Omilia a IV-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos, după aşteptarea şi nădejdea mea, că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte”
(Flp 1, 18 – 20).

Nimic din viaţa de aici nu-l poate întrista pe un suflet mare şi înţelept: nici duşmănii, nici învinuiri, nici primejdii, nici intrigi sau vreo lucrare diavolească; pentru că un asemenea suflet, fiind retras ca pe un vârf de munte, este cu neputinţă să fie atins de cineva de pe pământ care ar vrea să se ridice spre el.

Aşa era sufletul lui Pavel, care se retrăsese într-un loc al înţelepciunii duhovniceşti mai înalt decât orice vârf de munte al adevăratei înţelepciuni. Pentru el, toate cele ale lumii sunt vorbe goale si jucării de copii. Iar acum nu despre cele ale lumii e vorba, căci vorbim despre Pavel! Acest fericit avea împotriva lui chiar pe împărat, si încă alţi diferiţi duşmani care îl necăjeau [nu puţin], ci cu toate răutăţile diavolului.

Şi totuşi ce spune el? «Nu numai că nu mă întristez şi nu mă descurajez de toate acestea, ci chiar mă bucur şi mă voi bucura, nu doar acum, ci pururea». „Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire” (Flp 1, 19) care va veni când propovăduirea mea – pricină a duşmăniei şi a pizmei pe care mi-o poartă – va rodi. „Prin rugăciunile voastre, spune el, si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos, după aşteptarea şi nădejdea mea” (Flp 19, 20).

Priveşte la umilinţa acestui fericit: se afla în luptă cu diferitele suferinţe şi era aproape de cununa ce i se cuvenea; avea mii de succese în fiecare zi, căci doar era Pavel – şi ce-ar putea spune cineva mai mult? Şi cu toate acestea spune filipenilor că «prin rugăciunile voastre mă voi putea mântui», el, care şi-a câştigat mântuirea în urma a mii de succese! „Şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Flp 1, 19), spune el, adică «dacă mă voi învrednici de rugăciunile voastre, mă voi învrednici de si mai mult har. Deoarece cuvântul „cu ajutorul” (ajutor mai mare decât este necesar, dăruire cu prisosinţă) tocmai aceasta înseamnă: «dacă-mi va da mai mult, dacă-mi va da din belşug Duhul, spre scăparea mea, spre mântuirea mea»; cu alte cuvinte «dacă voi putea scăpa din primejdia aceasta cum am scăpat şi din cea dinainte». Despre acea primejdie vorbeşte el: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit în ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit” (2 Tim 4, 16).

Şi tot pe aceasta o prezice şi acum: „Prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos, după aşteptarea şi nădejdea mea” (Flp 1, 19 – 20), «căci aşa nădăjduiesc». Şi pentru ca nu cumva noi să atribuim totul rugăciunilor acelora, iar noi cu nimic să nu contribuim, priveşte cum imediat vorbeşte si despre ceea ce-i aparţine lui: nădejdea, pricina tuturor bunătăţilor, după cum zice profetul: „Fie Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit si noi întru Tine” (Ps 32, 21), iar în alt loc: „Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?” (Sir. 2, 10); iar fericitul Pavel spune altundeva: „Iar nădejdea nu ruşinează”. „După aşteptarea si nădejdea mea, că întru nimic nu voi fi ruşinat” (Flp 1, 20).

Aceasta este nădejdea lui Pavel, că întru nimic nu va fi ruşinat dacă nădăjduieşte. Ai văzut cât de mare e puterea nădejdii în Dumnezeu? «Orice s-ar întâmpla, spune el, nu mă voi ruşina, adică aceia nu mă vor birui». „Ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte” (Flp 1, 20). Aceia aşteptau ca, prin cursa pe care i-o întinseseră, pe de o parte, să-l piardă pe Pavel, iar pe de alta să nimicească de tot propovăduirea lui, ca a unui strateg care era mai puternic decât ei. «Dar aceasta nu va fi, zice el, nu voi muri acum, ci precum totdeauna aşa si acum Hristos va fi preaslăvit în trupul meu».

Cum astfel? «De multe ori am fost în primejdii din cauza acelora», „ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte” (2 Cor 1,  9); «însă din toate ne-a scăpat Domnul». Tot aşa si acum, Domnul se va preaslăvi în trupul meu. Dar de ce? Ca să nu creadă cineva si să zică: «dar dacă tu vei muri, Hristos nu se va preaslăvi?» «Ba da, răspunde el, şi tocmai de aceea nu am zis că nu numai viaţa Îl preaslăveşte pe Hristos, ci şi moartea». Până acum, însă, „prin viaţă” se preaslăveşte, zice el, «căci trăiesc încă, nu m-au omorât, dar chiar dacă mă vor omorî, chiar şi aşa Hristos se va preaslăvi.»

