică înţelepciune; de asemenea numele fiului lui Adam, numele femeii sale, şi ale altora mulţi. Toate numele acestea sunt amintiri ale multor fapte şi trăsături minunate. Sunt amintiri şi ale binefacerii lui Dumnezeu, în acelaşi timp amintiri şi ale mulţumirii femeilor care, zămislind în pântecele lor, îşi numeau ele însele copiii ca din darul lui Dumnezeu căpătaţi.
Dar de ce să mai filosofăm despre nume, când iată că mulţi nu se interesează nici chiar de cugetările cele înalte, şi nu ştiu nici măcar numele cărţilor. Dar nouă nu ne este indiferent de a face aşa, însă vom trece mai departe, fără a examina acestea. „Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi!” (Matei 25, 27). De aceea chiar dacă nimeni n-ar primi, noi tot ne vom face datoria, şi vom arăta că nimic nu este de prisos în Sfintele Scripturi. Dacă aceste nume n-ar purta cu ele nici un folos, desigur că nici nu s-ar fi trecut în epistolă, şi nici Pavel n-ar fi scris ceea ce a scris. Dar unii sunt atât de proşti şi uşori la mine, şi nevrednici de împărăţia cerurilor, încât nu numai numele le cred de prisos, ci chiar şi cărţi întregi ale Sfintei Scripturi, ca de pildă Leviticul, Cartea lui Iosua Navi şi multe altele. Astfel, mulţi dintre cei smintiţi au scos şi Vechiul Testament, ba mai mult păşind pe această cale, ce îşi avea început în deprinderea unui lucru rău, au tăiat multe chiar din Noul Testament. Dar asupra unor astfel de oameni, care trăiesc numai pentru trup, nu ne vom opri prea mult.
Dacă însă cineva iubeşte înţelepciunea şi se găseşte prieten al ascultării duhovniceşti, apoi să audă că nici cele mai mici şi nebăgate în seamă din Sfânta Scriptură nu sunt aşezate acolo în zadar şi fără scop, şi chiar cele din Vechiul Testament poartă cu ele un însemnat folos. „Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului, şi au fost scrise spre povăţuirea voastră” (I Corinteni 10, 11). De aceea şi lui Timotei îi zicea: „ia aminte la citit” (I Timotei 4, 13), prin care expresie îl îndeamnă la citirea cărţilor Vechiului Testament, pe el, care era un bărbat desăvârşit şi care avea cu el atâta har încât şi demonii îi alunga, şi morţii îi învia.
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru de aici. Îmbrăţişaţi pe Epenet, iubitul meu”. Este vrednic de luat aminte aici cum Apostolul împarte laude fiecăruia în chipuri felurite. Lauda adresată acestuia – „iubitul meu” – nu este mică, ci încă foarte mare, şi dovedeşte multă virtute, căci nu era puţin lucru de a fi cineva iubitul lui Pavel, care nu se mulţumea cu puţine şi care iubea în urma unei judecăţi serioase. Mai departe aduce şi altă laudă, zicând: „care este pârga Asiei, în Hristos”. Prin aceste vorbe sau arată că acest Epenet a fost cel dintâi care a alergat la Evanghelie şi a crezut – ceea ce nu era o laudă mică – sau că el arăta o mai mare evlavie decât toţi cei de pe acolo. De aceea zicând: „care este pârga Asiei”, el nu s-a oprit aici, ca nu cumva tu să bănuieşti la acela vreo slavă lumească, ci a adăugat imediat: „în Iisus Hristos”; căci dacă în faptele omeneşti cel ce este în fruntea tuturor se crede a fi mare şi strălucit, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti. Fiindcă era firesc ca el să se fi coborât din vreun ne-am umil, de aceea Apostolul spune de adevărata lui nobleţe şi întâietate, împodobindu-l de aici. Şi nu numai a Corintului, ci a întregului popor din Asia îl numeşte pârgă, ca şi cum el a fost ca o uşă de intrare pentru alţii. Dar şi de aici nu mică este plata lui, fiindcă un asemenea om va trage mult folos şi din meritele acelora, după cum şi ei s-au folosit de la el.
„Îmbrăţişaţi pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi”(16, 6).
