Omilia XI

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Mai departe, fraţii mei, bucuraţi-vă întru Domnul.
Ca să vă scriu aceleaşi lucruri, mie nu-mi este anevoie,
iar vouă vă este de folos. Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă
de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur.
Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce
slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru
Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup. ” (Flp 3, 1 – 3).

Grijile şi supărările, când ocupă sufletul mai mult decât trebuie, îl lipsesc de puterea care-i este proprie, de aceea şi Pavel îi trezeşte pe aceşti filipeni, cuprinşi de supărare, şi-i încurajează. Supărarea lor venea din faptul că nu ştiau nimic despre Pavel. Supărarea lor venea şi din faptul că-l credeau pe Pavel deja mort, că nu cunoşteau progresele propovăduirii şi nu mai ştiau nimic despre Epafrodit. Informându-i despre toate acestea, adaugă: „Mai departe, fraţii mei, bucuraţi-vă” (Flp 3, 1). «De acum nu mai aveţi motiv de supărare, spune el, îl aveţi pe Epafrodit pe care-l doreaţi, îl aveţi pe Timotei, voi veni şi eu, Evanghelia se răspândeşte. Ce vă mai lipseşte, deci? Bucuraţi-vă!»

Pe galateni îi numeşte „fii”, iar pe aceştia „fraţi”. Când vrea să le îndrepte greşelile, sau să-şi arate dragostea lui părintească, îi numeşte „fii”, iar când vorbeşte cu ei cu multă cinste, îi numeşte „fraţi”. „Mai departe, fraţii mei, bucuraţi-vă întru Domnul” (Flp 3, 1). Bine spune „întru Domnul”, cu alte cuvinte nu după lume, fiindcă lumea nu poate da bucurie în astfel de lucruri. «Aceste supărări, spune el, care sunt pentru Hristos poartă în ele bucuria». „Ca să vă scriu aceleaşi lucruri, mie nu-mi este anevoie, iar vouă vă este de folos. Păziţi-vă de câini!” (Flp 3, 12).

Ai văzul cum nu-i sfătuieşte de la bun început, ci după ce mai întâi îi laudă şi îi admiră? Abia apoi îi sfătuieşte, pentru ca din nou să-i laude la sfârşit. Dacă n-ar fi făcut aşa cuvântul lui ar fi fost prea greu de primit, de unde se vede cum mereu avea grijă să aibă roade bune în cuvânt.

Dar pe cine numeşte el aici „câini”? Se vede că şi aici erau din aceia despre care face aluzii în toate epistolele sale, iudei spurcaţi şi vrednici de dispreţuit, speculanţi şi iubitori de stăpânire, oameni ce voiau să sucească minţile multor creştini, propovăduind creştinismul deopotrivă cu iudaismul şi răstălmăcind Evanghelia Mântuitorului. Şi fiindcă astfel de oameni erau greu de recunoscut, de aceea şi spune „Păziţi-vă de câini” (Flp 3, 2), şi nicidecum de fiii iudeilor. Câteodată prin această denumire – „câini” îi desemna pe păgâni, adică pe neamurile necredincioase, în timp ce alteori, cum este cazul şi aici, îi desemna pe iudei. De ce oare? Pentru că, aşa cum păgânii erau străini de Dumnezeu şi de Hristos, aşa deveniseră şi aceştia (iudeii), motiv pentru care le şi dă pe faţă neruşinarea şi marea lor îndrăzneală, precum şi marea lor deosebire de adevăraţii fii. Cum că păgânii erau numiţi câini, ascult-o pe cananeancă spunând: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt 15, 26). Şi pentru ca să nu rămână nici aici, căci sunt şi câini care mănâncă de la masa stăpânilor lor, priveşte cum îi înstrăinează cu desăvârşire prin cuvântul care urmează: „Păziţi-vă de lucrătorii cei răi” (Flp 3, 2). Admirabil cuvânt! „Păziţi-vă de lucrătorii cei răi”, care lucrează spre rău sau fac lucruri cu mult mai rele decât dacă n-ar lucra deloc, fiindcă pe cele bune le răstălmăcesc.

