OMILIA IV – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus, şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii. Şuieră împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste. Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după legile jocului. Cuvine-se ca plugarul care se osteneşte să mănânce el mai întâi din roade. Înţelege cele ce-ţi grăiesc, căci Domnul îţi va da pricepere în toate. (II Timotei 2, 1-7)

Mare curaj dă ucenicului faptul că dascălul, fiind primejduit a naufragia pe mare, totuşi a ştiut să scape; căci la urmă îşi va închipui că nu din cauza neştiinţei ar putea să cadă şi el în necazuri, ci din cauza naturii lucrurilor, iar aceasta nu e puţin lucru pentru mângâierea sufletului său. Mare îndemn apoi aduce şi căpitanului pe timp de război faptul de a-l vedea pe general rănit şi iarăşi însănătoşit. Tot aşa şi credincioşilor le aduce mare curaj faptul de a-l vedea pe apostol pătimind marile rele, că, dacă n-ar fi aşa, desigur că nici apostolul nu şi-ar fi povestit suferinţele.

Deoarece Timotei, auzind că acela care poate face lucruri atât de mari, că acela care stăpâneşte lumea întreagă se găseşte în captivitate şi în necazuri, şi nu se ruşinează, nici nu se tulbură fiind părăsit de ai săi, cniar şi el (Timotei) de ar pătimi acestea, nu ar mai considera acest fapt ca rezultat al neputinţei omeneşti — şi nici că, dacă este ucenic şi mai mic decât Pavel, el n-ar putea pătimi ceea ce şi dascălul său a pătimit —, ci că toate acestea s-au petrecut prin forţa împrejurărilor (din desfăşurarea firească a lucrurilor).

De altfel, şi Pavel de aceea povesteşte necazurile sale, ca astfel să-l întărească pe Timotei. Cum că aceasta o avea în vedere povestindu-şi necazurile şi încercările sale, a adăugat: „Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în nărui care e în Hristos Iisus”. Dar ce spui, Pavele? Ne întăreşti pe noi prin frică? Ne-ai spus că ai fost legat, că te găseşti în necazuri şi că toţi te-au părăsit, şi, după ce ne-ai încredinţat că fiind chiar părăsit de unii, totuşi n-ai pătimit nici un rău, cum de adaugi: „Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus”? „Cu drept cuvânt — răspunde el —, căci mai cu seamă acestea vă întăresc pe voi, decât acelea. Că dacă eu, Pavel, pătimesc acestea, apoi cu atât mai mult voi sunteţi datori a suferi astfel; dacă dascălul vostru suferă, cu atât mai mult voi, ucenicii.”

Şi cu multă dragoste părintească îl îndeamnă, numindu-l fiu, şi nu oricum, ci „fiul meu”.  „Dacă eşti fiu, zice, imită-l pe tatăl tău. Dacă eşti fiu, întăreşte-te în cele ce am spus, şi mai cu seamă nu numai prin cele povestite, ci şi prin harul lui Hristos: „Întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus”, zice; adică prin harul lui Hristos Iisus; adică: „stai cu bărbăţie; ştii cum să te aperi”. De altfel, şi în altă parte zicând el: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sânge lui” (Efeseni 6, 12), n-a vorbit doar cu scopul de a-i descuraja, ci de a-i stârni. „Fii treaz, zice, priveghează, ai harul Domnului care te ajută şi se luptă împreună cu tine, şi deci cu multă bunăvoinţă şi cu multă dragoste fă şi tu cele ce ţi se cuvin a face.”

„Cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi.” Credincioşi, zice, iar nu iscoditori, nu raţionalişti; credincioşi, zice, care n-au trădat propovăduirea Evangheliei. „Ce ai auzit”, zice, iar nu ceea ce ai cercetat tu, ceea ce ai cernut, ceea ce ai descusut, căci „credinţa este din auzire, zice, iar auzirea prin cuvântul Iui Hristos”. (Romani 10, 17) Şi ce vrea să zică prin: „cu mulţi martori de faţă”? E ca şi cum ar fi zis: „nu le-ai auzit pe ascuns sau pe furiş, ci fiind mulţi de faţă şi cu curaj”. Şi n-a zis doar: „spune-le acestea”, ci: „încredinţează-le”, ca şi cum parcă e vorba de vistieria împărătească, care trebuie a fi încredinţată şi pusă în siguranţă.