Cum? «Prin viaţă, fiindcă am scăpat de primejdii şi prin moarte, fiindcă nici chiar moartea nu m-a putut face să-L tăgăduiesc sau să mă lepăd de El, pentru că m-a înzestrat cu atâta tărie, încât m-a făcut mai puternic chiar decât moartea. Deci, pe de o parte, că m-a scăpat de primejdii, pe de alta, că m-a făcut să nu mă tem de tirania morţii. Astfel se va preaslăvi El prin viaţă şi prin moarte.»

Acestea le spune nu ca si cum ar fi trebuit să moară imediat ci, pentru ca atunci când va muri, ei să nu se tulbure. Iar că e aşa si că moartea nu-i era încă aproape – fapt care i-ar fi întristat mult – ia seama la cum se încurajează singur şi numai că nu zice «acestea le spun pentru a vă arăta că nu voi muri acum». De aceea şi adaugă mai departe: „Şi având această încredinţare ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi” (Flp 1, 25).

„Că întru nimic nu voi fi ruşinat” (Flp 1, 20), sau «că nu-mi va pricinui nici o ruşine faptul că voi muri, ci, dimpotrivă, îmi va aduce un mare folos». De ce? «Doar nu sunt nemuritor, dar prin moarte voi deveni mai strălucitor decât dacă as fi fost nemuritor». Căci nu-i totuna a fi nemuritor si a dispreţui moartea, cu a fi muritor. Astfel că nici a muri acum nu poate fi spre ruşine, însă nu voi muri. „Intru nimic nu voi fi ruşinat” (Flp 1, 20), «nici dacă trăiesc şi nici dacă voi muri, căci pe amândouă le voi suferi cu curaj, fie că voi trăi, fie că voi muri».

Bine! Cu aceasta e dator orice suflet creştinesc, „întru toată îndrăzneala” (Flp 1, 20), zice el, ca şi cum ar spune: «vezi că eu nu mă ruşinez? Căci dacă frica de moarte mi-ar fi tăiat îndrăzneala, cu adevărat că atunci a muri ar fi fost vrednic de ruşine; dar fiindcă nu am avut acea frică, de aceea faptul de a muri nu poate fi o ruşine. Ci fie ca voi trăi, fie că nu, eu nu mă voi ruşina. Pentru că dacă trăiesc eu Îl propovăduiesc pe Hristos, iar dacă mor, tot nu mă voi ruşina, căci nu mă stăpâneşte frica de moarte, după cum dovedeşte îndrăzneala pe care o am.

Dacă am vorbit de lanţuri, să nu le consideraţi o ruşine. Pentru că aceste lanţuri au fost pricina atâtor bunuri, încât şi pe alţii i-au încurajat. Nu este o ruşine să fie cineva înlănţuit pentru Hristos, ci a se înfricoşa de lanţuri şi a trăda ceva din tainele creştine, aceasta este o ruşine! Iar dacă nu e nimic din toate acestea [frica de lanţuri şi trădarea tainelor creştine], atunci lanţurile mele sunt pricină de îndrăzneală. Să nu credeţi că, dacă am scăpat de multe ori din primejdii fapt cu care mă pot mândri faţă de cei necredincioşi iar vreodată s-ar întâmpla să nu le mai pot înfrunta, aceasta ar fi o ruşine. Căci si într-un astfel de caz m-aş încuraja si mai mult».

Priveşte cum vorbeşte aici despre propria sa persoană, fapt pe care în multe locuri îl face, bunăoară în Epistola către Romani: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos” (Rom. 1, 16) şi la fel în Epistola către Corintcni: „Şi acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (1 Cor. 4, 6). „Fie prin viaţă, fie prin moarte” (Flp 1, 20). Nu spune astfel ca şi cum nu ar fi ştiut. Ştia că nu va muri atunci, ci mai târziu, dar prin aceasta el le pregăteşte sufletul cu ideea morţii lui.

