Omilia a V-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi:
doresc să mă despart de trup si să fiu împreună cu
Hristos, si aceasta e cu mult mai bine; dar este mai
de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având
această încredinţare, ştiu că voi rămânea şi
împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea
voastră şi spre bucuria credinţei, pentru ca lauda
voastră să prisosească în Hristos Iisus prin mine,
atunci când voi veni iarăşi între voi.” (Flp  22, 26).

Nimic nu poate fi mai fericit şi totodată mai curajos ca sufletul lui Pavel. Toţi ne înfricoşăm de moarte: unii din cauza mulţimii păcatelor şi aici mă număr şi eu – alţii din cauza micimii sufletului şi a ticăloşiei lor – dintre care eu nu voi face niciodată parte, căci aceştia sunt oameni trupeşti care sunt laşi din cauza fricii. Deci moartea, de care ne îngrozim cu toţii, el o dorea şi se grăbea a se duce mai curând la Hristos, zicând că a se despărţi de trup este cu mult mai bine.

Dar ce spui ? Urmând a te duce de aici către cer şi a fi împreună cu Hristos, nu ştii ce vei alege? Departe era această neştiinţă de sufletul lui Pavel ! Pentru că cine, dacă i-ar spune cineva aceasta şi l-ar asigura, nu ar răspunde imediat: da, fiindcă după cum a ne despărţi de trup şi a fi cu Hristos nu stă în puterea noastră, la fel nici a rămâne aici pe pământ nu stă în puterea noastră, însă ambele lucruri stăteau în puterea lui Pavel si a fericitului său suflet, căci el avea nădejde !

Cum? Voieşti să fii cu Hristos şi încă te mai îndoieşti şi nu ştii ce vei alege? Ba nu numai atât, ci chiar pare că preferi să rămâi aici, să rămâi în trup ! Cum aşa? Nu ai trăit o viaţă întreagă plină de necazuri? Nu ai fost adesea în privegheri, în primejdii pe mare, flămând şi fără de haine, în griji peste măsură? Nu te îmbolnăveai şi tu când alţii erau bolnavi? Nu te aprindeai şi tu faţă de cei care făceau tulburare? „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică…” (2 Co 6, 4 – 6).

„De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării, în călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari… în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie” (2 Co 11, 24 – 26). Oare nu tu, când întregul neam al galatenilor începuse din nou să se intereseze de Lege şi s-o împlinească, ai strigat: „Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege… aţi căzut din har” (Ga 5, 4)?

Atunci, suferind atât, mai doreşti o viaţă aşa de schimbătoare? Iar dacă nimic din toate acestea nu ţi s-au întâmplat, ci toate cele săvârşite, le-ai săvârşit fără nici o frică, ei bine, nu trebuia oare, ca neavând nici o siguranţă pentru viitor, să te grăbeşti să ajungi la un liman liniştit? Spune-mi, care neguţător având corabia plină de bogăţii ar prefera să navigheze mai departe când înaintea lui se află limanul acela liniştit unde s-ar putea odihni? Care luptător ar prefera să mai lupte o dată ce timpul pentru încununare a sosit? Care general, după ce războiul a sfârşit victorios şi cu multe trofee, ar primi să se mai ostenească şi să pună din nou armata în linie de bătaie, în loc să se odihnească? Cum? Tu, care ai trăit o viaţă atât de amărâtă, mai voieşti încă să mai rămâi aici?

Nu spuneai tu oare: „Ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (l Co 9, 27). Dacă nu din alt motiv, atunci măcar pentru aceasta ar fi trebuit să doreşti a scăpa de această viaţă. Dacă cele de aici ar fi fost pline de mii de bunătăţi, totuşi, pentru Hristos cel dorit ar fi trebuit să doreşti scăparea de această viaţă.