Iarăşi îl înspăimântă pe ucenic, atât prin cele de mai înainte cât şi prin cele de mai jos. Prin expresia: „încredinţează-le”, el nu-i înţelege numai pe cei credincioşi, căci ce folos dacă tu eşti credincios, iar altora nu eşti în stare a le împărtăşi învăţătura Evangbeliei? Ce folos vei avea, dacă tu poate că nu vei trăda credinţa, însă nici nu eşti în stare de a-i face şi pe alţii credincioşi? De aceea dascălul trebuie a avea cu sine aceste două însuşiri: a fi şi credincios, a fi şi didactic, adică învăţător. Pentru aceea şi zice apostolul: „care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii”.

„Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”. Vai! cât de mare este demnitatea aceasta, de a fi ostaş al lui Hristos! Gândeşte-te la împăraţii pământeşti şi cum cei din oastea lor consideră această slujire drept ceva mare şi însemnat. Deci, dacă datoria ostaşului este de a pătimi pentru împărat, apoi a nu pătimi nu este faptul unui ostaş. Aşa că nu trebuie a se nelinişti când el pătimeşte, căci aceasta este datoria ostaşului, ci să se neliniştească atunci când el n-ar pătimi.

„Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste.” Acestea sunt spuse către Timotei, însă printr-însul sunt spuse către orice dascăl sau ucenic. Nimeni deci din cei ce au vreo episcopie (vreo priveghere, vreo demnitate) să nu judece ca nevrednice de sine auzind acestea, ci să le judece ca nevrednice de sine de a le face. „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după legile jocului.”

Dar ce vrea să zică „dacă nu se luptă după legile jocului”? Anume, că nu e de-ajuns numai de a intra în luptă şi nici numai dacă şi-a uns trupul cu untdelemn pregătindu-se de luptă sau numai că s-a încâlcit în luptă, ci dacă nu va păzi întreaga lege a luptelor şi legea mâncării, şi legea prudenţei şi a demnităţii, precum şi legea exerciţiilor de luptă, şi, în rine, dacă nu va avea în vedere tot ceea ce se cuvine luptătorilor, niciodată nu se va încununa. Şi priveşte înţelepciunea lui Pavel, căci a amintit de lupte şi de ostaşi, pe de o parte spre a fi gata de ucideri, omoruri şi sânge, iar pe de alta spre a suferi cu răbdare şi cu bărbăţie orice, ca astfel veşnic să se găsească în exerciţiu şi gata de luptă.

„Cuvine-se ca plugarul care se osteneşte, zice, să mănânce el mai întâi din roade.” Mai sus a vorbit cu exemple de la sine, iar după aceea cu exemple de la dascăl; aici însă vorbeşte cu exemple ce se petrec în viaţa obştească, cu exemple de la luptători, de la ostaşi, şi pune alături şi premiile, pe de o parte spre a plăcea celui ce strânge oştire, iar pe de alta spre a se încununa.

Oferă încă şi al treilea exemplu, ceea ce mai cu seamă îi convine lui, căci exemplul ostaşului şi al luptătorului este potrivit şi celor stăpâniţi, celor mici, iară exemplul plugarului se potriveşte dascălului. Nu numai ca ostaş trebuie a se lupta, nici numai ca luptător, ci şi ca plugar trebuie a se osteni pentru cei de sub el. Plugarul nu se îngrijeşte numai de ale sale, ci şi de roade, şi de pământ, adică şi plugarul are nu o mică răsplată în urma ostenelelor sale. Aici arată şi că Dumnezeu de nimic nu este lipsit, arată şi răsplata învăţăturii, a spus în acelaşi timp şi un lucru comun.