„Căci pentru mine, viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Flp 1, 21), pentru că «chiar murind, eu nu voi muri, fiindcă am în mine Viaţa. Atunci m-ar fi omorât cu adevărat, când ar fi putut ca prin frică să scoată credinţa din sufletul meu, dar atâta timp cât Hristos este cu mine, chiar moartea de ar veni, voi fi viu. Iar în această viaţă, a fi viu nu este al meu, ci al lui Hristos.

Dar dacă nici aici a fi viu nu este al meu, atunci cum să înţelegem cuvintele: „Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţă” (Gal. 2, 20)? Precum acolo aşa zic şi aici: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Ga 2, 20)». Astfel trebuie să fie creştinul: «eu nu trăiesc viaţa comună, viaţa obişnuită ca toţi ceilalţi».

Dar cum de nu trăieşti, fericite Pavel? Nu vezi şi tu soarele ca toată lumea? Nu respiri acelaşi aer ca toţi? Nu te hrăneşti cu aceleaşi mâncăruri cu care se hrănesc toţi? Nu calci pe pământ la fel ca noi? Nu ai trebuinţă de somn, de haine şi de încălţăminte? De ce spui atunci: „nu trăiesc”? Cum nu trăieşti? De ce vorbeşti cu îngâmfare?

«Aceasta nu este îngâmfare, pentru că dacă faptele nu sunt o dovadă, atunci pe drept cuvânt ar putea spune cineva că este îngâmfare. Dar când faptele o dovedesc, atunci unde este îngâmfarea?» Iar că el nu trăieşte [în mod obişnuit] o vom afla îndată, fiindcă zice într-un alt loc: „Lumea este răstignită pentru mine si eu pentru lume” (Gal 6, 14).

Iar de ce zice „nu mai trăiesc”, iar apoi „viaţă [a trăi] este Hristos”, ascultaţi.

Cuvântul „viaţă”, „a vieţui”, „a via”, are, iubiţilor, multe sensuri, precum are si „moarte”, „a muri”, „a fi mort”. Într-adevăr, după cum prin „viaţă” se poate înţelege „viaţa trupului”, prin viaţă se mai poate înţelege si „viaţa păcatului”, după cum se spune undeva: „Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?” (Rom. 6, 2). Aşadar, prin „viaţă” se poate înţelege şi faptul de „a vieţui în păcat”. Luaţi seama bine, vă rog, pentru ca nu cumva să plângem în zadar!

„Viaţă nemuritoare” sau „veşnică” este viaţa cea din ceruri, după cum spune: „Că pentru noi cetatea noastră este în ceruri” (Flp 3, 20), însă „viaţă” este şi aceea „a trupului”, despre care se vorbeşte în altă parte: „Că în El trăim şi ne mişcăm si suntem” (F.A. 17, 28).

Cu alte cuvinte el nu cere aici să nu duci viaţa naturală, pe care toţi oamenii o trăiesc, ci viaţa păcatului.

Cel ce nu are poftă de viaţa aceasta de aici, cum se poate spune că trăieşte?

Cel ce se grăbeşte să ajungă mai curând la viaţa cealaltă, cum s-ar mai putea spune despre el că trăieşte aici?

Cel ce dispreţuieşte moartea, cum se poate spune despre el că trăieşte?

Cel care nu doreşte nimic din cele ale lumii, cum se poate spune despre el că trăieşte?

După cum diamantul nu se poate îndoi oricât l-ai izbi, la fel si cu Pavel. „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), adică nu omul cel vechi, ci cel nou. La fel şi în alt loc: „Om ticălos ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24).

Cum vieţuieşte, aşadar, cel care nu se îngrijeşte de hrană, de haine, şi, în sfârşit, nu se îngrijeşte de nimic din cele de aici? Un astfel de om nu trăieşte nici chiar viaţa aceasta naturală, pentru că cel ce nu se îngrijeşte de nimic din cele pământeşti nu vieţuieşte. Noi suntem cei care trăim această viaţă, noi, care facem totul pentru a ne satisface poftele acestei vieţi, dar el nu o trăia. Pentru că dacă nu se ocupa de nimic din cele de aici, atunci cum trăia? Că el nu trăia şi nici nu cerea să trăiască viaţa aceasta naturală, însuşi o spune: „Şi viata mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20) – adică «trăiesc o viaţă nouă, o viaţă cu totul schimbată».

