Omilia a XV-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic:
Bucurati-vă. Îngăduinţa voastră să se facă ştiută
tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă
împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin
închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile
voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui
Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească
inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos
(Flp 4,  4 – 7).

„Fericiţi cei ce plâng” şi „Vai, celor ce râd”, zice Hristos. Dar Pavel ce zice? „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul”. «Vai celor ce râd, zice Hristos, cu râsul lumii acesteia, provocat de lucrurile şi de faptele prezente». Dar şi pe cei ce plâng i-a fericit nu pentru pierderile sau pagubele ce le au în afacerile lor, ci înţelege pe cei care sunt umiliţi, pe cei care-şi plâng relele lor şi, în sfârşit, pe cei care iau seama la păcatele lor, nu la cele străine.

Deci bucuria aceasta despre care vorbeşte Pavel nu este împotriva plângerii despre care pomeneşte Mântuitorul, ci tocmai dintr-o asemenea plângere se naşte.   Cel  care-şi plânge  păcatele  sale  şi   le mărturiseşte se bucură. De altfel este posibil a-şi plânge cineva păcatele sale şi a se bucura întru Hristos. Deci, fiindcă se mâhneau de cele ce pătimeau, «că ni s-a dăruit nouă nu numai a crede întru El, ci şi a pătimi pentru El», de aceea şi spune: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul” (Flp 4, 4). Nimic altceva nu înseamnă aceasta, decât că trebuie să ducă o astfel de viaţă curată, încât să se bucure în inima lor. Sau poate avea acest înţeles: «Când cele către Dumnezeu nu vă sunt împiedicate, bucuraţi-vă». În loc să se spună împreună cu,  prin conlucrarea,  cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a spus întru Dumnezeu, întru Domnul.

„Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.” (Flp 4, 4). Acesta este lucrul celui ce încurajează; e ca şi cum ar fi spus: «Cel ce se află întru Dumnezeu totdeauna se bucură. Chiar de ar fi amărât, chiar de ar suferi ceva, unul ca acesta pururea se bucură.»

Ascultă-l şi pe Luca spunând: „Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (FA 5, 41). Dacă bătaia cu lanţurile care pare tuturor cea mai de nesuportat a dat naştere la bucurie, atunci ce altceva ar putea să ne mai aducă nouă întristare? „Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.” (Flp 4, 4). Bine a făcut că a repetat cuvântul. Fiindcă firea lucrurilor aduce întristarea, iar prin această repetare a dat de înţeles că totdeauna trebuie a ne bucura.

„Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor” (Flp 4, 5). Mai sus spusese că: „Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor” (Flp 3, 19), şi că aceia cugetă cele pământeşti; iar acum le porunceşte a nu avea nimic comun cu aceia pentru că se cuvenea a nu lăuda pe cei răi însă în acelaşi timp să se poarte cu blândeţe, nu numai cu fraţii, dar si cu duşmanii şi cu cei potnvnici.

„Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă.” (Flp 4, 5 – 6). «Pentru ce vă tulburaţi? zice el. Poate pentru că-i vedeţi trăind în desfătări? Sau poate pentru că vă stau împotrivă? Ei bine, judecata lor stă deja de faţă şi nu foarte târziu vor da seamă de faptele lor. Voi sunteţi în supărări iar ei în desfătări? Dar toate acestea vor sfârşi. Poate că vă ameninţă şi ţes intrigi împotriva voastră? De nimic să nu vă îngrijoraţi, căci judecata lor stă deja de faţă şi atunci lor li se va sta împotrivă. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Dacă vă veţi purta cu blândeţe faţă de cei ce vă aduc vouă suferinţe, fie, de pildă, sărăcia, fie chiar moartea, fie orice alte grozăvii de acest fel, să ştiţi că purtarea lor cea nedreaptă faţă de voi nu va merge până în sfârşit căci, iată, judecata lor stă deja de faţă.»

„Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.” (Flp 4, 6). Când Apostolul zice: „Domnul este aproape” (Flp 4, 5) îi consolează la fel ca atunci când Mântuitorul a zis: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Mt 28, 20).

Acum însă, iată şi o altă consolare, care e medicamentul cel mai bun împotrivă oricărei întristări şi a tuturor împrejurărilor de nesuportat din viaţa omului. Care este acest medicament? A se ruga cineva şi în tot timpul si în orice împrejurare a-I mulţumi lui Dumnezeu. Astfel, El nu voieşte ca rugăciunile noastre să fie numai de cerere, ci şi de mulţumire pentru toate câte avem şi primim. Căci cum va cere cineva cele viitoare dacă nu ştie a da mulţumire pentru cele deja căpătate?

„Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire” (Flp 4, 6), spune el. De aceea noi trebuie să mulţumim pentru toate, chiar şi pentru cele ce par a fi batjocoritoare, fiindcă aceasta înseamnă cu adevărat a mulţumi.

A mulţumi pentru lucrurile plăcute pe care le-ai primit este un lucru firesc; însă a-I mulţumi şi pentru scârbele şi durerile pe care le întâmpini în calea vieţii, aceasta este fapta unui suflet recunoscător şi foarte devotat lui Dumnezeu. Astfel de rugăciuni primeşte Dumnezeu, în timp ce pe celelalte nu le cunoaşte. Deci astfel de rugăciuni trebuie să-I aducem şi noi, pentru a fi cunoscute şi primite de El. Căci El de toate are grijă pentru sufletul nostru, chiar dacă noi nu ştim. Şi chiar aceasta este dovada cea mai mare că sunt spre folosul nostru: că noi nu ştim.

„Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Flp 4, 7) (în traducerea românească este „care covârşeşte orice minte”. Cum însă argumentaţia Sf Ioan se desfăşoară pornind de la sensul de tot, toată, iar cuvântul din greacă înseamnă atât orice, cât şi tot, toată, am ales, pentru păstrarea sensului corect, pe acesta din urmă – n. edit).

Ce înseamnă aceasta? «Pacea lui Dumnezeu, spune el, pe care a dat-o oamenilor, covârşeşte toată mintea». Cine s-ar fi aşteptat, cine ar fi nădăjduit la atâtea bunătăţi? Pacea Lui covârşeşte toată mintea omenească şi nu doar puterea de judecată. A da pe Fiul Său pentru duşmani, pentru cei ce-L urau pe El, pentru cei care-L dispreţuiau, a-L da pentru toţi aceştia pe Unicul Său Fiu pentru a face pace cu oamenii, cu adevărat că este mai presus de mintea omenească.

Deci această pace, adică împăcarea, adică dragostea lui Dumnezeu „să păzească inimile voastre şi cugetele voastre” (Flp 4, 7).

Aceasta este datoria celui ce învaţă: nu numai a sfătui, ci a se şi ruga şi a ajuta prin rugăciune, astfel încât nici de ispite să nu fiu întru totul biruiţi şi nici de înşelăciune să nu fie abătuţi din calea cea dreaptă. E ca şi cum ar spune: «Cel ce v-a mântuit pe voi aşa este, că nici mintea nu-L poate pricepe. Acesta, deci, să vă păzească şi să vă apere, ca să nu pătimiţi nimic.» Sau acest lucru vrea să-l spună, sau că pacea aceea despre care zice Hristos: „Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă” (In 14, 27) «să vă păzească pe voi».

Cu adevărat că pacea aceasta covârşeşte toată mintea omenească. Cum aşa? Când El ne învaţă să fim în pace cu duşmanii, cu cei care ne nedreptăţesc, cu cei care ne războiesc şi sunt plini de ură faţă de noi, atunci nu este aceasta mai presus de mintea omenească?