„Precum, zice, plugarul nu în zadar se osteneşte, ci mai înainte de alţii el se bucură de ostenelile sale, tot aşa se petrece şi cu dascălul.” Sau că aceasta o spune aici apostolul, sau că vorbeşte despre dascăli spre a fi preţuiţi. Dar nu are nici un sens; căci cum aşa? Când el nu a spus simplu plugar, ci: „plugarul care se osteneşte”, şi nici n-a spus: „care munceşte”, ci cel care se oboseşte muncind. Aici vorbeşte aşa pentru ca nimeni să nu se neliniştească pentru întârzierea răsplăţii, „căci, zice, deja te bucuri de acea răsplată” sau că răsplata este poate cniar în însăşi osteneala lui.

Deci, după ce a pus de faţă exemplele cu ostaşii, cu luptătorii, cu plugarii şi totul în fine într-un mod enigmatic, şi că: „nimeni nu se încununează, de nu se va lupta după lege”, şi că: „Cuvine-se ca plugarul care se osteneşte să mănânce el mai întâi din roade”, la urmă a adăugat: „Înţelege cele ce-ţi grăiesc, căci Domnul îţi va da pricepere în toate”. Pentru aceea deci el le-a spus toate acestea în formă de parabolă şi ca proverbe.

Apoi iarăşi, arătându-şi iubirea lui cea părintească, nu încetează de a-l îndemna pe Timotei, temându-se pentru el ca un fiu al său adevărat, şi zice: Adu-ţi aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morţi, din  neamul lui David, după Evanghelia mea, pentru Care sufăr până şi lanţuri ca un făcător de rele. (2, 8-9) Dar de ce oare pomeneşte aici de Hristos? O spune aceasta adresându-se ereticilor, în acelaşi timp şi pe el deşteptându-l şi arătându-i folosul ce ar putea trage din pătimirile suferite, căci însuşi dascălul nostru Hristos, prin patima suferită, a doborât moartea. „Aceasta să ţi-o aminteşti, zice, şi vei avea o mare mângâiere.” „Adu-ţi aminte de Iisus Hristos, zice, Care a înviat din morţi, din neamul lui David.” Deja de pe atunci au început unii a răsturna iconomia lui Dumnezeu, simţindu-se parcă ruşinaţi de măreţia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, căci binefacerile cu care ne-a miluit Dumnezeu au fost aşa de mari, încât chiar şi oamenii se ruşinează a le atribui lui Dumnezeu, şi se îndoiesc a crede că S-a umilit atât de mult.

„După Evanghelia mea”, zice. Pretutindeni spune aceasta în epistole, zicând: „după Evangbelia mea”, fiindcă trebuia a se încrede într-însul Timotei şi fiindcă şi alţii erau care evanghelizau altele. „Pentru Care sufăr până şi lanţuri, zice, ca un făcător de rele.” Iarăşi îl mângâie punându-se pe sine înainte, iarăşi îl îndeamnă. Şi ce pagubă ar fi fost ca apostolul să fie silit de a-l povăţui prin aceste două lucruri? Căci ce folos dacă l-ai arăta pe dascăl pătimind, însă întru nimic folositor?

Deci, unde este folosinţa lui şi cu ce s-a făcut minunat? Dar cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă, zice. „Dacă am fi ostaşi lumeşti sau dacă am purta un război lumesc, zice, poate că legăturile acestea, care leagă mâinile, ar avea vreo putere, dar acum Dumnezeu astfel ne-a botărât şi ne-a pus pe noi, încât întru nimic să nu fim biruiţi. Ne sunt legate mâinile, dar nu limba, căci limba nimeni nu o poate lega, ci numai teama şi necredinţa; şi dacă acestea nu le avem, chiar de am fi legaţi peste tot, totuşi propovăduirea cuvântului nu se poate lega. De pildă: dacă l-ar lega cineva pe plugar, ar putea împiedica semănarea câmpului, fiindcă seamănă cu mâinile, pe când dacă îl vei lega pe dascăl, cuvântul nu i l-ai împiedicat, fiindcă el seamănă cu limba, iar nu cu mâna.