Dar ce vrea să zică prin aceasta? Iarăşi este încununată o femeie, şi este lăudată; iarăşi noi, bărbaţii, am rămas ruşinaţi, sau mai bine zis nu ruşinaţi, ci chiar ne lăudăm, chiar ne fălim cu aceasta. Ne fălim, zic, pentru că astfel sunt femeile noastre; ne şi ruşinăm însă, fiindcă noi bărbaţii am rămas atât de mult în urma lor. Dar dacă am voi să cunoaştem cum se împodobeau acele femei, imediat le vom înţelege. Aşadar cum se împodobeau? Să asculte şi bărbaţii, şi femeile: se împodobeau nu cu brăţări de aur, nu cu lanţuri la gât, nici cu eunuci şi slugi multe, sau cu haine cusute cu fir de aur, ci cu sudorile ce le vărsau pentru adevăr. „Care s-a ostenit mult pentru voi”, adică nu numai pentru el, şi nici numai pentru ea singură (ceea ce fac şi astăzi cele mai multe femei, postind şi dormind culcate pe pământ), ci şi pentru alţii, luându-şi asupra lor călătorii de-ale Apostolilor şi Evangheliştilor. Dar cum de zice tot Pavel: „Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul” (I Timotei 2, 12)? O împiedică numai ca să stea în mijlocul adunării ca fiind cea dintâi; o împiedică de a sta pe tronul din altar, sau şi în amvon, nu însă şi de la cuvântul învăţăturii. Căci dacă n-ar fi aşa, apoi cum de zicea femeii ce avea bărbat credincios: „Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7, 16). Cum de le da voie ca să-şi înveţe copiii lor, zicând: „Dar ea se va mântui prin naştere fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15)? Cum de a catehizat Priscila pe Apolo? Aşadar Apostolul nu zicea aceasta împiedicând-o la o conversaţie particulară, care ar deveni folositoare, ci spune numai de vorbirea în public, în mijlocul adunării, ceea ce era numai dreptul dascălilor de a face. Când bărbatul era credincios şi în totul desăvârşit, şi putea să o înveţe pe ea, atunci femeia era împiedicată de a se pune înaintea bărbatului, iar când ea era mai înţeleaptă decât bărbatul, nimeni nu o împiedica de a învăţa şi a îndrepta.
Şi n-a zis Apostolul: „care mult a învăţat”, ci „care mult s-a ostenit”, arătând prin aceasta că, în afară de vânt, ea mai slujea şi la alte nevoi ale sfinţilor, ca de pildă le slujea cu averea sa, cu călătoriile pe care le făceau, cu primejdiile în care se găseau de multe ori. Într-adevăr, femeile de pe atunci erau mai agere şi mai iuţi chiar decât leii, împărţind cu Apostolii ostenelile propovăduirii. De aceea călătoreau cu ei împreună şi făceau toate slujbele. Chiar şi pe timpul Mântuitorului Hristos, multe femei mergeau după El şi Îi slujeau, îngrijind de Învăţător.
„Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunias, cei de un  neam cu mine…” (16, 7).
Mi se pare că şi aceasta este o laudă, însă cele ce urmează reprezintă una şi mai mare. Şi care este acea laudă? „… şi împreună închişi cu mine”, spune Apostolul. În robie n-a fost, însă a pătimit necazuri mai crunte decât ale robilor, căci nu era numai înstrăinat de patrie şi de casă, ci se şi lupta cu foamea, cu moartea, şi cu mii de alte neajunsuri. Deci, când el îi numeşte „împreună închişi”, aceasta este cea mai mare cunună ce le-o împleteşte, este cea mai mare laudă ce le-o aduce. Pavel, cum am zis, n-a fost în robie, însă a pătimit mai mult ca un rob. Durerea şi necazul robului este numai că se găseşte înstrăinat de ai săi, şi devine rob în loc de slobod, dar aici e vorba de acel vifor de ispite pe care le-a răbdat acest fericit, fiind hărţuit din toate părţile, bătut şi legat, bătut cu pietre de duşmani, şi de multe ori în primejdii pe mare. Robii nu mai au nici un duşman de îndată ce au fost duşi în robie, ba încă chiar se şi bucură de multă îngrijire din partea celor ce i-au robit, pe când el era purtat necontenit prin mijlocul cetăţilor şi a duşmanilor săi, pretutindeni vedea suliţe şi săbii ascuţite, pretutindeni lupte şi bătălii. Deci, fiindcă era firesc ca şi aceştia să se fi împărtăşit de multe primejdii de-ale lui, de aceea îi numeşte soţi, sau tovarăşi de