din „”Margaritare””
Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, fraţilor a iubit şi iubeşte să aibă toţi oameni dragoste unul către altul şi prietenia adevărată şi credinţă nedespărţită, că pentru aceea a pus nevoia şi meşteşugurile şi treburile lumii, ca să trebuiască să-şi ajute unul altuia la slujba şi binele vecinului său, că şi semănătorul nu seamănă grîu numai pentru trebuinţa lui, ci şi pentru trebuinţa altora de vreme ce socotind că fiind lipsă şi neajunsul vremii va pierii şi el şi ceilalţi.
La fel şi soldatul nu merge la război şi la primejdii ca să se păzească şi să se mântuiască numai pe sine ci ca să facă să stea şi cetăţile şi oraşele în pace şi neprădate.
Aşa face şi negustorul cel ce umblă pe uscat şi pe mare, nu aduce negoţ numai cât pentru trebuinţele lui, ce aduce şi alte negoţuri multe ca să poată cumpăra şi de către alţii mulţi.
De vreme ce ar fi fost în alt chip, adică ar fi oamenii nelipsiţi n-ar primi să ceară nimica de la vecinii lor.
Drept aceea a unit Dumnezeu lumea cu dragoste atât de minunat, pentru că dragostea nu-l lăsa pe om să-şi facă binele lui mai întâi ci pe al altora, că de n-ar fi fost această iubire frăţească, n-ar fi fost cu putinţă să se mântuiască nimeni nici trupeşte nici sufleteşte, măcar de am face toate bunătăţile şi să nu avem dragoste, nici o îndrăzneală şi nici un prieteşug nu vom avea la Dumnezeu, că zice Ap. Pavel: “de mi-aş da toată avuţia mea milostenie şi de aş da trupul meu să-l ardă pentru numele lui Hristos şi să mă fac mucenicul Lui şi dragoste cu fratele meu să nu am, nici un folos nu am”, iar când voia să meargă să se judece la judecata păgânilor: “Fericit sunt eu că vrei să mă judeci tu”.
Nu că doar îl lua cu bine ceva, ci pentru blândeţe şi dragoste voind să-i dobândească pe ei. Că dintr-o parte şi-l întoarse pe judecător spre el cel mai înainte vinovat judecăţii. Iar apoi biruind judecătorul mărturisirea cu glas mare înaintea a tot divanul zicând: “puţin lipseşte Pavele să nu mă fac creştin”, iar Pavel zise, aşa nădăjduiesc şi eu în Hristosul meu, nu numai tu să te faci creştin, ci şi cei ce se află aici toţi să se facă creştini ca şi mine”.
Deci când cere de la noi Dumnezeu atât de puţin iar noi nici o parte nu dăm, ce iertăciune vom avea? Nici una.
De aceea nu vă pară lucru rău a fi de folos, a trebui unul altuia pentru că acest lucru dumnezeiesc, adică dragostea şi unirea oamenilor s-au făcut cu socoteală şi cu înţelepciunea cea nespusă a lui Dumnezeu.
Că de nu trebuim unul altuia nici lucrul cel de nevoie nu se poate aduce la prietenie, dar cu cât mai vârtos când am avea de toate? Am fi ca fiarele cele sălbatice de ne-am mânca unul pe altul. Pentru aceia, Împăratul păcii Dumnezeu cu sila şi fără de voia lor a poruncit tuturor oamenilor să trebuiască şi să se roage unul pentru altul şi în toate zilele să ne închinăm şi să dăm ziua bună unul altuia când ne întâlnim.
Dar de ar fi luat şi această legătură a dragostei dintre oameni, oare care şi cine ar vrea să iubească prea uşor pe fratele său? Dar pentru aceea ne-a dat Dumnezeu să avem toţi un lăcaş şi o casă, toată lumea şi o lumină ne-a aprins tuturor soarele să ne lumineze şi un acoperământ a întins şi ne-a acoperit cu cerul şi o masă, pământul şi n-a dat celui bogat mai mult şi celui sărac mai puţin; nu, ce tuturor într-un chip.
Ca să nu poată zice nimeni că eu nu am prieten, nici rudenie, nici vecin, pentru aceea cum să merg ne având nici o unire cu el?
