CUVÂNT
Catre cei ce cred ca diavolii ocârmuiesc cele omenesti si se necajesc pentru pedepsele lui Dumnezeu, si se smintesc pentru îndestularile celor rai si pentru suferintele celor drepti
Socoteam ca din pricina vorbirii neîncetate va veti fi saturat de cuvintele mele. Dar vad ca s-a întâmplat dimpotriva, ca din neîncetarea ei nu s-a facut satiu, ci dorinta mai mare; nu greata, ci dulceata mai mare. Si s-a întâmplat aici precum se întâmpla cu iubitorii de vin la ospetele cele lumesti. Ca aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât mai mult îsi aprind setea. Iar noi cu cât prelungim învatatura, cu atât aprindem pofta, înmultim dorinta si întarim dragostea. Si cu toate ca stiu saracia mea, dar nu încetez a urma ospatatorilor dornici punându-va deseori masa si turnându-va plin paharul învataturii.
Caci vad ca dupa ce-l veti bea tot, iarasi veti înseta. Aceasta s-a vazut în toata vremea, dar mai ales în duminica trecuta. Si cum ca voi va împartasiti, fara satiu de dumnezeiestile cuvinte, s-a dovedit mai ales în ziua aceia, în care v-am învatat ca nu se cuvine a vorbi de rau unul pe altul, si v-am dat voie la o vorbire de rau fara primejdie, adica v-am sfatuit sa vorbiti de rau pacatele voastre, iar nu sa iscoditi cele straine. Si v-am adus în fata pe sfinti, care se prihaneau pe ei însisi, iar nu pe ceilalti. Pe Pavel care zice: „Iisus Hristos a venit în lume sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15) si iarasi: „Iar la urma tuturor, ca unui nascut înainte de vreme, mi s-a aratat si mie.
Caci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic sa ma numesc apostol, pentru ca am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 8-9). Pe Petru: „Iesi de la mine, Doamne, ca om pacatos sunt” (Lc. 5,8). Pe Matei care se numea pe sine vames chiar si în vremea apostoliei (Mt. 10, 3). Pe David: „Faradelegile mele au covârsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine” (Ps. 37, 4). Pe Isaia care se tânguia si plângea: „O, ticalosul de mine!… fiindca om necurat sunt si buze necurate având.!.” (Is. 6, 5). Pe cei trei tineri ce s-au marturisit în cuptorul cel cu foc: „Ca am pacatuit si am facut faradelege, departându-ne de la Tine” (Cânt. celor 3 tineri, vers. 5). Pe Daniil tot de aceasta tânguindu-se.
Si dupa enumerarea acestor sfinti am numit muste pe clevetitori. Si pe buna dreptate i-am numit asa, ca precum acelea se pun pe rani straine, tot asa si cei ce judeca pe altii musca pacate straine, aducând boala celor ce petrec împreuna cu ei. Iar pe cei ce se feresc de judecata i-am numit albine, care nu aduna boabele, ci zburând în livada faptelor bune ale sfintilor, întocmesc faguri de mare evlavie.
Atunci v-ati aratat pofta voastra cea fara de satiu. Cu toate ca cuvântul nostru s-a întins mult si s-a lungit ca niciodata pentru care fapt socoteam ca se va stinge osârdia voastra, dar s-a petrecut dimpotriva, ca mai mult s-a înfierbântat inima voastra si mai mare vi s-a aprins dorinta. Si de unde s-a aratat aceasta? De acolo ca la sfârsit s-au facut si glasuri de multumire deosebite si strigari mai stralucite. Asa cum se întâmpla la cuptoarele de pâine, la început lumina focului nu este asa de stralucitoare, dar dupa ce flacarile vor cuprinde toate lemnele, vâlvataia se ridica la mare înaltime.
