din „Predicile despre statui”
PREDICA a VII-a
ÎNTRISTAREA E FOLOSITOARE NUMAI CA SĂ DESFIINŢEZE PĂCATUL; DESPRE CUVINTELE: „LA ÎNCEPUT A FĂCUT DUMNEZEU CERUL ŞI PĂMÂNTUL”, CĂ ISTORIA CREAŢIUNII E FOARTE BUN PRILEJ DE MÂNGÂIERE; APOI DESPRE VORBELE: „ADAME, UNDE EŞTI?” ŞI DESPRE JURĂMÂNT
Ţinută în ziua de 11 Martie
1. Multe şi despre multe lucruri am vorbit ieri dragostei voastre; şi din acestea multe, dacă nu vă e uşor să le păstraţi pe toate, vi rog mai ales să ţineţi minte, că Dumnezeu nu de alta ne-a dat întristarea, ci numai din pricina păcatului, şi EI a dovedit aceasta prin însăşi experienţa lucrurilor. Când e vorba de pierdere de bani, de moarte, de boală, sau când dau peste noi alte necazuri, noi, mâhnindu-ne şi îndurerându-ne, nu numai că nu scoatem nici o mângâiere din întristare, ci ne sporim şi mai mult nenorocirea; în păcate însă, dacă ne îndurerăm şi ne Întristăm, micşorăm mărimea păcatului şi facem mic ceea ce era mare; adesea îl desfiinţăm chiar cu totul. Să vă aduceţi mereu aminte de aceasta, ca să vă mâhniţi numai din pricina păcatului, şi de nici un alt lucru; şi după aceasta şi de aceea, că păcatul aducând în vieaţa voastră mâhnirea şi moartea, Ia rândul lui e desfiinţat de acestea două: ceea ce am dovedit mai lămurit nu de mult. Deci de nimic să nu ne temem aşa de mult ca de păcat şi de nelegiuire. Să nu ne temem de pedeapsă şi să fugim de pedeapsă; precum nici acei trei tineri nu s’au temut de cuptor, şi au scăpat de cuptor; aşa se cade să fie slugile lui Dumnezeu. Dacă ei, fiind crescuţi în Vechiul Testament, când nici moartea nu fusese omorîtă, nici porţile de aramă sfărâmate, nici zăvoarele de fier sparte, şi au arătat totuşi o aşa de mare bărbăţie în faţa morţii, ce îndreptăţire sau iertare vom avea noi, care am căpătat aşa har şi nu ajungem nici măcar la aceeaşi măsură de virtute, ca dânşii, când moartea e doar un cuvânt fără nici un cuprins? Căci moartea nu e altceva decât un somn, o călătorie, o mutare, o odihnă, un vad liniştit, o scăpare şi liberare de grijile vieţii. Dar aici să isprăvim cuvântarea, despre mângâiere; căci asta e a cincia zi de când mângâiem dragostea voastră şi se pare că vă plictisim. Pentru cei cu luare aminte ajung cele spuse, iar pentru cei mărunţi la suflet, chiar dacă am spune şi mai multe decât până acum, nu vor fi de nici un folos. Acum e vremea să îndreptăm învăţătura spre lămurirea Sfintelor Scripturi: căci precum, dacă n’am fi vorbit deloc de această nenorocire, cineva ne-ar fi învinovăţit de cruzime şi de sălbăticie dacă am vorbi mereu de acelaşi lucru, ne-ar osândi că am fi mici la suflet. Ci voi încredinţându-vă sufletele lui Dumnezeu, care poate să vorbească în cugetul nostru şi să alunge din piept orice mâhnire, să trecem acum la învăţătura obişnuită Lui, mai ales că orice lămurire a Scripturii e o mângâiere şi un îndemn. Şi astfel, deşi se pare că ne-am lăsat de mângâiere, totuşi prin povestirea Scripturii am dat de acelaşi lucru. Şi cum că pentru cei ce sunt cu luare aminte toată Scriptura e o mângâiere, vă voiu dovedi numai decât. Căci nu voiu încerca să caut câteva cuvântări mângâietoare, colindând prin Scripturi; dar ca să dau o dovadă mai limpede de ce am făgăduit, azi mă voiu îndeletnici cu cartea citită înaintea voastră; şi dacă vreţi, voiu arăta ce vreau să spun, punând înainte însuşi începutul, care pare că nu cuprinde nici o urmă de mângâiere, ci e cu totul străin de cuvinte mângâietoare. Care e acest început? „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul: pământul însă era gol şi neîntocmit, iar întunerecul era deasupra adâncului” (Fac. 1, 1-2). Oare aceste vorbe vă par la unii din voi că cuprind ceva mângâietor? Nu e povestirea lucrului şi învăţătura despre facere ?