robie, după cum zice şi în alt loc: „Vă îmbrăţişează Aristarh, cel întemniţat împreună cu mine” (Coloseni 4, 10). Mai departe le aduce şi o altă laudă, zicând: „care sunt vestiţi între Apostoli”. Deşi chiar a fi Apostol era lucru mare, dar a fi încă şi vestiţi printre ei, de aici poţi înţelege câtă laudă le face. Vestiţi erau aceştia prin faptele lor, prin meritele lor. O, câtă înţelepciune la această femeie (Iunia), dacă s-a învrednicit de numele de Apostol! Şi încă nu numai atât, ci mai adaugă o nouă laudă, zicând: „care înaintea mea au fost în Hristos”. Şi aceasta este o laudă destul de mare, ca să alerge mai înainte şi să ajungă mai înainte de alţii. Acum tu gândeşte-te cât de curat era acest sfânt suflet de orice slavă deşartă, căci după atâtea succese şi după o slavă atât de mare, el pune pe alţii înaintea lui, şi nu ascunde faptul că în urma lor a cunoscut creştinismul, şi nici nu se ruşinează de a-l mărturisi. Şi de ce te minunezi că el nu se ruşinează de aceasta, pe câtă vreme nu se fereşte chiar de a da în vileag viaţa lui dinainte, numindu-se pe sine defăimător şi prigonitor al lui Hristos? Fiindcă nu avea cum să-i pună înaintea altora, de aceea a căutat pe cel ce a intrat în creştinism după ei, şi s-a găsit ca fiind el, şi de aici le arată laudă, zicând: „care înaintea mea au fost în Hristos” (16, 7).
„Îmbrăţişaţi pe Ampliat, iubitul meu în Domnul” (16, 8).
Şi pe acesta îl laudă iarăşi din dragoste, căci dragostea lui Pavel era pentru Dumnezeu, şi deci avea în ea mii de bunătăţi. Dacă a fi iubit de împărat este un lucru mare, dar încă a fi iubit de Pavel, câtă laudă nu este? Dacă acesta nu avea cu sine o mare virtute, desigur că nu şi-ar fi atras dragostea lui Pavel, fiindcă pe cei ce vieţuiau în rele şi în nelegiuiri el nu numai că nu-i iubea, dar chiar îi şi da anatemei, precum zice: „Dacă cineva nu iubeşte pe Domnul Iisus Hristos, anatema să fie”, şi: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema” (Galateni 1, 8; I Corinteni 16, 22).
„Îmbrăţişaţi pe Urban, împreună lucrător cu mine în Hristos” (16, 9).
Lauda aceasta este mai mare decât acea dinainte, căci cuprinde în sine şi cauza aceleia.
„Şi lui Stahis, iubitul meu”.
Şi pe acesta îl încununează cu aceleaşi.
„Îmbrăţişaţi-l şi pe Apelles cel încercat în Hristos” (16, 10).
Nimic nu se poate compara cu această laudă, ca să fie cineva nepătat şi să nu dea nici un motiv de hulă în faptele cele după Dumnezeu, căci zice Apostolul: „cel încercat în Hristos”, iar prin aceste vorbe el însumează toată virtutea. Şi de ce oare nicăieri nu zice: „Salutaţi pe Domnul meu cutare, pe stăpânul meu”? Pentru că laudele acestea sunt cu mult mai mari decât acelea; acelea sunt simple laude de respect, pe când acestea sunt laude de virtute. Dar chiar şi faptul că el salută pe mulţi dintre cei de rând la un loc cu cei mari, încă îi cinsteşte pe aceia nu puţin. A-i saluta împreună pe toţi, şi prin aceiaşi epistolă, înseamnă că pe toţi i-a cinstit deopotrivă; dar prin faptul că adresează fiecăruia laude individuale, Apostolul ne-a prezentat virtutea şi destoinicia fiecăruia în parte. Aşa că de aici nu se putea naşte nici invidie, că pe unii i-a cinstit, iar pe alţii a dispreţuit, şi nici nu-i putea duce în tulburare sau în lenevie, din cauză că s-au învrednicit cu toţii de aceiaşi cinste şi de aceleaşi laude. Priveşte acum că Apostolul a ajuns cu laudele iarăşi la femei minunate, căci după ce zice: „Îmbrăţişaţi pe cei ce sunt din casa lui Aristobul”. „Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine. Îmbrăţişaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul” (16, 11), de unde reiese că aceştia din urmă nu erau la fel cu cei dinainte, de vreme ce nici nu le pomeneşte numele, ci numai le dă lauda cuvenită, zicând: „care sunt în Domnul”, adică: care sunt credincioşi, deodată îşi întoarce salutările la femei, zicând:
„Îmbrăţişaţi pe Trifena şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul” (11, 12) .
