Omilia a VIII-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care,
Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai
cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se
asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit
pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce.
Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume,
care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot
genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti
şi al celor de dedesubt.” (Flp 2, 5 – 11).

Până acum am vorbit despre cele ale ereticilor; acum e timpul să vorbim şi despre ale noastre. Aceia spun că n-a socotit drept ştirbire ceea ce a fost ştirbit, adică n-a crezut a fi o ştirbire faptul de a fi întocmai cu cel mare; noi am dovedit însă că aceasta este o mare absurditate şi că o astfel de credinţă nu îndeamnă pe cineva nici la umilinţă şi nici nu-L slăveşte, în acest fel, pe Dumnezeu, ba încă nici chiar pe om.

Ce trebuie să credem aici? Fiţi cu luare-ami la cele ce vă voi spune acum. Fiindcă mulţi din oameni cred că a se smeri cineva înseamnă a se lipsi de demnitatea sa, a se micşora şi a se înjosi; deci dorind să înlăture această teamă, Apostolul arată că fiind vorba de Dumnezeu nu trebuie să judecăm aşa, ci că Dumnezeu, Unul Născut, Care este chipul lui Dumnezeu, Care cu nimic nu este inferior Tatălui, Care este egal cu El, Acesta n-a socotit o ştirbire a fi întocmai cu Dumnezeu. Ce anume înseamnă acest lucru, vei afla îndată.

Dacă cineva răpeşte ceva, dacă ia fără să i se cuvină, atunci nu va îndrăzni să renunţe la acel lucru de teamă să nu-l piardă, de teamă să nu cadă din locul în care a ajuns, şi dorind să deţină pentru totdeauna ceea ce a răpit. Dar cel ce posedă de la natură o demnitate oarecare nu se va teme să se coboare din acea demnitate, ştiind bine că nimeni nu-l va putea lăsa fără ea. De exemplu: Abesalom a răpit de la tatăl lui domnia, iar a renunţa după aceea la ea, nu îndrăznea.

Vom aduce şi un alt exemplu, iar dacă aceste exemple nu vor putea dezlega întreaga prob¬lemă, nu vă neliniştiţi, fiindcă însăşi natura exemplelor le face să nu poată dezlega totul, ci lasă cugetării, spre dezlegare, cea mai mare parte. Cineva s-a răsculat împotriva împăratului şi i-a răpit împărăţia; ei, bine, acesta nu mai îndrăzneşte să ascundă acest fapt [faptul de a fi împărat], pentru că dacă vreodată l-ar ascunde, atunci imediat ar pierde.

Sau să venim şi la alt exemplu: dacă, de pildă, cineva a furat ceva, el va veghea mereu asupra a ceea ce a furat, fiindcă dacă n-ar mai veghea, ar pierde imediat. Şi, în general, dacă cineva a dobândit ceva prin furt, atunci se va teme să se despartă de lucrul furat.

Dar nu aşa sunt cei ce au ceva în mod natural şi nu din furt; de exemplu, omul are însuşirea natu¬rală de a fi fiinţă raţională… Mărturisesc că nu găsesc aici un exemplu satisfăcător, căci noi nu deţinem nici o stăpânire de la natură, nici un bine de la natură, în timp ce, vorbind de Dumnezeu, El are toate acestea în natura Lui, sau, mai bine zis, chiar în Sine Însuşi.

Deci, ce spunem noi? Că Fiul lui Dumnezeu nu s-a temut a Se pogorî din demnitatea Lui, fiindcă nu a socotit ca o răpire dumnezeirea, nu S-a temut ca nu cumva să-I răpească cineva natura Lui, sau demnitatea Lui naturală. De aceea a şi renunţat la ea pentru moment, fiind convins că o va relua iarăşi; şi încă a ascuns această demnitate, socotind că prin aceasta nu Se înjoseşte cu nimic. De aceea Apostolul n-a zis «nu a răpit», ci „n-a socotit o ştirbire (răpire) a fi”. Nu ştirbind (răpind) avea el stăpânirea, ci această stăpânire îi era naturală; nu dată de cineva, ci neîncetată şi sigură. De aceea n-a ezitat să ia chip de rob. Tiranul se teme să lepede de pe el porfira în timp de război, însă împăratul o leapădă cu multă siguranţă. Şi oare de ce? Pentru că nu din furt are el acea stăpânire; el nu renunţă la ea ca şi cum ar renunţa la ceva furat, ci fiindcă o are de la natură şi niciodată nu o va putea pierde. A fi deci deopotrivă cu Dumnezeu nu era dobândit prin răpire, ci prin natură; de aceea „S-a deşertat pe Sine” (Flp 2, 7).