Ascultă să o ştii, că nu se cade numai către prieteni să-şi arate dragostea şi recunoştinţa, ci precum se află mădular către mădular. Că precum nu putem să zicem că nu-mi trebuieşte mâna sau piciorul, aşa şi cel ce zice că n-are omul lui, sau prieten sau vecin, şi de acest lucru poate numai să râdă cineva, că măcar de n-ai şi rudă şi prieten pe cineva, tot este om din firea ta. Şi un stăpân are pe Dumnezeu şi în lume s-a născut.
Că pentru bani pe aceia ce nu sunt datori îi lăudăm, iar pentru dragoste pentru cei ce sunt datori pururea îi iubim şi-i lăudăm, iar pentru dragoste pentru cei ce sunt datori pururea îi iubim şi-i lăudăm, pentru aceea să poftim să avem dragoste pentru toţi, iar de pofteşte cineva să se desparte de tine tu nu te despărţi de el, nici să-i zici vreun cuvânt rău, adică de mă va iubi îl voi iubi şi eu.
Iar de nu va vrea el nici decum să te iubească, tu tot să arăţi spre dânsul dragoste ca să-l întorci către tine, că toţi creştinii sunt ale tale mădulare, că mădularul când se va despărţi de la trupul omului pentru vreo nevoie sau pentru vreo primejdie, facem meşteşugul în tot felul ca să-l aducem la loc.
Aşa se cade să facem şi pentru fratele care nu are dragoste, pentru că atunci ai mai mare laudă de la Dumnezeu când îl tragi la dragostea ta, că ne porunceşte Dumnezeu să chemăm spre prietenie pe cei ce nu pot să ni-l răscumpere, ca să se înmulţească plata răscumpărării, cu mult mai mult se cade să facem aceasta pentru prietenia şi dragostea fratelui nostru.
De iubeşti pe cineva şi te iubeşte şi el pe tine iată că-ţi răsplăteşte datoria prieteniei, iar cela ce iubeşte şi nu-l iubesc îţi face pe Dumnezeu datornic în locul aceluia, căci când te iubeşte cineva atunci nu trebuie multă nevoinţă, iar când nu te iubeşte atunci are mulţumită pentru ajutorul tău, pentru aceaia să nu faci lenea pricină nevoinţei, nici să zici că de vreme ce s-a răcit dragostea ce o avea spre mine n-am nici o grijă de dânsul, că rea neputinţă este dacă se răceşte dragostea, dar tu încălzeşte mădularul acela ce s-a răcit, pentru că cel ce vrea să-l iubească alţii, trebuie să iubească şi el pe cei cel iubesc pentru că dacă nu poţi să ai prieten şi frate în alt chip, poţi să dobândeşti cu blândeţele, iar dacă nu eşti vrednic să chiverniseşti pe fratele tău, dar pe străin când vei putea să-l aduci la tine.
Şi aceasta în ce chip se va faci? Când vei vrea să nu se vestească numele tău de rău. Drept aceia nu grăi nici tu de rău pe alţii.
Drag îţi este să te laude alţii, laudă şi tu pe aceia. Voia îţi este să nu te grăiască de rău.
Vrei să-ţi dea alţii milostenie, fii şi tu milostiv.
Voia îţi este să-ţi ierte greşalele tale, iartă şi tu pe cei ce greşesc ţie.
Vrei să nu-ţi facă strâmbătate, nu lua nici tu cele străine, în acest fel să fim spre vecinii noştri cum vrem să fie ei către noi.
Căci în ce fel trupul fără de suflet nu se cheamă om nici sufletul fără trup, aşa nici dragostea către Dumnezeu, dacă nu avea dragostea celui de-aproape şi de o credinţă cu el.
Vrei să odihneşti pe cineva eu nu te opresc, numai să nu fie spre părere rea altuia, şi să nu căutăm să ne folosim numai de la învăţătorul dascălilor, ci să ne strângem toţi la un loc învăţându-ne unul pe altul.
Dar de ce să fii tu unul şi singur? Că nu te nevoieşti să ai prieteni mulţi şi iubiţi? Că nu eşti făcător de iubire, nu cunoaşteţi prietenii şi prietenia care este mare bunătate, pentru că în ce fel zicem că oamenii răi se unesc ca să facă răutatea că ei şi pe Dumnezeu mânie.