Toate acestea el le spune pentru încurajarea filipenilor. «Să nu credeţi, zice, că mă lipsesc de viaţa aceasta; însă chiar trăind aici, nu vieţuiesc această viaţă, ci aceea pe care o voieşte Hristos». Pentru că spune-mi, te rog: cel ce dispreţuieşte averile, dezmierdările vieţii, foamea şi setea, primejdiile, sănătatea şi putinţa de a scăpa de primejdii, trăieşte oare unul ca acesta această viaţă? Cel ce nu are nimic aici, cel care de multe ori doreşte să scape de această viaţă fără nici o împotrivire, dac-ar fi nevoie, trăieşte el oare această viaţă? Câtuşi de puţin.

Câte exemple trebuie să vă aduc spre a vă încredinţa mai bine de acest lucru? Să luăm, de pilda, un om foarte bogat, cu avere multă şi cu servitori nenumăraţi; dacă nu s-ar folosi de nimic din toate acestea, se poate spune despre acest om că este bogat? Câtuşi de puţin. Să-i vadă apoi pe servitorii săi risipindu-i averile şi umblând ca zăpăciţi în toate părţile, iar el să nu se intereseze deloc, lovit fiind să nu simtă nimic, vom putea spune că acest om este bogat? Câtuşi de puţin, deşi totul este al său. La fel si cu Pavel. „Căci pentru mine viaţă este Hristos” (Flp 1, 21).

«Dacă vrei să cercetezi viaţa mea, acelaşi sunt. » „Si moartea un câştig” (Flp 1, 21). De ce aşa? Pentru că mai curând vreau să mă unesc cu El, pentru că mai bine este a trăi murind. Nimic deosebit nu vor reuşi să facă cei care mă omoară despărţindu-mă de această viaţă si scăpându-mă de ea.» Cum aşa? Trăind aici pe pământ nu eşti al lui Hristos? Ba da, si încă foarte mult. „Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege” (Flp 1, 22). Şi pentru ca să nu zică cineva: dacă asta înseamnă a trăi, pentru ce, atunci, te-a lăsat Hristos aici?, iată ce răspunde el: «roadă lucrului meu este a vieţui în trup».

Aşa că e posibil să fie cineva folositor si în viaţa de aici, deşi nu trăieşte ca şi ceilalţi. Aceasta o spune şi Apostolul pentru ca nu cumva să-ţi închipui că el defăima această viaţă sau să zici: dacă nu folosim la nimic aici [dacă nu aducem roadă], pentru ce să nu ne luăm singuri viaţa, pentru ce să nu ne sinucidem?

Câtuşi de puţin, zice el. E cu putinţă să câştigăm şi aici, deşi nu trăim această viaţă, ci o alta, cu mult mai bună. Dar poate va zice cineva: dar aceasta înseamnă că [a vieţui în trup] îţi aduce ţie roadă? Da, răspunde el. Ce mai pot spune acum ereticii? Iată că a trăi în trup aduce roadă! „Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţă” (Ga. 2, 20). De aceea lucrarea lui aduce roadă! „Nu ştiu ce voi alege” (Flp 1, 22).

Vai! Câtă înţelepciune! Cum a domolit pofta pentru viaţa de aici si cum a reuşit s-o facă fără s-o defaime!  Spunând că „moartea este câştig” el a domolit pofta pentru viaţa de aici; şi spunând că „a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului” (Flp 1, 22) el a arătat că şi viaţa de aici este de trebuinţă, dacă ne folosim bine de ea, dacă aducem roade, pentru că a fi fără roade este totuna cu a nu vieţui, cu a nu avea viaţă. De altfel noi tăiem chiar şi acei pomi care nu aduc roadă, după cum îi tăiem şi pe cei uscaţi, punându-i pe foc.

La fel şi cu viaţa. Faptul de a trăi este, în sine, indiferent; pe când a trăi bine sau rău depinde de noi. Astfel încât noi nu urâm viaţa, pentru că este cu putinţă să trăim şi bine; precum si dacă am întrebuinţa-o rău, tot nu o defăimăm, pentru că nu ea este cauza, ci voinţa celor ce se folosesc rău de ea. Dumnezeu te-a făcut pentru a trăi, dar pentru a trăi întru El. Tu însă trăind în păcat, din imboldul răutăţii, te faci singur vinovat de toată pedeapsa.

Dar ce spui, fericite Pavele? Nu ştii ce vei alege? Aici el ne descoperă o mare taină: că stătea în puterea lui să treacă în cealaltă viaţă sau nu, că atunci când este vorba de alegere, noi suntem stăpâni. „Nu ştiu ce voi alege” (Flp 1, 22). Dar alegerea depinde de tine, de unde atunci nepriceperea ta de a alege? Da, spune el, aşa este, şi de aceea aş dori să cer în ajutor harul lui Dumnezeu. „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup” (Flp 1, 23). Ia aminte la înţelepciunea acestui fericit şi la dragostea lui părintească faţă de filipeni. Cu aceasta el îi mângâie şi totodată îi încurajează, pentru că ei văd că el e stăpân pe alegere şi că aceasta se face nu din răutatea omenească, ci din iconomia lui Dumnezeu.

