Să nu ne mulţumim de a căuta numai propria noastră mântuire.
La război, dacă un soldat nu se gândeşte decât să se scape fugind, el se va pierde şi cu el dimpreună tovarăşii. Soldatul vrednic, care se luptă pentru alţii, îi mântuie, mântuindu-se şi el.
Fiindcă viaţa noastră este un război, cel mai aspru dintre războaie, războiul contra păcatului, o luptă bine întemeiată; să rămânem în rândul nostru, aşa cum ne-a poruncit împăratul nostru, gata de a lupta, gândindu-ne la mântuirea obştească, îndemnând pe cei ce stau în picioare, ridicând pe cei căzuţi.
Dacă fiecare din noi avem gândul numai la treburile noastre, sorţii noştri de izbândă sunt, în felul acesta, diminuaţi.
Vom avea însă cele mai multe temeiuri de încredere, cea mai mare slavă, dacă vom privi mai întâi interesele altora.
Ceea ce determină slăbiciunea noastră, ceea ce ne face să fim lesne biruiţi de oameni şi de diavol, este tocmai egoismul.
Nu ne protejăm unii pe alţii, nu ne facem o cetate din iubirea de Dumnezeu, ci căutăm prieteniei noastre alte întemeieri: rudenia, obişnuinţa, vecinătatea. Suntem prieteni pentru cu totul alt temei decât pietatea -pe când singură pietatea ar trebui să ne unească prin prietenie.