Vai! Ce suflet fericit! Nimic nu e asemenea cu sufletul lui Pavel şi nici nu va fi! Te temi de viitor, suferi mii de dureri, şi totuşi nu voieşti să fii cu Hristos? «Nu, spune el, şi aceasta tot pentru Hristos, pentru a-i uni şi mai mult cu Hristos pe toţi aceia pe care i-am făcut robi ai Lui, pentru ca plantele pe care le-am sădit să aducă roade. Nu m-ai auzit spunând că eu nu caut folosul meu şi pe cel al aproapelui? Nu ai auzit că m-am dat pe mine însumi anatemei numai pentru ca să-i pot apropia pe mulţi de Hristos?  Eu, deci, care am ales toate acestea, oare nu cu mult mai mult voi prefera aceasta păgubindu-mă de bună voie pe mine însumi prin întârzierea mea de a mă întâlni cu Hristos, numai pentru a putea exista vreo mântuire pentru ei?»

Cine va spune puterile Tale, Doamne, că nu l-ai lăsat pe Pavel să greşească şi că ai arătat omenirii un astfel de bărbat? Te-au lăudat pe Tine toţi îngerii într-un glas când ai făcut stelele si când ai făcut soarele, însă nu Te-au lăudat atât de mult ca atunci când ai arătat omenirii pe Pavel!

De aceea mai strălucit a devenit pământul decât cerul, mai luminat decât lumina soarelui, mai vii scânteierile şi mai încântătoare razele ce izvorăsc din el! El ne-a adus nouă rod, nu doar grâu îngrăşat, nici rodii din cele cultivate, ci rodul evlaviei, pe care l-a adus la maturitate şi pe care îl ridica de jos de câte ori cădea! Soarele de pe cer nu va putea niciodată să ajute mugurii cei putrezi ai pomilor, dar Pavel îi întorcea pe cei care aveau mii de putregaiuri – adică mii de păcate.

Acela noaptea se ascunde, dar acesta încontinuu îl războieşte pe diavol, căci nimic nu l-a oprit, nimic nu l-a stăpânit. Acela, purtându-se pe bolta cerului, slobozeşte din înalt peste pământ razele sale, iar acesta, răsărind de jos, nu a umplut de lumină doar cerul şi pământul ci, de îndată ce şi-a deschis gura, i-a umplut de plăcere negrăită chiar şi pe îngeri! Fiindcă dacă pentru un păcătos ce se pocăieşte se face mare bucurie în ceruri, atunci cel care de la cea dintâi cuvântare a vânat pe mulţi întru Domnul, cum să nu umple de bucurie puterile cele de sus? Dar ce spun eu? E de ajuns ca Pavel să vorbească fie şi cât de puţin si puterile cele cereşti să se veselească si să salte de bucurie.

Pentru că dacă munţii săltau ca berbecii când iudeii au ieşit din Egipt, atunci, când oamenii se mută de la pământ la cer, crezi că puţină bucurie este? «De aceea, deci, a rămâne în trup, mai de folos este pentru voi».

Dar noi ce justificare vom avea? De multe ori îi e dat cuiva să locuiască într-o cetate mică si săracă şi, cu toate acestea, nu vrea să plece în altă parte, ci rămâne acolo. Pavel urma să se ducă la Hristos, la Hristos, zic, pe Care atât de mult Îl dorea, încât preferase pentru El chiar si gheena – si totuşi nu voia, ci voia să rămână aici, luptându-se pentru oameni! Aşadar, ce scuză vom avea? Oare totdeauna trebuie să ne amintim de Pavel aşa, la întâmplare, fără să tragem nici un învăţământ şi nici un folos? Priveşte ce spune el: a arătat că a se despărţi de trup şi a se duce la Hristos este cu mult mai bine, îndemnându-i totodată să nu se întristeze pentru aceasta; a arătat apoi că, chiar de-ar rămâne, rămâne pentru ei iar nu din cauza vicleniei duşmanilor lor.

