din „Predicile despre statui”
PREDICA a V-a
TOT UN ÎNDEMN CĂTRE POPOR SĂ RABDE CU BĂRBĂŢIE RELELE CE ÎI AMENINŢĂ, DEOARECE AU DESTULE PILDE DE LA CELE CE S’AU ÎNTÂMPLAT LUI IOV ŞI NINIVIŢILOR; CĂCI NU TREBUIE SĂ NE TEMEM DE MOARTE CI DE PĂCAT; CE ÎNSEAMNĂ A MURI RĂU; ŞI DESPRE JURĂMINTE DE CARE TREBUIE SĂ NE FERIM DIN RĂSPUTERI; ŞI DESPRE CUTREMURUL DE PĂMÂNT
Ţinută în ziua de 9 Martie
1. Povestea despre cei trei băieţi şi despre cuptor, pare-se, a mângâiat ieri dragostea noastră, şi pe deasupra şi pilda despre Iov, şi rănile celui drept şi gunoiul mai vrednic de cinste decât orice tron regesc. Căci priveliştea tronului regesc nu aduce privitorilor nici un câştig, ci numai o desfătare trecătoare, nedând nici un folos; însă din priveliştea gunoiului lui Iov, oricine va avea mult folos şi multă învăţătură şi îndemn spre rostul răbdării. De aceea acum mulţi încearcă de la capătul pământului călătoria lungă peste mare, pentru ca sosind în Arabia să vadă acel gunoiu, şi, după ce-l văd, să sărute pământul care a primit luptele acelui biruitor şi sângele lui mai preţios decât orice aur. Căci nici o porfiră nu străluceşte cât strălucea trupul lui atunci, văpsit nu cu sânge străin, ci cu al său propriu. Iar rănile lui erau mai scumpe decât toate pietrele preţioase. Căci mărgăritarele nu slujesc întru nimic vieţii noastre, şi nici nu dă nici un folos trebuincios celor cari le stăpânesc; însă rănile acelea sunt mângâierea oricărei mâhniri. Şi ca să vezi că aceasta e adevărat, dacă cineva îşi pierde fiul prea iubit şi singur născut, arată-i oricâte, pietre preţioase vrei, şi nu îi vei alina durerea, nici nu-i vei potoli suferinţa; dacă însă îţi chemi în minte rănile lui Iov, uşor vei putea să-l vindeci, zicând astfel; „De ce plângi, omule? Tu ai pierdut un singur fiu; iar fericitul acela, după ce i-a fost răpită ceata fiilor lui, a primit rana chiar în carnea lui, şi a şezut gol pe băligar, cu puroiul curgându-i din toate părţile, pe când carnea lui se mistuia încetul cu încetul; dreptul acela, iubitor de adevăr, credincios faţă de Dumnezeu, ferindu-se de orice rău, avea pe Dumnezeu ca martor al virtuţii lui”. Dacă vei spune astfel de vorbe, ai stins toată mâhnirea celui care plângea, şi i-ai luat toată durerea; şi astfel rănile dreptului sunt mai folositoare ca mărgăritarele. Închipuiţi-vă şi voi pe acel luptător, şi socotiţi că vedeţi acel gunoiu, şi pe Iov şezând în mijlocul bălegarului: statuie aurită, împodobită cu pietre preţioase, aşa cum nu ştiu să-i mai zic; căci nu pot găsi un lucru aşa de preţios ca să poată fi asemănat cu acel trup însângerat. Cu atât era mai vrednică de cinste firea cărnii aceluia, decât orice lucru cât de preţios, şi rănile lui mai strălucitoare ca razele soarelui; căci acestea luminează ochii trupului iar acelea dau lumină ochilor minţii noastre, şi au orbit cu totul pe diavol; de aceea vicleanul acela, după această plagă, a fugit şi nu s’a mai arătat. Iar tu, iubitule, învaţă şi de aci, cât de mare e câştigul obidei. Căci când Iov era bogat şi se bucura de odihna lui, acela a avut prilej să-l învinovăţească, în chip mincinos, e drept, dar oricum, a avut pricină să spuie: „Nu degeaba ţi se închină Iov” (Iov 1, 9). Însă după ce l-a jefuit şi l-a lăsat sărac, n’a mai îndrăsnit nici să zică cârc; şi când Iov era bogat, diavolul se pregătea să lupte cu el şi să-l răpună; după ce însă l-a sărăcit şi i-a luat totul, aruncându-l în cea mai mare durere, atunci a fugit; şi când trupul lui era sănătos, punea mâinile împotriva lui; iar când i-a umplut cu răni carnea lui, atunci a fugit biruit. Vezi cu cât sărăcia e mai folositoare şi mai bună pentru cei ce veghează, decât bogăţia; boala decât sănătatea, ispita decât liniştea, şi cu cât face mai vestiţi şi mai renumiţi pe cei ce luptă? Cine a văzut, cine a auzit lupte aşa de minunate? În luptele celelalte, luptătorii cu pumnul, după ce au rănit capetele protivnicilor, se socotesc biruitori şi sunt încununaţi; aici însă, diavolul, după ce a rănit trupul dreptului şi l-a umplut cu tot felul de răni, a fost biruit şi s’a dat înapoi; şi după ce a izbit din toate părţile coastele lui Iov, el n’a tras nici un folos; căci nu i-a luat comoara ascunsă, ci ai l-a făcut fi mai luminos, şi prin acea străpungere a făcut ca toţi să vedem pe acel om dinăuntru, ca toţi să înveţe care erau bogăţiile acelui drept; şi, când nădăjduia să biruie, atunci a dat îndărăt cu ruşine, şi n’a mai spus nimic. Ce s’a întâmplat, diavole? De ce fugi? Nu s’a făcut tot ce ai vrut tu? N’ai ucis turmele lui de oi, cirezile de vite, hergheliile de cai şi de catâri? N’ai prăpădit ceata fiilor lui, şi i-ai rănit toată carnea? De ce ai dat îndărăt? „Pentru că, zice el, s’a făcut tot ce am voit, însă nu s’a făcut ceea ce doream eu mai mult să se facă şi pentru care am făcut toate celelalte; căci el n’a hulit; am făcut toate astea, spune el, ca să se întâmple acel lucru. Dar deoarece nu s’a făcut aceasta, eu n’am nici un câştig de pe urma pierderii banilor lui, şi a morţii fiilor, şi a bolii trupului, ci s’a întâmplat tocmai de-a’ndoaselea de cum voiam, căci am făcut pe duşman mai vestit, şi pe vrăşmaş mai strălucit l-am făcut”. Acuma vezi cât de mare e folosul obidei, prea scumpule?’ Trupul lui fusese frumos şi nevătămat, însă acum, după ce a fost bântuit de acele bube, s’a făcut mult mai vrednic de cinste; căci şi lâna e frumoasă şi înainte de a fi vopsită; însă după ce s’a boit cu purpură, capătă o frumuseţe nespusă şi o mare mândreţe. Dacă nu l-ar fi jefuiţi n’am fi cunoscut firea cea bună a biruitorului; dacă n’ar fi găurit cu răni trupul lui, razele n’ar fi strălucit dinăuntrul lui; dacă nu l-ar fi pus în gunoiu, n’am fi cunoscut bogăţiile lui. Căci nici un rege pe tronul lui nu era aşa de strălucitor ca el când şedea pe gunoiu; căci după tronul regesc vine moartea, însă după gunoiul acela vine împărăţia cerurilor.