«De ce sunteţi trişti, spune el, gândindu-vă la moarte? Era cu mult mai bine să fi murit mai de mult.» „Să mă despart de trup si să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine, dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Flp 1, 23-24). Toate acestea sunt premergătoare viitoarei lui morţi, pentru ca ei să o suporte cu curaj. Acestea toate conţin în ele multă înţelepciune. «Bine este, zice el, a mă elibera de aici si a fi împreună cu Hristos, căci moartea face parte din cele indiferente», în sine, moartea nu este un lucru rău, ci răul este faptul de a fi pedepsit după moarte. De asemenea, nici lucru bun nu este moartea, ci bunătatea este faptul de a fi cu Hristos după moarte. Astfel că cele bune şi cele rele vin după moarte.

Aşadar, iubiţilor, să nu-i plângem la întâmplare pe cei răposaţi şi nici să ne bucurăm pentru cei ce trăiesc. Cum atunci? Să-i plângem pe cei păcătoşi nu numai când sunt morţi, ci chiar când sunt vii. Să ne bucurăm pentru cei buni şi drepţi nu numai când trăiesc, ci chiar şi când nu mai sunt. Pentru că cei dintâi, chiar vii fiind, muriseră deja, iar aceştia din urmă, chiar murind, sunt vii.

Aceia chiar şi aici trebuie să fie plânşi de toţi pentru că sunt urâţi lui Dumnezeu, pe când aceştia, ducându-se de aici, şi acolo vor fi fericiţi de către oameni, căci s-au dus la Hristos.  Păcătoşii, oriunde ar fi, sunt departe de Împăratul slavei şi de aceea sunt vrednici de lacrimi, pe când cei drepţi, fie aici, fie acolo, sunt împreună cu Împăratul şi vor fi mai aproape mai cu seamă acolo, nu ca prin oglindă ( 1 Cor. 13, 12 ), nici doar prin credinţă, ci faţă către faţă.

Să nu-i plângem deci la întâmplare pe cei morţi, ci pe cei morţi în păcate.

Aceştia sunt vrednici de plâns, aceştia sunt vrednici de bocete şi lacrimi. Căci spune-mi, te rog, ce nădejde de mântuire poate avea cineva care se duce acolo însoţit de păcate, acolo unde curăţarea de păcate nu mai e cu putinţă? Cât timp se mai află aici, nădejdea schimbării în bine încă mai există, dar când, plecând de aici, se va duce în iad, unde nu se mai poate nimic câştiga prin pocăinţă după cum se şi spune: „Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps 6, 5) cum să nu fie atunci vrednic de plâns?

Nu sunt împotrivă ca să-i plângem pe cei care astfel s-au dus de la noi; să-i plângem însă nu sluţindu-ne, nu smulgându-ne părul, nu despuindu-ne braţele, nu strâmbându-ne faţa, nu îmbrăcându-ne în negru, ci în linişte vărsând lacrimi amare în sufletul nostru. Pentru că-i putem plânge cu amar şi fără un astfel de fast, şi fără a ne maimuţări. Pentru că într-adevăr, cele ce se petrec la înmormântări cu unii nu se deosebesc cu nimic de maimuţăreli şi jocuri copilăreşti.

Crede-ţi-mă că acele bocete, acele bătăi în piept prin piaţă, nu sunt deloc plăcute, ci se petrec mai mult pentru ochii lumii, din mândrie si din slavă deşartă. Se ştie că multe femei fac din acestea o meserie. Plângi cu amar şi suspină în casă când nu te vede nimeni. Aşa e frumos, aşa e plăcut, aceasta te şi foloseşte. Cel ce în acest fel îl plânge pe mort, se va strădui cu atât mai mult să nu cadă niciodată în păcatele celui mort, căci înfricoşător va fi la urmă acel păcat. Plânge-i pe cei necredincioşi, plânge-i şi pe cei care prin nimic nu se deosebesc de ei, adică pe cei care au murit fără a fi luminaţi cu Sfântului Botez, fără a fi pecetluiţi cu harul Sfântului Duh.

