Omilia a XIV-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar
acum vă spun si plângând, se poartă ca duşmani ai
crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea.
Pântecele este dumnezeul lor; iar m ar ir eu lor este
întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele
pământeşti. Cât pentru noi, cetatea noastră este în
ceruri, de unde si aşteptăm Mântuitor pe Domnul
Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul
smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei
Sale, lucrând cu puterea ce are de a-şi supune Sieşi
toate. ” (Flp 3, 18 – 21).

Nimic nu este atât de nepotrivit şi de străin creştinului ca faptul de a căuta mereu numai linişte şi odihnă. Nimic nu este atât de străin de făgăduinţa dată nouă şi de recrutarea noastră (ca soldaţi ai lui Hristos), ca a ne lipi de viaţa prezentă. Stăpânul tău a fost răstignit şi tu te mai dezmierzi? Stăpânul tău a fost pironit pe cruce şi tu umbli încă după linişte; şi odihnă? Dar cum pot acestea să fie demne de un soldat viteaz? De aceea şi Pavel zice: „Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos” (Flp 3, 18).

Fiindcă erau unii care se prefăceau a fi creştini, dar în realitate căutau doar odihna trupului şi trăiau în dezmierdări, fapt ce e contrar crucii, de aceea Apostolul spunea cuvintele de mai sus. «Crucea Domnului este obiectul de căpetenie al unui suflet care se chinuieşte, care suferă fără a căuta mereu numai liniştea şi comoditatea, pe când aceia se poartă cu totul dimpotrivă». Prin urmare, chiar dacă ar susţine ei că sunt ai lui Hristos, în realitate sunt duşmani ai crucii lui Hristos, pentru că dacă ar fi iubit într-adevăr crucea, s-ar fi silit şi să ducă viaţa Celui Răstignit.

Nu a fost străpuns pentru tine Stăpânul tău?( Nu a fost crucificat pentru tine stăpânul tău? – n. tr.).

Imită-L dacă nu poţi întocmai, atunci într-alt fel. Răstigneşte-te pe tine însuţi, dacă nu te răstigneşte altcineva. Răstigneşte-te pe tine însuţi, dar nu cumva să te sinucizi, să nu fie, pentru că lucru păgân este; ci cum spunea Pavel: „prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Ga 6, 14). Dacă iubeşti pe Stăpânul tău, primeşte moartea Lui. Nu ştii cât de mare este puterea crucii, câte fapte minunate a săvârşit şi mai săvârşeşte încă şi câtă siguranţă aduce vieţii? Prin cruce se săvârşesc toate: botezul prin cruce se săvârşeşte, spre a primi pecetea harului; hirotonia prin cruce se săvârşeşte.

Chiar în stradă de am fi, chiar în casă, sau oriunde altundeva, crucea este un mare bun, o armă mântuitoare, pavăză neînvinsă şi războinic împotriva diavolului. Şi pentru că-l urăşti pe acesta porţi crucea, nu doar pecetluindu-te de formă, ci suferind chiar cele ale crucii lui Hristos. Chiar Hristos obişnuia să numească pătimirile cruce, zicând: „să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.Mic” (Mt 16, 24), adică să fie pregătit pentru moarte.

Însă ei, fiind fricoşi, iubitori de viaţă şi iubitori ai trupului, sunt duşmani ai crucii. Oricine este prieten al dezmierdărilor şi al nesiguranţei de aici este totodată şi duşman al crucii lui Hristos, în care Pavel se laudă, cu care se identifică, încercând a se uni cu totul. Spune, de exemplu: „lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!”(Ga 6, 14).