Despre Maria zicea că „că mult s-a ostenit pentru voi”, iar despre acestea spune că încă şi acum se ostenesc. Nu este deci, o mică laudă că erau necontenit lucrătoare, şi nu numai lucrătoare, ci încă se şi osteneau. Pe Persida care urmează după acestea o numeşte şi „iubită”, cu care vorbă o arată mai mare decât celelalte. „Îmbrăţişaţi pe iubita Persida, care mult s-a ostenit în Domnul”. Apoi mărturiseşte şi de marea ei osteneală, zicând: „care mult s-a ostenit în Domnul”. Astfel ştia el cum să numească pe fiecare după vrednicia sa; pe unii făcându-i încă mai cu multă bunăvoinţă, căci nu-i lipsea de nici una din calităţile lor, ci le lăuda până şi pe cele mai mici, iară pe ceilalţi pregătindu-i de a deveni mai însemnaţi şi a ajunge la acelaşi zel vrednic de laude ca şi cei dintâi.
„Îmbrăţişaţi pe Ruf, cel ales întru Domnul, şi pe mama lui, care este şi a mea” (16, 13). Şi aici dar erau toate cele bune, de vreme ce şi fiul era aşa precum îl arată Apostolul, şi mama era ceea ce era, şi casa lor plină de binecuvântare, şi rădăcina se potrivea cu rodul. Nu a zis el oricum „mama lui şi a mea” dacă n-ar fi mărturisit despre această femeie însăşi virtutea ei cea mare.
„Îmbrăţişaţi pe Asincrit, pe Flegon, pe Hermes, pe Patrova, pe Hermas şi pe fraţii care sunt împreună cu ei” (16, 14).
Aici nu te uita că i-a însemnat fără laude, după cum obişnuieşte, ci încă să-ţi închipui că i-a lăudat foarte mult, căci deşi aceştia erau cei mai de jos şi mai neînsemnaţi, totuşi Apostolul n-a crezut ca o înjosire de a le trimite salutarea sa. Şi, la drept vorbind, nici aceasta nu este o mică laudă, ca să-i numească fraţi, precum şi cu sfinţii ce urmează după ei.
„Îmbrăţişaţi pe Filolog şi pe Iulia, pe Nereu şi pe sora lui, pe Olimpan şi pe toţi sfinţii care sunt împreună cu ei” (16, 15), care demnitate era foarte mare, şi purta cu sine o cinste înaltă şi negrăită. După aceea, ca nu cumva să se nască printre ei vreo ceartă, că pe unii i-a salutat într-un fel şi pe alţii într-alt fel, pe unii numindu-i cu numele lor adevărate, iar pe alţii fără nume, pe unii cu mai multe laude, iar pe alţii cu mai puţine, la urmă îi amestecă pe toţi la un loc în egalitatea dragostei dintre ei şi în sărutarea cea sfântă, zicând:
„Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă” (16, 16). Prin această pace el le-a scos din inimile lor orice cuget de tulburare, ca astfel nici cel mare să nu dispreţuiască pe cel mic, şi nici cel mic sa invidieze pe cel mare; ba încă orice bănuială şi orice invidie sunt alungate din inimile lor, prin sărutarea cea sfântă, care totul linişteşte, şi totul face deopotrivă. De aceea nu numai că le porunceşte de a se saluta cu toţii în acest fel, dar încă le şi trimite tot o astfel de salutare şi din partea, tuturor bisericilor lui Hristos. „Vă îmbrăţişează”, zice, nu numai unul sau altul, ci toate „Bisericile lui Hristos”.