Cuvântul nostru nu poate fi supus legării, căci pe când noi suntem legaţi, el se dezleagă şi fuge. Cum aşa? Apoi iată că, şi legaţi fiind, noi propovăduim. Aceasta să fie ca îndemn celor dezlegaţi, că, dacă noi fiind legaţi propovăduim, apoi cu atât mai mult trebuie a face aceasta voi, cei dezlegaţi. Ai auzit că eu pătimesc acestea ca un făcător de rele, dar tu nu te întrista, căci mare este minunea. Eu, cel legat, fac lucrul celor dezlegaţi; eu, cel legat, îi întrec pe toţi; eu, legatul, i-am biruit pe cei ce m-au legat. Căci cuvântul este al lui Dumnezeu, iar nu al nostru, şi legăturile omeneşti nu vor putea încătuşa cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, zice, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus şi de slava veşnică. (2, 10) Iată aici şi o altă îndemnare, că „nu pentru mine, zice, ci pentru voi le rabd pe toate. Îmi era cu putinţă a vieţui fără primejdii; dacă m-aş fi gândit la ale mele, îmi era cu putinţă a nu pătimi nimic din acestea, însă acum toate le rabd pentru mântuirea altora. Pentru ce, dar, pătimesc acestea? Pentru binele străinilor, pentru ca alţii să se bucure de viaţa veşnică”. Şi ce le vesteşte? N-a spus simplu: „pătimesc pentru aceştia sau aceia”, ci: „pentru cei aleşi”, dând a înţelege prin aceasta că, dacă Dumnezeu i-a ales, apoi noi trebuie a pătimi totul pentru ei.

„Ca şi ei să aibă parte de mântuire.” Expresia: „ca şi ei” este pusă ca şi cum ar fi zis: „şi noi, căci pe noi ne-a ales Dumnezeu. Precum Dumnezeu a pătimit pentru noi, tot aşa şi noi pătimim pentru aceia, aşa că faptul este ca răsplată, iar nu ca har din parte-ne. Din partea lui Dumnezeu desigur că a fost har, căci mai înainte de a face noi binele, El ne-a făcut nouă bine, însă din partea noastră este răsplată, căci mai înainte de a lua plata de la Dumnezeu, pătimim pentru aceştia”. „Ca şi ei să aibă parte de mântuire.” Ce spui? Care mântuire? Cel ce încă nu este pricinuitor mântuirii proprii, ci este pierdut poate să fie pricinuitor mântuirii altuia?

De aceea a şi adăugat: „nu mântuirii acesteia, zice, ci celei „care este întru Hristos Iisus” – adevăratei mântuiri – „şi de slava veşnică”. Cu durere sunt cele prezente, dar numai pe pământ; triste sunt cele de faţă, însă sunt vremelnice. Sunt încărcate de necaz şi durere, însă numai astăzi şi mâine. Cele cu adevărat bune nu sunt astfel, ci veşnice, ci în ceruri. Aceea este cu adevărat slavă, iar aceasta de aici este necinste.

Ai văzut, iubitule, că nu există slavă pe pământ, ci adevărata slavă este în ceruri. Deci, dacă voieşte cineva a fi slăvit, primească a fi necinstit.

Dacă voieşte cineva a se bucura de linişte, primească a fi neliniştit şi tulburat.

Dacă voieşte cineva a se desfăta veşnic şi a fi lăudat, dispreţuiască-le pe cele trecătoare. Cum că necinstea este slavă, iar slava de aici necinste, haideţi ca după putere să vă reprezentăm aceasta, ca astfel să vedem adevărata slavă.

Pe pământ nu se poate cineva slăvi, iar de voieşti a fi slăvit, prin necinste vei căpăta aceasta. Şi acum, hai să examinăm faptul acesta asupra a două persoane: Nero şi Pavel. Acela avea slava lumii, iar acesta, necinstea. Cum? Acela era tiran, multe rele tăcând, trofee din războaie aducând, bogăţii curgându-i de pretutindeni, armate nesfârşite, cea mai mare parte a lumii supusa lui, cetatea împărătească supusă, întregul Senat plecându-i-se la picioare, şi chiar împărăţiile. Pleca totdeauna îmbrăcat strălucit, iar când trebuia să iasă înarmat, ieşea totdeauna înarmat cu arme aurite şi bătute în pietre preţioase, şi când era timp de pace, el se găsea totdeauna îmbrăcat cu porfiră împărătească. Mulţi păzitori avea pe lângă el şi mulţi aghiotanţi.

