Omilia a X-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite
pe Timotei la voi, fără de zăbavă, ca şi eu să fiu cu
inima bună, aflând veşti despre voi. Căci nu am pe
nimeni altul, la un gând cu mine si care să vă poarte
grija cu adevărat, Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale
lui Iisus Hristos. ” (Flp 2, 19 – 21).

Spusese mai înainte: „cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos Iisus, au ajuns cunoscute în tot pretoriul” (Flp 1, 12 – 13); adăugase apoi: „Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre” (Flp 2, 17); toate acestea îi întărise şi mai mult în credinţă.

Poate că ei vor fi presupus că rostise acele cuvinte doar spre a-i încuraja. Dar el ce spune? «Trimit pe Timotei la voi», zice, de vreme ce ei doreau să aibă veşti despre el. Dar pentru ce n-a spus oare: «ca să aflaţi voi veşti despre mine», ci «ca să mă veselesc aflând eu cele despre voi»? Mai întâi pentru că Epafrodit – înaintea lui Timotei urma să le vestească cele despre el, cum reiese şi din cuvintele: „Am socotit de grabnică nevoie să vă trimit pe Epafrodit” (Flp 2, 25); pe de altă parte, pentru că el dorea mult să afle veşti despre ei.

Acest Epafrodit stătuse din cauza bolii mai mult timp pe lângă apostol, de aceea dorinţa lui de a afla veşti despre ei era justificată. Priveşte cum supune el totul lui Hristos, chiar şi trimiterea lui Timotei, pentru că zice: „nădăjduiesc în Domnul Iisus Hristos” (Flp 2, 19), adică am încredere că Dumnezeu îmi va înlesni acest lucru pentru ca „şi eu să fiu cu inima bună, aflând veşti despre voi” (Flp 2, 19).

«Precum v-am încurajat, spune el, prin cele ce v-am zis prin faptul că Evanghelia s-a răspândit, că duşmanii ei au fost ruşinaţi, că tocmai prin loviturile cu care încercau să vă lovească au fost ruşinaţi, la fel şi acum, doresc să aflu cele despre voi, „ca şi eu să fiu cu inima bună, aflând veşti despre voi”». Aici arată că ei trebuiau să se bucure de legăturile lui, că acestea trebuiau să le fie pildă, pentru că ele îi aduceau mare bucurie.

Când spune „ca şi eu să fiu cu inima bună”, el înţelege: «cum sunteţi şi voi». Vai! Ce dor îi era de Macedonia! La fel le mărturiseşte şi Tesalonicenilor când spune: „Iar noi, fraţilor, fiind despărţiţi de voi o bucată de vreme” (1 Tes. 2, 17); şi aici spune: „nădăjduiesc… că voi trimite pe Timotei la voi… ca şi eu să fiu cu inima bună aflând veşti despre voi” (Flp 2, 19), ceea ce e o dovadă vie a grijii pe care le-o purta. Când el nu putea merge, îşi trimitea ucenicii, neputând răbda să nu aibă nici o veste despre ei, fie şi pentru scurt timp.

Nu întotdeauna şi nu toate le afla el prin Duhul şi aceasta pe drept cuvânt; pentru
că dacă ucenicii ar fi crezut aşa, atunci ar fi devenit lipsiţi de sfială; acum însă, închipuindu-şi poate că el se află în totală necunoştinţă în ceea ce-i priveşte, îndreptarea lor devenea mai uşoară şi, în acelaşi timp, mai lăudabilă.

Însă prin aceasta el îi face şi mai vigilenţi fiindcă prin expresia „ca şi eu să fiu cu inima bună” (Flp 2, 19) tocmai acest lucru încearcă să-l facă. Aşadar, prin aceasta i-a făcut mai serioşi, ca astfel, ajungând Timotei acolo, să nu afle lucruri contrare aşteptărilor lui. Se vede că şi aici uzează de aceeaşi metodă întrebuinţată şi faţă de Corinteni atunci când şi-a amânat plecarea la ei cu scopul de a-i lăsa să se îndrepte. De aceea le şi scria: „Şi eu chem pe Dumnezeu mărturie asupra sufletului meu, că din cruţare pentru voi n-am venit încă la Corint” (2 Cor. 1, 23).

Dragostea nu se arată doar prin faptul că le face cunoscut întâmplările lui, ci şi prin faptul că vrea să afle veşti despre ei, şi aceasta este grija de căpetenie a unui suflet care se îngrijeşte şi se gândeşte mereu la cel iubit. Prin faptul că li-l trimite pe Timotei, el îi şi cinsteşte mult. Dar ce spui Pavele? Trimiţi pe Timotei? De ce? Iar el răspunde: Da, „pentru că nu am pe nimeni altul la un gând cu mine” (Flp 2, 20), adică pe cineva care să se îngrijească la fel ca mine, „care să vă poarte grija cu adevărat” (Flp 2, 20).

Aşadar, din câţi se aflau pe lângă el, nu avea pe nimeni? Într-adevăr, pe nimeni de un suflet cu el, adică «deopotrivă cu mine, îngrijindu-se şi interesându-se de voi. Şi nici că ar dori cineva, spune el, să străbată atâta drum numai pentru acest motiv». Ar fi putut ca să trimită şi pe alţii, dar nici unul nu era aşa cum dorea el, în afară de Timotei. «Cel care vă iubeşte pe voi ca şi mine este Timotei», zice el. De unde şi urmează că a fi de un gând cu el însemnă a iubi pe ucenici la fel ca şi el. „…care să vă poarte grija cu adevărat” (Flp 2, 20), adică părinteşte.

„Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Flp 2, 21), adică fiecare îşi caută odihna şi siguranţa sa, ceea ce el îi scria lui Timotei. Dar oare din ce pricină se plânge de toate acestea? Pentru a ne învăţa şi noi, care ascultăm, şi să nu cădem cumva în astfel de greşeli; pentru a ne învăţa să nu căutăm doar odihna şi moliciunea, pentru că cel care voieşte odihnă nu caută cele ale lui Hristos, ci pe ale sale proprii. Deci trebuie să fim pregătiţi pentru orice suferinţă, pentru orice nenorocire.

„Dar încercarea lui o cunoaşteţi, căci împreună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său” (Flp 2, 22). «Şi nu doar eu spun aceasta, ci [înseşi faptele lui o dovedesc, fiindcă] „încercarea lui o cunoaşteţi, căci împreună cu mine a slujit Evanghelia”». Pe bună dreptate îl dă aici pildă pe Timotei, pentru ca astfel Timotei să se bucure de mare cinste din partea lor. La fel face şi faţă de Corinteni când le spune: „vedeţi să fie fără de teamă la voi, căci lucrează ca şi mine lucrul Domnului. Nimeni deci să nu-l dispreţuiască;” (1 Cor. 16, 10 – 11); nu numai că se îngrijeşte de el, ci şi de ei, cei ce-l primesc, pentru ca astfel plata lor să fie mai mare.

„Pe el deci nădăjduiesc să-l trimit, îndată ce voi vedea ce va fi cu mine” (Flp 2, 23), adică «atunci când voi vedea rezultatul la care am ajuns şi ce sfârşit vor avea întâmplările prin care trec acum». „Sunt, însă, încredinţat în Domnul că eu însumi voi veni în curând” (Flp 2, 24). «Aşadar, nu-l trimit la voi ca şi cum eu n-aş mai vrea să vin, ci pentru ca să fiu cu inimă bună aflând veşti despre voi şi astfel să nu fiu în necunoştinţă în tot acest timp». „Sunt încredinţat în Domnul”, spune el. Să luăm aminte la cum lasă el totul în seama lui Dumnezeu şi nimic nu grăieşte după propria-i cugetare. „Sunt încredinţat în Domnul”, adică dacă Domnul voieşte.

„Am socotit de grabnică nevoie să vă trimit pe Epafrodit, fratele şi împreună cu mine lucrător şi luptător, cum şi trimisul vostru şi slujitorul nevoilor mele” (Flp 2, 25). Priveşte cum şi pe acesta îl trimite la ei tot cu aceleaşi laude, ca şi pe Timotei. Pe Timotei îl alesese datorită a două lucruri: mai întâi pentru că îi iubea într-atât încât le purta „grija cu adevărat” (Flp 2, 20), iar în al doilea rând pentru că slujise împreună cu Pavel Evanghelia.

Iar pe Epafrodit îl laudă pentru aceleaşi lucruri şi din aceleaşi motive. Şi cum îl laudă? Numindu-l frate şi împreună lucrător cu el, fără a se mărgini doar la acestea, ci, numindu-l şi ostaşul cel împreună lucrător cu el, dovedeşte că Epafrodit luase parte la toate primejdiile Apostolului şi că mărturisise aceleaşi lucruri ca şi Apostolul.

Expresia „împreună cu mine luptător” (Flp 2, 25) este mai importantă decât „împreună cu mine lucrător” (Flp 2, 25) deoarece în acest din urmă caz ar fi putut conlucra cu el în lucruri de puţină însemnătate în timp ce în luptă şi în primejdii deloc. Dar aici îl numeşte şi „împreună luptător cu el” tocmai pentru a dovedi adevărul.

„… să vă trimit pe Epafrodit… trimisul vostru şi slujitorul nevoilor mele” (Flp 2, 25), adică din ale voastre vă dăruim, pentru că pe cel ce este dintre voi vi-l trimit, pe învăţătorul vostru. Mai departe adaugă şi multe lucruri despre dragostea lui zicând: „Fiindcă avea mare dor de voi toţi şi era mâhnit fiindcă aţi auzit că a fost bolnav” (Flp  1, 26); apoi arată şi gravitatea bolii: „într-adevăr, bolnav a fost aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare” (Flp 2, 27).

Pornind de aici Apostolul arată că şi Epafrodit ştia că e iubit de ei, lucru deloc neînsemnat pentru cel iubit. «Aţi auzit despre el că a fost bolnav, spune el, aţi auzit că era mâhnit pentru faptul că, însănătoşindu-se, n-a putut să vă vadă; acum însă v-a scăpat de întristarea pe care o aveţi din pricina bolii lui.» Apoi arată şi altceva: se justifică oarecum de ce atâta timp n-a trimis pe nimeni: pe de o parte, pe Timotei pentru că nu avea pe altul de un suflet cu el iar pe de altă parte pe Epafrodit pentru că fusese bolnav.