Asa si atunci, în ziua aceea, s-a întâmplat la fel. La început nu era foarte înflacarata multimea, dar dupa ce cuvântul s-a întins si a cuprins toate pricinile cele puse înainte, semanându-se multa învatatura, atunci vi s-a aprins pofta ascultarii, caci sunetele si strigarea mai mari se faceau. Si cu toate ca eram pregatit sa vorbesc mai putine decât alta data, totusi am întrecut atunci masura. Dar niciodata nu întrec masura, ca lungimea învataturii o masor, nu cu multimea celor ce ar trebui vorbite, ci cu asezarea si osârdia celor ce asculta.
Cel ce vorbeste ascultatorilor plictisiti, desi va scurta învatatura, se pare ca face suparare. Iar cel ce va vorbi ascultatorilor fierbinti si treji, desi va întinde învatatura, tot nu satura pofta lor. Dar fiindca se întâmpla ca în atâta popor sa fie si unii slabi, care nu pot asculta tot cuvântul, pe aceia îi sfatuiesc ca, dupa ce vor lua cât pot duce, sa se duca.
Nimeni nu-i opreste sa stea peste puterea lor, dar nici ei sa nu sileasca ca sa se opreasca cuvântul mai înainte de vremea sa. Zici ca tu te-ai saturat. Dar fratele tau înca este flamând. Tu esti beat de multimea celor ce s-au vorbit, dar fratele tau înca înseteaza. Nici acela sa nu forteze neputinta ta, silindu-te sa primesti mai multe decât poti, nici tu sa nu faci suparare osârdiei lui, oprindu-l de a lua, cât poate sa duca.
Aceasta si la mesele cele lumesti se face. Ca unii se satura mai degrab, iar altii mai cu zabava. Si nici acestia nu prihanesc pe aceia, nici aceia nu osândesc pe acestia. Acolo este laudat cel ce pleaca mai degrab, iar aici dimpotriva nu este laudat. Acolo a sfârsi mai cu zabava, pricinuieste cearta si graire de rau, iar aici a ramâne mai cu zabava este lauda si vorbire de bine. Pentru care pricina? Pentru ca acolo sederea se face din pricina lacomiei, iar aici staruirea si asteptarea se face din pofta duhovniceasca si dragoste dumnezeiasca. Dar destul cu acestea.
Sa mergem la datoria care ne-a ramas din ziua aceea. Si ce am vorbit atunci?
Ca un glas era la toti oamenii, asa cum sunt de aceiasi fire. De unde dar este acum atâta deosebire de glasuri? Din lenevirea celor ce au luat darul. Despre acestea am zis atunci, aratând prin unirea glasului, iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar prin deosebirea lui, nemultumirea robilor. Acela cu toate ca stia mai dinainte ca vom pierde darul, totusi l-a dat, iar cei ce s-au învrednicit de el si nu l-au pazit, rai s-au facut.
Deci am aratat ca nu Dumnezeu ne-a departat de darul sau, ci noi l-am pierdut. Si cu toate ca l-am pierdut, mai pe urma mai mari daruri am luat decât cele ce am pierdut. Ca în loc de osteneli vremelnice, Dumnezeu ne-a cinstit cu viata vesnica, iar în loc de maracini si ciulini, a facut sa odrasleasca în sufletele noastre roada Duhului.
Nimic nu era mai defaimat decât omul, iar acum nimic nu este mai cinstit decât el. El era partea cea mai de pe urma a firii cuvântatoare, dar picioarele s-au facut cap si au fost duse sus la Scaunul cel împaratesc, prin pârga.
Si precum un om darnic si împartitor de mari daruri, vazând pe cineva ca a scapat din naufragiu numai cu trupul gol, îl primeste cu mâinile întinse, îl îmbraca cu haine stralucite si-l aseaza la loc de cinste, asa si Dumnezeu a facut cu firea noastra.
Toate câte le-a avut omul le-a pierdut, îndrazneala, vorbirea cu Dumnezeu, petrecerea în rai, viata cea fara greutati si iesind din rai ca dintr-o înecare de corabie, gol s-a aflat.