2. Cugetând la toate acestea, să ne ridicăm din mâhnirea care ne apasă. Şi vă pun înainte aceste povestiri nu ca să-mi lăudaţi cuvintele, ci ca să luaţi şi voi ca o pildă virtutea şi răbdarea acestor oameni plini de bărbăţie; ca prin tainele lor să învăţaţi că dintre relele omeneşti nu e greu decât păcatul, nu sărăcia, nici obida, nici batjocura, nici ocara, nici moartea însăşi, care pare a fi cel mai mare rău. Pentru cei ce cugetă, acestea toate sunt doar vorbe, nume de nenorociri, lipsite de ceva aievea; însă adevărata nenorocire e să superi pe Dumnezeu şi să faci ceva neplăcut lui. Căci, vă întreb: ce rău are moartea în sine? Oare pentru că te duce mai repede la port liniştit şi la acea vieaţă tihnită? Căci, dacă nu te ucide vreun om, nu vine însăşi legea firii ca să desfacă trupul de suflet? Şi chiar dacă nu se întâmplă acum, va veni puţin mai pe urmă lucrul de care ne temem acum. Şi spun acestea, nu fiindcă aştept ceva cumplit sau trist. Oh, nu! Ci fiindcă mi-e ruşine din pricina celor cari se tem de moarte. Când aştepţi atâtea bunuri, pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, şi care nici nu s’au sărit în inima omului (I Cor. 2, 9), ia spune-mi, când e vorba să porneşti, de ce tărăgăneşti, zăboveşti şi te codeşti atâta? Şi nu numai că te codeşti, dar ţi-e teamă şi frică? Şi cum să nu fie ruşinos acest lucru? Tu te plângi din pricina morţii, pe când Pavel a gemut din pricina vieţii de faţă, şi a spus scriind Romanilor (Rom. 8, 22—23): „Şi făptura suspină, şi noi, cari am primit pârga duhului, suspinăm”. Şi spunea acestea, nu osândind cele de faţă, ci dorind cele viitoare. Am gustat harul, spune el, şi nu mai rabd zăbava; am pârga duhului, şi mă zoresc spre ospăţul cel deplin; m’am suit în cel de-al treilea cer, am văzut acea slavă nespusă, am văzut palatul strălucind şi am aflat de ce bunuri sunt lipsit, când zăbovesc aici; de aceea suspin. Ia spune-mi, de te-ar duce cineva în palatul regesc, şi ţi-ar arăta aurul lucind pe pereţi şi toate celelalte podoabe, şi apoi te-ar duce în casa săracului, iar apoi după puţin timp te-ar aduce iar la acel palat, şi ţi-ar făgădui că o să rămâi în el pe vecie; oare n’ar trebui să fii cuprins de dorinţă, şi să rabzi cu greu chiar acele puţine zile? Tot astfel să cugeti şi despre cer şi pământ, şi suspină împreună cu Pavel, nu din pricina morţii, ci a vieţii de faţă. Ci, îmi vei spune tu, fă să fiu la fel cu Pavel şi nu mă voiu mai teme de moarte. Şi ce te împiedică să ajungi la fel cu Pavel, omule? Nu era el un om sărac? Nu era cusător de corturi? Nu era un om fără nici un rang? Căci dacă ar fi fost bogat şi de neam, săracii chemaţi să ia pildă de la el ar fi avut poate prilej să pună înainte sărăcia lor, dar acum nu poţi spune aşa ceva; căci era un om lucrător, şi se hrănea cu munca lui de toate zilele. Iar tu ai primit de la început evlavia de la părinţii tăi, şi din vârsta cea mai fragedă ai fost adăpat cu învăţătura sfântă; pe când acela a fost şi hulitor, şi prigonitor, şi batjocoritor, şi a prădat Biserica, dar totuşi s’a schimbat dintr’odată astfel, că i-a întrecut pe toţi prin zelul şi căldura lui, şi striga zicând: „Luaţi-vă după mine, precum m’am luat şi eu după Hristos” (I Cor. 11, 1). El s’a luat după Domnul, iar tu nu te iei după tovarăşul tău de robie, tu, care de la început ai fost crescut în credinţă, după cel care, după schimbarea din sine, a trecut la credinţă? Nu ştii că cei ce trăiesc în păcate sunt morţi, deşi sunt vii? Iar cei ce trăiesc întru dreptate, sunt vii, măcar că-s morţi? Şi asta nu e părerea mea, ci a lui Hristos care spunea Martei „Oricine crede în mine, chiar de ar fi mort, va trăi”. Oare credinţele noastre sunt închipuiri? Dacă eşti creştin, crede în Hristos; dacă crezi în Hristos, arată-mi aceasta prin fapte. Dar cum îţi vei dovedi credinţa prin fapte? Dispreţuind moartea. Căci şi în aceasta ne deosebim de necredincioşi. Ei pe drept se tem de moarte, fiindcă n’au nădejde în înviere; tu însă, mergând pe un drum mai bun, şi ştiind şi cugeţi asupra nădejdii în cele viitoare, de ce iertare eşti vrednic, dacă, încrezându-te în înviere, te temi de moarte la fel cu aceia care nu cred în înviere? Dar, va zice el, nu de moarte mă tem, sau că am să mor; ci că voiu muri de moarte rea, tăindu-mi-se capul.