Şi arătând că boala fusese îndelungată şi mult timp îl slăbise, spune: „bolnav a fost aproape de moarte” (Flp 2, 27). Ai văzut cum Pavel se îngrijeşte să taie din rădăcină orice bănuială care ar fi putut rămâne în cugetul ucenicilor săi cu privire la vreo lenevire sau la vreo nepăsare de-a lui? Ai văzut cum încearcă să le alunge bănuiala că, dacă nu venise la ei, aceasta nu se întâmplase pentru că nu i-ar fi iubit, sau nu i-ar fi luat în seamă?

Nimic nu-l poate întări într-atât pe un ucenic decât convingerea că învăţătorul său se îngrijeşte de el, că este neliniştit din cauza lui, ceea ce arată o mare dragoste. „Fiindcă aţi auzit că a fost bolnav, într-adevăr, bolnav a fost aproape de moarte” (Flp 2, 26 – 27). «Şi pentru a nu crede c-o spun doar ca un pretext, ascultaţi: „Dar Dumnezeu a avut milă de el” (Flp 2, 27).

Ce spui despre aceasta, ereticule (ereticii cărora li se adresează Sf. Ioan Gură de Aur sunt maniheii – n. trad)? Aici numeşte milă a lui Dumnezeu rămânerea în viaţă a celui ce era pe punctul de a pleca dintre cei vii. Şi cu toate acestea, dacă lumea e rea, după cum spui tu, nu ar mai putea fi vorba de milă faptul de a rămâne cineva în viaţă, în acest loc rău.

Dacă e uşor a le răspunde ereticilor, ce vom răspunde însă creştinului, fiindcă şi acesta s-ar fi putut îndoi şi şi-ar fi putut spune: dacă este cu mult mai bine a se elibera cineva şi a fi împreună cu Hristos, de ce atunci faptul de rămâne printre cei vii e numit mila lui Dumnezeu? Eu însă am să întreb: de ce Apostolul însuşi spune: „Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Flp 1, 24)? Aşa cum atunci era necesar ca Pavel să rămână, tot aşa şi acum era nevoie să rămână Epafrodit, pentru ca la timpul cuvenit să se ducă la Dumnezeu cu mai mult curaj şi mai mare bogăţie de suflete câştigate.

Pentru că dacă moartea lui n-a avut loc acum, cu siguranţă că a avut loc după aceea, dar a câştiga sufletele n-ar fi fost cu putinţă decât aici. Pavel vorbeşte de cele mai multe ori oamenilor obişnuiţi, de aceea nu filozofează peste tot locul; cuvântul lui era îndreptat către oameni muritori, care încă se temeau de moarte. Apoi arată cât de mult se interesa el de Epafrodit pe care îl cinstea într-atât, încât mântuirea acestuia o considera ca fiindu-i necesară lui însuşi, iar vindecarea, ca manifestare a milei lui Dumnezeu către sine însuşi.

De altfel şi fără de aceasta viaţa de aici este bună, pentru că dacă n-ar fi, atunci pentru ce am considera condamnabilă moartea prematură, sau sinuciderea, aşa cum este spus: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1 Cor. 11, 30)? Viaţa viitoare nu i-ar fi omului rău mai bună, ci chiar mai rea, în timp ce omului bun i-ar fi mai potrivită. „Ca să nu am întristare peste întristare” (Flp 2, 27), spune el, în caz că Epafrodit nu ar fi scăpat de această boală şi ar fi murit. De aici se vede cât de mult îl cinstea.

„Deci l-am trimis mai degrabă” (Flp 1, 28). Ce înseamnă însă „mai degrabă”? Adică fără amânare, fără zăbavă, cu multă grabă, călcând peste orice piedică, i-am poruncit să vină la voi, ca să vă scape de mâhnirea ce o aveţi în ceea ce-l priveşte. Noi nu ne bucurăm într-atât auzind că cei dragi sunt sănătoşi, pe cât ne bucurăm văzându-i; şi cu atât mai mult când lucrul se petrece pe neştiute, cum s-a întâmplat cu Epafrodit.

„Deci l-am trimis mai degrabă, ca, văzându-l, voi iarăşi să vă bucuraţi, iar eu să fiu mai puţin mâhnit” (Flp 1, 28). Cum adică mai puţin mâhnit? Adică «dacă voi vă bucuraţi şi eu mă bucur, şi el la rându-i se bucură de aceasta, iar mâhnirea mea scade». Şi nu a zis «fără de mâhnire», ci „mai puţin mâhnit”, arătând prin aceasta că sufletul său nu era niciodată lipsit de mâhnire. Cum ar fi putut fi lipsit de mâhnire tocmai el, care spunea: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (2 Cor. 11, 29)?

„Primiţi-l dar întru Domnul, cu toată bucuria” (Flp 1, 29). Expresia „întru Domnul” înseamnă a-l primi în duhul credinţei, cu alte cuvinte cu multă îngrijire; sau poate că expresia „întru Domnul” înseamnă primiţi-l după voia lui Dumnezeu, cu demnitate, ca pe unul dintre sfinţi, cu toată bucuria, aşa cum se cuvine sfinţilor, îi îndeamnă la toate acestea pentru folosul lor, iar nu pentru folosul celor trimişi, pentru că mai mare este câştigul celui care cinsteşte, decât a celui ce se bucură de o asemenea cinste.