Iar Dumnezeu primindu-l, îndata l-a îmbracat si povatuindu-l putin câte putin, l-a suit la cer, cu toate ca greseala lui nu era vrednica de iertare. Ca nu din pricina silei vânturilor s-a întâmplat scufundarea aceasta, ci din lenevirea lui. Dar n-a cautat Dumnezeu la aceasta, ci a miluit ticalosia noastra si cu dragoste ne-a primit, ca si cum am fi suferit necazul în mijlocul noianului. Ca fiind in rai si a cadea în pacat este ca si cum ti s-ar întâmpla înecare de corabie la mal. Pentru care pricina?
Pentru ca s-a împiedicat si a cazut când nu era mâhnire, nici grija, nici osteneli, nici trude si înca nu napadise asupra firii noastre valurile cele nenumarate ale poftelor. Si precum piratii cu un fier mic gauresc corabia jefuita si astfel scufunda corabia, asa si atunci diavolul vazând corabia lui Adam, adica sufletul lui plin de multe bunatati, cu un glas subtire, ca si cu un fier mic, apropiindu-se si gaurindu-l, a jefuit toata bogatia lui, iar corabia a afundat-o. Dar Dumnezeu a facut câstigul mai mare decât paguba, caci firea noastra a suit-o la Scaunul cel împaratesc. Pentru aceasta si Pavel zice: „împreuna cu El ne-a sculat si împreuna ne-a asezat în ceruri, în Hristos Iisus, ca sa se arate în veacurile viitoare covârsitoarea bogatie a harului Sau, prin bunatatea ce a avut catre noi întru Hristos Iisus” (Efes. 2, 6-7).
Ce zici? Acum lucrul s-a facut si s-a savârsit. Dar cum zici „ca sa se arate în veacurile cele viitoare”? Oare nu s-a aratat? S-a aratat acum cu adevarat, dar nu tuturor oamenilor, ci numai mie celui credincios, iar cel necredincios înca n-a vazut minunea. Caci atunci, în ziua aceea, toata firea omeneasca fiind adunata, se va minuna de ceea ce s-a facut, iar noua celor credinciosi mai aratata ni se va face slava aceea.
Noi credem si acum, dar nu sunt asemenea cele nadajduite cu cele vazute si auzite. Si precum auzim ca împaratii au hlamida si coroana si haine de fir si scaunul cel împaratesc si ne minunam cu adevarat, cu atât mai mult ne minunam, când tragându-se perdelele, Il vom vedea pe Domnul sezând pe scaun înalt. Când se vor trage perdelele cerului si Imparatul îngerilor pogorându-Se, înconjurat de multimile ceresti, atunci, prin vedere, mai mult ne minunam. Pune-ti în minte, ce minune mai mare este sa vezi firea noastra purtându-se peste heruvimi si toata puterea îngereasca revarsata împrejurul ei.
Cugeta înca si la întelepciunea lui Pavel, care cauta multe denumiri, ca sa arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ca nu a zis numai „darul”, nici numai „bogatia”, ci „covârsitoarea bogatie a harului Sau, prin bunatate”. Dar si asa, n-a putut sa arate, caci precum corpurile alunecacioase, desi s-ar tine de nenumarate mâini, tot scapa alunecând lesne, asa si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ori cu câte nume am numi-o, tot nu putem sa o definim. Marimea ei covârseste cu mult si întrece slabiciunea cuvintelor noastre.
Lucru pe care si Pavel îl arata; ca puterea cuvintelor este biruita de marimea iubirii lui Dumnezeu. Si care sunt acelea? „Iar lui Dumnezeu multumita pentru darul Sau cel negrait” (II Cor. 9, 15). Caci nici un cuvânt si nici o minte nu va putea arata purtarea – de grija a lui Dumnezeu. De aceea aici se spune ca este negraita, iar în alta parte se spune ca ea covârseste mintea noastra, caci zice: „Pacea lui Dumnezeu, care covârseste toata mintea va pazi sufletele voastre”.