Deci pentru ca ei să creadă, le dezvăluie şi motivul pentru care rămâne. «Dacă aceasta e absolut trebuitor a o face, voi rămâne negreşit»; si nu o spune aşa, simplu, ci adaugă: «voi petrece împreună cu voi, adică voi fi văzut de voi». De ce? „Spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei” (Flp 1, 25). Aici îi îndeamnă să fie cu luare aminte la faptele lor. «Dacă pentru voi rămân, zice el, luaţi aminte ca nu cumva să-mi faceţi de ruşine rămânerea. Urmând să-L văd pe Hristos, eu, pentru sporirea voastră, am preferat să rămân. Fiindcă prezenţa mea contribuie atât la credinţa, cât şi la bucuria voastră, de aceea am preferat să rămân.»

Dar cum aşa? Nu rămânea numai pentru filipeni? Nu rămânea doar pentru ei, şi vorbeşte astfel pentru a-i mulţumi, pentru dragostea pe care ei i-o purtau.

Cum adică să sporească ei în credinţă? «Ca mai mult să vă apăr pe voi, ca pe nişte pui care au nevoie de mamă, până ce aripile voastre se vor întări.» Aceasta e dovada marii iubiri pe care le-o purta. La fel facem şi noi când dorim să încurajăm pe cineva, pentru că spunem: «Pentru tine am rămas, ca să te fac om bun şi folositor». „Pentru ca lauda voastră să prisosească în Hristos Iisus prin mine, atunci când voi veni iarăşi între voi” (Flp , 26).

Ai văzut că „a fi cu voi” aceasta înseamnă? Priveşte umilinţa lui, fiindcă după ce a zis „spre sporirea voastră” a arătat că aceasta este şi „spre folosul lui”, ceea ce de altfel face şi atunci când scrie către romani: „Şi aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi” (Rm 1, 12), după ce mai sus spusese: „ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc” (Rm 1, 11).

Ce înseamnă însă „ca lauda voastră să prisosească” (Flp 1, 26)?

Înseamnă a trăi în dreptate, căci aceasta este lauda întru Hristos: a te rezema pe credinţă. „Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi?” (1 Tes 2, 19); iar altundeva: „Că noi suntem lauda voastră, precum şi voi lauda noastră” (2 Co 1, 14), adică «pentru a mă lăuda si mai mult cu voi ». Cum? „Ca lauda voastră să prisosească” (Flp 1, 26), spune, adică «să am prilejul de a mă lăuda şi mai mult, progresând voi în poruncile evanghelice».

„Când voi veni iarăşi între voi” (Flp 1, 26). Dar cum? Fusese oare la ei? Şi aceasta ne interesează: fusese la ei? „Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Flp 1, 27). Ai văzut că de aceea a zis toate cele de mai sus, pentru a-i îndemna şi mai mult a se îndeletnici cu virtutea? Dar ce înseamnă „numai”? Acest „numai” înseamnă purtarea după porunci, şi nu altfel. «Când se va întâmpla aşa, nu veţi pătimi nici o întristare». „Pentru că, Fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi.” (Flp 1, 27). Nu spunea aşa ca şi cum deja plecase şi sosise la ei, ci «dacă aceasta se va întâmpla, fie chiar nefiind de faţă, mă voi putea bucura». „Să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună într-un suflet” (Flp 1, 27).

Aceasta mai ales este ceea ce îi uneşte pe cei ce cred şi întăreşte dragostea dintre ei, „ca să fie una”(In 17, 11), fiindcă „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte” (Mt 12, 25).

De aceea şi Pavel, tot timpul îndeamnă la bună înţelegere.

De aceea spune şi Hristos: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 35); „Să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună într-un suflet” (Flp 1, 27), adică «nu cumva fiind în aşteptarea mea să vă leneviţi şi apoi, nevăzându-mă la voi, să vă moleşiţi cu totul. Eu pot să mă bucur chiar numai şi din auzite.»

Ce vrea să spună prin „într-un duh”?

Adică în acelaşi har al bunei înţelegeri, acela al bunei voinţe. Căci unul este duhul, când suntem cu toţii în acelaşi duh. Dar a fi în acelaşi duh este la fel cu a fi într-un suflet. Iată cum expresia „într-un suflet” se ia aici în sensul de bună înţelegere; iată apoi că mai multe suflete sunt înfăţişate prin cuvântul „un”. Aşa era şi în vechime: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una” (FA 4, 32).