Aceştia sunt cei cu adevărat vrednic de plâns, vrednic de suspine, pentru că se găsesc în afară de împărăţie, laolaltă cu cei condamnaţi. „Adevărat, adevărat, zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5).

Plânge-i pe cei ce mor în bogăţii şi care nicicând nu s-au gândit să se folosească de ele pentru a-şi aduce mângâiere sufletelor lor, care s-au folosit de puterea şi de bogăţia lor mai degrabă pentru a putea spăla şi a astupa păcatele lor. Pe unii ca aceştia îi plângem cu toţii, sau fiecare, sau în public, însă cu demnitate, cu înţelepciune şi nu altfel; pentru a-i avea ca exemplu [negativ] pentru noi înşine.

Pe unii ca ei îi plângem nu o zi, nici două, ci toată viaţa noastră. Un astfel de plâns nu e cauzat de vreo patimă iraţională, ci izvorăşte din dragostea părintească; cealaltă plângere izvorăşte dintr-o patimă iraţională şi de aceea grabnic se şi stinge, pe când dacă izvorăşte din frica de Dumnezeu rămâne pururea.

Pe unii ca aceştia îi vom plânge şi îi vom ajuta după puterile noastre; vom găsi vreun ajutor fie cât de mic se le dăm. Deci îi ajutăm şi îi vom ajuta. Cum şi în ce fel? Rugându-ne pentru ei, punându-i şi pe alţii să se roage, dându-le săracilor milostenie pentru sufletele lor. Faptul în sine are oarecare mângâiere sufletească, pentru că ascultă ce spune Dumnezeu: „Şi voi mai adăuga la zilele tale cincisprezece ani şi din mâna regelui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta o voi apăra pentru Mine şi pentru David, robul Meu!” (4 Rg. 20, 6).

Dar dacă numai amintirea unui drept a avut atâta putere, atunci, dacă se mai fac si milostenii pentru cel răposat, cum să nu aibă nici o putere? Nu degeaba s-a rânduit de către apostoli să se facă pomenire la sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea si mult ajutor vor căpăta [cei morţi]. Pentru că, iubiţilor, când întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când tot clerul se roagă, când înfricoşătoarea Taină stă de faţă, atunci cum sa nu se îmblânzească Dumnezeu când ne rugăm pentru ei?

Însă acest lucru se face pentru cei care au murit în credinţă, pe când catehumenii nu se vor învrednici de o astfel de mângâiere, ci vor fi lipsiţi de orice ajutor de acest fel, în afară de unul singur. Despre care ajutor e vorba? Este îngăduit a se face milostenie săracilor pentru ei şi prin aceasta li se va aduce oarecare mângâiere fiindcă Dumnezeu voieşte a ne folosi şi prin alţii.

De ce oare a poruncit să ne rugăm pentru pacea si bunăstarea a toată lumea?

De ce pentru toţi oamenii?

Deşi printre aceia pe care-i pomenim sunt şi hoţi, sunt şi profanatori de morminte, sunt şi tâlhari, sunt şi alţii care gem sub povara a mii de rele; şi cu toate acestea ne rugăm pentru toţi, căci poate va fi şi pentru ei vreo întoarcere, vreo uşurare a suferinţelor lor. După cum ne rugăm pentru nu spunea: îi voi lăsa stăpânitori peste alţii, sau le voi cumpăra moşii. Dar ce, însă? „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit si să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 5). Ce folos au toate celelalte dacă nimic din ele nu mai rămâne? «Pe Împăratul tuturor, zice el, îl voi face îndurător către ei şi nimic nu le va mai lipsi după aceasta». „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi” (Ps. 22, 1).

Aceasta este avere mare, acesta este nepreţuitul tezaur! Dacă avem frică de Dumnezeu, nimic nu ne mai trebuie, dar dacă nu, atunci chiar de am avea şi împărăţie, vom fi mai săraci decât toţi oamenii. Nimic nu este asemenea cu cel care se teme de Domnul. „Frica Domnului toate le covârşeşte” (Sir. 25, 14).

Aceasta să o câştigăm, iar pentru a o câştiga să facem orice. Chiar de ni s-ar cere să ne dăm şi sufletul, chiar de trupul ni s-ar cere pentru a fi supus la chinuri, nimic să nu lăsăm, ci totul să facem pentru a dobândi frica de Dumnezeu. Căci numai aşa vom fi mai bogaţi decât toţi şi ne vom învrednici de bunurile viitoare, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.