Din ceea ce am zis doua lucruri putem învata, întâi ca nu Dumnezeu ne-a departat de dar, ci noi l-am pierdut. Al doilea, ca mai multe daruri si mai mari bunatati decât cele pierdute ni s-au dat. Voiesc sa zic înca si al treilea. Care dar este acesta? Ca de nu ne-ar fi dat Dumnezeu în urma mai mari daruri decât cele ce le-am pierdut, ci numai ar fi luat cele ce ne-a dat – si toate s-ar fi facut din pricina noastra – si acest lucru era deajuns sa arate purtarea Lui de grija fata de noi. Ca nu numai a da, ci si a lua cele date, este semn al iubirii de oameni si înca a celei mari.
Si de voiti, chiar de la rai putem sa dovedim cuvântul. Dumnezeu a dat raiul din purtarea sa de grija. Noi ne-am dovedit nevrednici de el din cauza nemultumirii si a rautatii noastre. A luat darul dupa ce ne-am facut nevrednici, tot din rodul bunatatii Lui. Si ce bunatate este a lua darul? Asteapta si vei auzi! Pune-ti în minte ce ar fi ajuns Cain de petrecea în rai dupa nelegiuita ucidere? Ca daca si dupa ce a cazut din acea petrecere fericita, si a fost osândit la osteneala si durere, si înfricosarea cu moartea era proaspata în constiinta lui, si dupa savârsirea ticalosiei tatalui lui, Adam, care era vie înaintea ochilor lui, si dupa ce i s-au însemnat în firea lui urmele urgiei lui Dumnezeu si era înconjurat de atâtea rele, la atâta rautate s-a dat, încât a nesocotit firea, a uitat ca s-a nascut în chinuri si a junghiat pe cel ce cu nimic nu l-a nedreptatit. S-a atins de sânge fratesc si si-a mânjit dreapta cu el.
N-a suferit când Dumnezeu l-a sfatuit sa se astâmpere, ci s-a întors sa ocarasca pe Facatorul lui, sa necinsteasca pe nascatori. Deci daca în rai s-ar fi petrecut aceasta, socoteste la câte rautati ar fi ajuns. Daca atâtea frâie au fost puse peste el si tot s-a ridicat spre ucidere, unde s-ar fi prapastuit, daca nici o împiedicare de acest fel nu ar fi avut?
Voiesti si de la mama acestuia sa-ti dovedesc de cât bine s-a învrednicit din scoaterea din rai? Cerceteaza si vezi cum a fost Eva mai înainte si cum s-a facut mai pe urma?
Mai înainte a socotit mai vrednic de credinta pe amagitorul si vicleanul diavol, decât poruncile lui Dumnezeu si din vederea pomului a calcat legea cea pusa de El. Iar dupa ce a cazut din rai s-a facut mai buna si mai înteleapta. Ca nascând fiu, zice: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Fac. 4, 1). Indata a alergat la Stapânul, pe care mai înainte L-a defaimat, ca nu datoreste nasterea firii sau legii nuntii, ci Stapânului creatiei. Aceluia Ii multumeste pentru nasterea copilului.
Aceea ce mai înainte a amagit pe barbat, mai pe urma a învatat pe copil si i-a pus nume, care poate sa-l aduca întru pomenirea darului lui Dumnezeu. Si nascând altul, zice: „Ca mi-a ridicat mie Domnul alta samânta în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain” (Idem, 4, 25). Pomeneste de ucidere si nu se necajeste, ci iarasi multumeste lui Dumnezeu, si pe copil îl socoteste ca dar, dându-i pricina totdeauna de învatatura.
Asa face Dumnezeu, dupa ce ia, mai mari bunatati daruieste. A cazut femeia din rai, dar s-a povatuit la cunostinta de Dumnezeu prin izgonirea aceea. Iata ca mai mult a aflat, decât a pierdut.