„Nevoindu-vă (traducerea corectă ar fi, deci: „Luptându-vă împreună pentru credinţa Evangheliei” – n. trad.) împreună într-un suflet, pentru credinţa Evangheliei” (Flp 1, 27). Dar oare pentru credinţa Evangheliei să se lupte împreună? Este aceasta cu putinţă? Nu cumva oare se războiau ei unii pe alţii? Nu, ci pare că le spune: «Uniţi-vă împreună în lupta pentru credinţa Evangheliei».

„Fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta este de la Dumnezeu” (Flp 1, 28). Bine a spus el: „Fără să vă înfricoşaţi”, pentru că intenţiile duşmanilor aşa sunt, de a înfricoşa, «în nici un caz, orice s-ar întâmpla, chiar primejdii, chiar intrigi, să nu vă înfricoşaţi, căci aceasta se poartă oamenii drepţi. Duşmanii nu pot face nimic altceva, decât să sperie.»

Dar fiindcă era firesc ca ei să se înfricoşeze auzind de multele suferinţe ale lui Pavel, de aceea pare a le spune: «Pentru a nu vă nelinişti, nu vă spun, ci voi să nu vă înfricoşaţi, să nu vă temeţi, ba mai mult, să-i dispreţuiţi. Iar dacă ei vor vedea că, deşi urzesc mii de vicleşuguri, nu reuşesc nici măcar să vă înfricoşeze, vor avea de aici dovada pierzaniei lor. Aşadar, dacă astfel veţi rămâne, se va adeveri de aici pierzania lor şi mântuirea voastră. Când persecutorii nu-i pot vătăma cu nimic pe cei persecutaţi, când cei care cugetă rele asupra altora cu nimic nu-i pot vătăma, când cei ce stăpânesc nu pot face nici un rău celor stăpâniţi, nu li se arată limpede din toate acestea că sunt pierduţi, că nimic nu pot şi că toate ale lor sunt mincinoase şi fără putere?»

„Şi aceasta este de la Dumnezeu, căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Flp 1, 28 – 29). Iarăşi îi învaţă să-şi smerească gândurile, lăsând totul pe seama lui Dumnezeu, iar faptul de a suferi pentru Hristos el îl numeşte „har”.

«Aşadar nu vă sfiiţi, nu vă ruşinaţi, căci a suferi pentru Hristos este un har cu mult mai minunat decât harul de a învia morţii şi de a face minuni, înviind morţii, eu sunt datornicul, iar suferind pentru Hristos Îl am datornic pe El. Astfel încât nu doar că nu trebuie să vă ruşinaţi, ci chiar să vă bucuraţi, ca unii ce aţi primit har.» El mai numeşte „har” şi virtuţile celelalte, cele diferite de a suferi pentru Hristos, căci acestea (a suferi pentru Hristos) depind în totalitatea lor de Dumnezeu, pe când celelalte depind şi de noi.

Dar de vreme ce şi aici partea cea mai mare de lucrare revine lui Dumnezeu, de aceea spune că a Lui este întreaga lucrare, prilej cu care nu desfiinţează liberul arbitru, ci ne face doar mai smeriţi şi mai recunoscători.

„Ducând aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine şi o auziţi acum despre mine” (Flp 1, 30), cu alte cuvinte «aveţi si exemplu». Aici iarăşi îi înalţă, arătând că pretutindeni şi în toate ocaziile ei s-au luptat la fel ca şi el şi că au avut aceleaşi ispite ca el. Nu a zis «aţi auzit-o», ci „aţi văzut-o”, fiindcă el se luptase şi în cetatea Filipi. Deci aceasta este o mare virtute, fapt pentru care, le spunea şi galatenilor: „Aţi pătimit atâtea în zadar? dacă a fost în zadar, cu adevărat” (Ga 3, 4); iar evreilor le spunea, de asemenea: „Aduceţi-vă, dar, aminte mai întâi de zilele în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi răbdat luptă grea de suferinţe, parte făcându-vă privelişte cu ocările şi cu necazurile îndurate” (Evr 10, 32 – 33); iar tesalonicenilor, scriindu-le, le spunea: „Căci ei înşişi istorisesc despre noi cum am fost trimis la voi (1 Tes 1, 9); şi iarăşi „Căci ştiţi voi înşivă, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică” (1 Tes 2, 1); şi, în sfârşit, acelaşi lucru le mărturiseşte tuturor: despre lupte şi strâmtorări.