Unde sunt acum cei care spuneau că El a fost silit la aceasta, că S-a supus poruncii? „S-a deşertat pe Sine… S-a smerit pe Sine, ascultător facându-Se până la moarte” (Flp 2, 7 – 8). Cum S-a deşertat? „…chip   de   rob   luând,   făcându-Se   asemenea  oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Flp 2, 7). A spus aici că S-a deşertat pe Sine, cu scopul de a face legătura cu pasajul de mai sus: „cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Flp 2, 3), fiindcă dacă s-ar fi supus vreunei porunci fără s-o facă de bună voie, acest fapt n-ar fi fost smerenie. Dacă n-ar fi ştiut că trebuie să facă acest lucru, această neştiinţă L-ar fi dovedit imperfect; iar dacă ar fi ştiut şi totuşi ar fi aşteptat timpul potrivit pentru a împlini acest fapt, s-ar fi dovedit prin aceasta că a existat un timp în care El n-a ştiut; dacă însă ştia şi că trebuie să se întâmple şi ştia şi timpul când avea să fie, atunci din ce cauză oare a primit să Se supună? Oare ca să arate măreţia Tatălui? Dar aceasta nu înseamnă a arăta măreţia Tatălui, ci mai degrabă pro¬pria lui micime. Pentru că nu era oare suficient ca numele Tatălui să arate şi demnitatea Tatălui? De altfel nici nu e potrivit să treci această demnitate de la Tată la Fiu; iar în afară de aceasta toate ale Tatălui sunt comune şi Fiului.

Aşadar, ce zic ereticii? «Iată, spun ei, că nu s-a făcut om – vorbesc de discipolii lui Marcion – ci doar asemenea cu oamenii». Cum este însă cu putinţă să se facă asemenea cu oamenii? Să fie oare umbră? Dar aceasta înseamnă idol şi nicidecum asemenea omului. Asemenea omului e un alt om. Ce vei răspunde lui Ioan care zice: „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (In 1, 14)? Dar chiar şi acest fericit, Pavel, spune undeva: „întru asemănarea trupului păcatului” (Rm 8, 3).

„…şi la înfăţişare aflându-se ca un om” (Flp 2, 7). «Iată, strigă ereticii, că la înfăţişare s-a aflat ca un om, deci nu a fost om adevărat pentru că la înfăţişare aflându-se ca un om nu înseamnă că a fost cu adevărat om!» Vedeţi cu câtă exactitate arăt cele ale duşmanilor?

Biruinţa strălucită şi chiar prisositoare atunci are loc, când pe cele ce lor li se par puternice noi nu le ascundem, ci le dăm pe faţă, arătând că sunt mai degrabă înşelăciune decât biruinţă. Deci ce spun ei? Repetăm, din nou, aceleaşi vorbe: «A avea înfăţişare de om, a fi ca un om şi a fi asemenea oamenilor nu vrea să spună că este om. Deci şi a lua chip de rob nu înseamnă a fi rob cu adevărat. Aşadar, aici este cearta.»

Dar de ce nu rezolvi mai întâi acest lucru? Fiindcă după cum tu crezi că primele sunt contra noastră, tot aşa credem şi noi că aceasta din urmă este contra voastră. Apostolul nu a zis «a fi ca un rob» şi nici «asemenea robului», ci „chip de rob luând”. «Şi ce-i cu asta? răspund ei, aici sunt cuvinte şi idei care se contrazic. Nu-i nici o contradicţie, să nu fie una ca asta! Deci, care e cuvântul lor cel grozav şi vrednic de râs în această chestiune? «A luat, zic ei, chipul robului atunci când a spălat picioarele ucenicilor». Dar oare acest lucru înseamnă «chip de rob»? Aici nu avem chipul robului, ci treaba, slujba robului.

Altceva este slujba robului şi altceva a lua chipul robului. De ce n-a zis atunci că „a făcut slujba robului”, căci ar fi fost mai clar? Nicăieri nu vei afla în Sf. Scriptură că se vorbeşte de chip în loc de slujbă, fiindcă e mare deosebire: una este din natură, iar cealaltă este din energie. Dar chiar şi vorbind zilnic, în mod obişnuit, noi nu luăm niciodată chipul în locul energiei. De altfel, după ereziile lor, El nici măcar această slujbă n-a făcut şi nici nu S-a încins. Dacă El a fost o iluzie, desigur că nu există adevăr în acest fapt, pentru că dacă nu avea mână, atunci cum a spălat? Dacă nu avea şolduri, atunci cum S-a încins? Cum de şi-a îmbrăcat veşmintele? „S-a dezbrăcat de haine” (In 13, 4), zice. După ei, aici nici măcar acţiunea nu are loc, ci este pură înşelăciune, pentru că El n-a spălat picioarele ucenicilor. Deci, dacă natura Lui corporală nu s-a arătat în realitatea, desigur că El nu era în corp. Cine, atunci, a spălat picioarele ucenicilor?