Dar să urmărim ideea de mai înainte. Dacă pacea covârşeşte toată mintea, apoi cu atât mai mult însuşi Dumnezeu, Care dă pacea, este Cel care covârşeşte toată mintea; şi nu doar mintea noastră, ci şi a îngerilor şi a puterilor cele de sus. Dar ce înseamnă „întru Hristos Iisus” (Flp 4, 7)? Că întru El să ne păzească, întru El să rămânem şi să nu cădem din credinţă.

„Mai departe, fraţii mei, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte” (Flp 4, 8). Dar oare ce înseamnă cuvântul „mai departe”? E zis în loc de «totul ni s-a spus». Cuvântul acesta este, aşa zicând, expresia omului care se grăbeşte şi care nu are nimic comun cu prezentul, ci priveşte numai spre viitor. „Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Flp 4, 8).

Dar ce înseamnă „câte sunt vrednice de iubit”?

Înseamnă cele pe care credincioşii le iubesc dar, în acelaşi timp, le iubeşte şi Dumnezeu. Iar când zice „câte sunt adevărate” nu înseamnă altceva decât virtutea, care singură este adevărată, pe când minciuna este răutatea. Tot minciună este şi plăcerea, şi slava care se încuibează câteodată în inima omului virtuos; şi, într-un cuvânt, minciună este totul din această lume. „Câte sunt curate”, spune el, în opoziţie cu cei „care au în gând cele pământeşti” (Flp 3, 19); „câte sunt cu nume bun” spune, în opoziţie cu cei pentru care „pântecele este dumnezeul lor” (Flp 3, 19); „câte sunt de cinste, câte sunt drepte”, acestea să le aveţi în cugetul vostru, zice; „orice virtute şi orice laudă” şi prin aceste cuvinte voieşte ca ei să fie prevăzători faţă de oameni; „la acestea să vă fie gândul”, spune el.

Ai văzut cum voieşte să dezrădăcineze orice cugetare vicleană din inima noastră? Faptele cele rele şi viclene se nasc din cugetări viclene. „Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine” (Flp 4, 9). Aceasta este adevărata învăţătură, ca în toate sfaturile să se dea pe sine ca model şi exemplu, precum şi spune undeva: „după cum mă aveţi pe mine ca model”; altfel spus «ceea ce aţi auzit, ceea ce aţi văzut că fac eu, ceea ce aţi putut învăţa de la mine, fie din cuvinte, fie din fapte, fie din împreuna-vieţuire cu mine».

Ai văzut cum porunceşte el acestea în amănunt? Fiindcă nu era cu putinţă de a spune în amănunt toate faptele intrate sau ieşite din cugetarea omului, toate cuvintele spuse, felul lor şi convorbirile dintre ei – pentru că de toate acestea trebuie să aibă grijă creştinul şi să fie cu luare aminte el a spus pe scurt: „cele ce aţi auzit şi aţi văzut la mine”, adică «prin cuvintele sau faptele mele, care vă pot servi ca pildă», într-adevăr, nimic nu este atât de vrăjmaş naturii noastre ca şi răutatea. „Acestea să le faceţi” (Flp 4, 9), adică nu doar prin cuvinte, nu doar să vorbiţi, ci să le şi puneţi în lucrare. „Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Flp 4, 9), adică «veţi fi în linişte şi în mare siguranţă; nimic dureros nu vă va atinge, nimic din cele neplăcute.

Dacă suntem în pace cu El – şi suntem în pace prin virtute – cu atât mai mult va fi şi El în pace cu noi. Pentru că Cel care ne-a iubit într-atât încât chiar şi fără voia noastră s-a apropiat de noi, cu cât mai mult nu ne va arăta şi mai mare prietenie când vom alerga noi către El?»