Dar astăzi nu se mai întâlnesc printre noi astfel de strâmtorări, ci doar, cel mult, a suferi pagubă în averile noastre, însă şi în această privinţă Pavel mărturiseşte lucruri mari despre ei, pentru că le spune unora: „Iar răpirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie” (Evr 10, 34); iar altora: „Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim” (Ro 15, 26), şi la fel: „şi râvna voastră a însufleţit pe cei mai mulţi” (2 Co 9, 2).

Ai văzut laudele ce se aduc bărbaţilor din acea vreme? Noi nu putem răbda nici palme peste obraz, nici vreo rănire, nici vreo jignire şi nici vreo pagubă în avere. Aceia, fiind cu toţii râvnitori şi martiri ai adevărului se luptau până la unul, iar nouă ni s-a răcit dragostea pentru Hristos.

Iarăşi mă văd silit să acuz lucrurile lumii de astăzi. Ce să fac? Nu voiam, dar mă văd silit. Dacă prin tăcerea noastră ar fi dispărut asemenea fapte, atunci ar fi trebuit să tac. Dar dacă, tăcând noi, nu numai că nu dispar, ci se înrăutăţesc şi mai mult, atunci trebuie să vorbim. Cel care-i învinovăţeşte pe cei ce păcătuiesc, chiar dacă nu are alt folos, cel puţin nu-i lasă de a înainta mai mult în păcate. Nici un suflet nu poate fi atât de neruşinat si de necuvios încât, auzind mereu înfruntări pentru oarecare fapte rele, să nu se ruşineze si să nu plece ochii în jos, din cauza mulţimii relelor.

Desigur, chiar şi cei lipsiţi cu desăvârşire de ruşine au un dram de sfială, pentru că Dumnezeu a sădit în firea noastră ruşinarea de faptele rele. Deci, pentru că nu era de-ajuns ca numai frica să ne cuminţească, a mai pregătit şi alte căi spre a nu păcătui, ca de pildă: a înfrunta pe cei ce păcătuiesc, temerea de legile existente, iubirea de slavă, gândul la prieteni.

Toate aceste căi sunt pregătite de Dumnezeu spre a nu păcătui. De multe ori ceea ce nu s-a făcut din frica de Dumnezeu s-a făcut din frica de oameni. Ceea ce se caută este ca mai întâi de toate să nu păcătuim, iar a reuşi să facem aceasta din frica de Dumnezeu va veni după aceea. Fiindcă de ce sfătuieşte Pavel pe cei care vor să-i biruiască pe vrăjmaşi să o facă din frica de Dumnezeu, şi nu pentru răzbunare: „Făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Rm 12, 20).

Deocamdată aceasta se cere: să săvârşim virtutea. Deci, cum spuneam, nu numai că avem sădită în noi o oarecare sfială când facem fapta rea, ci mai mult, avem din fire multe bunuri, adică înclinaţii fireşti către fapta bună.

Aşa de pildă toţi oamenii sunt din fire înclinaţi spre milostenie, spre iubirea de oameni şi nici un bun din natura noastră nu are importanţa acestuia. De aceea pe drept cuvânt ar putea cineva să cerceteze de ce a fost sădit mai cu seamă acest bun în firea noastră, de ce suntem din fire înclinaţi să plângem, să ne înduplecăm la rugămintea altora, să fim gata către milostivire.