Ce vom zice împotriva lui Pavel de Samosata? Ce spune el? Acelaşi lucru: «aceasta nu este deşertare: că El, fiind de natură omenească şi om simplu, a spălat picioarele celor egali cu El»

Ce le-am răspuns arienilor le putem răspunde şi acestora, pentru că nu se deosebesc cu nimic unii de alţii, decât, poate, în lucruri secundare. De altfel şi unii si alţii zic despre Fiul lui Dumnezeu că a fost creat. Ce vom zice deci către aceştia? Dacă om fiind a spălat picioarele oamenilor atunci nu S-a deşertat şi nu S-a smerit pe Sine; dacă om fiind nu a socotit ştirbire a fi el întocmai cu Dumnezeu, acest lucru nu este deloc spre laudă.

A fi Dumnezeu şi a se face om este o mare smerenie, negrăită si nespusă; însă dacă a fost om şi a săvârşit lucruri omeneşti, atunci unde este smerenia?

Unde se spune în Scriptură că chipul lui Dumnezeu este totuna cu acţiunea lui Dumnezeu? Dacă ar fi fost doar om iar pentru faptele Sale am spune că era chipul lui Dumnezeu, atunci de ce nu zicem la fel şi despre Petru, mai ales că a făcut fapte şi mai mari decât Hristos? De ce să nu spunem şi despre Pavel că era chipul lui Dumnezeu? De ce oare Pavel nu s-a dat şi pe sine ca exemplu, el, care a slujit în mii de feluri şi care nu a ezita să zică: „nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre pentru Iisus” (2 Co 4, 5)?

Toate cele spuse de ei sunt deci bârfe vrednice de râs. Cum S-a deşertat pe Sine, spune-mi, şi care este acea deşertare? Care este smerenia? Poate pentru că a făcut minuni? Dar minuni au făcut si Pavel, şi Petru, aşa că acest lucru nu aparţine în exclusivitate Fiului.

Mai departe, ce înseamnă „făcându-se asemenea oamenilor” (Flp 2, 7)? Multe a avut el comune cu noi, dar au fost multe şi necomune, ca de pildă: El nu S-a născut din unirea bărbatului cu femeia, a fost fără de păcat şi altele. Acestea, care nu aparţin oamenilor, Îi aparţineau Lui. El nu a fost numai în aparentă, ci şi în realitate Dumnezeu. S-a arătat în chip de om, însă în multe nu a fost la fel cu omul, deşi ca realitate a trupului a fost la fel. Apostolul spune, pentru a arăta că nu a fost un simplu om: „făcându-Se asemenea oamenilor” (Flp 2, 7). Noi suntem din trup şi suflet, Acela însă, e Dumnezeu, suflet şi trup; de aceea zice: „făcându-Se asemenea oamenilor”.

Şi ca nu cumva, auzind că S-a deşertat pe Sine, să-ţi închipui vreo prefacere oarecare sau vreo schimbare,  el adaugă aici că «rămânând ceea ce era, a luat ceea ce nu era, şi făcându-Se trup, a rămas Dumnezeu, fiind Cuvânt». Aşa că sub acest raport El a fost asemenea oamenilor şi de aceea zice Apostolul „şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Flp 2, 7). Nu că natura Lui s-ar fi schimbat, sau că s-ar fi produs vreo contopire, ci „la înfăţişare aflându-Se ca un om”. Zicând că a luat chip de rob a avut curajul să spună şi acest lucru, pentru ca astfel să astupe gurile tuturor. De altfel şi când spune „întru asemănarea trupului păcatului” (Rm 8, 3) nu vrea să spună că nu avea trup, ci că acel trup nu păcătuise, deşi era la fel cu al păcătosului.

În ce constă, deci, egalitatea? În natura trupului şi nicidecum în păcat. Precum acolo se spune „întru asemănarea”, deşi nu era egal întru totul, la fel şi aici se spune „asemenea” deşi nu e întru totul egal (de exemplu: că S-a născut fără sămânţă bărbătească, sau că a fost fără de păcat, sau că n-a fost om simplu). De altfel bine a zis „ca un om” (Flp 2, 7), fiindcă nu a fost unul dintre cei mulţi, ci ca unul dintre cei mulţi.

Dumnezeu Cuvântul nu S-a prefăcut în om şi nici natura Lui nu s-a schimbat, ci ni S-a descoperit ca om, nu pentru a ni se arăta ca o nălucă, ci pentru a ne da pildă de smerenie. Deci când spune „ca un om” acest lucru trebuie să înţelegem. La fel îl numeşte om şi în altă parte, când spune: „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (1 Tim 2, 5).

După ce am spus cele privitoare la acei eretici, e necesar acum să vorbim şi despre cei ce spun că El n-a avut suflet. Dacă chipul lui Dumnezeu a fost Dumnezeu desăvârşit, la fel şi chipul robului a fost rob desăvârşii.