Zi, Ioan a murit rău? Căci i s’a tăiat capul. Atunci Ştefan a murit rău? Căci a fost ucis cu pietre; şi după părerea noastră au murit rău toţi mucenicii, fiindcă şi-au sfârşit vieaţa prin foc sau fier; şi unii au murit aruncaţi fiind în mare, alţii în prăpăstii, alţii în gura fiarelor?! Dar, omule, a muri rău nu înseamnă a muri de moarte năpraznică, ci a muri în păcate. Auzi-l pe proorocul, ce cugetă şi spune despre aceasta: „Cea mai rea moarte e a păcătoşilor” (Ps. 33, 22), N’a spus: „Cea mai rea moarte e cea năprasnică”. Şi cu drept cuvânt; căci după ce au pornit de aici, au dat de pedepse cumplite, de chinuri veşnice, de viermi otrăvitori, de foc nestins, de întunerecul cel din afară, de lanţurile ce nu se desleagă, de scrâşnirea dinţilor, de obidă, de strâmtorare şi de osânda veşnică.
3, Când deci astfel de rele îi aşteaptă pe cei păcătoşi, care poate fi folosul, dacă îşi sfârşesc vieaţa acasă, sau în patul lor ? Precum dimpotrivă pentru cei drepţi nu poate fi nici o pagubă dacă îşi încheie vieaţa fie prin sabie, fie prin foc, de vreme ce ei au să porneassă spre bunurile cele veşnice* „Cu adevărat moartea păcătoşilor e cea mai rea”. Astfel fu moartea acelui bogat, care a nesocotit pe Lazăr, căci deşi era la el acasă, în patul lui, împrejurat de rude, şi a murit de moarte bună, totuşi plecând acolo fu dat pradă focului, neputând să găsească acolo nici cea mai mică mângâiere, de pe urma huzurului din vieaţa aceasta.
Dar nu tot astfel Lazăr; ci întins jos, pe podea, înconjurat de câinii ce îi lingeau rănile, a suferit moartea năpraznică (căci ce poate aduce chinuri mai mari ca foamea) şi pornind de aci, a avut acolo parte de bunurile cele veşnice, bucurându-se în sânul lui Avram. Şi întrucât l-a vătămat pe el moartea năpraznică? Ce i-a slujit bogatului că a murit de moarte bună? Dar, zice cineva, nu ne temem de moarte năpraznică, ci de moartea pe nedrept; şi pentru că n’am îndrăsnit nimic din acelea pentru care suntem bănuiţi, suntem pedepsiţi deopotrivă cu cei vinovaţi. Şi ce zici, rogu-te? Te temi să mori pe nedrept? Au ai vrea să mori cu bună dreptate? Dar cine poate fi aşa de nenorocit şi nefericit, încât, când e ameninţat să moară pe nedrept, să prefere a muri pe bună dreptate? Căci dacă se cade să ne temem de moarte, trebuie să ne temem de moartea meritată, fiindcă cel ce moare pe nedrept, prin aceasta însăşi se pune laolaltă cu sfinţii. La Dumnezeu cei mai mulţi dintre oamenii vestiţi şi vrednici de cinste sunt cei ce au suferit moartea pe nedrept, şi în primul rând Abel, căci el a fost măcelărit, fără să păcătuiască împotriva fratelui său, şi fără să vatăme întru ceva pe Cain, ci fiindcă cinstea pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu a îngăduit aceasta oare din dragoste sau din ură pentru el? Fireşte că din dragoste, ca să-i facă o cunună şi mai strălucită din această moarte cu totul nedreaptă. Vezi că nu trebuie să te temi nici de moartea năprasnică, nici de cea nedreaptă, ci de moartea întru păcat? Abel a murit pe nedrept, Cain a trăit gemând şi tremurând; ia spune-mi, care a fost mai fericit: cel care s’a săvârşit în dreptate, sau cel care trăia în păcate? Cel care a murit pe nedrept sau cel ce era pedepsit pe drept? Vreţi să vă spun, dragii mei, de unde vine teama de moarte? Nu ne-a pătruns dragostea împărăţiei (cereşti), nici nu ne-a încins iubirea de cele viitoare; altfel, am nesocoti toate cele de faţă, ca fericitul Pavel. Pe lângă acestea nu ne temem de gheenă, de aceea ne temem de moarte; nu cunoaştem grozăvia nespusă a pedepsii aceleia, de aceea în loc de păcat, ne temem de moarte; pentru că dacă teama aceea ar fi cuprins sufletul nostru, această din urmă teamă nu s’ar fi furişat în noi. Şi voiu căuta să dovedesc acest lucru, nu cu dovezi luate de departe, ci cu cele de lângă noi, care ni s’au întâmplat în toate zilele. Căci după ce s’a trimes de către împărat acea scrisoare care poruncea să plătim această dare, ce va părea vouă de nesuferit, toţi se certau, se supărau, se mâniau, şi întâlnindu-se unul cu altul, spuneau: Această vieaţă nu mai e de trăit, cetatea aceasta e năruită, nimeni nu va putea duce greutatea acestei dări; şi toţi erau îngrijoraţi, ca şi cum erau să ajungă în prada celei mai mari nenorociri. Şi îndată ce s’au săvârşit cele întâmplate (Revoluţia), iar unii nelegiuiţi şi făcători de rele, călcând legile în picioare, au dărâmat statuile, şi au făcut să atârne asupra tuturor primejdia morţii, pe când noi ne temem chiar pentru vieaţa noastră, pentru că am scos pe împărat din răbdări; nu ne mai roade pierderea banilor, ci în loc de aceasta pe toţi îi aud spunând altora: să ne ia împăratul toată averea, de bunăvoie ne vom lipsi şi de ogoare şi de case, numai să ne dea cineva chezăşie că trupul va rămâne nevătămat. Şi precum mai înainte de a ne ameninţa primejdia morţii, ne chinuia grija pierderii averii, iar după ce s’au săvârşit nelegiuirile, ivindu-se frica de moarte, a alungat durerea de pe urma pierderii (banilor); tot astfel, dacă şi teama de gheenna ne-ar fi cuprins sufletele, nu ne-ar fi bântuit frica de moarte; ci, precum în trupuri, când ne apasă deodată două dureri, cea mai mare de obiceiu întunecă pe cea mai slabă, tot aşa s-a întâmplat şi acum: dacă ar fi rămas în sufletul nostru teama pedepsei celei viitoare, ar fi întunecat toată temerea omenească. Şi astfel, dacă cineva îşi dă osteneala să-şi aducă necurmat aminte de gheenna, îşi va râde de moarte, şi nu numai că va scăpa din agonia de faţă, ci se va smulge şi din acea flacără (veşnică a Iadului). Căci cel ce fără încetare se teme de gheenna, nu va cădea niciodată în focul gheennei, păzit fiind de această frică neîncetată. Acum daţi-mi voie să vă spun la timp nemerit: „Fraţilor, nu vă faceţi mintea de copii, ci fiţi ca pruncii în răutate” (I Corint. 14, 20). Căci e copilărească temerea noastră când ne temem de moarte, netemându-ne de păcat. Copiii cei mici se tem de stafii, şi nu se tem de foc; ci dacă se întâmplă să fie duşi lângă o candelă cu focul aprins, în nechibzuirea lor bagă mâna în flacăra candelii, şi în timp ce se tem zadarnic de stafie, nu se tem de focul de care într’adevăr trebue să se teamă; tot astfel ne temem şi noi de moarte, care e o stafie vrednică de dispreţ, şi nu ne temem de păcat, care într’adevăr trebue temut, fiindcă ne mistue cugetul ca un foc. Şi aceasta nu ni se întâmplă prin firea lucrurilor, ci din pricina neştiinţei noastre; căci dacă am cugeta ce e moartea, nu ne-am teme nicidecum de ea. Căci la urma urmei ce e moartea? E tot una cu a se desbrăca de veşmânt. Căci trupul e ca un veşmânt ce încunjură sufletul, şi lepădându-l pe acesta pentru scurt timp prin moarte, îl vom căpăta iarăşi mult mai strălucitor. Ce e la urma urmei moartea? O călătorie nemerită, un somn mai lung decât cel obişnuit. Atunci dacă te temi de moarte, teme-te şi de somn: dacă eşti îngrijorat pentru cei ce mor, fii îngrijat şi pentru cei ce mănâncă sau bea; căci precum aceasta e firesc, tot aşa şi aceea. Să nu te mâhnească lucrurile fireşti, să te întristeze mai degrabă ceea ce isvorăşte din reaua voinţă; şi nu plânge pe cel ce moare, ci plânge pe cel ce trăeşte în păcate.