Si daca a fost de folos a cadea din rai, pentru ce a mai dat Dumnezeu raiul din început? Spre folos s-a facut aceasta, o omule, si din pricina lenevirii noastre. Ca daca Adam si Eva luau aminte de sine si ar fi fost întelepti slujind Stapânului si s-ar fi smerit, ar fi ramas în cinstea aceea. Dar devreme ce au ocarât darul ce li s-a dat, atunci de folos a fost ca sa fie scosi afara.
Dar pentru ce l-a mai dat Dumnezeu dintru început? Ca sa-si arate iubirea Sa de oameni, si cum ca El este gata sa ne aduca totdeauna la mai mare cinste. Dar noi suntem peste tot pricina chinurilor si a pedepselor, înstrainându-ne singuri de bunatatile cele fagaduite. Deci precum un parinte iubitor de fii lasa dintru început pe copilul sau sa petreaca în casa si sa se îndulceasca de toate cele parintesti, iar daca-l va vedea ca se face rau, în atâta cinste fiind, îl departeaza de la masa si îl alunga de la fata sa, si de multe ori îl scoate si din casa parinteasca, ca lipsindu-se de bunatatile cele parintesti si îndreptându-se cu ocarile si necinstirile, sa se arate iarasi vrednic de cinstea fiiasca si întorcându-se sa primeasca mostenirea parinteasca.
Asa si Dumnezeu a facut. A dat omului raiul. Iar aratându-se nevrednic l-a scos afara, ca prin petrecerea de afara îndreptându-se, sa se arate iarasi vrednic de întoarcere. Si fiindca dupa aceea s-a facut mai bun, iarasi îl întoarce si-i zice: „Astazi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 43).
Vezi ca nu numai a da raiul, ci si a scoate din el este semn al purtarii de grija? Ca de nu ar fi cazut din rai, nu s-ar fi aratat iarasi vrednic de el.
Deci cuvântul acesta totdeauna sa-l pazim si sa ne aducem aminte de el; sa-l folosim si la pricina ce ne sta înainte. Dumnezeu a dat glas si limba de obste tuturor. Acest lucru a fost dovada iubirii sale de oameni. Oamenii nu au întrebuintat darul precum se cuvenea, ci s-au abatut la cea mai de pe urma nebunie. Dumnezeu a luat iarasi ceea ce a dat. Si având toti o limba au cazut în atâta nebunie, încât voiau sa zideasca un turn pâna la cer.
Oare nu ar fi poftit apoi sa ajunga si pâna la vârful cerului, de nu i-ar fi pedepsit îndata? Desi aceasta le-ar fi fost cu neputinta, dar însa nelegiurea se savârsea de ei din vointa. Si Dumnezeu, Care mai înainte le vede pe toate, îi desparte precum se cuvine cu amestecarea limbilor, pentru ca n-au întrebuintat precum se cuvine unirea limbii. Si vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Iata un neam este si tututor o limba – zice Domnul – si aceasta au început a face” (Fac. 11, 6). Pentru ce nu îndata a despartit limbile, ci mai întâi se îndreptateste, ca si cum ar fi vrut sa se judece cu ei?
Cu toate ca nimeni nu I-a zis: De ce ai facut asa? Caci Stapân este si face câte voieste. Dar însa ca si cum ar vrea sa dea seama, aduce cuvinte de aparare, învatându-ne sa fim blânzi si iubitori de oameni. Caci daca Stapânul da cuvânt de justificare robilor si mai ales celor ce facusera nedreptate, cu mult mai mult noi trebuie sa ne dam unii altora prilej de aparare, macar ca vom fi mult nedreptatiti. Vezi cum da cuvânt de îndreptare. „Si era în tot pamântul, tuturor, o limba si un glas… si aceasta au început a face”.
Ca si cum ar fi zis: Nimeni sa nu Ma prihaneasca, vazând limbile despartite; nimeni sa nu socoteasca ca din început este pusa oamenilor aceasta deosebire a limbilor, caci zice: „Iata un neam este si tuturor o limba”.