„Păziţi-vă de tăierea împrejur”(Flp 3, 2). Tăierea împrejur era considerată de iudei un act sfânt, de vreme ce chiar legea o recunoştea astfel şi chiar cinstirea sâmbetei era inferioară tăierii împrejur. Pentru a se face o tăiere împrejur, se călca chiar peste importanţa sâmbetei şi nu se amâna niciodată pentru respectarea sâmbetei tăierea împrejur. Şi cu toate că tăierea împrejur era mai respectată decât sâmbăta, totuşi în unele timpuri nu se respecta cu sfinţenie; aşa că, atunci când nu se respecta tăierea împrejur, sâmbăta nu se respecta cu atât mai mult. De aceea si Pavel o cinsteşte, fiindcă nu spune „tăierea împrejur”, ci „Păziţi-vă de tăiere!” (Flp 3, 2) (traducerea românească pare a nu fi în acord cu explicaţiile Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că în loc de tăiere apare tăiere împrejur. În original (Flp 3, 2) avem cuvântul tăiere, mutilare; cuvântul tăiere împrejur va fi folosit la Flp 3, 3. De aceea, în acest context, mai corect ar fi: „Păziţi-vă de tăiere!” – n. edit.).

Şi nu spune că tăierea împrejur ar fi un lucru rău, sau că ar fi de prisos, pentru a nu-i supăra pe bărbaţii iudei, ci rânduieşte cu multă înţelepciune lucrul, căci scoţând din expresia obişnuită tocmai faptul care o defineşte [„împrejur”], face cuvântul mai plăcut, ba chiar mai important decât însuşi faptul tăierii împrejur. „Păziţi-vă de tăiere!”, zice el aici, dar în Epistola către Galatcni nu spune la fel, ci pentru că acolo boala era grea şi primejdioasă, el se atinge de rană fără sfială şi cu multă autoritate; în cazul de faţă, însă, fiindcă filipenii nu făcuseră nimic din ceea ce făcuseră galatenii, priveşte cum el  le arată mulţumirea sa până şi în modul de a le vorbi. „Păziţi-vă de tăiere (împrejur) pentru că noi suntem tăierea împrejur” (Flp 3, 2 – 3).

Cum aşa? „…noi, cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu… şi nu ne bizuim pe trup” (Flp 3, 3). Nu zice «să încercăm amândouă aceste tăieri împrejur şi să vedem care e mai bună», şi nici măcar n-o numeşte pe cea dintâi cu numele ei „tăiere împrejur”, însă ce spune? «Numai acea tăiere împrejur” este tăiere adevărată. Şi pentru ce? Pentru că nu fac altceva decât să-şi taie carnea de pe trup. Ceea ce fac ei nu este legiuit, nu este nimic altceva decât o scrijelitură, sau o simplă tăietură în carne.» Aici fie că acesta este sensul cuvântului, fie că face aluzie la cei ce încercau să taie, să dezbine Biserica. Prin „tăiere” noi înţelegem un act simplu, făcut la întâmplare şi fără să însemne ceva.

Dacă e vorba însă de a căuta adevărata tăiere împrejur, aceasta se găseşte numai la noi, creştinii: „Noi, cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu” (Flp 3, 3), adică noi, care-L cinstim pe Dumnezeu duhovniceşte. Spunc-mi, te rog, ce este mai bun, sufletul sau trupul? Negreşit că sufletul. Aşadar şi tăierea împrejur a sufletului este mai bună, ba nu mai bună, ci chiar singura tăiere împrejur. Chiar şi în timp ce stăpânea Legea, tăierea împrejur a inimii era mai aleasă: „Deci să tăiaţi împrejur inima voastră şi de acum înainte să nu mai fiţi tari la cerbice” (Dt 10, 16). Tot astfel şi în Epistola către Romani el distruge tăierea împrejur zicând: „Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup, este tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în Duh, nu în literă” (Rm 2, 28 – 29). Iar în cele din urmă o lipseşte chiar şi de denumirea ei obişnuită, căci nu mai este tăiere împrejur, spune el, ci tăiere. Pentru că şi cele preînchipuite sunt cinstite atât timp cât Adevărul nu a sosit; dar când Adevărul s-a arătat, preînchipuirea nu-şi mai are locul.