2. Atunci vreţi să vă arăt mângâierea ascunsă în aceste cuvinte ? Învioraţi-vă deci şi cu osârdie luaţi seama la ce se va spune.
Când auzi că cerul, pământul, marea, văzduhul, apele, stelele cele multe, cei doi mari luminători, plantele, lighioanele cu patru picioare, animalele care ]nnoată şi care sboară, şi îndeobşte toate cele ce se văd, le-a făcut Dumnezeu pentru tine şi pentru mântuirea şi cinstea ta, nu capeţi o mare mângâiere, şi iei aceasta ca o foarte mare dovadă de dragostea lui Dumnezeu, când te gândeşti că această lume atât de mare, de frumoasă şi de minunată, a pus-o El la mijloc pentru tine, fiinţă măruntă ? Drept aceea când auzi că „Dumnezeu a făcut la început cerul şi pământul”, să nu treci repede peste vorbele acestea, ci străbate cu mintea mărimea pământului şi gândeşte-te ce masă aleasă şi bogată ne-a pus înainte, şi ne-a hărăzit multe şi mari desfătări şi ceea ce e mai de seamă e că El ne-a dat o lume aşa de mare şi de măreaţăL nu ca răsplată pentru osteneli, nici ca o plată pentru meritele noastre; ci îndată ce ne-a plăsmuit, ne-a şi cinstit cu această împărăţie. Căci a zis: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Ce înseamnă „după chipul Nostru”? Vrea să zică, chipul întâietăţii, adică, precum nimeni în cer nu e mai presus de Dumnezeu, tot astfel şi pe pământ nimeni să nu fie mai presus ca omul. Cu acest singur şi cel dintâiu lucru ne-a cinstit mai întâi, că ne-a făcut după chipul Lui; al doilea, că ne-a dat domnia nu ca o răsplată a muncilor noastre, ci ca un curat har al bunătăţii Lui, şi în al treilea rând, că ne-a dat-o (domnia) firească. Căci domniile sunt sau fireşti, sau prin alegere; fireşti sunt, cum este, de pildă, a leului peste celelalte dobitoace, sau a vulturului peste pasări; prin alegere, cum e de pildă a împăratului nostru. Acesta porunceşte tovarăşilor lui de robie nu prin firea lucrurilor; de aceea şi pierde domnia adesea. Căci cele ce nu vin de la fire, sunt astfel că uşor îngăduesc pierdere sau schimbare.
Dar nu tot aşa leul, căci el de la fire stăpâneşte dobitoacele, precum de asemenea vulturul peste sburătoare. Căci întotdeauna felul domniei e împreunat cu neamul, (specia), şi nimeni n’o să vadă niciodată pe leu pierzând această domnie. O astfel de domnie ne-a hărăzit şi nouă Dumnezeu de la început, şi ne-a pus peste toate; şi a împodobit firea noastră nu numai cu aceasta, ci şi prin întâietatea locului, hotărând raiul ca locuinţă aleasă pentru noi, şi dându-ne judecată şi dăruindu-ne un suflet nemuritor.