Cum că răutatea este duşmanul omului, iar virtutea prietenul cel mai bun, reiese din multe lucruri. Ce voiţi? Să vorbim despre curvie? Iată că această răutate face de râs, sărăceşte, aruncă dispreţul asupra celui ce o are şi se descarcă asupra lui ca asupra unui duşman; ba de multe ori chiar îl aruncă pe nenorocit în boli şi primejdii. Sunt mulţi dintre aceştia, care se bat pentru curvie, se rănesc şi mor. Dacă deci curvia pricinuieşte atâtea rele, atunci preacurvia şi mai mult. Dar se poartă oare şi milostenia cu noi tot aşa? Nicidecum, ci ca o mamă duioasă ce îşi împodobeşte copilul, aşa şi ea îl pune în bună rânduială pe cel ce o practică, în slava pe care o merită, îl face să se ocupe cu cele necesare, nu ne părăseşte şi nici nu ne depărtează de cele de trebuinţă, ba încă şi sufletul îl face mai înţelept şi mai prevăzător, în concluzie, nimic nu este mai neînţelept lucru decât curvia.

Vrei poate să vorbim despre lăcomie? Şi aceasta este pentru noi ca un duşman. Cum? Ei bine, şi aceasta ne face să fim urâţi de către toţi, toţi sunt gata să ne blesteme, şi cei nedreptăţiţi ca şi cei ce nu sunt nedreptăţiţi, unii ca cei ce au pătimit, alţii ca cei ce se tem de noi; toţi ne privesc ca pe nişte duşmani, ca pe fiarele sălbatice, ca pe demoni; mii de acuzaţii de pretutindeni, ură, invidie şi câte altele de acest fel, care nu sunt decât rezultatul duşmăniei.

Pe când dreptatea e cu totul dimpotrivă: pe toţi îi face amabili cu noi, pe toţi ni-i face prieteni, pe toţi îi apropie, pe toţi îi face cu dragoste faţa de noi, din partea tuturor primim numai mulţumiri şi binecuvântări. Toate ale noastre sunt în mare siguranţă, nu este nici o primejdie, nici o bănuială, dormim (murim) în toată seninătatea sufletului, fără vreo teamă, fără vreo grijă, fără vreo nelinişte.

Ai văzut că aceasta este cu mult mai bună? Şi ce crezi? Că a invidia, sau a se bucura de răul altuia este ceva bun? De vom examina toate acestea vom vedea că virtutea, ca o mamă duioasă, ne păzeşte în siguranţă, pe când răutatea este un lucru nesigur şi primejdios. Ascultă ce spune proorocul: „Domnul este întărirea celor ce se tem de El, aşezământul Lui îl va arăta lor” (Ps 24, 15). Cel ce nu are în sine nimic rău, nu se teme de nimic, pe când cel ce vieţuieşte în răutăţi, în nimeni nu se încrede, tremură chiar şi de frica celor din casa lui, şi priveşte totul cu ochi bănuitori. Dar ce spun eu că tremură înaintea casnicilor lui, când el poartă chiar în el însuşi tribunalul acela nepărtinitor al conştiinţei? Nu numai criticile din afară îl neliniştesc mereu, ci şi acelea din el îl tulbură şi nu-l lasă deloc să se liniştească.

Dar cum? Trebuie ca cineva să trăiască dând atenţie laudelor? Însă Apostolul nu a zis «uită-te la laude», ci fă fapte demne de laudă, însă nu cu scopul de a fi lăudat. „Câte sunt adevărate” (Flp 4, 8), spune el, iar laudele căutate sunt minciună; „câte sunt cu nume bun”, adică faptele cele trupeşti, pe când prin expresia „câte sunt curate”, sunt înţelese cele ale sufletului. «Nu daţi motiv, spune el, nici nu aduceţi ispită altora». Fiindcă a zis „câte sunt cu nume bun”, ca să nu credeţi că spune aceasta cu privire la ceva omenensc, adaugă: „orice virtute şi orice laudă”, acestea să gândiţi, acestea să faceţi. Vrea ca noi să fim neîncetat în practicarea acestor virtuţi, la acestea să ne fie gândul şi de ele să ne îngrijim.

Dacă noi vom căuta să fim paşnici între noi si în noi înşine, şi Dumnezeu va fi cu noi; dar dacă ne vom ridica cu război unii împotriva altora, nici Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Nimic nu este atât de vrăjmaş sufletului nostru ca răutatea, în timp ce virtutea şi pacea ţin sufletul în siguranţă.