De exemplu, dacă am avea în faţa noastră un tablou ce urmează a fi pictat, iar cineva i-ar fi schiţat doar conturul, până ce nu i se vor adaugă şi culorile cerute de noi, nu vom putea spune: «Iată împăratul!» Dar după ce şi culorile i-au fost adăugate, iar conturul [preînchipuirea] a fost acoperit – sau, mai bine zis, ascuns sub arătarea adevărului, şi nu se mai vede – atunci putem spune pe drept cuvânt: «Iată împăratul!». El nu a spus că «tăierea împrejur este în noi», ci „noi suntem tăierea împrejur” (Flp 3, 3) şi pe bună dreptate, fiindcă tăierea împrejur cea duhovnicească e plină de virtute şi-l arată pe adevăratul om. Şi nici n-a spus că «la ei este tăiere», ci „Păziţi-vă de tăiere!” (Flp 3, 2), lăsând să se înţeleagă faptul că ei sunt stăpâniţi de răutate şi pierzare.

«Dar tăierea împrejur, spune el, nu se face în trup, ci în duh, în inimă». „Şi nu ne bizuim pe trup, deşi eu aş putea să mă bizui şi pe trup” (Flp 3, 3 – 4). Ce înţelege el când spune „să mă bizui şi pe trup”? Prin această expresie înţelege lauda, curajul şi priceperea în vorbire. Bine a făcut că a adăugat această expresie, fiindcă dacă vreun neam ar fi acuzat tăierea împrejur şi nu atât tăierea împrejur cât pe cei ce o practicau poate că, din punctul de vedere al iudeilor, acest atac ar fi părut lipsit de nobleţe, adică fără cunoştinţa celor ce trebuie respectate, ca unul ce n-a luat parte la ele; dar acum, când cel ce acuză este tocmai unul care s-a împărtăşit din acele obiceiuri religioase, în acest caz el nu poate fi învinuit că nu le-a cunoscut, ci că a fost convins de insuficienţa lor, s-a deşteptat şi a ajuns chiar la cunoştinţa adevărului.

Ia aminte acum la smerenia lui pe care o arată în Epistola către Galateni, când, nevoit fiind să spună despre sine însuşi lucruri mari, zice: „Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism” (Ga 1,  13), şi iarăşi: „Dacă vreun altul socoteşte că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult” (Flp 3, 4), adăugând apoi imediat: „evreu din evrei” (Flp 3, 5). „Dacă vreun altul socoteşte” (Flp 3, 4), spune el, arătând prin aceasta că purtarea lor îl obliga să vorbească. «Dacă voi vă bizuiţi pe voi înşivă, eu cu atât mai mult», zice el, prilej cu care el foloseşte o uşoară mustrare, căci nu numeşte pe nimeni, dându-le astfel ocazia de a se întoarce din rătăcire. „Dacă vreun altul socoteşte că se poate bizui…” (Flp 3, 4). Bine spune „dacă… socoteşte”, pentru că arată astfel că, sau e posibil ca ei să nu aibă o astfel de nădejde, sau că acea nădejde, în realitate, nici n-ar fi existat.

„La opt zile, am fost tăiat împrejur” (Flp 3, 4). Mai întâi le înfăţişează faptul pe care ei îl considerau a fi demn de laudă – tăierea împrejur – apoi adaugă: „sunt din neamul lui Israel” (Flp 3, 5), arătând prin acestea amândouă că nu este prozelit şi nici dintre prozeliţi. Prin cuvântul „La opt zile am fost tăiat împrejur” (Flp 3, 4) dovedeşte că nu era prozelit, iar prin celălalt cuvânt – „sunt din neamul lui Israel” (Flp 3, 5) arată că nici dintre prozeliţi nu era. Zicând apoi „sunt din neamul lui Israel” (Flp 3, 5), ca să nu crezi cumva că erau din cele zece seminţii care se dezbinaseră şi formau regatul Samariei, adaugă: „din seminţia lui Veniamin” (Flp 3, 5), adică din seminţia cea mai aleasă. „Evreu dintre evrei” (Flp 3, 5), adică nu prozelit, ci dintru început chiar dintre evreii cei mai aleşi. Se putea să fie cineva din Israel şi să nu fie „evreu dintre evrei” din cauză că mulţi,  fiind amestecaţi cu păgânii, nu mai ştiau limba ebraică. Prin aceste cuvinte fie voieşte să arate ceea ce am spus mai sus, fie voieşte să dovedească marea lui nobleţe.