Dar să nu spun aceasta: căci eu zic că dragostea lui Dumnezeu e aşa de îmbelşugată, încât putem deopotrivă să dovedim bunătatea şi dragostea Lui nu numai din acelea cu care ne-a cinstit, ci chiar şi din acelea prin care ne-a mustrat. Şi vă sfătuesc să luaţi seama cu cea mai mare râvnă mai ales la aceasta: că Dumnezeu e deopotrivă de bun, nu numai când ne cinsteşte şi ne face bine, ci chiar şi când ne mustrează şi ne pedepseşte; şi chiar dacă am avea lupte şi certuri, cu păgânii sau cu ereticii despre bunătatea lui Dumnezeu, vom dovedi bunătatea Lui nu numai din darurile, cu care ne-a cinstit, ci şi din relele cu care ne-a pedepsit. Căci dacă ar fi bun numai când ne cinsteşte, şi ar fi bun şi când ne pedepseşte, atunci ar fi bun numai pe jumătate; dar, departe de mine gândul acesta. La oameni e firesc să se întâmple aceasta, pentru că ei pedepsesc în mânie şi patimă; dar Dumnezeu nefiind supus la nici o patimă, e deopotrivă de bun, fie că face bine, fie că pedepseşte, iar ameninţarea cu gheena, nu ne arată bunătatea Lui mai puţin decât făgăduinţa împărăţiei (viitoare); voiu spune cum vine aceasta. Dacă nu ne-ar fi ameninţat cu gheena, dacă n’ar fi pregătit pedeapsa, nu mulţi ar fi putut dobândi împărăţia. Căci pe cei mai mulţi nu îi mână spre virtute atât de mult făgăduinţa celor bune, cât îi sgudue prin teamă ameninţarea relelor, şi îi trezeşte spre grija sufletului. Astfel că, deşi gheena e potrivnică împărăţiei cerurilor, dar amândouă au aceeaşi ţintă; mântuirea oamenilor; una momeşte spre sine, iar cealaltă împinge spre ea, şi prin teamă îndreptează pe cei mai nepăsători.
3. Şi nu de-a-surda lungesc această vorbire, ci pentru că adesea, venind foamete şi secetă şi războaie şi năpădindu-ne mânia împărătească şi alte multe lucruri neaşteptate de felul acesta, mulţi mai slabi cu duhul se înşeală spunând că asemenea lucruri nu sunt vrednice de pronia Iui Dumnezeu. Şi ca să nu ne înşelăm deci, ci să ştim bine că, fie că ne trimete foamete sau război sau vreo altă năpastă, o face din bunătate şi din mare grijă pentru noi; de aceea mă văd silit să stărui asupra acestei chestiuni. căci şi părinţii cei mai iubitori opresc pe fiii lor de a mânca şi le dau bătaie şi ii pedepsesc spre ruşinea lor, şi dojenesc în multe alte asemenea feluri pe băieţii svăpăiaţi, şi totuşi rămân părinţi, nu numai când îi cinstesc, ci şi când fac astfel de lucruri, şi mai ales când fac asemenea lucruri, se dovedesc a fi părinţi adevăraţi. Însă dacă oamenii, cari adesea din pricina mâniei şi a aprinderii se îndepărtează de la ce-i folositor, sunt socotiţi că pedepsesc pe aceia la care ţin, nu din cruzime şi neomenie, ci din grijă şi dragoste pentru ei; cu atât mai mult trebue să avem această părere despre Dumnezeu, care, prin belşugul bunătăţii Lui, întrece orice dragoste părintească.