Acum să revenim la arieni: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Flp 2, 6). Aici, pentru că vorbeşte despre Dumnezeu, nu spune nicăieri «s-a făcut» sau «a luat», pe când în pasajul următor, pentru că vorbeşte despre firea Lui omenească, spune: „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Flp 2, 7). Aceasta [firea omenească] „s-a făcut”, „a luat”, pe când aceea [firea dumnezeiască] exista. Deci să nu le confundăm, nici să le despărţim; un Dumnezeu, un Hristos, Fiu al lui Dumnezeu; când zic un, zic unire, nu confundarea acestor două naturi, ci unirea lor.

„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Flp 2, 8). «Iată deci că S-a făcut ascultător prin voinţa Sa şi nu era egal cu Cel Căruia I S-a supus», zic necredincioşii. O, nerecunoscătorilor şi uşuraticilor la minte, acest lucru nu-L micşorează, fiindcă şi noi ascultăm uneori de prieteni, fără ca această ascultare să ne micşoreze. A ascultat după cum ascultă Fiul de Tată, dar nu a căzut în vreo slujbă de rob, şi chiar în aceasta a păstrat minunea demnităţii Lui înaintea Tatălui cu multă cinste. A cinstit pe Tatăl nu pentru ca tu să-L necinsteşti pe El, ci pentru ca să-L slăveşti şi mai mult şi ca să afli de aici că era Fiu adevărat, fiindcă El, mai mult decât toţi, a cinstit pe Tatăl. Nimeni n-a cinstit atât de mult pe Dumnezeu. Pe cât de mare înălţime avea, pe atât de mare umilinţă a suferit. Aşa cum este mai mare decât toţi şi nimeni nu este egal cu El, tot aşa şi prin cinstea pe care I-a adus-o Tatălui i-a covârşit pe toţi, nu silit şi fără voia Sa, ci din buna Lui voinţă, sau nu ştiu ce să vă mai spun!…

Vai! mare şi de nespus lucru este că S-a făcut rob, dar că a mai suferit şi moarte, acest lucru este cu mult mai mare. Dar mai este la mijloc un alt fapt mai mare şi mai minunat. Care să fie acesta? Că nu toată moartea este la fel! Astfel, moartea suferită de El a fost cea mai necinstită, cea mai plină de batjocură, cea mai blestemată. Căci „Blestemat este cel spânzurat pe lemn” (Ga 3, 13). De aceea s-au hotărât iudeii să-L răstignească pe lemn, pentru ca astfel să-L facă de batjocură. De aceea au fost răstigniţi cu El şi doi tâlhari, pentru ca astfel să se facă părtaş lor şi să se plinească ceea ce s-a zis: „şi cu cei făcători de rele a fost numărat” (Is 53, 12).

Dar cu atât mai mult străluceşte adevărul şi cu atât mai mult devine mai luminat! Când atâtea uneltiri se fac duşmani slavei Lui, atunci minunea şi mai mult străluceşte şi se arată şi mai mare. Ei nu considerau lucru urât a-L ucide, ci a-L ucide într-un asemenea mod pentru a-L arăta mai vrednic de dispreţ decât toţi, la aceasta se gândeau ; însă cu toate acestea nimic n-au făcut. Astfel, deşi amândoi tâlharii erau nişte pângăriţi deşi mai la urmă unul dintre ei s-a schimbat – ei chiar de pe cruce îşi băteau joc de El şi nici conştiinţa propriilor lor păcate, nici faptul că erau şi ei în aceeaşi situaţie şi nici că pătimeau la fel ca şi El nu le-a oprit răutatea; lucru, de altfel, recunoscut şi de unul dintre ei când a grăit celuilalt pentru a-l face să tacă: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?” (Lc 23, 40), ceea ce dovedeşte marea lor răutate.

„Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat si I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume” (Flp 2, 9). Când fericitul Pavel vorbeşte despre trupul Lui, toate cele ce sunt spre smerenie le dezvăluie cu multă libertate. Până să spună că a luat chip de rob, vorbind despre dumnezeire, priveşte cât de înalt vorbeşte, zic înalt în ce priveşte puterea cuvintelor, iar nu în ce priveşte propria sa valoare şi demnitate, fiindcă nici n-ar putea: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Flp 2, 6). Iar după ce a spus că S-a întrupat, vorbeşte apoi fără sfială şi despre cele smerite, fiind încredinţat că trupul Lui primeşte cele smerite şi că prin aceasta nu va vătăma cu nimic dumnezeirea Lui. „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nurne; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Flp 2, 9 – 11).

Am spus ereticilor: dacă acestea sunt spuse nu pentru Cel întrupat, ci pentru Dumnezeu Cuvântul, cum atunci L-a preaînălţat pe El? Poate ca şi cum I-ar fi dăruit ceva? Deci, în acest caz, era im¬perfect şi pentru noi a devenit perfect!? Dacă nu ar fi răscumpărat omenirea nu S-ar fi bucurat de această cinste, „…şi I-a dăruit Lui nume”, zice. Iată că, după părerea voastră, nici măcar nu avea nume! Dar cum atunci a luat prin har şi în dar, ba încă şi nume mai presus de orice nume, dacă El a primit a lua asupra Lui datoria omenirii?