„După lege fariseu” (Flp 3, 5) zice el, prilej cu care începe să sublinieze cele privitoare la propria sa voinţă, fiindcă cele de până acum nu depindeau de voinţa lui. A fi tăiat împrejur nu depindea de el, la fel cum nici faptul de a fi din neamul lui Israel şi din seminţia lui Veniamin. Aşa că şi prin aceasta se dovedeşte a fi mai presus decât alţii, cu toate că poate mulţi erau de acelaşi rang cu el. De unde reiese faptul că era mai presus decât alţii? Pe de o parte, mai cu seamă din faptul de a nu fi prozelit, iar pe de altă parte, din faptul că făcea parte din cea mai aleasă dintre seminţii şi din cea mai aleasă sectă iudaică, pe care o avea ca moştenire de la strămoşi, ceea ce cu siguranţă nu se putea spune despre prea mulţi.

Apoi începe să înfăţişeze lucrurile care depindeau de voinţa sa, unde mai ales era superior celorlalţi. „După lege fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii” (Flp 3, 5 – 6). Dar nu ajungea doar atât de vreme ce era cu putinţă ca cineva să fie fariseu, dar fără multă râvnă şi de aceea adaugă, pentru a-şi dovedi superioritatea: „în ce priveşte dreptatea cea din Lege” (Flp 3, 6). Şi fiindcă s-ar fi putut ca şi alţii să se arunce în primejdii, umblând poate după întâietate – aşa cum făceau arhiereii – lucru care n-ar fi dovedit nicidecum că sunt râvnitori ai Legii, de aceea adaugă: „În ce priveşte dreptatea cea din Lege, fără de prihană” (Flp 3,6).

Şi dacă el, prin nobleţe, prin voinţă şi prin modul de viaţă, era mai presus decât alţii, de ce a părăsit atunci toate aceste calităţi vrednice de respect, dacă nu pentru faptul că pe cele ale lui Hristos le-a găsit cu mult mai însemnate şi mai mari?

Motiv pentru care şi adaugă imediat: „Dar cele ce-mi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă” (Flp 3, 7).

În timp ce Pavel avea o astfel de viaţă serioasă încă din copilărie şi o astfel de nobleţe, în timp ce el depunea atâta osteneală şi grijă; în timp ce el înfrunta atâtea primejdii, atâtea intrigi îndreptate împotriva sa iar pe cele ce mai înainte fuseseră pentru el câştig, acum le socotea pe toate drept pagubă, numai cu scopul de a dobândi pe Hristos, noi nici măcar averile nu le dispreţuim, ca să putem dobândi pe Hristos, ci preferăm să pierdem chiar şi viaţa viitoare, numai să nu ne despărţim de deşertăciunile acestei vieţi, deşi toate acestea nu ne sunt decât spre pagubă.

Spune-mi, te rog, dacă cercetăm amănunţit lucrurile care formează aşa-zisa avere, ce altceva aflăm decât că toate sunt spre paguba noastră, osteneală zadarnică şi fără de folos? Într-adevăr, ce folos putem avea de la mulţimea hainelor pe care le purtăm, haine poate chiar de mare valoare? Ce câştig putem trage din faptul că suntem îmbrăcaţi cu ele? Nimic altceva, decât că ne păgubim. Cum? Chiar şi săracul care are pe trupul său o haină ruptă şi neînsemnată, să nu crezi că pe timpul căldurilor suferă mai mult decât tine arşita soarelui; o suferă chiar cu mai multă uşurinţă decât tine, fiindcă acele haine rupte pe care le are pe trup, îi lasă trupul în mai mare libertate, pe când hainele cele noi, chiar de-ar fi fine ca pânza păianjenului, nu vor lăsa totuşi trupului acea libertate. Tu, din cauza mândriei celei prosteşti, ai două haine, de multe ori chiar trei, ai apoi palton, cingătoare şi pantaloni, pe când acela este îmbrăcat cu o singură haină pe care o poartă cu mai mare uşurinţă.