„…iar acum vă spun şi plângând”. De ce? Pentru că răul se întinsese, pentru că aceia erau vrednici de lacrimi. Cu adevărat că erau vrednici de plâns, pentru că în timp ce îşi sporesc îmbrăcămintea cea dinafară, adică trupurile, despre viaţa viitoare ei nici măcar nu aduc vorba, fiind cu totul lipsiţi de responsabilitate. Iată că trăieşti în plăceri, iată că astăzi te îmbeţi, şi mâine, şi zece ani, sau douăzeci, sau treizeci, sau cincizeci, sau o sută -ceea ce este cu neputinţă; dar dacă voiesti, să ne oprim aici. Care e sfârşitul? Care e câştigul? Nici unul. Şi oare o astfel de viaţă nu e vrednică de plâns? Dumnezeu ne-a pus în acest loc de luptă pentru ca noi, luptând, să ne încununăm; noi însă părăsim locul nefâcând şi nelucrând nimic bun. Prin urmare, Pavel le deplânge tocmai pe cele pe care duşmanii crucii le ţin de laudă şi de care se bucură. Iată ce înseamnă a suferi pentru toţi, iată ce înseamnă a te îngriji de toţi oamenii!

„Pântecele este dumnezeul lor” (Flp 3, 19), zice el. Şi tocmai de aceea spune altundeva „Să bem şi să mâncăm” (l Co 15, 32). Ai văzut câtă răutate are în sine plăcerea? Dumnezeul unora este banul, iar al altora pântecele. Oare nu sunt si aceştia idolatri, ba încă şi mai răi decât idolatrii?

„…iar mărirea lor este întru ruşinea lor” (Flp 3, 19). Unii zic că Apostolul face aici aluzie la tăierea împrejur, dar nu cred, ci sensul este acela că faptele pe care trebuiau să le ascundă ei le ţin de laudă şi se mândresc cu ele.

Urât lucru este să facă cineva fapte murdare dar, dacă se ruşinează de cele făcute, răul este doar pe jumătate, în timp ce dacă cineva se laudă cu cele făcute, aceasta este culmea nesimţirii! Să fie oare cuvintele acestea spuse doar pentru ei, iar noi să fi scăpat de osândă şi să nu fie nimeni vinovat de acest păcat? Nimeni nu are pântecele ca pe Dumnezeu? Nimeni nu se mândreşte cu ruşinea sa? Ce mult aş vrea ca printre noi nimeni să nu fie ca unul dintre ei şi nici să se afle vinovat de cele spuse! Tare mi-e teamă însă că Apostolul să nu fi spus aceste cuvinte mai mult pentru noi decât pentru cei de atunci. Pentru că dacă cineva îşi petrece viaţa în chefuri şi în beţii, cu săracii prea puţin cheltuind, iar partea cea mai însemnată o cheltuieşte cu pântecele, oare nu i s-ar adresa şi lui aceste cuvinte?

Nici un cuvânt nu poate fi mai şfichiuitor şi mai ruşinos decât vorbele acestea ale Apostolului: „Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor întru ruşinea lor” (Flp 3, 19). Şi cine sunt aceştia? Aceia, spune el, „care au în gând cele pământeşti” (Flp 3, 19). Clădim case, însă unde? Pe pământ. Cumpărăm moşii, unde însă? Tot pe pământ. Dobândim vreo stăpânire, vreo funcţie de conducere, însă unde? Pe pământ. Ne bucurăm de slavă tot pe pământ. Ne îmbogăţim tot aici. Ei bine, aceştia sunt cei al căror Dumezeu este pântecele. Aceia care nimic duhovnicesc nu cugetă, ci îşi agonisesc totul pentru această viaţă, doar la acestea gândindu-se, pe drept cuvânt că au pântecele ca Dumnezeu şi de aceea spun: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”.

Pentru trup te îngrijeşti şi te amărăşti atunci când e bolnav, cu toate că trupul e trecător, neputând să te vatărne prea mult, iar sufletul îl tragi înspre pământ şi nu aminteşti despre el nici un cuvânt? Mai râzi şi te mai dezmierzi? Ce iertare crezi că vei găsi când eşti atât de nesimţitor? E necesar ca si trupul să ţi-l faci duhovnicesc fiindcă, dacă vrei, este cu putinţă. Pântecele l-ai primit de la Dumnezeu pentru a te hrăni şi nu pentru a te târî la pământ; pentru a-l stăpâni, iar nu pentru te lăsa stăpânit de el; pentru a le sluji hrănind celelalte organe ale trupului şi nicidecum pentru ca tu să-i slujeşti lui, sau să treci peste hotarele naturii sale.