Astfel deci noi trebuie să ne stăpânim pornirile şi atunci vom atrage la noi pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul războiului şi al luptelor. De aceea alungă de la tine războiul şi lupta, atât către aproapele tău, cât şi către tine însuţi. Fii în pace cu toţi. Înţelege în ce fel ai fost tu şi Dumnezeu te-a mântuit. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9). Aceştia Îl imită întotdeauna pe Fiul lui Dumnezeu; imită-L, deci, şi tu. Fii în pace. Cu cât mai mult te va război fratele tău, cu atât mai mare va fi şi răsplata pe care o vei primi de vei rămâne în pace. Ascultă-l pe proorocul care zice: „Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram” (Ps 119, 7). Aceasta este cu adevărat virtute, aceasta este mai presus de judecata omenească, aceasta ne apropie de Dumnezeu.

Nimic nu iubeşte mai mult Dumnezeu ca faptul de a fi cineva fără răutate în inima sa. Aceasta îţi iartă toate păcatele, aceasta îţi dezleagă toate greşalele. Dacă însă ne războim şi ne lovim unii pe alţii, suntem departe de Dumnezeu. Din luptele noastre se nasc duşmăniile şi din duşmănii ajungem să fim răzbunători. Scoate, deci, răul din rădăcină si atunci nu va mai fi nici rodul. Astfel ne vom deprinde să dispreţuim pe cele trecătoare, în cele duhovniceşti nu este luptă, ci tot ce vezi că se petrece, fie lupte, fie invidii, fie orice altceva din acestea, toate provin din cele trecătoare.

Orice luptă îşi are începutul fie în lăcomie, fie în invidie, fie în slavă deşartă. Dacă noi vom fi în pace ne vom învăţa a dispreţui cele de pe pământ.

Ţi-a răpit cineva averile? Cu nimic nu eşti lovit de nu ţi s-a putut răpi averea cea de sus.

Te-a împiedicat cineva în slava ta? Dar nu în cea de la Dumnezeu te-a împiedicat, ci în aceea de nimic care se află aici. Această nu e slavă, ci numai numele de slavă îl are, în timp ce realitatea este adevărată necinste.

Ţi-a răpit cineva cinstea? Dar nu cinstea ta a răpit, ci pe a lui. După cum cel care nedreptăţeşte pe altul în realitate nu nedreptăţeşte, ci singur se nedreptăţeşte, tot aşa şi cel care surpă pe aproapele, se surpă mai întâi pe el singur. „Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea”(Eccl 10, 8).

Deci să nu căutăm a surpa pe alţii, ca nu cumva să ne facem rău nouă înşine. Când împiedicăm şi lovim în cinstea altora, să înţelegem bine că ne-am lovit pe noi înşine şi că mai mult pe noi înşine ne vătărnăm. Deci să nu ne facem rău nouă înşine. După cum când îl nedreptăţim pe aproapele, pe noi înşine ne nedreptăţim, la fel şi când facem binele, ne folosim noi înşine. Când duşmanul tău te-a vătămat, dacă eşti treaz, şi nu doar că nu te răzbuni pe cei deopotrivă cu tine, dar le mai faci şi bine, vei înţelege că tocmai prin aceasta el ţi-a făcut bine. «Dar rana este adâncă» spui tu. Dar înţelege, că binele nu i-l faci duşmanului tău, căci pe dânsul îl pedepseşti, ci ţie însuţi îţi faci bine, pentru că iute vei dobândi înclinarea de a face binele.

Dar cum? Trebuie oare ca binele să fie făcut cu scop? Desigur că nu, însă când inima nu va putea suporta nedreptatea venită de la aproapele tu sfătuieşte-o şi grabnic o vei convinge ca să lase duşmănia, iar apoi vei face bine duşmanului tău ca unui prieten şi de bunătăţile viitoare te vei învrednici. Cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt I se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.