„Şi pe unii ca aceştia întru cinste să-i aveţi” (Flp 2, 29), adică «primiţi-l pe el cu demnitatea cuvenită sfinţilor». „Fiindcă pentru lucrul lui Hristos a mers până aproape de moarte, punându-şi viaţa în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30). Epafrodit, fiind trimis de creştinii din Filipi pentru a-i sluji lui Pavel, a venit la el aducându-i şi ajutoare băneşti; că a adus cu el şi bani se dovedeşte dintr-un citat de la sfârşitul epistolei, unde spune: „M-am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi-aţi trimis” (Flp 4, 18).

Era adevărat deci, că în timpul şederii sale în cetatea romanilor Pavel a fost ameninţat de o primejdie atât de mare, încât chiar şi cei ce se apropiau de el nu puteau s-o facă în siguranţă, ci doar punându-şi viaţa în primejdie, aşa cum se   petrece în marile primejdii  şi  în cumplitele prigoane ale împăraţilor împotriva creştinilor. Când cineva pricinuia vreo supărare împăratului şi era aruncat în temniţă, atunci şi celor apropiaţi ai săi le era interzisă orice apropiere de el, măsură de pe urma căreia suferea, bineînţeles, şi Pavel.

Deci filipenii îl trimiseseră pe Epafrodit, bărbat curajos, capabil să înfrunte orice primejdie – pentru a-l sluji şi, în sfârşit, pentru a face tot ce era de făcut. Două lucruri înfăţişează aici Apostolul prin care îl face pe Epafrodit demn de respect: în primul rând faptul că s-a pus în primejdie pentru Apostol până aproape de moarte, iar în al doilea rând că a suferit toate acestea ca reprezentant al cetăţii Filipi; de aceea este drept să i se socotească răsplata la fel cu a celor trimişi în primejdii, ca şi când ar fi fost trimis drept sol de către cetatea sa. Astfel că a-l primi cu bucurie şi a-i mulţumi pentru cele făcute înseamnă a fi părtaşi cu cei curajoşi, sau mai bine zis, cu cei ce au suferit pentru Domnul.

Şi nu a zis «pentru mine», ci zicând „pentru lucrul lui Hristos” (Flp 2, 30) îl face şi mai vrednic de încredere, ca şi cum ar fi spus: «N-a făcut nimic pentru mine, ci pentru Dumnezeu, şi pentru El s-a apropiat de moarte. Dacă nu a murit e pentru că Dumnezeu a rânduit astfel. El însă s-a aruncat în pericole şi s-a primejduit, chiar dac-ar fi trebuit să sufere oricât de mult, fără a se depărta câtuşi de puţin de slujba lui către mine.» Dar dacă el, pentru a-i sluji lui Pavel s-a dat pe sine primejdiilor, cu cât mai mult n-ar fi făcut aceasta pentru propovăduire?

De altfel şi pătimind pentru Apostol, tot pentru propovăduire era, fiindcă nu se acordă cunună doar celor ce se jertfesc, ci şi celor ce se îndeletnicesc cu slujirea acestora; ba, dacă s-ar putea spune, sunt chiar mai preţuite acestea din urmă, pentru că cel care are curajul să înfrunte moartea pentru un fapt neînsemnat cu atât mai mult va face acest lucru pentru un lucru mare. De aceea şi noi, când vedem sfinţii în primejdii să ne încurajăm. Nu-i cu putinţă să săvârşească vreodată ceva măreţ cel care nu are curaj, iar cel ce îngrijeşte mai mult de viaţa de aici o va pierde sigur pe cea viitoare.

„Ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30). Ce vrea să spună aici? Că «deşi cetatea nu a fost de faţă, totuşi, prin cel pe care mi l-a trimis, am fost slujit în toate nevoile mele. Deci lipsa voastră a împlinit-o el, aşa încât cu dreptate este a se bucura de mare cinste, pentru că ceea ce trebuia să faceţi voi toţi, a făcut-o el pentru voi».

Aici arată că aceasta era cea dintâi slujbă pe care cei aflaţi în siguranţă o făceau celor aflaţi în primejdii, deoarece prin „lipsă” se înţelege şi slujirea pe care ei trebuiau să i-o aducă Apostolului. Ai văzut înţelepciunea apostolică? Nu din uşurătate face el aceasta, ci din multa grijă ce le-o poartă. Deci, ca nu cumva ei să se îngâmfe, ci să fie cumpătaţi, şi ca nu cumva să-şi facă vreo idee că ar fi făcut cine ştie ce mare lucru, ci să se smerească şi mai mult, el numeşte slujire chiar şi lipsa lor, pentru ca nici noi să nu credem lucruri mari dacă oferim cele trebuitoare sfinţilor, şi nici să ne închipuim că prin aceasta le mulţumim, sau le dăm ceva de la noi înşine.

De altfel e necesar ca din partea noastră să le oferim sfinţilor cele necesare, fără a crede că prin asta le dăruim ceva. Aşa cum celor ce sunt plecaţi la război şi luptă pentru cei ce stau în linişte pe la casele lor li se cuvine cele necesare – pentru că ei luptă pentru cei rămaşi acasă – la fel e şi în cazul de faţă. Dacă Pavel nu ar fi predicat şi nu i-ar fi învăţat pe credincioşi adevărurile creştine, de ce ar fi fost aruncat în temniţă?