Ai văzut că şi din aceste salutări ale Apostolului nu puţin am câştigat? Câte tezaure nu am fi trecut cu vederea, dacă nu am fi cercetat cu amănunţime chiar şi în partea aceasta a epistolei, pe cât ne este nouă cu putinţă? Dacă poate se va găsi vreun alt bărbat înţelept şi duhovnicesc, şi ar voi să se cerceteze mai în amănunt, desigur că va vedea şi mai multe mărgăritare.
Dar fiindcă unii s-au întrebat în sine de multe ori: „De ce oare în epistola aceasta Apostolul a salutat pe atâţia, ceea ce n-a făcut nici într-o altă epistolă?”, la aceasta am putea răspunde că de vreme ce el nu văzuse pe romani până atunci, de aceea a făcut aşa. „Dar – zici tu – nici pe coloseni nu i-a văzut mai înainte de a le scrie, şi totuşi n-a făcut nimic de acest fel”. Dar aceştia [romanii] erau mai renumiţi decât alţii, şi plecând de prin alte cetăţi, ei s-au aşezat în Roma ca în cetatea cea mai sigură şi mai împărătească decât toate celelalte. Ajungând acolo, zic, ei trebuiau să se bucure de siguranţă, ca unii ce petreceau într-un loc străin, şi mulţi dintre ei îi erau cunoscuţi mai înainte, iar alţii poate îi şi slujiseră altă dată, şi multe şi mari lucruri pătimiseră pentru el. De aceea, cu drept cuvânt îi pomeneşte şi-i laudă prin epistolă, căci nu mică era pe atunci cinstea lui Pavel, încât cei ce se bucurau de a primi epistole de la el aveau un mare sprijin chiar prin aceste scrisori, de vreme ce nu numai că-l cinsteau, ci încă se şi temeau de el. Dacă n-ar fi fost aşa, nici n-ar fi zis el: „care ajutător a fost multora, şi mie însumi”, şi iarăşi: „Aş fi dorit anatema să fiu eu însumi”; şi lui Filimon scriindu-i, zicea: „Aşa cum sunt eu, Pavel, ca un bătrân, iar acum şi pus în lanţuri pentru Iisus Hristos” (Filimon 9). De asemenea şi galatenilor le zicea: „Iată eu, Pavel, vă spun vouă” (Galateni 5, 2) şi: „m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus” (Galateni 4, 14). Şi corintenilor: „şi unii, crezând că n-am să mai vin la voi, s-au semeţit”, şi iarăşi: „acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învăţaţi din pilda noastră, să nu treceţi peste ce e scris” (I Corinteni 4, 18). Din toate acestea se poate vedea că toţi aveau faţă de el o mare cinstire. Deci voind ca ei să se găsească în linişte şi în cinste, a salutat pe fiecare şi, pe cât i-a stat în putinţă, i-a împodobit. Pe unul l-a numit „iubit”, pe altul „rudă a sa”, pe altul cu amândouă aceste denumiri, pe celălalt „împreună închis”, pe unul „împreună lucrător”, pe altul „vestit”, pe celălalt „ales”. Pe una dintre femei o salută şi pentru demnitatea ei ce o avea în Biserică, căci n-a zis simplu „pe cea ce slujeşte”, prin care cuvinte arată că ea avea hirotonia de diaconiţă, ceea ce n-a spus nici de Trifena, nici de Persida, şi nici de celelalte. Pe alta o numeşte „împreună lucrătoare şi slujitoare”, pe cealaltă o numeşte „mamă”, iar pe alta o salută pentru ostenelile cu care s-a ostenit. Pe unii îi salută ca aflându-se în casa altuia cunoscut de el, pe alţii prin denumirea generală de „fraţi”, iar pe alţii prin denumirea de „sfinţi”. Pe unii îi cinsteşte prin însăşi salutarea ce le-o adresează; pe alţii îi cinsteşte numindu-i cu numele lor adevărate. Pe unii i-a salutat ca pârgă, pe alţii ca mai bătrâni, sau ca mai vechi în creştinism, iar mai mult decât ceilalţi a salutat pe Priscila şi Acvila. Căci deşi cu toţii erau credincioşi, nu însă cu toţii erau şi deopotrivă, fiindcă se deosebeau în harurile şi nevoinţele lor. De aceea Apostolul nimănui nu i-a ascuns lauda ce i se cuvenea, ca să-i atragă la un mai mare zel pe toţi. Când cei ce se ostenesc mai mult ca alţii nu primesc şi o plată mai mare, apoi atunci devin mai leneşi la lucru. De aceea nici în curtea împărătească nu este cinste deopotrivă pentru toţi, şi nici chiar între ucenicii Domnului nu au fost cu toţii puşi de acord, ci trei dintre ei au fost mai însemnaţi decât ceilalţi; ba încă şi între aceştia trei a fost o mare deosebire, fiindcă înaintea lui Dumnezeu totul este ştiut, şi exactitatea