4. Vreţi să vă spun şi altă pricină pentru care ne temem de moarte? Nu trăim cu osârdie, nu avem un cuget curat; căci dacă l-am avea, moartea nu ne-ar fi înspăimântat de loc, nici foametea, nici pierderea banilor, nici altceva asemănător, căci pe cel ce trăieşte în virtute nu-l poate vătăma niciunul din aceste lucruri, nici să-l lipsească de desfătarea cea dinăuntru; căci pe cel hrănit cu bună nădejde, nimic nu-l poate face să cadă în mâhnire. Căci ce-ar putea face cineva, ca să aducă la mâhnire pe un om plin de bărbăţie? Îi va răpi bogăţiile? Dar el va surghiuni din patrie? Dar va trimite în cetatea veşnică. ÎI va pune în lanţuri? Dar are cugetul deslegat şi nu simte lanţul cel din afară. Dar îi va ucide trupul? Însă va învia din nou: şi după cum cel ce se luptă cu o umbră şi isbeşte în vânt, nu va putea lovi pe nimeni; tot astfel şi cei ce se luptă cu omul drept, se luptă numai cu o umbră, şi-şi istoveşte puterile, neputând să-i dea nici o lovitură. De aceea fă-mă să am credinţă în împărăţia cerurilor, şi de vrei, poţi să mă ucizi chiar azi; îţi voiu mulţumi pentru ucidere, pentru că mă trimeţi grabnic la acele bunuri. Dar acesta e lucrul de căpetenie, tocmai aceasta e lucru de care ne plângem noi, va zice cineva, fiindcă, împiedicaţi fiind de mulţimea păcatelor, nu vom dobândi acea împărăţie. Atunci nu te mai plânge de moarte, ci plângeţi păcatele, ca astfel să le speli. Căci de aceea a fost făcută mâhnirea, nu pentru pierderea banilor, nici pentru moarte, şi nici ca să ne plângem pentru vreun lucru de acest fel, ci ca să ne slujim de ea pentru a ne şterge păcatele; şi cum că aceasta e adevărat, am să v’o dovedesc îndată printr’o pildă. Leacurile doftoriceşti au fost făcute numai pentru acele boli pe care le pot vindeca, nu pentru aceea, la care nu sunt de nici un folos. De pildă (căci vreau să vă desluşesc cuvântarea mea şi mai bine): despre un leac care poate să ajute numai ochii, şi nici o altă boală, cineva ar putea zice că a fost făcut numai pentru boala de ochi, nu pentru stomac, nici pentru mâini, nici pentru vreun alt mădular. Să cercetăm acum cuvântarea noastră faţă cu mâhnirea, şi dacă vom găsi, că ea nu ne ajută în niciunul din acele rele ce ni se întâmplă, ci poate să îndrepte numai păcatul, va fi limpede că ea ne-a fost hărăzită doar pentru a ne scăpa de păcat. Să luăm pe rând toate relele care ne bântue, şi să le punem faţă în faţă cu mâhnirea, să vedem de ce folos ne este ea pentru fiecare din ele. A fost cineva osândit să plătească gloabă? S’a întristat, dar de gloabă n’a scăpat prin aceasta. A pierdut un fiu? S’a îndurerat, dar pe mort nu l-a Înviat, şi nici nu i-a folosit cu ceva răposatului. A fost cineva biciuit, pălmuit, batjocorit? S’a îndurerat, dar n’a dres batjocura. S’a îmbolnăvit cineva de o boală foarte grea? E obidit, dar boala nu poate s’o alunge prin asta, ba încă o face şi mai grea. Vezi că mâhnirea nu-i foloseşte nici unuia din aceştia? — A păcătuit cineva? S’a întristat, a şters păcatul, şi-a stins datoria. De unde se vede aceasta? Din părerea Domnului; căci vorbind de unul care păcătuise, zicea: „Din pricina păcatului, l-am întristat puţin, şi am văzut că s’a întristat, şi că merge mâhnit, şi i-am îndreptat drumurile lui” (Isaia 57, 17—18). De aceea zice şi Pavel: „Mâhnirea întru Domnul aduce pocăinţă spre mântuirea cea nestrămutată” (II Corint. 7, 10). Aşadar, după ce cuvântarea a dovedit limpede, că mâhnirea nu poate să dreagă nici pierderea banilor, nici batjocura, nici bârfirea, nici loviturile de biciu, nici boala, nici moartea, nici altceva asemănător, ci doar poate să şteargă păcatul şi că e bună ca să-l prăpădească, e hotărît că ea pentru aceasta a fost lăsată omului. De ce să ne mai văităm de pierderea banilor, ci să ne mâhnim doar când păcătuim; căci de data asta mare e folosul pe care ni-l aduce mâhnirea. Ai fost pus la gloabă? Să nu te întristezi; nu-ţi va sluji la nimic. Ai păcătuit? Întristează-te, căci îţi va fi de folos; şi gândeşte-te la chibzuinţă şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Păcatul ne-a născut nouă două lucruri: tristeţea şi moartea: „În oricare zi vei mânca, vei muri de moarte”, zice (Genes. 2, 17), iar către femeie (Genes. 3, 16): „În dureri vei naşte fii şi prin acestea amândouă a luat păcatul şi a grijit ca (păcatul) mamei să fie şters de către copii. Cum că moartea cu întristare stinge păcatul, se vede limpede şi din vieaţa mucenicilor; e limpede şi din vorbele spuse de către Pavel celor păcătoşi, când a zis: „De aceea mulţi printre voi sunt slabi şi neputincioşi, şi mulţi dorm”, (I Corint. 11, 30) fiindcă păcătuiţi. Muriţi, zice el, pentru ca prin moarte să vi se deslege păcatele. A adăogat apoi zicând: „Dacă ne-am judeca noi pe noi înşine, nu ne-am osândi; când însă suntem judecaţi de Domnul, suntem mustraţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”(I Cor. 11, 31. 32). Şi precum naşte viermele din lemn, şi îl roade, iar molia roade lâna, deşi din ea se trage, tot astfel tristeţea şi moartea, deşi sunt născute din păcat, rod şi mistue păcatul.