Nu poate marea pricinui atâtea răutăţi când îşi iese din hotarele ei câte poate pricinui sufletului nostru şi chiar trupului un pântece neînfrânat. Marea se revarsă peste tot pământul, iar pântecele peste tot corpul. Pune însă hotar pântecelui precum Dumnezeu a pus nisipul hotar mării! Şi chiar de s-ar înfuria, chiar de s-ar tulbura, tu înfrânează-l cu puterea pe care o ai în tine. Priveşte câtă cinste ţi-a dat Dumnezeu doar pentru a deveni asemenea Lui. Dar tu nu vrei, ci te uiţi cum pântecele se revarsă si distruge întreaga ta natură, fără a îndrăzni să-l stăpâneşti şi să-l cuminţeşti.

„Pântecele este dumnezeul lor” (Flp 3, 19), spune el. Vezi cum slujeşte Pavel lui Dumnezeu, vezi şi cum gurmanzii slujesc pântecelui? Nu crezi că pe unii ca aceştia îi aşteaptă mii de nenorociri? Oare nu se tem ei de neascultare ca şi cum pântecele ar fi cel care porunceşte? Oare nu îl servesc chiar şi cu cele imposibile? Oare nu se află ei chiar mai prejos decât sclavii?

„Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri” (Flp 3, 20). Aşadar, să nu căutăm aici distracţia şi comoditatea, ci să căutăm de a fi strălucitori acolo unde vom petrece. „De unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Flp 3, 20 – 21). Puţin câte puţin ne-a înălţat unde trebuia. «Din ceruri, zice el, este Mântuitorul nostru», astfel încât sfinţenia vieţii noastre este de la persoana Mântuitorului şi de la locul venirii Lui şi locul petrecerii noastre.

„Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre”, spune. Multe pătimeşte acum trupul nostru; e pus în lanţuri, biciuit şi suferă mii de necazuri; dar şi trupul lui Hristos a suferit asemenea dureri. La aceasta se şi referă când zice: „…va schimba la înfăţişare trupul smerenie ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Flp 3, 21). În concluzie, este acelaşi lucru cu a te îmbrăca întru nestricăciune. „Va schimba trupul” înseamnă că şi chipul va fi altul si că l-a numit aşa în mod metaforic. A spus „trupul smereniei noastre” pentru că în prezent este smerit, supus durerii şi stricăciunii, pentru că pare a fi demn de dispreţ, cu nimic mai presus de alte corpuri.

„Ca să fie, zice, asemenea trupului slavei Sale” (Flp 3, 21). Vai! Trupul nostru va deveni întocmai, adică la fel cu trupul Celui ce sade de-a dreapta Tatălui, al Celui închinat de îngeri, al Celui înaintea Căruia stau puterile cele netrupeşti! Va fi la fel cu trupul Aceluia Care şade mai presus de toate stăpâniile şi puterile!

Aşadar, dacă lumea întreagă s-ar întrista şi i-ar plânge pe cei ce cad din această nădejde, oare nu pe bună dreptate i-ar plânge? Pentru că deşi au această făgăduinţă ca trupurile noastre să devină asemenea cu al lui Hristos – ei se duc împreună cu diavolii? «Nu-mi pasă de gheenă, orice ai spune! Dacă am căzut din această slavă, consider gheena ca fiind nimic în raport cu această cădere!» Ce spui, Pavele? Va deveni egal cu trupul Aceluia? Da, răspunde. Şi apoi, pentru ca nu cumva să cazi în îndoială şi să nu crezi, aduce si un argument puternic: „lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Flp 3, 21). «Are putere, zice, de a-Şi supune toate, prin urmare şi stricăciunea şi moartea». Deci, dacă are această putere, e neîndoielnic că poate face aceasta, ca trupul nostru să devină la fel cu al Lui.