Apoi îi vedem pe cei bogaţi cum, din această cauză, păşesc pe drum alene, plini de năduşeală, pe când pe cei săraci nu-i vedem suferind de acestea. Aşadar, când acea haină ruptă şi de nici un folos te slujeşte la fel ca şi acelea pe care ai plătit atâta aur, atunci nu e oare pagubă ceea ce e mult şi de prisos? Nu ţi-a fost de nici un folos în afara faptului că ai cheltuit pe ele o mulţime de bani, aşa încât tu, cel bogat, acelaşi serviciu ca al săracului l-ai plătit cu o sută de galbeni sau chiar mai mult, pe când el a dat numai puţin argint. Ai văzut paguba? Mândria ta nu-ţi dă voie, însă, s-o vezi.

Vrei să vorbim şi de aurul ce se cheltuieşte cu caii sau cu femeile? Să examinăm şi acestea, fiindcă pe lângă multe altele, bogăţia îl şi prosteşte pe om. Ei cu aceeaşi valoare preţuiesc şi femeile, şi pe cai, şi pentru amândouă se împodobesc la fel. În plus femeile vor să se arate frumoase chiar şi în lucrurile pe care le poartă, chiar şi în voalurile care le acoperă faţa. Spune-mi, te rog, ce câştig dobândeşti împodobindu-ţi calul sau asinul cu aur?

Dar femeia ta care poartă împrejurul gâtului şi mâinilor atâta mulţime de aur şi de pietre preţioase, ce câştig are? «Dar obiectele din aur, spui tu, nu se strică». Bine, dar mulţi spun că aurul şi pietrele preţioase îşi pierd mult din valoare când stăpâna se duce cu ele la baie sau în altă parte. Dar fie şi aşa, chiar de nu s-ar vătăma întru nimic, care ar fi totuşi câştigul? Spune-mi, când acele pietre preţioase cad jos şi se pierd, oare nu-i aceasta o pagubă? Când ele atrag asupra stăpânei invidia, din partea unora, şi curse, din partea altora, oare nu-i aceasta o pagubă? Când acele podoabe nu folosesc cu nimic pe cea care le are, ci, dimpotrivă, aţâţă privirile celor invidioşi şi le atrage atenţia tâlharilor, atunci, nu spre pagubă îi sunt aceste lucruri?

Când bărbatul ar putea întreprinde ceva ce i-ar aduce folos cu banii pe care i-a cheltuit pe acele bijuterii, dar cu toate acestea, nu poate, din pricina luxului ce-o stăpâneşte pe femeia sa, ci de multe ori este silit să renunţe chiar la cele necesare numai şi numai pentru ca ea să se împodobească cu aur, oare acest fapt nu-i este spre pagubă? Banul (verbul de la care provine înseamnă a întrebuinţa bine un lucru, a te folosi bine de el) de aceea are acest nume, pentru ca noi să-l întrebuinţăm bine, să lucrăm cu el ceva bun şi folositor. Dar când pofta de bijuterii a femeii nu-l lasă, oare atunci nu este aceasta o pagubă generală? Cel care nu îndrăzneşte să folosească proprii săi bani, ca şi cum ar fi bani străini, oare nu are el pagubă de pretutindeni? Dar când construieşte case mari şi strălucite, cu coloane de marmură, cu porticuri frumoase, cu locuri de plimbare (grădini) pe care le înfrumuseţează în tot chipul cu statui şi cu statuete asezate?

Mulţi obişnuiesc să-i considere fericiţi pe astfel de oameni, însă noi nu cercetăm acum acest lucru. Apoi, la ce foloseşte plafonul aurit? Oare nu aduce acelaşi folos ca unul simplu şi cu simetrie? «Dar, vei spune tu, plafonul aurit este foarte plăcut şi atractiv». Dar aceasta doar scurt timp, iar după aceea, gata, şi-a pierdut din puterea sa de atracţie! Dacă chiar soarele nu ne mai uimeşte cu frumuseţea sa pentru că ne-am obişnuit cu ea, lucrurile de artă cu atât mai mult nu ne vor mai uimi, şi vom ajunge să le dăm şi lor tot atâta atenţie, câtă atenţie acordăm unor lucruri făcute din lut. Spune-mi, pentru ce într-o casă, fie ea şi cea mai bună, să se găsească o mulţime de coloane, statuete frumoase şi aur împrăştiat pe pereţi fără de nici un rost. Aceasta nu e nimic altceva, decât dovada prostiei şi a unei mândrii nejustificate. Aşadar, în tot locul trebuie să ne folosim de cele necesare şi nicidecum de cele ce ne folosesc.