Despre care nume e vorba, vom vedea. „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece” (Flp 2, 10). Ereticii spun că numele Lui este slava Lui. Dar oare aceasta este slava Lui mai presus de orice slavă? Într-un cuvânt, slava Lui este aceea de a ne închina Lui? Însă voi mult vă depărtaţi de măreţia lui Dumnezeu dacă vă închipuiţi că pe Dumnezeu Îl puteţi cunoaşte la fel cum Se cunoaşte El pe Sine Însuşi.

De aici se vede cât de departe sunteţi de Dumnezeu! Aceasta e slavă, spune-mi? După părerea voastră mai înainte de a fi făcut omul, mai înainte de a fi făcut îngerii, mai înainte de a fi făcut arhanghelii, El nu era în slavă!? Dar dacă aceasta este slava Lui cea mai presus de orice slavă, dacă acesta este numele Lui mai presus de orice nume, atunci deşi se afla în slavă, se afla într-o slavă mai mică decât aceasta, în concluzie, pentru aceasta a făcut El toate făpturile, pentru a fi slăvit? Deci nu a creat lumea din bunătate, ci pentru că avea nevoie de slava noastră? Vedeţi acum ignoranţa voastră? Vedeţi lipsa de evlavie la care ajungeţi? Dacă însă toate acestea sunt spuse cu privire la Cel întrupat, atunci a avut dreptate, căci Dumnezeu Cuvântul îngăduie să fie spuse acestea cu privire la trup, pentru că nu se ating de natura lui dumnezeiască, ci totul e cu privire la iconomia Lui faţă de om.

Dar ce înseamnă oare „al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Flp 2, 10)?

Înseamnă întreaga lume, şi îngeri, şi oameni, şi demoni; sau înseamnă şi drepţii, şi cei vii şi cei păcătoşi. „Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Flp 2, 11), adică toţi să zică aşa, fiindcă aceasta este slava Tatălui. Ai văzut deci cum, oriunde este slăvit Tatăl, este slăvit şi Fiul? Tot astfel şi când este necinstit Fiul, este necinstit şi Tatăl. Dacă aceasta se întâmplă chiar şi printre oameni, unde deosebirea dintre tată şi fiu este mare, cu atât mai mult se va întâmpla când va fi vorba de Dumnezeu, unde nu e nici o deosebire: asupra Lui se va răsfrânge şi cinstea, si necinstea.

Slava Tatălui este ca lumea să Se supună Fiului. Aşadar şi când spunem că Fiul este perfect, fără de nici o lipsă şi că nu este inferior Tatălui, aceasta este slava lui Dumnezeu, că a născut un astfel de Fiu. Aceasta este şi cea mai de seamă dovadă a puterii, a bunătăţii şi înţelepciunii Lui, că a născut un Fiu cu nimic inferior Lui, nici cu înţelepciunea, nici cu bunătatea.

Când spun că este la fel de înţelept ca şi Tatăl şi că nu-I este cu nimic inferior, e o dovadă a marii înţelepciuni a Tatălui; când spun că este la fel de puternic ca şi Tatăl, e o dovadă a puterii Tatălui; când spun că este la fel de bun ca şi Tatăl, aceasta e o dovadă a bunătăţii Lui celei mari, că a dat naştere la un astfel de Fiu, cu nimic mai prejos decât El şi nici având vreo lipsă.

Când spun că întru nimic nu e inferior după natură, ci egal, şi nici nu e de vreo altă natură, şi în aceasta eu slăvesc pe Dumnezeu Tatăl şi bunătatea Lui, şi puterea, şi înţelepciunea Lui, că ne-a arătat nouă un alt El Însuşi, la fel întru totul, mai puţin faptul de a fi Tată. Astfel că orice lucruri mari şi minunate aş spune despre Fiul, toate se vor raporta la Tatăl. Fiindcă dacă acest fapt mic şi nebăgat în seamă pentru că a-L cinsti şi a I Se închina întreaga lume e un fapt cu adevărat mic faţă de slava lui Dumnezeu dacă, zic, şi acest fapt mic se săvârşeşte spre slava lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mult celelalte multe?

Să credem, deci, în slava Lui şi să vieţuim în slava Lui, fiindcă numai una din acestea două cu nimic nu ne foloseşte. Când Îl slăvim bine, însă nu vieţuim bine, atunci mai mult Îl necinstim, pentru că – recunoscându-L pe El de stăpân şi învăţător, Îl dispreţuim şi nu ne temem de judecata cea dreaptă şi înfricoşată.

Că elinii vieţuiesc în mod necurat, nu este de mirare şi nici atât de vrednic de hulă, însă a vedea creştini vieţuind în necurăţenie, deşi s-au făcut părtaşi atâtor taine şi s-au bucurat de atâta slavă, acesta este tot ce poate fi rnai urâcios şi de nesuferit!