lui se întinde chiar şi până la cele mai de pe urmă. „Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Corinteni 15, 41). Deşi cu toţii au fost apostoli, şi cu toţii vor sta pe cele douăsprezece scaune la Judecată, deşi cu toţii şi-au lăsat ale lor şi cu toţii au fost împreună cu El, cu toate acestea numai pe cei trei îi lua cu El de multe ori. Dar chiar şi dintre aceşti trei el a spus care ar putea să întreacă pe ceilalţi. „Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Şi pe Petru îl pune înaintea acelora, zicându-i: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia” (Ioan 21, 15)? Dar Sfântul Ioan era iubit mai mult decât ceilalţi. Examinarea înaintea lui Dumnezeu va fi foarte exactă pentru toţi. Chiar de ai covârşi cât de puţin pe aproapele, chiar de l-ai întrece cu o cirtă nebăgată în seamă, sau cu orice, nici pe aceea nu o va trece cu vederea Dumnezeu. Faptul acesta l-ar putea vedea cineva strălucind încă de la început. Şi Lot, de pildă, era drept, însă nu aşa ca Avraam; şi Ezechia a fost împărat, dar nu aşa ca David; şi proorocii au fost mari şi însemnaţi, însă nu aşa ca Ioan.
Unde sunt acum, deci, aceia care nici după o aşa de mare exactitate din partea lui Dumnezeu nu vor să creadă că există iadul? Că dacă toţi drepţii nu se vor bucura de aceleaşi bunuri, chiar de ar întrece cât de puţin pe ceilalţi – „Stea de stea se deosebeşte, zice, în slavă” –, apoi atunci cum cei păcătoşi vor fi în aceleaşi bunuri cu cei drepţi? O astfel de nedreptate nu ar face nici omul, cu atât mai puţin Dumnezeu. De voiţi, aş putea să vă arăt o asemenea deosebire chiar şi cu cei păcătoşi, şi în fapte deja petrecute, spre a vă convinge de exactitatea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. Într-adevăr, gândeşte-te bine: a păcătuit Adam, a păcătuit şi Eva; amândoi au călcat porunca dată, însă nu tot deopotrivă au păcătuit; aşadar nici tot deopotrivă au fost pedepsiţi. Atâta deosebire a fost, încât chiar şi Pavel a zis: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă” (I Timotei 2, 14). Deşi amăgirea a fost una şi aceeaşi, cu toate acestea examinarea cea precisă a lui Dumnezeu a arătat o aşa de mare deosebire, încât şi Pavel a spus aceasta. Cain a fost pedepsit pentru că a omorât pe fratele său, însă Lameh, care a ucis după Cain, n-a pătimit nimic din ceea ce a pătimit acela. Deşi omor a fost şi acesta, ca şi acela, ba încă cu mult mai grozav decât acela, fiindcă nici după exemplul ce-l avea cu Cain, el tot nu s-a făcut mai bun, cu toate acestea fiindcă Lameh n-a ucis pe fratele său, chiar şi după sfatul ce-i dăduse Dumnezeu, după cum a făcut Cain, apoi nici n-a mai fost nevoie de acuzator, şi nici Dumnezeu întrebându-l, el nu s-ar fi purtat cu neruşinarea celui dintâi, ci, cu toate că nimeni nu-l osândea pentru omor, el însuşi şi-a cunoscut greşeala şi s-a condamnat singur, pentru care a şi căpătat iertare, pe când Cain făcând cu totul din contră, a fost pedepsit cum ştim. Ai văzut cu câtă exactitate cercetează Dumnezeu faptele petrecute? De aceea şi pe timpul potopului într-alt fel i-a pedepsit pe păcătoşi, iar pe cei din Sodoma într-alt fel. De asemenea şi pe israeliţi i-a pedepsit în diferite chipuri, pe cei din Babilon într-un alt fel, pe cei de pe timpul lui Antioh în alt fel, arătând prin aceasta că judecata lui Dumnezeu este departe de judecata noastră. Unii au fost în robie şaptezeci de ani, iar alţii patru sute; unii îşi mâncau copiii, şi mii de alte nenorociri îndurau, şi totuşi nici aşa n-au scăpat, nici aceştia şi nici cei ce de vii au ars în Sodoma. „Mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia” (Matei 10, 15). Dacă lui Dumnezeu nu-I pasă, fie că păcătuim noi, fie că avem fapte bune, poate că în asemenea caz ar avea cineva dreptul să spună că nu este pedeapsă, dar când El pune atâta osârdie ca noi să nu păcătuim, şi când face atâtea ca să putem vieţui după voia Sa, apoi este vizibil că pe cei ce păcătuiesc îi va pedepsi, iar pe cei cu fapte bune îi va încununa.