Spune-mi, ce putere este mai mare? A supune demoni, îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi, sau a face trupul nestricăcios şi nemuritor? Negreşit că aceasta din urmă e cu mult mai mare decât cea dintâi. El a arătat încă şi mai mari fapte ale puterii Sale, pentru ca tu să crezi şi acestora. «Aşa că chiar dacă-i veţi vedea pe unii ca aceia bucurându-se, chiar de-i veţi vedea în slavă, voi staţi neclintiţi, fiindcă nu sunteţi cu nimic vătămaţi de ei şi de nimic nu trebuie să vă temeţi. Sunt de ajuns asemenea speranţe pentru a deştepta chiar şi pe cel mai trândav şi somnoros».

„Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei” (Flp 4, 1). „Aşa”, adică drepţi şi nebiruiţi. Priveşte cum după sfaturi le aduce şi laude. „Bucuria şi cununa mea”, spune el. Nu numai bucuria, ci şi slava, şi nu doar simpla slavă, ci şi cununa, cu a cărei măreţie nimic nu este asemenea, când ei sunt cununa lui Pavel. „Aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei” (Flp 4, 1), adică întru nădejdea lui Dumnezeu.

„Rog pe Evodia şi rog pe Sintihi să aibă aceleaşi gânduri în Domnul, încă te rog şi pe tine, credinciosule Sizig, ajută-le lor” (Flp 4, 2 – 3). Unii cred că aici el o numeşte şi o roagă pe femeia sa, dar nu este aşa, ci numeşte o femeie oarecare şi pe bărbatul uneia dintre ele. „…ajută-le lor, ca pe unele care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine şi cu Clement şi cu ceilalţi împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii” (Flp 4, 3). Ai văzut despre câte virtuţi pe care le aveau ei aminteşte el aici? Ceea ce Hristos a spus apostolilor Săi: „Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20), acelaşi lucru îl mărturiseşte şi Apostolul despre aceste femei „ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”.

Mie mi se pare că aceste femei erau căpetenii în Biserica filipenilor, iar Apostolul le pune sub protecţia unui bărbat minunat pe care îl numeşte însoţitor (tovarăş, soţ, însoţitor, împreună-lucrător; de aici şi sensul pe care Sf. Ioan îl ia în considerare – n. edit., cf. şi cu Noul Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 344, nota 3), şi sub protecţia căruia, ca împreună-lucrător, ca împreună-ostas, ca tovarăş şi frate, Apostolul obişnuia poate să-i pună pe alţii; la fel face şi în Epistola către Romani, când spune: „Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea” (Rm 16, 1). „Însoţitorule”, spune el. Aici ori că e vorba de vreun frate al lor, ori de bărbatul vreuneia dintre ele, e ca şi cum ar zice: «abia acum eşti frate iubit, abia acum soţ adevărat şi iubit, pentru că ai devenit mădular».

„Care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine” (Flp 4, 3). Protejarea lor se datora deci nu prieteniei, ci succeselor lor: „…au luptat… împreună cu mine”. Dar ce spui tu, Pavele? S-au nevoit femei împreună cu tine? «Da, zice el, nu cu puţin au contribuit şi ele, pentru că deşi mulţi au fost împreună-lucrători cu mine, nici ele n-au fost mai prejos». Nu pentru nimic, se întemeiau pe atunci bisericile; iar pentru ca cei încercaţi, fie bărbaţi, fie femei, să se poată bucura de atâta cinste din partea celorlalţi, trebuia să fi făcut multe bunătăţi. Şi multe bunătăţi izvorau de aici: mai întâi că toţi ceilalţi erau îmboldiţi spre aceeaşi râvnă; în al doilea rând că prin cinstea care li se acorda câştigau mult; în al treilea rând că toate acestea le sporea şi lor voinţa cea bună şi înflăcărarea. De aceea peste tot Pavel se îngrijeşte de aceasta, numărându-se totodată împreună cu ei. La fel procedează şi în Epistola către Corinteni când spune: „că este pârga Ahaiei” (1 Co 16 – 15).