Deci să nu ne temem de moarte, ci numai de păcat, şi din pricina lui să ne îndurerăm. Şi spun acestea, nu aşteptându-mă la ceva cumplit. Oh, nu! Ci ca atunci când voi vă temeţi, să fiţi totdeauna cuprinşi de această simţire, şi să împliniţi prin fapte legea lui Hristos.
„Dacă cineva nu-şi ia crucea lui şi nu mă urmează, nu e vrednic de mine (Matei 10, 38). Şi spunea aceasta nu ca să purtăm lemnul pe umeri, ci ca să avem întotdeauna moartea în faţa ochilor, precum şi Pavel murea în fiecare zi (I Corint, 15, 31), şi îşi râdea de moarte, nesocotind vieaţa cea de faţă. Căci tu eşti un ostaş, mereu în linie de luptă; iar un ostaş care se teme de moarte, nu se va purta vitejeşte: tot astfel şi creştinul care se teme de primejdie nu va putea să facă vreo ispravă mare, ba încă lesne se va lăsa bătut; pe când dimpotrivă, fiind aprig, şi bărbătos, va fi nebiruit şi nebătut. Astfel cei trei tineri au scăpat de foc, pentrucă nu s’au temut de el; tot astfel şi noi, dacă nu ne vom teme de moarte, vom scăpa de moarte. Ei nu s’au temut câtuşi de puţin de foc ; căci nu e o vină să fii ars; ci s’au temut de păcat, căci e o vină să te iei după necredinţă. Pe aceştia să-i luăm şi noi ca pildă şi pe toţi cei ce sunt asemenea cu ei şi nu se tem de primejdii: Aşa vom scăpa şi noi de primejdii.
5. „Eu nu sunt proroc, nici fiu de proroc” (Amos 7, 14), însă ştiu bine că va fi, şi o spun cu glas mare, că dacă ne schimbăm şi avem cât de cât grijă de sufletul nostru, şi ne lepădăm de răutate, nu o să ne întâmpine nici o obidă, nici o mâhnire, şi aceasta o ştim noi bine din îndurarea lui Dumnezeu, şi după cele ce a făcut faţă de bărbaţi şi cetăţi şi neamuri şi popoare întregi. Căci a ameninţat cetatea Niniviţilor şi le-a spus: „Încă trei zile, şi Ninive se va nărui” (IoNa 3, 4). Ei, ce s-a întâmplat? I-a spune-mi. Ninive a fost prăpădită şi oraşul năruit? Ba s’a întâmplat tocmai dimpotrivă, şi cetatea s’a înălţat, şi a ajuns şi mai strălucită, şi într’atâta timpul trecut n’a întunecat starea ei, încât chiar şi acum toţi o slăvim şi o admirăm pentru că tuturor celor care au păcătuit atunci, li s’a ivit un vad foarte bun, care nu le-a îngăduit să ajungă la desnădăjduire, ci i-a chemat pe toţi la pocăinţă, încredinţându-i şi prin aceea ce a făcut, şi prin acelea prin care a întors către ei pronia lui Dumnezeu, că omul nu trebuie să desnădăjduiască niciodată de mântuire, ci ducând o vieaţă curată şi punându-şi înainte nădejdea cea mai bună, să aibă încredere că sfârşitul va fi cu totul bun. Cine, chiar dacă ar fi oricât de nătâng, nu se va trezi auzind pilda acelora? Dumnezeu a vrut mai degrabă să nu se împlinească profeţia lui, decât să prăpădească cetăţile; ba încă nici prorocia na rămas neîmplinită. Căci dacă oamenii ar fi stăruit în aceeaşi răutate, şi hotărîrea lui Dumnezeu nu s’ar fi împlinit, ar putea cineva să se lege de acele vorbe; dar, de vreme ce ei s’au schimbat şi s’au lăsat de răutăţi, şi Dumnezeu s’a lepădat de mânia lui, şi atunci cine ar putea să mai dojenească prorocia şi să scoată ca mincinoase vorbele ei? Căci Dumnezeu şi atunci a păzit legea pe care de la început a dat-o tuturor oamenilor, vorbind prin prorocul său. Care lege anume? „Voiu vorbi pentru cea din urmă oară, zice (Ier. 18, 7. 8} către neam şi împărăţie, ca să-i desrădăcinez, să-i fac una cu pământul şi să-i pierd; şi dacă ei se vor pocăi de răutăţile lor, şi Eu mă voiu căi de mânia mea, pe care am spus că o voiu purta acelora”. Păzind deci această lege, a mântuit pe cei pocăiţi, şi i-a scăpat de mânia Sa pe cei cari s’au lepădat de răutate.