Dar tu te gândeşte şi la anomalia în care se găsesc cei mulţi. Aici, de pildă, învinovăţesc pe Dumnezeu, că de multe ori prea îndelung rabdă, şi trece cu vederea pe mulţi desfrânaţi, pângăriţi, tirani, şi nu-i pedepseşte; acolo iarăşi, dacă El ameninţă să-i pedepsească, iată că devin grozavi şi de nesuferit, învinovăţind pe Dumnezeu, deşi dacă îndelunga Lui răbdare de aici te întristează, apoi pedeapsa de acolo ar trebui să o primeşti ca adevărată, şi să admiri înţelepciunea Lui. Dar vai! Ce prostie, ce judecată neraţională şi asemănătoare cu a dobitoacelor! Vai! Ce suflete iubitoare de păcate, şi care nu au privirea îndreptată decât la rău! Pentru că de acolo se şi nasc toate aceste credinţe false; dar dacă ar voi – cei ce vorbesc aşa – să se îndeletnicească cu fapte bune, apoi repede s-ar convinge şi de existenţa iadului, şi nu s-ar mai îndoi. „Şi unde – zici tu –, în care anume loc va fi iadul?”. Dar ce-ţi pasă ţie? Problema care se pune este de a şti că iadul există, iar nu a şti în care anume loc se găseşte. Sunt unii care, vorbind basme băbeşti, spun că este în valea lui Iosafat. Ceea ce se spune despre un război trecut, ei îl raportează la iad, sau, mai bine zis, târăsc iadul în acel loc. Dar Scriptura nu spune aceasta. „Dar în ce loc va fi?”, zici tu. Undeva afară – după cum cred şi eu – de lumea întreagă. După cum închisorile împărăteşti şi minele de metale stau departe de palatul imperial, tot aşa şi iadul va fi departe şi în afară de această lume. Deci să nu căutăm unde este, ci să ne păzim de-a nu ajunge în el! Dacă Dumnezeu nu pedepseşte aici pe toţi după faptele lor, noi să credem în pedepsele viitoare, chiar dacă Dumnezeu este iubitor de oameni şi îndelung-răbdător. De aceea ameninţă, şi nu repede pedepseşte, fiindcă „nu voiesc moartea păcătosului” (Iezechiel 18, 32).