Nimeni nu e din fire lipsit de mânie, nimeni nu este din fire lipsit de o oarecare vanitate, nimeni nu e din fire stăpân pe mânie, pe când a fi milostiv si iubitor de oameni stă în firea omului, oricât de crud ar fi el, oricât de sălbatic.

Şi ce e de mirare când ne este milă până şi de fiarele sălbatice? Aceasta e dovada că mila e sădită în noi chiar cu prisosinţă; chiar un pui de leu care este bolnav de l-am vedea şi tot am simţi milă; cu atât mai mult când e vorba de cei de o fire cu noi. Priveşte câţi oameni bolnavi sunt împrejurul nostru; ei bine, aceasta e de ajuns pentru a ne mişca sufletele.

Nimic nu-L mulţumeşte pe Dumnezeu atât de mult precum mila, precum virtutea milosteniei.

De aceea preoţii din legea veche, ca şi regii şi proorocii erau unşi cu untdelemn pentru că untdelemnul era simbolul iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Din aceasta ei învăţau că şi stăpânitorul poporului trebuia să aibă milă de supuşii săi şi că Duhul vine în om prin milă, fiindcă Dumnezeu se milostiveşte către oameni şi este iubitor de oameni.

„Şi miluieşti pe toţi, pe toate le poţi” (Sol 11, 23). De aceea erau unşi cu untdelemn pentru a arăta că preoţia a fost dăruită din mila lui Dumnezeu; la fel şi regii erau unşi cu untdelemn din aceeaşi pricină. Chiar dacă cineva ar lăuda un stăpânilor, nu i-ar putea spune nimic mai potrivit decât „mila ta, milostivirea ta”, pentru că e propriu stăpânirii să fie milostivă.

E uşor de înţeles că şi lumea a fost făcută de Dumnezeu din milostivire, şi deci şi noi trebuie să-l imităm pe stăpânul nostru. „Mila omului către aproapele său, iar mila Domnului peste tot trupul” (Sir 18, 12). Cum adică „peste tot trupul”? Adică fie păcătos, fie drept, cu toţii avem nevoie de mila lui Dumnezeu, ne folosim de El cu toţii, oricum ne-am numi noi: fie Pavel, Petru sau Ioan.

Ascultă-i chiar pe ei vorbind, pentru că de cuvintele noastre nici nu mai este nevoie. Ce spune, aşadar, acest fericit? „Am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă” (1 Tim 1, 13). Dar cum? nu au avut şi după aceea nevoie de milă? Ascultă ce spune: „M-am ostenit mai mult decât ei toţi, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Co 15, 10).

Iar despre Epafrodit spune: „Bolnav a fost aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el si nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare” (Flp 2, 27). Şi de asemenea: „Peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă, ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca şi osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta, şi ne izbăveşte” (2 Co 1, 8 – 10). Şi iarăşi: „Iar eu am fost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău” (2 Co 4, 17 – 18). Astfel vom găsi peste tot acelaşi lucru: lauda lui că a fost mântuit prin mila lui Dumnezeu.

Dar şi Petru, tot pentru că a fost miluit de Dumnezeu a putut fi ceea ce a fost. Ascultă-L pe Hristos când îi spune: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta” (Lc 22, 31 – 32); iar Ioan tot prin mila lui Dumnezeu a fost aşa cum îl ştim si la fel toţi apostolii. Căci ascultă ce spune Hristos: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In 15, 16). Într-un cuvânt, toţi avem nevoie de mila lui Dumnezeu, „că mila Domnului peste tot trupul”.

Iar dacă ei aveau nevoie de mila lui Dumnezeu, ce-am putea spune despre noi?

Spune-mi: de ce răsare soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni?

Oare dac-ar ploua tot timpul anului, nu ar pieri toţi?

Dar dacă ar fi secetă tot anul?

Dar dacă ar ploua cu foc?