Cunoştea virtutea barbarilor, şi de aceea înteţea pe proroc; tot astfel se frământa şi atunci cetatea la auzul glasului prorocesc, dar n’a fost întru nimic vătămată, ba încă teama i-a fost de ajutor. Căci teama aceea a dat naştere la mântuire, ameninţarea i-a scăpat de primejdie; prin căderea hotăririi Sale, Dumnezeu a împiedicat căderea cetăţii. O, lucru nou şi minunat! Vorba care ameninţă cu moartea, a născut vieaţă; hotârîrea a rămas neîmplinită, după ce s’a dat, de-a’ndoasele de cum se întâmplă la judecătorii lumeşti, căci la aceştia hotarîrea capătă putere, când e vestită în faţa tuturor; la Dumnezeu dimpotrivă, hotărîrea pronunţată îşi pierde puterea ei; căci dacă n’ar fi fost vestită, păcătuitorii n’ar fi auzit-o, şi dacă n’ar fi auzit-o, nu s’ar fi pocăit; dacă nu s’ar fi pocăit, n’ar fi scăpat de pedeapsă, şi nici n’ar fi avut parte de acea minunată mântuire. Şi cum să nu fie de mirare, când judecătorul dă hotărîrea,. iar vinovaţii o fac neputincioasă prin pocăinţa lor? Căci ei n’au fugit din cetate ca noi acum, ci, rămânând în ea, au întărit-o, măcar că se clătina. Era o mreajă, şi au făcut din ea un meterez; era o prăpastie şi un hău, şi au făcut din ea un turn de apărare.
Au auzit că clădirile se vor nărui, şi n’au fugit de ele, ci au fugit de păcate; nu s’a depărtat fiecare din casa lui, ca noi acuma, ci s’a depărtat fiecare de vieaţa lui cea rea. Nu cumva, ziceau ei, zidurile au stârnit mânia? Noi suntem pricinuitorii rănii, noi să-i găsim leacul. De aceea şi-au căutat mântuirea nu în schimbarea locului, ci în schimbarea moravurilor.
6. Aşa au făcut barbarii; şi noi nu ne ruşinăm şi nu ne acoperim faţa, când ei îşi schimbă moravurile, pe când noi schimbăm locurile şi ne ascundem averea noastră, făcând faptă de oameni beţi? Dumnezeu se mâniază pe noi, şi noi, în loc să-i potolim mânia, purtăm cu noi din loc în loc lucrurile din casă, şi colindăm întrebând, unde să ne punem averea, când ar trebui să ne întrebăm, unde să ne punem sufletul; ba încă nu mai e nevoie să ne întrebăm, ci prin virtute şi prin îndreptarea vieţii noastre să-i dăm un adăpost nebântuit. Căci nici noi, dacă am fi mâniaţi şi supăraţi pe sclavul nostru, iar el, neîncercând să se desvinovăţească faţă de noi, s’ar scoborî în chilia lui, şi strângându-şi toate veşmintele şi făcându-şi legăturile, s’ar gândi să fugă, n’am răbda cu uşurinţă să ne nesocotească în astfel. Să ne lăsăm deci de această nepotrivită grabă, şi să zicem fiecare către Domnul (Ps. 138, 6) „Unde mă voiu duce de la duhul tău, şi încotro voiu fugi dinaintea feţii tale?”. Să ne luăm după înţelepciunea barbarilor; ei, în împrejurări nelămurite, s’au pocăit, căci hotărîrea nu spunea: „Dacă vă schimbaţi şt veţi face pocăinţă, voiu întări cetatea”, ci doar atât: „Încă trei zile, şi Ninive se va nărui”. Ce au făcut ei atunci? „Cine ştie dacă Domnul se va căi de nenorocirea pe care a spus că o va trimite asupra noastră?” (Iona 3, 4). Cine a ştiut? Nu ştiu, şi totuşi nu nesocotesc pocăinţa; nu ştiu obiceiul lui Dumnezeu de a se îndura, şi, măcar că lucrul nu era lămurit, ei se schimbă; căci nici n’aveau alţi Niniviţi pe care să-i vadă că au fost mântuiţi după ce s’au pocăit, nici nu citiseră pe proroci, nici nu auziseră pe patriarhi, n’au avut nici un sfat, n’au căpătat nici un îndemn, şi nici nu erau deloc încredinţaţi, că Dumnezeu se poate împăca prin pocăinţă ; căci nici acest lucru nu se cuprindea în ameninţare; ci se îndoiau şi nu ştiau de acest lucru, şi totuşi au făcut pocăinţa cu toată râvna. Ce iertare vom avea noi, când îi vedem pe aceia, care nici nu aveau vreun prilej să fie lămuriţi asupra sfârşitului, arătând o schimbare aşa de mare; iar tu, care poţi să ai încredere în bunătatea dumnezeiască, şi care ai primit atât de des chezăşia grijii Lui pentru tine, şi ai auzit pe proroci şi pe apostoli, şi ai căpătat învăţătură de la înseşi lucrurile, să nu năzueşti măcar să ajungi la acea natură a virtuţii la care au ajuns şi ei? Aşadar mare a fost virtutea acestor oameni dar cu mult mai mare îndurarea lui Dumnezeu, şi asta se poate vedea chiar din grozăvia ameninţărilor (cu care au fost ameninţaţi). Căci de aceea n’a adăogat la hotărîrea Lui „Dacă vă veţi pocăi, vă cruţ” pentru ca dându-le o hotărîre nedesluşită, să le mărească spaima şi astfel mai degrabă să-i mâne la pocăinţă.
Şi prorocul se ruşinează, că ştie viitorul, gândindu-se că vorbele vor rămâne neîmplinite; Dumnezeu însă nu se ruşinează, ci caută doar un singur lucru, mântuirea oamenilor, ca să îndrepte pe robul său. Căci după ce acela s’a suit în corabie, îndată a stârnit marea, ca să înveţi tu, că unde e păcat, acolo e şi furtună, şi unde e nesupunere, acolo e frământare de valuri; şi se clatină cetatea din pricina păcatelor Ninivitenilor, şi se clatină şi corabia din pricina nesupunerii prorocului. Atunci aceia au aruncat pe Iona în mare, şi corabia s’a oprit; iar noi să cufundăm păcatele şi atunci cetatea va sta.