Unii cred că „însoţitorule” este un nume propriu (Sizic, aşa cum s-a tradus si în ediţia românească; vezi si nota 2 – n. edit), dar ce contează? Fie aşa, fie altfel, nu trebuie a scărmăna cuvintele, ci trebuie să ştim că Apostolul porunceşte ca aceste femei să se bucure de multă protecţie.

«Toate ne sunt în ceruri, spune el, şi Mântuitorul, şi petrecerea, şi orice ar spune cineva, „…de unde şi aşteptăm Mântuitor” (Flp 3, 20). Dar şi aceasta tot din iubirea Lui de oameni este. El va veni iarăşi la noi, şi ne va trage şi pe noi acolo, va pleca luându-ne cu El. Însă şi acest fapt este o dovadă de mare cinste. Dacă El a venit pe când noi eram duşmani, atunci cu atât mai mult va veni când suntem prieteni ai Săi. Şi nu va permite aceasta nici îngerilor, nici slujitorilor Lui, ci va veni El Însuşi şi ne va chema la moştenirea împărăţiei Sale. Iar atunci, cei care L-au cinstit vor fi cinstiţi de El şi vor fi ridicaţi în nori. «Iar noi, spune el, vom fi răpiţi în nori şi astfel pururea cu Domnul vom fi.»

Aşadar, cine se va afla slugă credincioasă şi înţeleaptă? Cine se va învrednici de atâtea binefaceri? Cât de nenorociţi vor fi cei căzuţi din acea slavă? Iar dacă atunci neîncetat vom plânge, la ce ne va mai folosi? Şi dac-ai vorbi de mii de gheene şi totuşi, nimic asemenea cu acea durere pe care sufletul o va avea atunci nu vei putea spune; întregul univers zguduindu-se, trâmbiţele răsunând, cele dintâi cete îngereşti trecând pe dinaintea tuturor, apoi celelalte, cetele din al doilea rang, din al treilea, în sfârşit, miile de cete trecând pe dinaintea celor de pe pământ; trecând Heruvimii şi multe, ba chiar nenumărate sunt aceste cete apoi Serafimii; iar El, venind întru slava cea negrăită; în sfârşit, trecând toate acele cete spre a aduce pe cei vrednici înaintea Celui ce stă pe tronul slavei. Vor trece apoi şi cei de pe lângă Pavel, toţi care au fost cinstiţi şi iubiţi de el, toţi aceştia, zic, încununaţi, lăudaţi, cinstiţi de Împăratul cerurilor şi de toată oastea cea cerească. Iar atunci unii vor fi cinstiţi, iar alţii necinstiţi, şi ce poate fi mai înfricoşător? Poate gheena? Este de nesuportat gheena şi poate chiar foarte mult, dar mai de nesuportat este căderea din împărăţia cerurilor.

Aţi înţeles marea importanţă a acestui fapt? Dacă un împărat oarecare, sau fiu de împărat, care a plecat la război, ar fi avut multe biruinţe în lupte şi admirat de toţi ar intra în fruntea întregii armate împreună cu trofeele, cu acele regimente nenumărate de ostaşi purtători de paveze aurite, cu întreaga lui gardă imperială şi întreaga cetate ar fi încununată şi în haine de sărbătoare şi toţi stăpânitorii lumii ar fi cu dânsul; dacă în urma lui ar veni prizonierii legaţi, prizonieri de toate vârstele şi din toate naţiunile biruite, apoi ar urma guvernatorii provinciilor, conducătorii şi, în sfârşit, toţi stăpânitorii; dacă fiind în toată slava şi în toată acea strălucire i-ar primi pe toţi câţi ar întâlni pe cale şi i-ar săruta, le-ar întinde mâna, ar discuta cu toţi şi i-ar îmbărbăta ca pe nişte prieteni şi ar porunci ca unii dintre cei aflaţi pe drumul pe care trece să fie luaţi şi duşi în împărăţia lui, iar alţi să fie părăsiţi, oare atunci aceştia din urmă, deşi nu vor fi pedepsiţi, nu vor fi însă vrednici de foarte multă compătimire?