Aşa că trebuie să-i slujim pe sfinţi. Fiindcă nu-i absurd să dăm împăratului pământesc şi armatei lui plecate la război toate cele necesare, haine şi hrană şi nu numai cât trebuie, ci chiar şi de prisos, iar Împăratului ceresc şi armatei Lui aflată în linie de bătaie în faţa unor duşmani cu mult mai cumpliţi –„căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui” (Ef 6, 12) –  să nu le oferim nici măcar strictul necesar? Vai, câtă nerecunoştinţa şi ce poftă nesfârşită de câştiguri nedrepte!

După cât se pare pe noi ne stăpâneşte mai mult frica de oameni decât frica de Dumnezeu, de gheena şi de muncile viitoare. De aceea s-au şi întors toate pe dos, de aceea treburile politice ocupă tot mai mult timp, devenind tot mai prezente pe zi ce trece, în timp ce despre cele duhovniceşti nu se aminteşte nicăieri, aici măcar o vorbă. Cele cerute sau care ne sunt luate cu de-a sila, sau chiar cu torturi, ca de la nişte sclavi, se adună cu uşurinţă, în timp ce în cazul nostru cu toate că e vorba de oameni liberi care-ar putea ajuta nesiliţi de nimeni – milostenia lipseşte.

Eu nu vorbesc împotriva tuturor, ci doar împotriva acelora care se sustrag de la asemenea datorii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ar fi putut să facă în aşa fel încât să dăm chiar fără voia noastră? Ar fi putut, dar n-a vrut, căci El mai mult vă poartă vouă de grijă, decât celor ajutoraţi şi hrăniţi de voi. De aceea nu vrea să daţi în silă fiindcă pentru aceasta n-aţi primi nici o răsplată. Şi cu toate acestea mulţi din cei de faţă sunt mai prejos decât iudeii. Ia aminte, aşadar, la câte dări plăteau iudeii pentru preoţii lor: zeciuieli, prinoase şi iarăşi zeciuieli, apoi zeciuială (a se vedea Fac 14, 20; 28, 22; Num 18, 21 – 32; Lev 27, 31   – 33; Deut 12, 7 – 18; 14, 22 – 27 – n. trad) chiar şi a treia oară şi sicli, fără ca cineva să spună că preoţii lor consumă mult.

Cu cât mai mult vor primi cei săraci, cu atât şi plata celor ce fac milostenie va fi mai mare. Nu spuneau: «preoţii primesc prea mult, îşi îmbuibă pântecele etc», vorbe ce se aud astăzi din partea multora. Cei care-şi înalţă case măreţe şi-şi cumpără ogoare sunt consideraţi ca neavând mare lucru; dar dacă vreunul din preoţi ar îmbrăca vreo haină mai frumoasă sau şi-ar procura haina necesară, sau ar avea vreo slugă ca să nu fie silit a se arăta în ochii lumii fără rânduială atunci acest fapt e socotit a fi bogăţie!… Într-adevăr, suntem bogaţi, dar în acuzaţiile pe care ei ni le aduc, lucru pe care sunt siliţi să-l recunoască. Noi, de-am avea oricât de puţin, suntem socotiţi bogaţi, în timp ce aceia chiar de-ar trăi într-un belşug fără măsură, sunt socotiţi săraci!

Şi până când vom fi oare nechibzuiţi? Nu-i de-ajuns oare că un fapt de mică însemnătate ne arată vinovaţi şi vrednici de osândă? Mai trebuie oare să se adauge şi astfel de acuzaţii pentru a ne păgubi? Dacă tu ai făcut milostenie şi apoi îl vorbeşti de rău pe cel căruia i-ai dat pentru ceea ce are, atunci ai pierdut plata pentru ce ţi se cuvenea. Pe scurt, dacă ai dat, pentru ce condamni? Când i-ai dat, prin însuşi faptul că i-ai dat, ai mărturisit singur, mai înainte decât toţi, sărăcia lui; şi atunci de ce condamni? Nu trebuia să dai dacă aveai de gând să condamni! Dar poate-l învinovăţeşti pe altul care face milostenie? În acest caz faptul este şi mai murdar, pentru că nedând nimic, condamni binefacerea făcută de altul.

Ce plată crezi tu că vor avea cei care, clevetiţi fiind, ascultă asemenea cuvinte rele? Pentru că toate acestea ei pentru Dumnezeu le rabdă. Cum şi de ce? Ei bine, ei ar fi putut, dac-ar fi dorit, să ducă o viaţă de neguţători, deşi poate că n-o moşteniseră de la strămoşi, îi aud pe mulţi vorbind cu neruşinare în acest fel, când le spun să dea unui asemenea sărac: «Dacă ar fi voit ar fi putut să fie bogat»; iar după aceea, în mod batjocoritor, ei amintesc despre tatăl său ori despre bunicul său, ori despre cineva din familia lui, «în timp ce acesta iată ce fel de haină scumpă poartă!».

Dar cum? Spune-mi: trebuia oare să umble gol pe stradă? Tu iscodeşti viaţa lui şi faci mare caz din acestea. Vezi să nu-ţi fie vorbele împotriva ta. Ascultă povaţa Mântuitorului care spune: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mt 7, 1). Ar fi fost cu putinţă dac-ar fi vrut, spui tu, să ducă o viaţă de comerciant şi de negustor şi cu siguranţă că n-ar fi fost lipsit, dar n-a vrut. De ce, întrebi tu, caută să câştige în acest fel [ca preot]? Dar ce câştigă el, spune-mi? Este îmbrăcat în haine de mătase? Are poate o mulţime de servitori când se duce în piaţă? Umblă poate călare? Îşi ridică oare case mari în care să locuiască?