La fel şi celor ce sunt într-o unire cu dragostea se veseleşte Dumnezeu de ei şi zicem că sunt oameni buni. Pentru aceea şi tu nu te uni cu cei mulţi spre rău, fă-ţi prieteni şi-i cinsteşte pe ei ca pe oamenii tăi şi mai înainte de toate cinsteşte pe preot şi pe mai marii Bisericii, că omul cel iubitor de pace se cheamă fiul păcii şi cu mult mai mult cel ce-şi face prieteni iar de se şi împacă cu cei cu care are vrajbă, nu se cheamă numai fiul păcii ci încă şi fiul lui Dumnezeu, pentru că zice: “Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema”.
Iar cel ce-şi face vrăjmaşi neprieteni nu este vrednic de laude, că diavolul ne îndeamnă să ne învrăjbim unii pe alţii ca să ne ducă în muncă, iar Dumnezeu iubeşte ca să se mântuiască toţi oamenii cu lipsa, diavolul îi uneşte pe oameni cu noroiul bogăţiei şi nu-i lasă nici noaptea nici ziua să se odihnească, iar Dumnezeu de la acea grijă şi fără de minte îi opreşte pe oameni şi le porunceşte să strângă comoară în ceruri, nu din avuţie, ci din osteneală dreaptă, iar diavolul din după ostenelile şi nevoile lor cele multe, nu numai cât nu poate să le ajute celor ce au făcut voia lui în iad unde se muncesc ci încă aprinde şi para focului şi-i arde pe aceia ce-l ascultă pe el şi strâng avuţia nedreaptă a păcatelor.
Iar Hristos ne-a poruncit că de vom da şi un pahar de apă rece nici acela nu-l lasă să piară fără plată.
Dar cum nu este mare nebunie să nu iubim Stăpân şi Domn blând şi dulce ca acesta? Să-L lăsăm pe acesta care este plin de toate bunătăţile şi să slujim tiranului diavol ce fără de minte? Care nici aici nici acolo nu poate să ne ajute. Nu vă pară rău fraţilor pentru cuvintele cele ce v-am zis. Că şi eu iubesc pe cel ce mă iubeşte, iar şi când mă mustră şi mă huleşte pentru îndreptarea unei greşeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubeşte, că cel ce laudă prietenul său de ar face ori rău ori bine acela nu este prieten adevărat ci înşelător şi făţarnic, când laudă cineva pe cel ce face lucruri bune sau îl mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios şi iubit şi când mă laudă vreun vrăjmaş al meu nicidecum nu primesc iar pe prieten când mă ceartă îl iubesc şi dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filozofic.
Mai credincioase sunt ranele prietenului decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului pentru că vrăjmaşul ori cu dreptate ori cu strâmbătate de ocărăşte şi mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă ruşine.
Deci iată fraţilor că nu este în lume toată mai bună tocmire decât dragostea şi unirea, pentru că unul singur este înmulţit, adică arată pe mulţi prin dragoste, că de sunt doi într-un suflet şi iubiţi, între zece nu este unul ci fiecare din ei ca şi când s-ar lupta cu cei zece, că fiecare are câte 20 de mîini şi 20 de ochi şi câte 20 de picioare iar suflete are 10; iar de ar fi şi 100 tot în acest fel ar fi.
Şi singur cel ce ar fi în Persia poate să fie şi la Roma şi ce nu poate să facă firea omenească, dragostea poate să facă.
Iar de va avea cineva 100 sau două de prieteni socoteşte ce ajutor are şi aceasta este mai minunat să se facă dintr-unul 1000.
Dar de vreme ce este atât de bună dragostea de ce nu câştigăm şi noi ajutorul dragostei? Măcar de sunt prietenii tăi şi săraci ai tot mai mult ajutor de la aceia decât de la bogaţi. Că cele ce vrei să le zici tu pentru tine le zice prietenul tău. Drept aceia cel ce are dragoste cu toţi niciodată nu păţeşte rău, ce-l păzesc atâţea voinici ca pe un împărat şi din cei mulţi se face biruinţa dragostei şi precum strunele alăutei deşi sunt multe într-o unire a glasului săvârşesc unirea versului şi cântecul frumos şi cuvios.
Aşa sunt şi cei ce au dragoste între dânşii şi sunt adunaţi într-un gând cu dragostea, că dragostea ce nu-i face prietenului celui adevărat?