De aceea fuga nu ne va fi de nici un folos, după cum nici aceluia fuga nu i-a ajutat la nimic, ci l-a vătămat mai degrabă. Căci fugea de uscat, dar nu fugea de mânia lui Dumnezeu; fugea de uscat, şi a adus furtuna pe mare; şi nu numai că nu s’a ales cu nici un bine din fuga lui, dar a vârît în cea mai mare primejdie şi pe aceia care l-au primit, şi câtă vreme şedea în corabie plutind, şi erau de faţă şi marinarii şi cârmacii şi toate uneltele marinăreşti, el se găsea în cea mai mare primejdie; după ce însă s’a aruncat în mare, lepădându-se de păcat prin pedeapsă, a fost dus într’o corabie fără lest, adică într’un pântece de chit, şi acolo avea toată libertatea, ca să înveţi tu de aici, că precum celui ce trăieşte în păcate, nu-i slujeşte la nimic nici corabia, tot astfel, pe cel desbrăcat de păcate nu-l poate prăpădi nici marea, şi nici fiarele nu pot să-l mănânce. Căci valurile l-au primit dar l-au păstrat tot viu; chitul l-a primit, dar nu l-a ucis; ci şi lighioana şi stihia au dat comoara îndărăt lui Dumnezeu, neatinsă; şi din toate acestea prorocul învăţa să fie blajin şi omenos, şi să nu fie mai crud nici decât marinarii fără minte, nici decât talazurile sălbatice, nici decât fiarele. Căci şi marinarii nu l-au lăsat în părăsire de la început, ci numai după multă şi mare nevoie; iar marea şi lighioana l-au păstrat cu multă bunăvoinţă, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu. S’a întors aşa dar, a propovăduit, i-a ameninţat, i-a înduplecat, i-a înspăimântat şi i-a îndreptat, şi a întărit oraşul prin singura şi cea dintâi a lui propovăduire; căci n’a avut nevoie de multe zile, nici de sfat necurmat, ci vorbind acele vorbe curate, i-a adus pe toţi la pocăire. De aceea şi Dumnezeu nu l-a dus îndată din corabie în oraş, ci marinarii l-au dat mării, marea l-a dat chitului, chitul l-a dat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Ninivitenilor, şi după mult colind a dat înapoi pe fugar, ca toţi să înveţe că e peste putinţă să scapi din mâinile lui Dumnezeu, Căci oriunde ar pleca cineva, târînd cu sine păcatul, va suferi nenumărate neajunsuri ; şi dacă nu e nici un om să-l împiedice, i se va împotrivi din toate părţile însăşi făptura cu cea mai mare îndărătnicie. Deci să nu ne căutăm scăparea în fugă, ci în schimbarea moravurilor. Oare Dumnezeu se mânie că rămâi în cetate, şi de aceea fugi? Nu, ci se supără fiindcă ai păcătuit. De aceea lasă-te de păcat, şi unde e pricina rănii, acolo astupă izvorul răului; căci doctorii poruncesc să se vindece boalele prin antidoturi. Ai căpătat friguri de pe urma necumpătării? Ei vindecă boala prin post. Cineva e bolnav din pricina mâhnirii? Ei spun că leacul potrivit pentru el e veselia. Aşa trebuie să facem şi cu boalele sufletului. Lenea a stârnit mânia? S’o alungăm prin hărnicie, şi să ne schimbăm cu totul. Avem postul, cel mai mare ajutor şi camarad, şi pe lângă post, agonia ce ne apasă şi teama de primejdie. Deci acum la vreme potrivită să ne vedem de suflet cu stăruinţă; căci o să-l putem îndupleca uşor la tot ce vrem. Când el e cuprins de frică şi tremur, lipsit de orice desfătare, şi trăind în mijlocul temerii, uşor poate să cugete înţelepţeşte şi să primească cu voie bună seminţele virtuţii.
7. De aceea să-l înduplecăm mai întâi să înceapă schimbarea spre bine fugind de jurăminte; căci deşi v’am vorbit şi ieri şi alaltăieri despre acest subiect, nu voiu înceta de a vă sfătui la fel şi azi, şi mâine, şi poimâine. Şi ce zic, ziua de mâine sau poimâine? Nu mă voiu lăsa, până ce nu voiu vedea că v’aţi îndreptat. Căci dacă cei ce calcă legea, nu roşesc, cu atât mai mult nu se cade să roşim pentru îndemnul nostru stăruitor noi care vă sfătuim să nu o călcaţi. Căci vina de a da mereu acelaşi sfat, nu e a celui care vorbeşte, ci a celor cari ascultă, şi care In nişte lucruri aşa de simple şi uşoare, au nevoie de o îndelungă învăţătură. Căci ce e mai uşor decât să nu juri? E nevoie numai de obişnuinţă; nu e o muncă trupească, nici nu cere cheltuială de bani. Vrei să afli în ce chip poţi birui năravul?Cum poţi să te scapi de un obiceiu rău? Eu am să te învăţ un chip, pe care dacă îl vei păzi, vei ieşi de tot biruitor. Când te vezi sau pe tine, sau pe altul dintre slugile sau copiii tăi sau pe soţia ta, molipsiţi de acest rău, şi, cu toate că-i dojeneşti mereu, totuşi nu se îndreaptă, porunceşte-le să se culce nemâncaţi, şi supune-te pe tine şi pe ei la această pedeapsă, pedeapsă care nu aduce pagubă, ci câştig. Căci aşa sunt cele duhovniceşti: aduc şi câştig, şi îndreptare foarte grabnică. Căci limba fiind chinuită neîncetat, chiar dacă nu o dojeneşte nimeni, capătă dojana îndestulătoare, când e căsnită de sete şi asuprită de foame; şi oricât am fi de neghiobi, aducându-ne aminte toată ziua de mărimea acestui chin, nu vom mai avea nevoie de alt îndemn şi de alt sfat. Aţi lăudat vorbele mele, dar arătaţi-vă lauda şi prin fapte. Căci altfel, care ar fi câştigul acestei întruniri a noastre? Dacă băiatul merge în fiecare zi la şcoală, şi nu învaţă acolo nimic, oare ar fi desvinovăţire îndeajuns pentru noi, faptul că el merge în toate zilele la şcoală? Nu vom socoti tocmai aceasta ca vina cea mai mare, că anume deşi se duce acolo în toate zilele, se duce degeaba? Aşa să cugetăm şi despre noi, şi să ne spunem în noi înşine: Dacă venind atâta timp la biserică, şi luând parte la un sobor atât de mare, plini de un fior adânc care cuprinde în sine mult folos, şi ne întoarcem acasă tot aşa cum am venit, neîndreptându-ne niciunul din cusururile