Dacă ar face aşa, eu însumi l-aş condamna şi nu l-as cruţa nicidecum, ci l-aş arăta chiar ca fiind nevrednic de preoţie! Căci cum va putea el sfătui pe alţii să nu se ocupe cu acestea, dacă pe sine însuşi nu se poate sfătui? Dar dacă el ar avea din belşug hrana cea de trebuinţă, nedreptăţeşte el prin aceasta pe cineva? Oare ar fi trebuit să colinde casele şi să ceară de pomană? Dar oare tu, ca ucenic al lui, nu te-ai ruşina? Dacă ar face aşa tatăl tău după trup, ai considera ca fiind o ruşine, nu? Iar dacă părintele tău duhovnicesc ar fi silit să facă acest lucru, oare nu l-ai acoperi, n-ai găsi de trebuinţă că e bine să-l îmbraci?

„Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită” (Sir 3, 11). Cum adică? Oare trebuie ca el să se topească de foame? Dar nici aceasta nu este demn şi Dumnezeu nu o voieşte.

Dar când noi le răspundem astfel, pentru ce devin deodată înţelepţi? Pentru că se apucă si spun: «Scris este: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă de drum, nici două haine, nici îmbrăcăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt 10, 9 – 10). Iar ei au câte trei sau patru haine şi paturi moi!». Mi-a venit acum să oftez cu amar şi, dacă nu mi-ar fi ruşine, chiar aş plânge! De ce? Pentru că în timp ce pentru greşelile altora sau mai bine zis, pentru paiul din ochiul altuia suntem atât de buni observatori, noi înşine purtăm în ochii noştri bârnele şi nici măcar nu ne dăm seama!

Spune-mi, te rog, pentru ce oare nu spui şi despre tine aceste lucruri? «Fiindcă pentru cei ce învaţă sunt spuse aceste cuvinte!» răspunzi tu. Dar când Pavel zice: „Ci având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi” (1 Tim 6, 8), oare vorbeşte doar pentru cei ce învaţă? Nicidecum, ci pentru toţi oamenii. Iar de acest lucru ne încredinţăm din cele de mai sus, fiindcă spune: „Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu puteam să scoatem ceva din ea afară” (1 Tim 6, 6 – 7); după care adaugă imediat: „Ci, având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare” (1 Tim 6, 8 – 9).

Ai văzut acum că el a spus acele cuvinte către toţi oamenii şi nu doar către învăţători? Ce înseamnă atunci ceea ce e spus în altă parte: „Şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rm 13, 14)? Oare nu se adresează tuturor oamenilor? Dar ce înseamnă: „Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul si pe celelalte” (1 Cor 6, 13)? Ce înseamnă apoi ceea ce spune vorbind despre văduve: „Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă” (1 Tim 5, 6)? Nu cumva oare şi văduva este învăţător? Nu tot el a spus: „Femeia să nu vorbească în biserică”?

Deci dacă el interzice până şi văduvelor purtarea nedemnă adică acolo unde vârsta este înaintată spre bătrâneţe, iar bătrâneţea are nevoie de multă îngrijire, fiindcă aşa e natura, firea femeii, fiind mai slabă, are nevoie de mai multă linişte dacă, zic, chiar acolo unde vârsta şi natura nu îngăduie petrecerea în desfătări, el numeşte pe o astfel de văduvă că „deşi vie, e moartă” şi priveşte că nu a zis numai că petrece în desfătări, ci „cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă” (1 Tim 5, 6), ceea ce înseamnă că a şi scos-o dintre cei vii, ca pe un cadavru intrat în putrefacţie atunci ce scuză poate avea omul care face asemenea
lucruri, când şi  femeia văduvă şi  bătrână este pedepsită?

Dar pe acestea nimeni nu le judecă şi nimeni nu ia aminte la ele în cugetul său. Eu am fost silit să le spun nu cu intenţia de a lua apărarea preoţilor, ci mai mult pentru a vă cruţa pe voi. Preoţii chiar dacă îndreptăţit aud asemenea critici la adresa lor, adică dacă strâng într-adevăr bogăţii, nu pot fi cu nimic vătămaţi de voi; însă fie că i-aţi judecat sau nu, vorbele voastre cu nimic nu-i vor vătăma, dar ei oricum vor da răspuns înaintea Dreptului Judecător.

Nu tot aşa se petrec însă lucrurile cu voi pentru că chiar de-ar fi adevărate sau neadevărate cele pe care le spuneţi despre ei, vă vătămaţi pe voi înşivă. Şi oare de ce? Pentru că, dacă de exemplu, ar fi adevărat ce spuneţi, atunci vă faceţi rău prin faptul că îi criticaţi pe învăţătorii voştri şi răsturnaţi rânduiala stabilită în Biserică, fiindcă dacă nu trebuie să-l judeci pe fratele tău, cu atât mai mult nu trebuie să-i judeci pe învăţătorii tăi.  Dacă cele pe care le spui sunt neadevărate, atunci pedeapsa ta va fi nespusă, pentru că acolo vom da seamă de orice cuvânt rostit în zadar.