Ai văzut aşadar că acest fapt nu-i decât pagubă? Ai văzut că de prisos este şi fără nici o justificare? Dacă nu îndeplineşte vreo necesitate şi nici vreo mulţumire deosebită, deoarece, o dată cu trecerea timpului, devine foarte neplăcut, atunci nu e nimic altceva, decât pagubă. Dar slava deşartă care te stăpâneşte nu te lasă să vezi toate aceste lucruri. Ei bine, Pavel le-a părăsit pe toate, deşi le considera câştig! Iar noi nici măcar paguba nu o părăsim pentru Hristos! Oare până când vom fi alipiţi de pământ? Oare până când nu ne vom ridica privirea spre cer? Nu-i vedeţi pe cei îmbătrâniţi cum nu mai simt nimic faţă de cele trecute? Nu-i vedeţi pe cei ce se sfârşesc, fie ei bătrâni sau tineri? Nu-i vedeţi pe cei ce au rămas în viaţă după ce au fost părăsiţi de ei? Pentru ce ne lipim de lucrurile nestatornice, pentru ce ne legăm de cele nesigure? Oare până când nu vom pricepe micimea celor ce rămân după noi? Ce nu ar da bătrânii să scape de bătrâneţe, dacă ar fi cu putinţă? Şi câtă rătăcire nu e faptul de a voi cineva să se întoarcă în tinereţea de mai înainte, motiv pentru care ar da cu cea mai mare dragoste totul? Numai să reîntinerească şi să nu mai îmbătrânească niciodată? Iar tinereţea cea duhovnicească, aceea care e unită cu o bogăţie nespusă nu vor s-o atingă nici măcar pe departe, ci doar să stăpânească peste toate acele lucruri care aici nu folosesc la nimic!

Aceste pretinse bunuri nu pot nici să te scape de moarte, nici să te izbăvească de boală şi nici nu pot împiedica bătrâneţea sau orice altceva din cele necesare şi cerute de legea naturii. Şi cu toate acestea te mai laşi încă stăpânit de ele! Spune-mi, care ţi-e câştigul? Beţii, lăcomie în mâncăruri, dezmierdări absurde şi de tot felul, toate acestea ne chinuiesc mai rău decât cei mai tirani stăpâni, doar atât câştigăm din bogăţie şi altceva nimic, fiindcă nici nu vrem să câştigăm altceva, pentru că dacă am vrea, am putea moşteni, cu această bogăţie, chiar şi cerul! «Aşadar, spui tu, bogăţia este un lucru bun». Dar nu bogăţia în sine poate face acest lucru, ci intenţia celui ce o are, iar că aşa este, gândeşte-te că e posibil ca chiar şi săracul să moştenească cerul, fiindcă, aşa cum am spus de multe ori, Dumnezeu nu se uită şi nici nu cântăreşte cele date ca milostenie, ci se uită la intenţia celui ce a dat. E cu putinţă să fie cineva şi sărac şi cu toate acestea să câştige totul cu puţinul pe care l-a dat, pentru că Dumnezeu cere de la noi doar ceea ce putem să facem.

Nici bogăţia nu ne duce în ceruri şi nici sărăcia nu ne duce în iad, ci doar intenţia bună sau rea. Aşadar, pe această intenţie s-o îndreptăm, pe aceasta s-o orânduim aşa cum se cuvine şi totul ne va fi uşor. Aşa cum tâmplarul fie că are unelte de fier, fie din aur în acelaşi fel lucrează lemnul, ba cu cele de fier ar lucra şi mai bine, la fel şi în cazul de faţă, unde virtutea este mai uşor de dobândit prin sărăcie. Iar că aşa este, ascultă-L pe Hristos spunând despre bogăţie: „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 19, 24), în timp ce nimic de acest fel n-a spus despre sărăcie, ci dimpotrivă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor… după aceea vino şi urmează-Mi” (Mt 19, 21). Aşa că cerul se câştigă dând averea săracilor şi urmându-I Lui!