Căci spune-mi: Hristos a ascultat şi a fost supus cu supunerea cea mai de pe urmă şi de aceea a primit cinstea cea de sus; S-a făcut rob şi de aceea este stăpânul tuturor, al îngerilor şi al tuturor celorlalte. Aşa că să nu considerăm nici noi că ne-am coborât din demnitatea noastră dacă ne smerim pe noi înşine. Aceasta înseamnă a ne înălţa şi mai cu seamă acest lucru merită admiraţie, şi pe drept cuvânt, într-adevăr, cel ce se înalţă va fi umilit, iar cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat; şi pentru a dovedi acest lucru a fost de-ajuns ca Hristos să pronunţe o singură dată această maximă.

Pentru a înţelege, să examinăm lucrul mai îndeaproape.

Ce înseamnă a se smeri? Nu oare a fi criticat, învinovăţit şi defăimat? Şi ce înseamnă a se înălţa? Desigur că a fi cinstit, a fi lăudat, a fi slăvit. Să vedem acum de unde vine aceasta, înger fiind Satana s-a înălţat pe sine. Şi ce s-a întâmplat? N-a fost oare umilit mai mult decât oricine? Nu are oare drept locuinţă pământul? Nu este oare defăimat de toţi? Pavel, om fiind, s-a smerit pe sine. Şi ce s-a întâmplat? Nu este oare admirat? Nu este lăudat? Nu este prietenul lui Hristos? Nu a înfruntat el oare pe diavolul de mai multe ori, ca pe un rob al său? Oare nu a făcut el lucruri mai mari decât Hristos? Oare nu purta pe diavol încoace şi-ncolo, după cum călăul îl poartă pe cel condamnat? Oare nu-şi bătea joc de el?

Oare nu avea sub picioarele lui capul sfărâmat al diavolului? Oare nu dorea el acelaşi lucru şi tuturor ucenicilor săi? Dar ce spun eu? S-a înălţat pe sine Abesalom, s-a smerit pe sine David; ei bine, care a devenit înalt? Cine a fost mai slăvit? Ce poate fi mai smerit decât cuvintele acestea pe care David le-a rostit pentru Şimei: „Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit” (2 Rg 16, 11)? Să cercetăm, de voiţi, şi mai departe. Vameşul s-a smerit pe sine cu toate că faptul nu era smerenie, ci mai mult recunoştinţă, iar fariseul s-a înălţat pe sine.

Dar să examinăm lucrurile înseşi. Fie, de exemplu, doi oameni, amândoi deopotrivă de bogaţi, bucurându-se de multă cinste, şi amândoi cugetând lucruri mari în privinţa înţelepciunii, a stăpânirii şi a altor calităţi lumeşti; dacă unul din ei va cere onoruri de la toţi şi, neprimind de la nimeni, se va înfuria sau va cere mai mult decât trebuie sau, în sfârşit, se va înălţa pe sine; iar celălalt va dispreţui acest lucru şi de i se vor da onoruri el le va respinge; ei, bine, care din amândoi va fi mai vrednic de cinste? Cel care caută onorurile şi nu le dobândeşte sau cel ce primindu-le le dispreţuieşte? Negreşit că acesta din urmă.

Nu e cu putinţă să te bucuri de slavă în alt fel, decât numai fugind de ea. Când o alungăm, ea ne urmăreşte, iar când alergăm după ea, fuge de noi. Dacă vrei să fii slăvit, nu dori slava, dacă vrei să fii înalt, nu te înălţa. De altfel, aşa-i stă în fire acestui lucru: pe cel ce nu umblă după slavă îl respectă toţi, în timp ce pe cel care o caută, toţi îl dispreţuiesc. Aşa sunt, pare-se, oamenii: plini de ambiţie şi iubind în mod natural contradicţia; le place să facă tocmai contrariul a ceea ce ar trebui…

Să dispreţuim, deci, slava, fiindcă numai aşa vom putea deveni smeriţi, adică înălţaţi. Nu te înălţa pe tine însuţi, pentru a fi înălţat de altul. Cel ce se înalţă pe sine, nu va fi înălţat de altul; cel ce se smereşte pe sine, nu va fi smerit de altul. Mare rău este mândria omenească!

Mai de preferat este a fi nebun, decât mândru, pentru că atunci e vorba doar de o smintire a facultăţilor mintale, pe când a fi mândru e cu mult mai rău, căci în acest caz nebunia este unită cu prostia. Cel nebun îşi face rău doar sie însuşi, însă cel mândru îi vătăma şi pe alţii. Deci mândria se naşte din această patimă. Nu este cu putinţă a fi cineva mândru şi în acelaşi timp să nu fie şi smintit. Ascultă pe înţeleptul care spune: „Dacă vezi un om care se crede înţelept în ochii lui,  să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el” (Pr  26,  12).