Aşadar ceea ce vă spun acum e mai mult în interesul vostru. După cum a zis, însă, nimeni nu cercetează aceste lucruri, nimeni nu le cerne, ca să spunem aşa, în cugetul său, nimeni nu le spune cu privire la propria sa persoană, ci numai despre alţii…

Vreţi să mai adaug şi altele? Ei bine, ascultaţi: „Aşadar oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 33); sau încă: „un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor” (Mt 19, 23); sau: „Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră” (Lc 6, 24). Nimeni nu cercetează aceste lucruri, nimeni nu le judecă, nimeni nu le spune cu privire la sine, ci cu toţii suntem judecători grozavi ai altora; dar aceasta înseamnă tocmai faptul de a se face cineva părtaş la relele altora.

Ca să vă scap, însă de osânda care vă aşteaptă, pentru că învinovăţiţi pe preoţi de fapte de felul acesta, ascultaţi: a fi cineva de părere că astfel de preoţi calcă legea lui Dumnezeu, înseamnă o mare aplecare spre păcat! Haideţi să cercetăm şi acest lucru.

Hristos a spus: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre, nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag” (Mt 10, 9 – 10). Cum aşa? Spune-mi, oare Petru se purta împotriva poruncii Mântuitorului? Cum de avea el şi cingătoare, şi haină, şi încălţăminte? Căci ascultă ce vorbeşte îngerul către ci: „încinge-te şi încalţă-te cu sandalele” (FA 12, 8). Deşi nu era atâta nevoie de încălţăminte pentru că în acea vreme se putea merge şi desculţ, iar nevoia cea mai mare, se ştie, e pe timp de iarnă el totuşi avea!

De ce oare Pavel, scriindu-i lui Timotei îi spune: „Sileşte-te să vii mai înainte de începutul iernii” (2 Tim. 4, 21), iar apoi îi porunceşte: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp” (2 Tim 4, 13)? Iată că aici vorbeşte despre felon, deşi n-ar putea spune cineva că nu mai avea încă unul pe care-l purta deja pe el. Dacă n-ar fi purtat nimic pe trupul său ar fi fost de prisos să scrie să i se aducă acest felon, iar dacă nu era cu putinţă să fi umblat dezbrăcat, e neîndoielnic că mai avea unul.

Dar ce vom putea spune citind următoarele: „Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie” (FA 28, 30)? Aşadar a fost el neascultător lui Hristos, el, vasul alegerii, el, care spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20)? El, zic, pentru care Însuşi Hristos a mărturisit zicând: „…fiindcă acesta îmi este vas ales” (FA 9, 15)?

Ar fi trebuit să îndepărtaţi de la voi astfel de îndoieli şi să ajungeţi la rezultatul final al chestiunii; iată însă că [prin cuvintele pe care vi le-am spus] aţi primit pedeapsă pentru lenea voastră în cercetarea Sf. Scripturi, fiindcă toate de aici se trag.

De aceea şi suntem atât de aprigi judecători ai greşelilor altora, în timp ce nimic nu spunem despre greşelile noastre, de aceea, zic, pentru că nu cunoaştem Sf. Scripturi, pentru că nu învăţăm legile dumnezeieşti. Trebuia să nu vă fi dat o astfel de pedeapsă vorbindu-vă astfel, dar ce să fac? Multe hatâruri fac părinţii fiilor lor şi poate chiar mai multe decât trebuie, din cauza prea marii iubiri pe care o au faţă de ei şi chiar de-ar vedea pe copilul lor întristat sau nemulţumit, ei sunt şi mai întristaţi decât el şi nu va lipsi întristarea lor până când nu vor îndepărta pricina care le-a provocat acea întristare.

Dar măcar aceasta să se întâmple şi cu voi: fiţi trişti că nu vi s-a făcut pe plac, pentru ca, venind vremea să vi se facă pe plac, s-o puteţi primi cu mulţumire. Deci ce avem de spus? Apostolii nu s-au împotrivit poruncilor Mântuitorului, să nu fie! ci dimpotrivă, ei au ascultat întru totul de ele. Acele porunci despre care am menţionat mai înainte au fost temporare şi nu pentru totdeauna.

Iar acest lucru nu-l spun din închipuirea mea, ci cu Sf. Scriptură în mâini. Cum aşa? Iată ce zice Luca despre ce a spus Hristos apostolilor săi: „Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: De nimic. Şi El le-a zis: „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista” (Lc 22, 35 – 36).

Spune-mi, deci, oare de ce trebuia să aibă o singură haină? Iar când ar fi trebuit ca haina să fie spălată, Apostolul ar fi trebuit să rămână gol? Sau dacă vreo împrejurare urgentă l-ar fi obligat, ar fi trebuit să iasă gol pe stradă? Acum gândeşte-te, ce ar fi putut să facă Pavel, care a cutreierat lumea, dacă neavând haine, ar fi fost împiedicat şi condamnat să stea în casă!