Şi ca să nu crezi că acestea au fost spuse ca o presupunere, să ne întoarcem iar la Sfânta Scriptură. Căci după ce omul a fost amăgit şi momit de Cel Viclean, să vedem cum s’a purtat Dumnezeu faţă de un asemenea păcat săvârşit de el. Oare l-a dat pe el cu totul pierzării? Şi rostul dreptăţii a cerut neapărat aceasta, adică cel care nu făcuse nici un bine şi a avut parte de atâta bunătate, dar totuşi de la început s’a dat sburdăciunii (în rău), să fie desfiinţat şi de istov prăpădit. Dar Dumnezeu n’a făcut aşa, şi nu s’a scârbit de el, şi nu şi-a întors faţa de la el, care se arătase faţă de Binefăcătorul său aşa de nerecunoscător, ci a venit la el ca doftorul la un bolnav. Şi să nu treci cu uşurinţă peste această vorbă, prea iubitule, ci gândeşte te ce înseamnă că n’a trimes la el un înger, nici un arhanghel, nici pe vreun altul din tovarăşii lui de robie, ci s’a coborit însuşi Domnul ia cel căzut şi l-a ridicat pe cel ce zăcea jos, şi S’a apropiat El singur de el singur, precum vine un prieten la prietenul căzut la mare năpastă. Şi că a făcut aceasta din multa Lui dragoste, chiar vorbele, pe care i Ie-a spus, arată dragostea cea nespusă. Şi ce-i nevoie să mai spun toate vorbele Lui? Chiar cel dintâiu cuvânt arată marea Sa iubire. Căci n-a grăit, cum ar fi fost drept să grăiască cel căruia i s’a făcut o nedreptate: „O, nelegiuitule şi blestematule, după ce te-ai înfruptat din bunăvoinţa mea şi ai fost învrednicit de astfel de Împărăţie, pus în fruntea tuturor celor de pe pământ, fără niciun merit din parte-ţi, şi după ce ai dobândit aievea chezăşia dragostei mele şi dovada adevărată a proniei mele, ai socotit pe demonul viclean şi stricător, pe duşmanul mântuirii tale, mai vrednic de încrederea ta decât pe Domnul care are grijă de tine? A făcut el ceva pentru tine aşa cum am făcut Eu? N’am făcut cerul pentru tine? Pământul, marea, soarele, luna şi toate stelele? Nici un înger nu avea nevoie de această făptură, ci pentru tine şi pentru odihna ta am făcut lumea aceasta aşa de mare; şi socotind vorbele goale şi făgăduiala mincinoasă şi momeala plină de înşelăciune, mai vrednice de crezare decât binefacerea mea, dovedită prin fapte, şi decât pronia mea, te-ai dat pe mâna aceluia şi ai călcat legile mele?” Aşa era firesc să grăiască cel nedreptăţit (Dumnezeu). Dar nu aşa a grăit Dumnezeu, ci tocmai dimpotrivă. Căci de la cel dintâiu cuvânt l-a ridicat pe cel care zăcea, a dat curaj celui care se temea şi tremura, chemându-l El mai întâi şi nu numai chemându-l întâi, ci chemându-l chiar pe nume şi zicându-i: „Adame, unde eşti?” (Fac 3. 9), a arătat dragostea Sa şi marea Sa grijă pentru dânsul. Ştiţi cu toţii că acesta e semnul neîndoielnic al prieteniei. Aşa fac de obiceiu şi cei cari chiamă chiar pe morţi având mereu în gură numele lor, precum pe de altă parte cei care urăsc pe cineva nici nu rabdă să pomenească numele acestora care i-au mâhnit. De aceea Saul, deşi n’a suferit nici o nedreptate, a urzit multe şi mari nedreptăţi împotriva lui David, pentru că nu-l putea vedea în ochi şi îl ura, şi nici n’a putut să pomenească numele lui, ci, pe când şedeau toţi în jurul său, văzând că nu vine, ce a zis?! „N’a zis: Unde e David? ” Ci (I, Reg. 20, 27) „Unde e fiul lui Iesse?” numindu-l după numele tatălui lui. Aşa fac şi Iudeii cu Hristos: pentrucă nu-L puteau suferi şi-L urau, n’au zis: Unde e Hristos, ci (Ioan, 7. 11): „Unde e el?”