Pe pământ şi pe mare auzea zicându-i-se stăpân, autocrator, August, Cezar, împărat şi alte nume de acest fel, pe care le inventa linguşirea, şi, în fine, nimic nu-i lipsea spre a fi slăvit, ci atât înţelepţii cât şi puternicii, ba chiar şi regii tremurau de frica lui, fiindcă se spunea că de altfel era şi brutal, şi crud. Acesta voia a fi şi Dumnezeu, iar pe idoli pe toţi îi dispreţuia, La până şi pe Dumnezeul cel mai presus de toate, şi cerea a ri adorat el ca Dumnezeu.

Şi ce poate fi mai bun ca această slavă? Sau, mai bine zis, ce poate fi mai rău ca această necinste? Nu ştiu însă cum, sub puterea adevărului, m-a luat gura pe dinainte şi s-a pronunţat mai înainte de judecată. Acum însă să cercetăm lucrul după părerea celor mulţi, după părerea necredincioşilor, după linguşire. Ce poate fi mai mare în slavă, decât faptul de a se crede pe sine Dumnezeu? Mare necinste cu adevărat, ca fiind cineva om, să turbeze atât de mult şi să cugete astfel de lucruri. Dar noi, acum, să cercetăm lucrul după părerea celor mulţi. Nimic deci nu lipsea slavei acesteia omeneşti, şi Nero cerea a fi adorat de toţi ca Dumnezeu.

Dar acum, dacă credeţi, haideţi să-l punem lângă el şi pe Pavel. Omul acesta era cilician — şi câtă deosebire este între Cilicia şi Roma, toţi ştiu -, curelar cu meşteşugul, sărac, lipsit de înţelepciunea din afară, ştiind numai ebraica, limbă dispreţuită de toţi, şi mai cu seamă de italieni. Căci aceştia nu doar dispreţuiesc limba Eladei sau vreo altă limbă barbară, precum dispreţuiesc limba sirienilor, iar aceasta are multe afinităţi cu cea ebraică. Dacă ei dispreţuiesc Elada cea frumoasă şi minunată, şi deci şi limba Eladei, apoi cu atât mai mult limba evreilor.

Era, zic, om care de multe ori a trăit în cea mai mare sărăcie, care de multe ori se culca flămând, om gol, care nu avea nici cu ce să se îmbrace. „În osteneală şi în trudă, zice, în privegheri adeseori” (II Corinteni 11, 27), şi nu numai aceasta, ci şi în legături cu tâlharii, cu fermecătorii de morminte, cu ucigaşii era pus împreună, după porunca aceluia (Nero), şi era muncit ca un făcător de rele, ceea ce el însuşi spune. Deci, care din aceşti doi este mai strălucit? Oare, nu cei mai mulţi nici nu cunosc numele lui Nero, pe când pe Pavel şi elinii, şi barbarii, şi sciţii, ba până şi
chiar cei de la marginea pământului îl cântă şi slăvesc în fiecare zi?

Dar să nu cercetăm cele de acum, ci pe cele de atunci. Cine oare era mai strălucit? Şi cine era mai slăvit? Cel ce era legat cu lanţ şi legat era scos din temniţă sau cel ce era îmbrăcat cu porfiră şi ieşea din palat? Desigur că acela care era legat. Cum? Apoi acela, deşi avea armată, deşi şedea în fruntea tuturor îmbrăcat în veşminte strălucite, totuşi nu putea face deloc ceea ce voia, pe când cel legat şi luat ca făcător de rele, şi îmbrăcat în haine proaste, toate le făcea cu mai multă putere. Cum, în ce fel? Acela îi zicea: „să nu semeni cuvântul evlaviei”, iar acesta îi răspundea: „nu pot suferi aceasta, căci cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat.”