Câtă bucurie face prietenul către prietenul său?
Cât folos şi câtă pază nimic nu întrece prietenului celui adevărat.
Şi în ce fel crinii şi trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea frumuseţii lor, aşa şi prietenii măcar în orice loc ar merge dăruiesc darul dragostei, mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni, că nu arde fierbinţeala frigului trupurile, precum aprinde darul prietenilor sufletele prietenilor când se desparte unul de altul, că aşa este pofta dragostei celei adevărate nu numai la cei de faţă ci şi la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de mai multe ori şi în visuri îi vedem şi-i auzim şi vorbim cu dânşii şi ne sărutăm cu dragoste fără de saţiu şi numai cu pomenirea prietenului se bucură şi se veseleşte cineva, dar cel ce iubeşte pe Hristos, Prietenul Făcătorul de bine Cel Adevărat, care a primit şi ne-a iubit, pe noi şi pururea Il avem în mintea noastră şi în gândul nostru, unul ca acela nici o nevoie nu are nici nu se teme de nimeni.
Că de ne arătăm groaznici spre toţi atunci când ne arată cei mari dragoste, cu cât mai vârtos vom avea dragoste cu Dumnezeu şi de va trebui să dăm şi bani şi trupul nostru şi tocmai sufletul să-l dăm pentru această dragoste dumnezeiască, să nu ne pară rău că nu ajunge să arătăm numai cu cuvinte dragostea şi prin fapte că Iisus Hristos ne-a învăţat nu numai cu cuvintele ci şi cu lucrurile a arătat dragostea Lui către noi, pentru aceea să ne smerim pe noi ca să ne aibă Dumnezeu de grijă, că aceia ce au grijă numai de ei, pe aceia Dumnezeu îi va smeri.
Deci cine va să ştie în ce fel îl va iubi pe prietenul său şi va cunoaşte puterea diavolului şi să alerge la făcătorul acesteia la fericitul Pavel să afle şi el îl va învăţa câtă nevoie şi cât de greu este să sufere cineva despărţirea prietenului celui credincios care trebuie să aibă suflet viteaz.
Că acest mare Apostol al lui Hristos care a învăţat toată lumea şi a alungat din mintea lui orice patimă şi luptându-se a agonisit toată nepătimirea îngerilor şi a oamenilor, prea uşor le-a răbdat ca un trup străin, legăturile, închisorile, temniţele, lanţurile bătăile, morţile şi tot felul de suferinţă, iar despărţindu-se un suflet iubit de dânsul s-a întristat foarte tare şi s-a scârbit mult că aştepta să afle pe iubitul Tit, în cetatea Troadei şi nu-l află şi îndată ieşi şi fugi din cetate.
O, fericite Pavele şi de trei ori fericite ce este aceasta ce ai făcut?
La stâlp ai fost legat şi în temniţă închis, răni şi bătăi ai luat şi din tot trupul tău curge sângele. Deci acest vestit Apostol Pavel a venit în Troada şi a aflat şi troaditeni învăţaţi în mărturia lui Hristos de către Apostolul Tit.
Ai văzut câtă osteneală este să poată răbda cineva despărţirea iubitului său prieten? Câtă vitejie de suflet trebuie?
Pentru că nu ajunge să fie dragostea numai în suflet, ci trebuie şi trupească mângâiere şi unire şi vorbă sau îndrăznire, o prietenie, o dragoste fierbinte, Pavel cel nebiruit în supărări, stâlpul cel neclintit zicea oare: “ Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos? Nici scârbe nici prigonire nici moarte, ci toate le voi răbda cu bucurie”.
Şi oare când văzând lacrimile iubiţilor săi prieteni pentru despărţirea de dânşii zicea către ei: “Ce faceţi aceasta fraţilor de plângeţi şi-mi sfărâmaţi inima?
O, minune mare, ce zici fericite Pavele?
Puterea lacrimilor prietenilor să zdrobească pe cel nebiruit întru supărări?
Adevărat, că mare este puterea dragostei şi dragostea aceasta mă stăpâneşte şi mă biruieşte, că alte scârbe în afară de dragoste toate le voi răbda, dar cine să nu se mire şi să se supere de sufletul cel viteaz şi întocmai cu cerul al lui Pavel că legat şi-nchis la Roma a primit scrisoare de la filipeni din Macedonia şi cât este de departe de la Macedonia la Roma ştiu cei ce au mers de la un loc la altul şi nici o piedică nu i s-a pus dragostei ucenicilor lui ci primea scrisori adesea de la Bisericile lui Hristos.