Dar dacă ar fi trimise muşte? Însă ce spun eu? Dacă ar fi făcut ca întunericul să stăpânească la fel ca altădată, oare n-ar fi pierit toţi? Dacă s-ar cutremura pământul, oare n-ar pieri toţi? „Ce este omul că-l pomeneşti pe el?” De aceea e potrivit acum a spune că ar fi de-ajuns doar să ameninţe pământul şi noi toţi am muri. „Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă pe marginea unei găleţi, ca un fir de pulbere într-un cântar.” (Is  40, 15).

Pe cât de uşor ne este nouă să mişcăm limba cântarului, tot pe atât de uşor îi este şi lui Dumnezeu să le piardă pe toate şi să le creeze din nou. Aşadar, dacă El, Care are atâta putere asupra noastră, ne vede păcătuind în fiecare zi şi totuşi nu ne pedepseşte, oare nu e limpede din aceasta că El este vistierul milei? Noi vedem însă că şi animalele există tot prin mila lui: „Oameni şi dobitoace vei izbăvi, Doamne” (Ps 35, 7). S-a uitat pe pământ şi l-a umplut de fiinţe vii: pentru cine? Pentru tine! Dar pe tine de ce te-a creat? Din bunătatea Lui!

Nimic nu e mai de preţ ca mila; ea este cauza luminii de aici şi tot ea este şi pricina luminii de acolo. „Atunci lumina Ta va răsări ca zorile”, spune Proorocul Isaia (Is 58, 8). Când însă? Când vei fi milostiv  faţă de aproapele tău.

Şi  după  cum untdelemnul ne dăruieşte lumină, la fel şi milostenia ne dăruieşte lumina de acolo, cea mare şi minunată. Despre acest untdelemn înţeleg aici milostenia vorbeşte mult Pavel. Ascultă-l, deci, zicând: „Numai să ne aducem aminte de săraci” (Ga 2,  10); iar altundeva: „Şi de se va cuveni să merg si eu” (1 Co 16, 4); şi în sfârşit, peste tot îl vei vedea în dreapta şi în stânga îngrijindu-se de aceasta. Mai spune în altă parte: „Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune…” (Tit 3, 14); şi la fel: „Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor” (Tit 3, 8). Ascultă acum şi pe altcineva când spune: „Milostenia izbăveşte de la moarte” (Tob 12, 9), iar în altă parte: „De vei lua mila Ta de la noi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps 129, 3) (versetul corect este: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi”. Se observă că Sf. Ioan Gură de Aur citează din memorie – n. tr.). De asemenea: „Mare şi cinstit lucru este omul milostiv” (Pr 20, 6).

Aceasta îi omului în fire: să fie milostiv; şi mai cu aproapele. De ce crezi tu că a făcut Dumnezeu tot ce vedem? Oare nu din bunătatea Lui? Nu din iubirea Lui de oameni? Dacă vei întreba pentru ce a făcut aceasta, sau aceea, peste tot vei afla drept cauză bunătatea Lui în ziua judecăţii. Când flacăra acelui foc ne va îngrozi, înaintea Lui acel datornic, care-i datora o mie de talanţi, şi El, milostivindu-se, l-a iertat; iar acesta nu l-a iertat pe fratele lui, care-i datora o sută de dinari, ci-l sugruma, cerându-i să plătească. Pentru această faptă şi Domnul l-a dat pe el muncilor, până ce va plăti toată datoria.

Acestea auzindu-le, iubiţilor, să fim milostivi către cei ce ne sunt datori sau ne greşesc. Nimeni să nu fie răzbunător dacă voieşte să nu se nedreptăţească pe sine, căci nu îl supără într-atât pe acela, cât îşi face rău sieşi. Pe acela poate că-l va ierta Dumnezeu sau îl va sili să-şi plătească toată datoria, dar tu, care nu ierţi nici măcar greşalele aproapelui, mai cauţi Împărăţia cerurilor?

Deci, pentru a nu pătimi, să iertăm tuturor, căci nouă ne iertăm. Când noi îi iertăm pe alţii şi Dumnezeu va ierta păcatele noastre şi astfel ne vom învrednici de bunurile viitoare, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.