Şi astfel cilicianul, curelarul, legatul, săracul şi cel ce trăia în lipsă şi-a bătut joc de cel din Roma, de cel bogat, de cel ce împărăţea, de cel ce stăpânea peste toţi, de cel ce procura multe la mulţi şi care, având atâtea armate, nimic n-a putut face lui Pavel.

Cine deci era mai strălucit? Cine, mai cinstit? Cel ce, fiind în legături, biruia sau cel ce era biruit, fiind îmbrăcat în porfiră? Cel ce sta jos şi arunca săgeţi sau cel ce şedea sus şi era însăgetat? Cel ce poruncea şi era dispreţuit sau cel ce auzea porunca şi nimic nu făcea din cele poruncite? Cel ce era singur şi biruia sau cel ce era biruit cu mii de armate? împăratul comanda armata, iar cel legat purta trofeul contra lui.

Spune-mi deci de partea căruia ar voi cineva să fie? Să nu-mi spui de cele ce vor fi după aceasta, ci cercetează-le pe acestea de acum. De ce parte ar voi cineva să fie? De partea lui Pavel sau a lui Nero? Nu vorbesc despre credinţă, căci aceasta este învederată, ci despre slava, cinstea şi strălucirea lor. Dacă cineva ar fi înţelept, ar zice că de partea lui Pavel. Căci dacă a birui este mai strălucit decât a fi biruit, atunci Pavel este cel slăvit. Şi nu aceasta este lucru mare, că a biruit, ci că, găsindu-se într-o astfel de poziţie, el a biruit. Căci iarăşi zic şi nu voi conteni a spune aceleaşi: era înconjurat cu lanţuri şi cu toate acestea l-a biruit pe cel ce purta pe cap diadema.

Astfel este puterea lui Hristos! Lanţul biruie coroana împărătească şi mai strălucit se arată decât aceea. Cu zdrenţe era îmbrăcat acest nespălat, ca unul ce locuia în temniţă, şi totuşi pe toţi îi întorcea spre lanţurile sale, mai mult decât cel îmbrăcat cu hlamidă! Pe pământ jos sta cel stăpânit şi în sus căuta, şi toţi lăsându-l la o parte pe cel ce era purtat pe car aurit căutau spre acela!

Şi cu drept cuvânt, căci a-l vedea pe împărat purtat pe car aurit era ceva obişnuit, dar a-l vedea pe cel legat vorbind cu împăratul cu atâta îndrăzneală, cu câtă se arătă împăratul către un rob mişel şi de plâns, aceasta cu adevărat că era ceva paradoxal şi neauzit. Mulţime multă era de faţă, şi toţi erau robii împăratului. Ei bine, toţi aceştia îl admirau nu pe împăratul lor, nu pe stăpânul lor, ci pe cel ce îl biruise pe împăratul şi stăpânul lor, de care toţi se temeau şi tremurau, şi singur Pavel îşi bătea joc de el!

Ai văzut câtă strălucire poate fi chiar şi în legături? Dar după acestea, ce ar mai putea spune cineva? Fiind vorba de Nero, iată că nici măcar mormântul nu i se ştie în mod sigur, pe când Pavel mai strălucit decât toţi împăraţii stă în însăşi împărăteasca cetate, unde a şi învins, unde şi trofeul l-a purtat în triumf. De acela chiar dacă şi-ar aduce aminte cineva, îşi aduce aminte cu hulă şi dispreţ, împreună cniar şi cu casnicii lui, fiindcă se spune că era desfrânat, în timp ce de Pavel toţi îşi aduc aminte pretutindeni cu laude, şi nu numai printre noi, ci şi printre duşmani.

Căci, când străluceşte adevărul, nici cbiar duşmanii nu au motiv a fi neruşinaţi şi, dacă poate nu-l admiră pe el pentru credinţă, totuşi îl admiră pentru îndrăzneala, pentru bărbăţia lui. Acesta în fiecare zi este încununat şi lăudat prin gurile tuturor din lumea întreagă, iar acela este încărcat de hule şi învinovăţiri. Deci, care poate fi mai strălucit?