Ai văzut că nu în zadar spuneam că mândria este un rău mai marc decât nebunia? „…să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el”. De aceea şi Pavel zicea: „Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Rm 12, 17). În ceea ce priveşte trupurile, spune-mi, care zicem că sunt sănătoase? Cele peste măsură de umflate, care au înăuntru mult aer şi mustesc de apă, sau cel care sunt potrivite şi au suprafaţa lor smerită? Desigur că acestea din urmă. Deci şi când e vorba de suflete, cel ce se umflă (îngâmfă) este stăpânit de o boală mai rea decât hidropica, pe când cel moderat este scutit de orice patimă.

Şi câte bunătăţi nu ne aduce nouă smerenia! Ce voieşti?

Oare nu de aici se nasc sinceritatea, liniştea sufletească, iubirea de oameni, înfrânarea şi luarea aminte la sine? Toate aceste bunătăţi izvorăsc din smerenie, în timp ce din mândrie izvorăsc toate cele contrare. Şi cu necesitate, un astfel de om va fi şi batjocoritor, şi bătăuş, şi furios, şi lipsit de milă, şi fără zâmbet pe buze, şi va fi mai degrabă fiară sălbatică decât om. Eşti puternic şi cugeţi lucruri mari? Atunci tocmai din acest motiv e de datoria ta să te smereşti. Pentru ce cugeti lucruri mari când în realitate e vorba de un lucru cu totul de nimic? Pentru că şi leul este mai curajos decât tine, şi porcul sălbatic e mai puternic decât tine, iar tu faţă de aceştia nu eşti decât un ţânţar. Dar încă şi tâlharii, şi hoţii, şi servitorii tăi, şi poate chiar şi cei mai proşti, pot fi mai puternici decât tine. Deci acest lucru e vrednic de laudă? Şi nu te sfieşti cugetând, din această cauză, lucruri mari? – Dar poate eşti frumos şi cu chip arătos? Aceasta este lauda şi îngâmfarea coţofenei. Nu eşti tu mai frumos decât păunul, nici decât floarea şi nici decât păsările, în aripile păsării stă biruinţa ei; cu penele ei şi cu frumuseţea ei te covârşeşte mult. Dar şi lebăda este foarte frumoasă şi multe alte păsări cu care, de te vei compara, te vei vedea pe tine ca un nimic.

De multe ori şi copii zburdalnici, şi fecioare, şi femei desfrânate, şi bărbaţi uşuratici, de multe ori, zic, s-au lăudat cu frumuseţea lor. Dar poate că eşti bogat? De unde? Ce ai câştigat? Aur, argint, sau pietre preţioase? Dar cu aceasta se laudă şi tâlharii, şi criminalii, şi cei ce lucrcază în mine. Cu durerea celor condamnaţi te lauzi? Dar poate că te împodobeşti şi te înfrumuseţezi? Împodobiţi sunt de multe ori şi caii, la perşi sunt împodobite şi cămilele, iar pe scenele teatrului toţi actorii sunt împodobiţi. Şi nu te ruşinezi când cugeti lucruri mari despre astfel de nimicuri la care sunt părtaşi şi dobitoacele cele necuvântătoare, şi sclavii, şi criminalii, şi cei fără de minte, şi tâlharii, şi hoţii?

Dar poate construieşti case frumoase? Şi ce-i cu asta? Multe păsări locuiesc în case mai frumoase decât ale tale şi au locuinţe cu mult mai măreţe. Sau poate nu i-ai văzut pe cei înnebuniţi după bani cum au construit case până şi în locurile pustii şi în câmpii, care au devenit locuinţe corbilor şi ciorilor?

Sau poate cugeti lucruri mari din cauza vocii tale? Niciodată, însă n-ai să poţi cânta mai dulce decât privighetoarea sau lebăda. Sau poate că te mândreşti pentru iscusinţa meşteşugului tău?

Ce poate fi însă mai înţelept în această privinţă decât albina? Care mecanic, care pictor, care geometru ar putea imita lucrul ei?

Poate că te mândreşti din cauza hainei tale fine? Dar aici te biruiesc păianjenii.

Dar poate că te mândreşti din cauza iuţimii picioarelor tale? Mai iuţi sunt însă iepurii şi caprele sălbatice, precum şi multe alte fiare sălbatice care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele dintâi.

Poate însă călătoreşti mult? Desigur că nu mai mult decât păsările; iar acestea n-au nevoie nici de merinde, nici de cai, nici de trăsură, ci pentru toate le sunt de-ajuns aripile lor. Acestea le sunt şi corabia, acestea şi caii, şi trăsura, şi vântul, şi, în general, orice ar dori cineva.

Dar poate că ai vederea ascuţită şi ageră? Desigur, însă, că nu o ai ca a căprioarei sau ca a vulturului.

Ai poate auzul fin? Cu toate acestea măgarul te întrece.

Ai mirosul fin? Dar câinele nu te lasă să-l întreci.