Aşadar, să nu fugim de sărăcie, căci ea ne aduce Împărăţia cerurilor şi de asemenea, să nu privim bogăţia ca pe un lucru bun, de vreme ce-i pierde pe cei care nu sunt cu luare-aminte, ci să avem întotdeauna ochiul aţintit către Dumnezeu, să ne folosim cum se cuvine de cele pe care El ni le-a dăruit, să întrebuinţăm cu chibzuinţă, zic, şi de puterea trupului, şi de averea noastră, şi, în sfârşit, de toate celelalte.

De altfel e chiar absurd ca noi să întrebuinţăm pentru alţii aceste lucruri şi nu pentru Creatorul nostru.

Ţi-a creat ochiul? Fă-l pe acesta folositor lui Dumnezeu şi nu diavolului. Cum să faci acest lucru? Privind făpturile Lui, lăudându-L şi slăvindu-L, şi, totodată, păzindu-l de vederea femeilor.

Ţi-a dat mâinile? Foloseşte-le pentru a-L mulţumi pe El şi nu pe diavol, adică nu în furturi şi înşelăciuni, ci în binefaceri şi milostenii; ţine-le întinse în rugăciuni neîncetate şi ridică-i pe cei căzuţi.

Ţi-a dat urechile? Nu le folosi pentru ascultarea versurilor celor întortocheate, nici în ascultarea vorbelor necuviincioase, ci: „tot cuvântul tău să fie despre legea Celui Preînalt” (Sir 9, 15), şi iarăşi: „Stai în tovărăşia celor bătrâni şi cu cel înţelept te uneşte. Tot graiul dumnezeiesc pofteşte a-l auzi şi pildele înţelegerii să nu treacă de la tine” (Sir 6, 35 – 36).

Ţi-a făcut gură? Ei bine, aceasta să nu vorbească nimic din cele ce nu se cuvin, ci să cânte psalmodii, imnuri şi cântări duhovniceşti, sau cum e spus undeva: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Ef 4, 29), adică să fie spre zidire şi nu spre sminteală, să fie spre laudă, iar nu spre hulirea aproapelui, să nu fie spre urzirea de viclenii, ci cu totul dimpotrivă.

Ţi-a făcut picioare, nu pentru a alerga spre rele, ci spre lucruri bune.

Ţi-a făcut stomac, nu ca să-l faci să pleznească de atâtea mâncăruri, ci pentru a putea trăi şi cugeta.

Ţi-a dat dorinţa trupească, nu pentru a te tăvăli în curvii şi preacurvii, ci spre a naşte copii, pentru continuarea neamului omenesc.

Ţi-a dăruit minte, nu pentru a-L blestema, nici pentru a fi bârfitor, ci serios.

A lăsat şi bani, pentru a-i întrebuinţa bine, a lăsat şi putere, pentru a o întrebuinţa spre bine. Ne-a dăruit meşteşugurile şi artele frumoase pentru ca astfel viaţa să ne fie mai plăcută, prin traiul laolaltă, iar nu ca să ne depărtăm de cele duhovniceşti şi unii de alţii, nu pentru a da atenţie meşteşugurilor celor urâte, ci celor trebuitoare, pentru ca astfel să ne ajutăm unii pe alţii şi nu să ne doborâm unii pe alţii.

Casa ne-a lăsat-o pentru a ne apăra de ploaie şi de schimbările vremii, iar nu pentru altceva, nu pentru a o împodobi tu cu aur şi săracul să moară de foame. Ne-a dat şi haine pentru ca să ne acoperim trupurile, iar nu pentru a ieşi în evidenţă, nu pentru ca acele haine să fie împodobite cu aur mult, iar Hristos să Se prăpădească gol şi flămând. A dat omului un acoperământ, nu pentru a-l avea numai pentru el, ci pentru a-l oferi şi altora.