Dar am uitat a-l lăuda pe acest bărbat cu cea mai mare exactitate, şi de aceea trebuie a spune ceea ce într-adevăr trebuie spus. Şi care sunt acestea? Cele din ceruri. Cum va veni împreună cu împăratul cerurilor, în cel mai strălucit cnip, şi cum atunci Nero va sta trist şi amărât. Dar dacă ţi se pare că eu vorbesc lucruri de necrezut şi de râs, tu singur eşti de râs. Căci, dacă nu crezi celor ce vor fi, cel puţin crede de la cele ce s-au petrecut deja.

Încă nu este timpul cununilor şi totuşi luptătorul s-a bucurat de atâta cinste; dar încă atunci când va sosi Judecătorul, de câtă cinste nu se va bucura? Străin a fost şi nemernic printre cei străini, şi totuşi este atât de mult admirat; dar oare când va fi printre ai săi, de ce bun nu se va bucura? Acum „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3), şi cu toate acestea cel mort lucrează şi este cinstit mai mult decât cei vii; dar, când va veni însăşi viaţa noastră, de ce nu se va învrednici? De ce nu se va împărtăşi?

De aceea a făcut Dumnezeu ca el să se bucure de această cinste, nu doar că ar fi avut nevoie, căci, dacă în trup fiind, el dispreţuia slava celor mulţi, apoi cu atât mai mult când s-a izbăvit de legăturile trupului acestuia. Şi nu doar de aceea a făcut Dumnezeu ca el să se bucure de cinste, ci ca şi cei ce nu vor crede în cele viitoare să fie acuzaţi cniar din cele prezente. Spun că va veni Pavel cu împăratul cerurilor, când va fi învierea, şi că ne vom bucura de mii de bunuri.

Dar necredinciosul nu crede; prin urmare, din cele prezente va crede. Curelarul se arată mai strălucit şi mai cinstit decât împăratul. Nimeni, ajungând împărat al Romei, nu s-a bucurat de atâta cinste; împăratul este aruncat afară poate din cetate, în timp ce Pavel stăpâneşte mijlocul cetăţii, ca şi cum împărăteşte şi trăieşte. De la acestea deci crede şi în cele viitoare. Dacă aici, unde el era alungat, unde era persecutat, se bucură de atâta cinste, dar când va veni, ce va fi?

Dacă aici, unde el era curelar, a devenit atât de strălucit, dar când va veni strălucind ca şi razele soarelui, ce va fi? Dacă, după atâta înjosire, s-a bucurat de atâta măreţie, dar când va veni, ce va fi? Sau e cu putinţă a fugi de acele împrejurări? Pe cine oare nu stârneşte faptul că acest curelar a devenit mai cinstit decât cel mai admirat dintre toţi împăraţii? Deci, dacă aici s-au petrecut lucruri peste natură, apoi cu atât mai mult în viitor.

Crede, omule, în cele prezente, dacă nu voieşti a crede în cele viitoare. Crede, omule, în cele ce se văd, dacă nu voieşti a crede în cele ce nu se văd, sau, mai bine zis, crede în cele ce se văd, căci atunci vei crede şi în cele ce nu se văd. Iar de nu voieşti, este binevenit a spune împreună cu apostolul: „sunt curat de sângele tuturor” (Faptele Apostolilor 20, 26), căci toate le-am mărturisit vouă şi nimic n-am trecut cu vederea din cele ce trebuia a vă spune. Voi singuri deci învinovăţiţi-vă pe voi înşivă şi singuri vă veţi hotărî pedeapsa cea din gheenă.

Iar noi, ca nişte fii iubiţi, să ne facem urmaşi ai lui Pavel nu numai prin credinţă, ci şi prin viaţă. Pentru ca să ne învrednicim de slava cea cerească, să călcăm cu picioarele slava de aici. Nimic să nu ne atragă din toate cele prezente. Să dispreţuim cele văzute, ca să ne bucurăm de cele cereşti sau, mai bine zis, ne vom bucura şi de acestea prin acelea, arară numai dacă din capul locului scopul nostru este de a ne învrednici de acelea.

Cărora fie ca să ne învrednicim cu toţii, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.