4. Dar Dumnezeu şi prin aceasta voind să arate că păcatul n’a stins dragostea Sa, şi că nici nesupunerea n’a făcut să piară bunătatea Sa, ci continuă să se gândească şi să poarte de grijă celui căzut, a zis: „Adame, unde eşti?”, nu că n’ar fi ştiut unde se găseşte acesta, ci fiindcă gura celor ce au păcătuit e ca şi cusută. Pentru că păcatul urăşte limba iar conştiinţa îi apasă; deoarece aşadar ei rămân muţi, stăpâniţi de tăcere ca de un lanţ, Dumnezeu voind să-l îndemne a vorbi fără sfială şi să-i dea curaj şi să-l facă să se desvinovăţească de păcatul lui, ca să poată avea parte de iertare, l-a strigat El întâi, prin această chemare micşorându-i mult teama, alungându-i frica şi fâcându-l să-şi deschidă gura. De aceea a şi zis; „Adame, unde eşti?”. Într’un loc adică te-am lăsat, şi acum te găsesc în alt loc; te-am lăsat în bucurie şi in slavă, şi acum te găsesc în tăcere şi în necinste. Şi ia gândeşte-te acum la grija lui Dumnezeu: n’a chemat pe Eva, n’a chemat pe şarpe, ci pe acel care păcătuise mai puţin dintre toţi, pe acesta l-a chemat mai întâi la judecată, pentru ca, începând de la cel care putea să capete oarecum iertare, El să dea o hotărîre mai blândă. Chiar judecătorii lumeşti nu rabdă ca să cerceteze ei înşişi pe tovarăşii lor de robie, cari au aceeaşi fire ca şi dânşii, ci aducând pe unul din slujitorii lor îi poruncesc acestuia ca să ducă celui învinovăţit întrebările lor, şi prin acest slujitor spun şi ascultă tot ce doresc, când cercetează pe vinovat; dar Dumnezeu n’a avut nevoie de nici un mijlocitor faţă de om, ci El prin El însuşi îl judecă şi îl mângâie. Şi nu numai lucrul acesta e vrednic de mirare, ci şi aceea că Dumnezeu îndreaptă greşelile. Judecătorii, când prind pe tâlhari şi spărgători, nu cată, cum să-i facă mai buni, ci în ce chip să le dea pedeapsa cerută de lege; Dumnezeu însă dimpotrivă, când a prins pe un păcătos, nu se gândeşte cum să-l pedepsească, ci cum să-l îndrepte şi să-l facă mai bun şi nebiruit pentru viitor. Astfel Dumnezeu e în acelaşi timp şi doctor şi învăţător; căci El cercetează ca un judecător, şi tămădueşte ca un doctor şi învăţător, ducând spre înţelepciune pe cei ce s’au făcut vinovaţi de vreo abatere. Dacă deci o singură vorbă scurtă arată cât e de mare grija lui Dumnezeu, ce ar fi, dacă am citi întreaga Lui judecată şi am desluşi toate sfaturile Lui? Vezi cum întreaga Scriptură e o mângâiere şi un îndemn?
Dar acestea le vom spune la timpul nemerit; înainte de aceasta însă e nevoie să spun când a fost dată la iveală această carte; nu de la început, nu s’au scris acestea îndată după facerea lui Adam, ci după multe vârste de oameni; şi merită să ne dăm osteneala să cercetăm, de ce după multe vârste de oameni, şi de ce numai Iudeilor, şi nu tuturor oamenilor? De ce în limba ebraică, de ce în deşertul Sinai? Căci Apostolul n’a trecut cu uşurinţă peste această parte, ci şi aci ne deschide o mare privelişte, zicând: „Acestea sunt două testamente, unul de pe muntele Sinai, născând pentru robie” (Gal. 4, 24).