Ştiu, iubiţilor, că nimic nu vă este mai neplăcut ca aceste cuvinte, dar pentru mine nimic nu este mai plăcut ca acestea. Şi fie ca mâncând, ospătând, ducându-ne la baie, sau orice facem, noi întotdeauna să vorbim de gheenă, căci atunci nu ne-am mai scârbi de relele şi necazurile de aici, nici nu ne-am bucura atât de cele bune. Căci ce necaz ai să-mi spui? Sărăcie, boală, robie, schilodirea trupului? Dar toate acestea sunt de râs faţă de osânda de acolo! Chiar de mi-ai spune de cei ce sunt înfometaţi, sau de cei ce sunt schilozi din copilărie şi cerşesc la drumul mare, ei bine, şi acestea sunt ca o desfătare, aşa zicând, faţă de relele de acolo. Deci necontenit să aducem vorba despre acestea, fiindcă nu lasă a cădea în gheenă pe cel ce îşi aduce aminte des de gheenă. Nu-l auzi tu pe Pavel zicând: „Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” (II Tesaloniceni 1, 9)? Nu auzi ce fel a fost Nero, pe care Pavel l-a numit şi taină a lui Antihrist? „Pentru că taina fărădelegii se si lucrează” (II Tesaloniceni 2, 7). Dar ce? Nimic nu va pătimi Nero? Nimic nu va pătimi Antihrist? Nimic diavolul? Aşadar Antihrist va fi pururea, diavolul va fi pururea, căci nefiind pedepsiţi, nu se vor depărta de rele! „Da”, zici tu; „cum că este gheena e foarte învederat; dar în ea vor cădea numai necredincioşii”. Şi de ce? „Pentru că cei credincioşi au cunoscut pe Stăpânul lor”. Şi ce urmează de aici? Căci ei au avut o viaţă necurată şi chiar prin aceasta vor fi pedepsiţi şi mai mult decât cei necredincioşi. „Căci, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri” (Romani 2, 12), şi „sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult” (Luca 12, 47). Dar dacă nu este, dăm socoteală cu viaţa noastră, şi acestea sunt spuse în zadar, apoi atunci nici diavolul nu va fi pedepsit, căci şi el a cunoscut pe Dumnezeu, şi cu atât mai mult pe oameni, şi demonii toţi Îl cunosc, se înfricoşează şi Îl mărturisesc de Judecător. Prin urmare, dacă n-ar fi să dăm seamă seamă de viaţa noastră, apoi atunci nici noi n-am mai avea râvnă de a fugi de faptele cele rele!
Dar nu este aşa, iubiţilor; să nu vă amăgiţi cu vorbe de acestea. Dacă iadul nu este, apoi cum vor judeca Apostolii pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Cum de spune Pavel: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti?” (I Corinteni 6, 3). Cum de zice Hristos: „Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-i vor osândi” (Matei 12, 41), şi iarăşi „Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii” (Matei 11, 24). De ce te joci cu ceea ce nu trebuie să te joci? De ce te amăgeşti singur şi delirezi? De ce te lupţi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Tocmai de aceea a pregătit iadul şi ne-a ameninţat cu el, pentru ca să nu cădem în el, pentru ca de frica lui să ne facem mai buni. Astfel dar, cel ce răstoarnă ideea de pedepse ale iadului, nimic alta nu face decât că se împinge singur în el prin asemenea amăgire. Nu moleşi mâinile celor ce se ostenesc pentru fapta bună, nici nu întinde mai departe lenea celor ce dorm. Dacă ar crede cei mulţi că nu este iad, apoi cum s-ar mai depărta de la rele? Unde apoi se va mai arăta şi dreptatea?
De aceea, eu vă rog ca, încetând cu aceste false probleme, să astupăm gurile celor cârtitori. Vom da seamă până şi de cele mai mici dintre păcate, precum şi pentru meritele noastre, mari sau mici, va fi cea mai exactă cercetare. Vom da seamă şi de privirile cele desfrânate, şi de cuvintele cele zadarnice, şi de râsul cel prostesc, şi de beţia cea aiuritoare. Vom lua plată chiar şi pentru un pahar cu apă rece, ba şi numai pentru o picătură, „Însemnează cu semnul crucii, pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii” (Iezechiel 9, 4). Şi cum de îndrăzneşti să spui, că Cel ce examinează cu atâta exactitate toate ale noastre, ne-a ameninţat cu iadul degeaba? Nu, vă rog, nu vă pierdeţi cu astfel de speranţe deşarte, nu pierdeţi şi pe cei ce vă cred. Dacă nu crezi cuvintele noastre, apoi întreabă pe iudei, pe cei dintre neamuri, chiar şi pe toţi ereticii, căci toţi aceştia îţi vor răspunde, ca şi cu o singură gură, că va fi şi judecată, va fi şi răsplată. Dar poate tu nu te mulţumeşti numai cu răspunsul oamenilor? Întreabă atunci şi pe demoni, şi-i vei auzi strigând: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29)? Şi toate acestea adunându-le în cugetul tău, convinge-ţi sufletul să nu mai alerge în zadar fără ţintă, ca nu cumva să cunoască în faptă iadul, ci înţelepţindu-se de aici, să poată fugi mai lesne şi de muncile de acolo, iar în acelaşi timp să-şi agonisească şi merite pentru a gusta din bunurile viitoare. De care fie ca noi cu toţii să ne învrednicim a ne împărtăşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slava Tatălui şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.