Poate că este strângător? Eşti în urma furnicii.

Eşti îmbrăcat în haine aurite? Nu însă ca furnicile indice.

Iar în ce priveşte sănătatea şi constituţia, ca şi puterea corpo¬rală, animalele necuvântătoare ne sunt superioare Şi nu se tem nici de foamete. „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe” (Mt 6, 26).

Deci iată că Dumnezeu a creat animalele cele necuvântătoare cu mult superioare nouă în multe. Ai văzut ce poate păţi cineva dacă nu se gândeşte serios? Ai văzut ce rău este când nu examinează lucrurile? Şi ai văzut la ce urmări ne duce observarea atentă a faptelor?

Cel care se crede mai presus decât toţi oamenii s-a dovedit a fi mai prejos chiar decât animalele necuvântătoare. Însă noi, iubiţilor, să nu-i luăm în seamă pe aceşti oameni şi să nu-i imităm; nici să-i lăsăm să cadă şi să ajungă la fel cu animalele necuvântătoare pentru că au cugetat cele mai presus de natura noastră, ci să-i ridicăm de acolo, nu pentru ei – pentru că ei sunt poate vrednici să pătimească aceste rele ci ca să se arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi slava pe care ne-a arătat-o.

Sunt împrejurări în care animalele nu pot avea nimic comun cu noi; care sunt acestea? Evlavia şi viaţa trăită în virtute. Printre oamenii care au dobândit aceste virtuţi nu vei găsi curvari, nici desfrânaţi, nici ucigaşi; însă noi ne-am depărtat de ele. Cum adică? Pe Dumnezeu Îl ştim, purtarea Lui de grijă o cunoaştem şi cugetăm la nemurirea sufletului. Aici necuvântătoarele rămân în urmă şi nu te vor putea contrazice. Cugetăm? Nimic de acest fel la animale, însă în multe privinţe, deşi le suntem inferiori, le stăpânim totuşi. Aici ni se descoperă un mare adevăr: că nu tu eşti cauza acestor lucruri, ci Dumnezeu, cel care ţi-a dăruit raţiunea. Punem curse şi laţuri pentru a le prinde şi le stăpâni.

Printre noi, oamenii, ar trebui să împărătească sobrietatea, blândeţea, bunătatea şi dispreţuirea banilor, dar fiindcă tu, unul dintre cei uşuratici, nu ai nimic din toate acestea, pe drept cuvânt cugeţi lucruri mai mari decât toţi oamenii, cu toate că eşti, într-o privinţă, mai prejos decât necuvântătoarele. De altfel aici se ajunge prin impertinenţă şi prostie, care fie că te ridică mai sus decât trebuie, fie că te umilesc la fel de mult, dar în nici un caz nu păstrează echilibrul.

Însă prin smerenie suntem egali cu îngerii, Împărăţia cerurilor ne-a fost făgăduită şi la fel petrecerea împreună cu Hristos; omul chiar biciuit de-ar fi poate să nu cadă; omul dispreţuieşte moartea, nu se teme de ea, nu se înfricoşează şi nu pofteşte mai mult decât are. Astfel că cei ce nu sunt aşa,  se dovedesc a fi mai răi decât necuvântătoarele.

Când ai de prisos în cele trupeşti, iar nu în cele duhovniceşti, când virtuţile sufletului îţi lipsesc, cum nu eşti mai rău decât animalele necuvântătoare? Dă-mi exemplu acum de cineva care a întrecut prin răutate pe cele necuvântătoare, pe cineva care trăieşte în desfătări şi în furturi, şi-ţi voi răspunde: iată că mai voinic decât el este calul, mai puternic este porcul sălbatic, mai iute este iepurele, mai frumos păunul, mai încântătoare voce are lebăda, cu mult mai mare este elefantul, nespus mai ageră este vederea vulturului şi mai bogate decât el sunt toate păsările.

Atunci de unde reiese că eşti vrednic să stăpâneşti animalele necuvântătoare? Poate din cauză că ai raţiune? Dar nu-i aşa, pentru că cel ce nu se foloseşte de ea e cu mult mai rău decât animalele; iar pentru că are totuşi raţiune, dar se dovedeşte a fi mai prejos decât animalele, ar fi fost cu mult mai bine dacă n-ar fi fost fiinţă raţională de la bun început. Fiindcă nu-i totuna să ia cineva stăpânirea şi apoi s-o trădeze, cu a nu o lua deloc. Iar dacă împăratul se dovedeşte a fi mai rău decât un om din garda sa, bine i-ar fi fost să nu-şi mai fi pus pe trupul său purpura împărătească.

La fel şi în cazul de faţă. De aceea, ştiind noi că fără virtute suntem mai răi decât animalele cele necuvântătoare, să ne străduim s-o dobândim, pentru a deveni oameni şi chiar îngeri, ca să ne bucurăm astfel de bunătăţile făgăduite cărora fie a ne învrednici prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.