5. Ar fi nevoie să mai cercetăm şi multe altele, dar văd că timpul nu îngădue ca să îndreptăm vorbirea către acest ocean; de aceea, amânându-le pentru timpuri mai potrivite, vă vom vorbi iarăşi de lepădarea de jurăminte, şi vom ruga dragostea voastră să fie cu multă râvnă faţă de acest lucru.
Căci nu este un lucru nesăbuit, ca sluga să nu îndrăsnească a numi pe stăpânul său pe nume, fără ocol şi la întâmplare, iar pe Stăpânul îngerilor să-L porţi tu oriunde în gură fără sfială, ba încă cu nesocotinţă multă? Şi când e vorba să iei Evanghelia, îţi speli întâi mâinile, şi cu multă evlavie şi cucernicie o iei tremurând şi temător, iar pe Stăpânul Evangheliei îI porţi peste tot în gură fără sfiială? Vrei să ştii cum ÎI numesc pe Dânsul Puterile cele de sus, şi cu câtă frică, cu câtă temere şi cu câtă admiraţie? „Am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ, şi Serafimi stăteau în jurul Lui, şi striga unul către altul, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 1—3). Vezi cu câtă teamă, cu câtă frică Îl numesc slăvindu-L şi lăudându-L? Iar tu în veghi şi rugăciuni Îl chemi cu multă nepăsare, când ar trebui să te cutremuri, să veghezi şi să fii treaz. Şi în jurăminte, când nu trebuia nicidecum să te slujeşti de numele Lui minunat, … îndrugi felurite jurăminte unul după altul! Şi ce iertare sau îndreptăţire vom avea, chiar dacă de o mie de ori ne vom desvinovăţi spunând că aşa ne e obiceiul? Se zice că unul (Demostene) din oratorii păgâni, când umbla, din pricina unei deprinderi nesocotite, mişca umărul drept, dar totuşi şi-a biruit deprinderea, punându-şi săbii ascuţite şi de o parte şi de alta deasupra umerilor, ca, de teama rănii, să se vindece de cusurul pe care-l avea de a-şi mişca umerii fără rost. Aşa să faci şi tu cu limba şi pune-i deasupra, în loc de sabie, teama de pedeapsa dumnezeiască, şi astfel te vei vindeca de tot. Căci e peste putinţă, e peste putinţă, zic, ca să fiţi vreodată biruiţi, dacă vă gândiţi la acest lucru, dacă îl râvniţi şi îl faceţi. Acum lăudaţi vorbele mele, dar când vă veţi fi îndreptat, ne veţi lăuda şi mai mult, şi nu numai pe noi, ci şi pe voi Înşivă, şi veţi asculta cu şi mai mare plăcere cele spuse, şi veţi chema cu cuget curat pe Dumnezeu, care te cruţă într’atâta, că zice: „Nici pe capul tău să nu juri” (Mat. 5, 36); iar tu astfel îl nesocoteşti, că juri şi pe slava Lui! „Dar ce pot face”, zici tu, „dacă sunt silit?” —Ce silă, omule? Să ştie toţi că tu vrei mai bine să rabzi orice decât să calci legea Domnului, şi atunci nu-ţi vor mai face silă. Şi cum că nu jurământul face pe om vrednic să fie crezut, ci mărturia vieţii sale şi curăţenia moravurilor, şi cugetul bun, se vede de acolo că mulţi au jurat de s-au rupt şi tot n’au fost crezuţi; iar alţii numai dând din cap, au părut mult mai vrednici de încredere decât cei ce juraseră. Ştiind toate acestea, şi punându-ne in faţa ochilor pedepsele hotărîte atât pentru cei ce jură cât şi pentru cei ce-şi calcă jurământul, să ne lăsăm de răul obiceiu, pentru ca păşind de aci şi la celelalte fapte ale virtuţii, să dobândim bunurile viitoare, de care fie ca noi toţi să ne învrednicim prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care se cuvine Tatălui împreună şi Duhului Sfânt cinste, putere şi slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.