Atâta este puterea dragostei încât nu numai pe cei ce sunt de faţă şi aproape îi uneşte, ci încă şi pe cei ce se află departe îi adună şi-i uneşte, şi aşa se cade să iubească cineva pe cel ce-l iubeşte, încât să-şi pună chiar şi sufletul său pentru prietenul lui, pentru aceea nu este în lume nimic vrednic prietenului credincios, că de vede pe prietenul său se bucură şi se veseleşte şi se roagă pentru dânsul ca şi pentru el, eu ştiu pe cineva care se ruga lui Dumnezeu şi sfinţilor să-l ajute pe prietenul său şi apoi se ruga pentru sine, dar ştiu şi pe fericitul Pavel că de sufletul lui cu multă poftă şi făgăduinţă voia să fie în iad pentru prietenii săi, pentru aceia, ce-l ce iubeşte nu trebuie să stăpânească ci alţii să-l stăpânească pe el.
Cel ce iubeşte nu trebuie să-l dăruiască pe el ci el trebuie să aibă pe prietenul lui datornic şi să-l stăpânească prietenul lui şi s-o aibă aceasta ca mare dar şi facere de bine şi să nu-ţi pară că zic pentru prietenii meselor, că cine are prieten pe cine zic eu cunoaşte ce zic, că decât această viaţă trecătoare mai dulce prietenul, că mulţi oameni după moartea prietenilor nu mai vreau nici ei să vieţuiască în lumea aceasta că mai bun îi este prietenul decât lumina soarelui şi a ochilor, mai bine ne este nouă să nu ne lumineze soarele decât să ne lipsim de prieteni, că dacă are omul prieteni nici o voie rea nu are, iar de ai vreun prieten şi cunoşti vreo vătămare sufletească de el, lipseşte-te de prietenul acela, că dacă ne doare vreun mădular noi îl tăiem ca să nu le strice şi pe celelalte, deci cu mult mai vârtos se cade să facem pentru sufletele noastre, că nu este alt lucru mai rău decât dragostea şi unirea cea vicleană, că rele ce nu poate să le facă nevoia poate să le strice prietenia.
Cine îi are pe prietenii împăratului vrăjmaşi nu poate să fie şi prietenul împăratului, căci când ne iubim pentru Dumnezeu, atunci suntem datori cu cinste lui, iar când nu ne iubesc alţii, El este dator cinstei noastre, drept aceea câţi nu lepădăm banii noştri cei trecători pentru Hristos şi mai vârtos pentru noi, să ne minunăm aducându-ne aminte de dragostea lui Pavel ce a avut pentru Hristos, aceasta o avea mai groaznică decât munca.
De vreme ce el era bucuros să intre în matca focului să se muncească pentru dragostea lui Hristos şi să fie lipsit de împărăţia cerurilor. Dar noi care nu vrem nici de lumea aceasta să ne lepădăm oare nu suntem vrednici de osândă? Şi nici măcar de încălţămintele lui a ne atinge, atâta suntem de departe de mărimea lui, încă multe avem a zice dar vremea a trecut le vom lăsa de le vom zice altădată, însă numai atâta mai zicem acum, că în ce chip avem credinţa cea sfântă şi bună aşa să avem şi dragoste către toţi şi către prieteni şi către vrăjmaşi, să ascultăm şi să ne plecăm cuvintelor lui Iisus Hristos, să păzim sfânta Biserică, care este paza şi lumina ochilor noştri, să ne păzim de cugetele cele rele să nu ne îmbătăm, să nu ne învrăjbim unul cu altul, să nu mâncăm mult ca dobitoacele şi fiarele cele sălbatice, să nu ne stricăm unii pe alţii cu pîrile şi cu vânzările cum îi place şi-i va plăcea diavolului vrăjmaşul sufletelor noastre.
Ca să ne slujim să plăcem lui Hristos şi să veselim pe îngeri şi să ne iubim unul pe altul ca să dobândim împărăţia cerului în Iisus Hristos Domnul nostru a căruia este slava în vecii vecilor. Amin.