noastre, care va fi atunci folosul venirii noastre aici? Căci multe lucruri nu se fac pentru ele însele ci pentru ceea ce izvorăşte din ele. Ce să spun? Cel care seamănă, nu seamănă doar ca să semene, ci ca să şi culeagă; căci dacă n ar fi aşa, ar suferi şi pagubă de pe urma seminţelor, care ar putrezi de-a-surda. Neguţătorul nu merge cu corabia, numai ca să călătorească în corabie, ci pentru ca să-şi sporească averea călătorind: căci dacă n’ar avea acest câştig, s’ar supune şi la cea mai mare pagubă, iar călătoria neguţătorilor ar fi vătămătoare. Aşa să cugetăm şi despre noi căci şi noi ne-am adunat la biserică, nu numai ca să zăbovim aci, dar ca să plecăm alegându-ne cu un mare folos duhovnicesc. De aceea, dacă plecăm cu mâinile goale, fără să fi dobândit nimic, râvna aceasta va fi pentru noi o osândire. Şi ca să nu se întâmple aceasta (ceea ce pentru noi ar fi paguba cea mai mare) plecând de aci, gândiţi-vă voi între voi, prieteni cu prieteni, părinţii cu copiii, stăpânii cu slugile, şi osteniţi-vă să aduceţi la împlinire porunca, pentru ca, atunci când vă veţi fi întors iarăşi şi ne veţi auzi dându-vă acelaşi îndemn, să nu fiţi cuprinşi de ruşine, cu inima plină de remuşcare, ci să vă bucuraţi şi să vă veseliţi, văzând că aţi urmat în cea mai mare parte sfatul meu. Să cugetăm la acestea nu numai aici, căci această povaţă vremelnică nu e în stare să desrădăcineze tot răul, ci şi acasă bărbatul să audă de la femeia lui aceste lucruri, şi soţia de la soţul său; şi toţi să se întreacă în împlinirea acestei legi, iar cel care va fi împlinit-o mai întâi, să dojenească pe cel ce a rămas pe urmă, ca prin batjocură să îl stârnească şi mai mult; cel care a rămas pe urmă, şi încă n’a îndeplinit legea, să se uite la cel ce i-a luat înainte, şi să năzuiască să-l ajungă în grabă. Dacă ne vom gândi la aceasta, dacă ne va fi gândul la aceasta, în curând şi alte treburi de-ale noastre vor fi puse pe calea cea dreaptă. Tu gândeşte la cele ce sunt ale Domnului, şi el însuşi va avea grijă de tine. Şi să nu-mi spui: Dar ce să facem, dacă cineva ne sileşte să jurăm? Dar dacă nu vrea să creadă? Ba dimpotrivă, când se calcă legea, nu trebuie să ne aducem aminte de nevoie. E o singură şi nedespărţită nevoie: să nu mânii pe Dumnezeu. Însă eu aceea spun: până atunci, lasă-te de jurămintele de prisos, făcute acasă, fără nevoie şi fără rost, cu prietenii, cu slugile : dacă te vei lepăda de acestea, în acelea n’o să mai ai nevoie de mine căci gura însăşi deprinsă ca să se teamă şi să fugă de jurămintele prea dese, nu va mai putea să cadă în acest nărav, chiar dacă cineva ar sili-o şi de o mie de ori. Ci după cum acuma cu multă muncă şi nesfârşit îndemn, înspăimântându-vă, ameninţându-vă, sfătuindu-vă, povăţuindu-vă, abia am putut să vă strămutăm spre alt obiceiu; tot astfel şi atunci, chiar dacă cineva, v’ar sili cu tot dinadinsul, nu va putea să vă înduplece ca să călcaţi această lege; căci după cum cineva nu ar vrea să bea venin, chiar dacă l-ar sili nevoia, tot astfel nu va vrea să facă jurăminte. Şi dacă acest lucru se va face cum trebuie, va fi pentru voi o mângâiere şi un îndemn ca să atingeţi şi celelalte virtuţi. Căci cel ce n’a isprăvit nimic, se leneveşte şi îndată se lasă abătut; dar cel ce vede că a împlinit măcar una din porunci, învăţând din aceasta să aibă bună nădejde, va păşi spre celelalte cu mai mare râvnă; apoi dobândind una, repede va merge la alta, şi nu se va lăsa până nu va ajunge la culme. Căci precum când e vorba de bani, cu cât cineva are mai mulţi, cu atât ar dori mai mulţi să aibă; tot astfel poţi vedea că lucrul acesta se întâmplă şi mai vârtos în treburile cele duhovniceşti. De aceea vă zoresc şi vă înteţesc, ca lucrul să ia un început, şi să puneţi în sufletele voastre temelia virtuţii, şi ne rugăm şi vă cerem, ca să vă aduceţi aminte de aceste cuvinte nu numai în ceasul de faţă, ci şi acasă, şi în târg, şi oriunde veţi zăbovi. O, de aş avea putinţa să fiu împreună cu voi, n’aş fi avut nevoie de această cuvântare aşa de lungă. Acuma însă, fiindcă nu mi-e îngăduit acest lucru, când eu sunt departe de voi, aduceţi-vă aminte de vorbele mele, şi când şedeţi la masă gândiţi-vă că viu şi stau lângă voi, şi că vă răsună în urechi tot ce vă spun eu aici: şi oriunde veţi aduce vorba de mine, mai înainte de orice aduceţi-vă aminte de această poruncă, şi aceasta să-mi fie răsplata dragostei mele pentru voi. Dacă voiu vedea că o urmaţi, am primit de la voi tot (ce doream), am căpătat răsplata vrednică de ostenelile mele. Deci pentru ca să ne faceţi şi pe noi mai cu tragere de inimă, şi ca să vă umpleţi şi pe voi de bună nădejde, să pregătiţi şi mai multă uşurinţă pentru celelalte porunci, cu multă osârdie păziţi legea aceasta în sufletele voastre, şi atunci veţi cunoaşte folosul poveţii mele. Căci dacă şi veşmântul de aur, măcar că e frumos prin sine însuşi, ni se pare mult mai frumos când e pus pe trupul nostru; tot astfel şi poruncile lui Dumnezeu, sunt frumoase într’adevăr, când sunt lăudate, însă sunt cu mult mai frumoase, când sunt aduse şi la îndeplinire. Acum, într’o scurtă clipită, voi lăudaţi cuvintele noastre; dacă însă îndepliniţi şi lucrul, ne veţi lăuda şi pe noi şi pe voi înşivă, în toată ziua şi în tot timpul. Şi nu aceasta are însemnătate, că noi ne lăudăm unii pe alţii, ci că Dumnezeu ne va primi la Dânsul; şi nu numai că ne va primi, dar ne va răsplăti cu acele mari şi nespuse bunuri, de care fie ca să avem cu toţii parte, prin harul Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Amin.