Dar dacă ar s-ar fi lăsat vreun ger straşnic, sau l-ar fi plouat, s-au ar fi degerat, cum ar fi fost atunci cu putinţă să se usuce sau să se vindece? Trebuia oare să stea iarăşi gol în casă? Dacă vreun ger puternic i-ar fi îmbolnăvit trupul, atunci ar fi trebuit să se lase pradă îngheţului şi să fie nimicit, încât să nu mai poată vorbi? Cum că nu aveau trupuri de diamant, adică la fel de tari ca şi diamantul, ascultă mărturia lui Pavel către Timotei: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (1 Tim 5, 23). Iar în această Epistolă către Filipeni iată ce spune despre celălalt împreună lucrător cu el, dovedind că erau expuşi tuturor suferinţelor: „Am socotit de grabnică nevoie să vă trimit pe Epafrodit, fratele şi împreună cu mine lucrător şi luptător, cum şi trimisul vostru şi slujitorul nevoilor mele… Bolnav a fost aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el şi nu numai de el, ci şi de mine” (Flp 2, 25 – 27).

Cum aşa? Trebuia oare să se nimicească? Nu, desigur. Dar atunci pentru ce a dat Hristos această poruncă? Voind să arate puterea Sa, că va putea adică să facă acest lucru şi în viitor. Şi totuşi n-a făcut-o! De ce oare? Căci cu mult mai mult valorau apostolii decât israeliţii (ale căror haine şi încălţăminte nu s-au rupt, deşi au străbătui pustiul timp de patruzeci de ani sub razele fierbinţi ale soarelui, atât de fierbinţi că ar fi putut topi chiar şi pietrele!).

Aşadar, pentru ce atunci a dat această poruncă? Pentru tine! Fiindcă nu te-ai fi vindecat de boala ta, ci ai fi fost întotdeauna suferind, de aceea ţi-a pus înainte medicamentul. Iar acest lucru reiese limpede din argumentul următor: n-ar fi putut oare Dumnezeu să-l hrănească pe Pavel? El, care chiar şi ţie, dispreţuitorului, îţi dă hrană, nu i-ar fi dat oare cu atât mai mult lui Pavel? El, care dădea mană evreilor în pustie, desfrânaţi fiind şi idolatri, oare nu cu atât mai mult i-ar fi putut da cu atât mai mult lui Petru, care a făcut totul pentru El?

El, Care îngăduie să existe şi bărbaţi necucernici, n-ar fi putut cu atât mai mult să dăruiască cele necesare lui Ioan, cel ce şi-a părăsit până şi tatăl pentru El?

Ar fi putut, dar n-a vrut, ci îi hrăneşte prin tine, pentru ca tu să te sfinţeşti. Şi priveşte mărimea iubirii Lui de oameni: Şi-a ales ucenici cu lipsuri, pentru ca tu să fii uşurat, căci dacă i-ar fi făcut fără de nici o lipsă ar fi fost cu mult mai miraculos, cu mult mai slăviţi, dar şi mântuirea ta ar fi fost pierdută!

Deci n-a vrut ca ei să fie miraculoşi iar tu, [care eşti plin de lipsuri], să nu te poţi mântui, ci a preferat ea şi ei să aibă lipsuri, pentru ca tu să te poţi mântui.

Învăţătorul care primeşte ajutoare nu este la fel de respectat ca cel ce nu primeşte. Cel care nu primeşte este mult mai respectat, însă în acest caz ucenicul nu se foloseşte, ci e mai degrabă păgubit. Ai văzut înţelepciunea lui Dumnezeu şi iubirea lui de oameni? Aşa cum n-a căutat la slava Sa şi nici n-a avut în vedere pe cele ale Sale, ci, în slavă fiind, a ales pentru tine necinstea, la fel e şi cu învăţătorii, care deşi puteau să fie slăviţi, au preferat totuşi pentru tine să fie dispreţuiţi, pentru ca tu să te foloseşti, ca tu să te îmbogăţeşti.

Pentru  a  te îmbogăţi  tu  în cele duhovniceşti, de aceea e lipsit el de cele trupeşti. Aşadar, Dumnezeu ar fi putut să-i facă fără nici o lipsă, dar a arătat că pentru tine i-a lăsat să fie săraci! Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să nu ne grăbim, aşadar, să-i osândim, ci mai cu seamă să ne grăbim spre ei cu binefaceri.

Să nu cercetăm relele altora, ci să ne gândim la ale noastre. Să ne gândim mai degrabă la succesele altora şi să judecăm greşelile noastre, fiindcă aşa Îl vom mulţumi pe Dumnezeu. Cel ce ia aminte la greşelile altuia şi totodată la succesele proprii, pe care-şi închipuie a le avea, îndoit se vătăma.

Căci, privind la unele, el se încurajează şi privind la celelalte, cade în trândăvie. Când va înţelege că cineva a păcătuit, cu uşurinţă va păcătui şi el, iar când va pricepe că el însuşi a făcut oarecare fapte bune, îşi va pierde cu uşurinţă mintea; dar mult va câştiga cel care dă uitării succesele sale proprii, vede doar păcatele pe care le are, iar pe cete străine nu le iscodeşte, ci se uilă numai la succesele aproapelui. Cum aşa? Când el va vedea că cineva a făcut fapte bune se va ridica şi el la aceeaşi măsură a râvnei, iar când va şti că el însuşi a păcătuit, se va umili şi va deveni cumpătat şi măsurat.

Deci, dacă vom face aşa şi ne vom îngriji în acest fel, vom putea să ne bucurăm de bunătăţile făgăduite prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.