A dat pământul, nu pentru ca tu să te foloseşti mai mult decât alţii şi să ai de unde cheltui bunurile lui Dumnezeu cu desfrânatele şi cu actriţele, cu cele ce cântă din chitară sau cu cei ce cântă din flaut, ci cu cei flămânzi şi aflaţi în nevoie.

Marea a lăsat-o nu pentru a-i răscoli tu adâncurile după perle şi alte asemenea lucruri, ci pentru a pluti pe ea şi pentru a nu te obosi în vreo călătorie lungă.

«Atunci pietrele preţioase pentru ce există?» întrebi tu. Dar eu te întreb: de ce sunt făcute aşa cum sunt? De ce unele sunt foarte scumpe, iar altele mai puţin folositoare? Unele sunt potrivite pentru ziduri, altele însă nu sunt bune la nimic; unele sunt mai tari şi mai puternice, iar altele nu. «Dar, spui tu, acestea sunt făcute pentru înfrumuseţare». Însă acest lucru e doar aprecierea ta! Fiindcă ce au ele în plus? Poate că sunt albe? Dar nu pot fi mai albe decât marmura cea albă, ba nici măcar la fel. Poate că sunt tari? Dar nici acest lucru nu-l poate spune cineva. Să fie oare foarte folositoare? Nu s-ar putea spune nici aceasta. Aşadar, de ce au fost atunci admirate într-atât de oameni? Fiindcă această admiraţie n-a venit de nicăieri, decât din preţuirea pe care oamenii înşişi le-au dat-o. Pentru că dacă nu sunt nici mai bune decât multe altele pentru că altele sunt chiar mai importante şi mai albe, nici mai folositoare, nici mai tari, atunci de unde s-a născut o astfel de admiraţie? Oare nu doar din preţuirea, din părerea pe care oamenii şi-au format-o despre ele?

De ce, aşadar, a dat Dumnezeu o asemenea valoare pietrelor? Pentru că nu Dumnezeu a dat-o, ci tu ai crezut că sunt cine ştie ce lucru mare. Dar atunci pentru ce le admiră oare şi Sf. Scriptură? Pentru că şi ea vorbeşte în acord cu părerea pe care ţi-ai format-o despre ele, la fel cum şi dascălul face de multe ori, când, vorbind cu copilul, admiră şi el ceea ce admiră şi copilul, cu scopul vădit de a-l scoate din acele gânduri şi de a-l pune pe drumul cel drept.

De ce cauţi la frumuseţea hainelor? Dumnezeu a rânduit să te îmbraci cu haine şi să te încalţi cu încălţări, dar celelalte ce rost pot avea? „Dorite sunt [judecăţile Domnului] mai mult decât aurul şi decât piatra cea de mare preţ” (Ps 8, 11).

Acestea sunt, iubiţilor, cele cu adevărat folositoare, în timp ce celelalte sunt nefolositoare, pentru că dacă ar fi de vreun folos, nu s-ar fi dat poruncă a le dispreţul. Sf. Scriptură vorbeşte despre ele în acord cu părerea noastră, dar această arată şi mai mult iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Pentru ce oare a lăsat porfira şi altele de acest fel? Pentru a arăta harul Său! Nemăsurata bogăţie a harului său de multe alte creaţii este mărturisită. De exemplu, ne-a dăruit grâul, iar tu faci din el nu numai pâine, ci şi plăcinte, şi prăjituri de tot felul, foarte plăcute la gust. De altfel toate acestea au fost născocite de poftă şi de slava cea deşartă.

Ai vrut să-ţi înfăţişez toate aceste lucruri. Dar dacă vreun străin sau vreun cultivator de pământ fără experienţă te-ar vedea admirându-le într-atât şi te-ar întreba din ce cauză ai atâta admiraţie, oare ai avea ce să-i răspunzi? Poate ai răspunde că sunt plăcute vederii? Nu cred. Să încetăm aşadar cu astfel de aprecieri şi să ne ţinem strânşi numai de adevăruri, pentru că toate celelalte nu-s decât lucruri trecătoare care se pierd ca valurile unui râu.

De aceea vă rog să stăm tari pe piatra credinţei, pentru a ne învrednici astfel de bunurile făgăduite prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.