Dacă deci printre noi, oamenii, este un lucru atât de amar a cădea cineva din slavă, atunci cu cât mai mult la Dumnezeu, când puterile cele de sus se vor înfăţişa înaintea Împăratului, când demonii vor fi legaţi şi făcuţi de ruşine, când chiar diavolul va fi adus legat cu toată puterea potrivnică şi, în sfârşit, când El va veni pe nori înconjurat de puterile cerurilor?

Credeţi-mă, că sufletul mi-e atât de îndurerat de această povestire, că nici nu mai pot termina cuvântul!

Să pricepem deci de câtă slavă vom fi lipsiţi şi, de e cu putinţă, să nu ne lipsim de ea. Ceea ce e cumplit este că, deşi ne stă în putere să nu pătimim toate acestea, le pătimim totuşi din propria noastră voinţă. Când pe unii îi va primi pentru a-i duce la Părintele Său cel ceresc, iar pe alţii îi va părăsi şi îngerii îi vor trage cu de-a sila în jos, când ei vor plânge, căutând cu privirea la focul gheenei, fiind daţi pildă întregii lumi, credeţi că puţină durere vor suferi?

De aceea să ne grăbim, iubiţilor, cât mai avem timp şi să avem mare grijă pentru mântuirea noastră. Câte nu vom avea şi noi de spus, asemenea bogatului din Evanghelie! Dacă ne-ar ierta cineva acum, oare am lepăda noi ceva din averile noastre? Nimeni, însă, nu leapădă… Iar ceea ce spunem e clar nu numai din cele de mai sus, ci şi din multe altele. Câţi nu au ajuns în aşa spaimă încât ziceau: «Dacă ne-am reîntoarce la cele dintâi, nu am mai cădea în păcate»? Multe din acestea vom spune atunci, dar vom auzi ceea ce a auzit bogatul din Evanghelie, că prăpastie mare este şi că am primit cele bune aici.

Să suspinăm deci cu amar, rogu-vă, şi mai ales nu numai să suspinăm, ci şi să facem fapte bune. Să plângem acum şi să căutăm mântuirea pentru pentru ca nu cumva să plângem atunci în zadar şi să suspinăm din cauza răutăţii. Acesta de acum este plânsul virtuţii iar acela este plânsul unei pocăinţe zadarnice. Să ne întristăm acum, ca nu cumva să ne întristăm atunci. Nu este egală întristarea de aici cu cea de acolo. Aici te întristezi pentru un timp scurt, şi chiar, de multe ori, nici nu simţi întristarea, ştiind că ea este spre binele tău, în timp ce acolo întristarea este foarte dureroasă, lipsită de orice speranţă, fără vreun mijloc de scăpare si pentru totdeauna.

Fie ca toţi să ne învrednicim de odihnă! Să ne rugăm, însă, şi să căutăm a fi vrednici de acea odihnă. Să ne luptăm, vă rog, pentru că dacă vom căuta aceasta, şi ne vom ruga, vom câştiga.

Dacă ne rugăm îndelung, Dumnezeu ne va da biruinţa. Dar dacă nici nu ne rugăm şi nici nu lucrăm ceva în acest scop, atunci cum să reuşim? Dormind? Nicidecum. Cei care aleargă şi urmează morţii Mântuitorului, aceia, după cuvintele lui Pavel, sunt cei care se vor bucura de bunuri şi nicidecum cei ce dorm. „Ca, doar, să pot ajunge la Învierea cea din morţi” (Flp 3, 11), zice el, şi dacă el zice aşa, atunci noi ce vom zice?

Dormind, nu putem săvârşi nici măcar lucruri lumeşti, necum lucruri duhovniceşti. Dormind, nu putem căpăta nimic nici măcar de la prieteni, necum de la Dumnezeu. Dormind, nici părinţii nu ne cinstesc, cum atunci Dumnezeu? „Să ne obosim puţin pentru a ne odihni apoi pentru totdeauna. Trebuie ca aici să ne întristăm, căci de nu ne vom întrista aici, ne vom întrista acolo. De aceea, să preferăm întristarea de aici, iar acolo să ne odihnim şi să ne bucurăm de bunătăţile cele negrăite, prin Hristos Iisus, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.