Dar oamenii nu au întrebuintat darul precum se cuvenea. Si ca sa cunosti ca, prin ceea ce a facut, nu a pedepsit atât ceea ce au facut, pe cât a îndreptat mai înainte, cele ce urmau sa se întâmple, asculta ceea ce adauga: „Si acum nu vor înceta de la toate, oricâte se vor apuca a face”. Si acestea zise, astfel se înteleg: De nu vor fi pedepsiti acum si nu vor fi împiedicati de la radacina pacatelor, nu vor înceta niciodata de la rautate, caci asa se tâlcuieste „nu vor înceta de la toate”, oricâte se vor apuca a face”.
Ca si cum ar fi zis: Si alte necuviinte mai mari vor adauga, în acest fel este rautatea, ca începând nu se opreste, precum nu se opreste focul când cuprinde lemnele, ci la mare înaltare se suie. Iata ca si împartirea limbilor a fost fapta a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Si i-a împrastiat, prin împartirea limbilor, ca sa nu cada în mai mare rautate.
Deci pe acest cuvânt sa mi-l paziti si sa-l aveti pururea înfipt în mintea voastra ca Dumnezeu nu numai când face bine este bun si iubitor de oameni, ci si când pedepseste. Ca pedepsele si bataile Lui, sunt dovada facerii de bine si a proniei Sale.
Deci când vei vedea ca se întâmpla foamete, seceta, boli, ploaie neîncetata si nepotrivire a vânturilor, sau alta pedeapsa de acest fel, care întelepteste firea omeneasca, sa nu te necajesti, nici sa te scârbesti, ci închina-te Celui ce le îngaduie, lauda-L pentru purtarea de grija, caci El pedepseste trupul ca sa se întelepteasca sufletul.
Dar oare Dumnezeu face acestea? Da, Dumnezeu le face.
Si întreg orasul de va fi de fata, si întreaga lume, nu ma voi sfii a zice acestea.
O, de as fi avut glas mai puternic ca al trâmbitei si daca ar fi fost cu putinta sa stau pe un loc înalt si sa strig tuturor, ca Dumnezeu face acestea. Nu din mândrie le zic, ci de la Proorocul, care împreuna cu mine striga si zice: „Oare va fi rautate în cetate, pe care nu a facut-o Domnul?” (Amos, 3, 6).
Iar rautatea este denumire de obste si voiesc ca voi sa stiti deosebirea clara a celor doua parti ale ei, ca nu din pricina denumirii, care este una, sa amestecam firea lucrurilor si sa scadem în hula.
Deci este rautate cu adevarat rautate: desfrânarea, preadesfrânarea, lacomia si celelalte nenumarate rele care sunt vrednice de cele mai aspre pedepse. Si este rautate, cum ar fi: foametea, bolile, moartea si celelalte de acest fel. Dar acestea nu sunt rele, ci numai asa se zice. De ce? Ca de ar fi fost rele nu s-ar fi facut noua pricinuitoare de bunatati, înteleptind trufia, încetând trândavia, calauzind spre osârdie si facându-ne mai cu luare aminte. Proorocul zice: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl cautau si se întorceau si reveneau la Dumnezeu” (Ps. 77, 38).
Deci si Proorocul numeste rautate pe ceea ce ne întelepteste, care ne face mai osârduitori, care ne întoarce la credinta, iar nu pe aceea care este vrednica de învinuiri. Aceea nu este lucrul lui Dumnezeu, ci scornire a relei noastre vointe. Iar aceasta se face spre surparea si înlaturarea aceleia. Deci rautate numeste patimirea aceasta, care ni se pricinuieste din pedepse. Si se numeste asa nu dupa firea sa, ci dupa socoteala oamenilor. Ca devreme ce obisnuim a numi rautate nu numai furtisagurile si preadesfrânarile, ci si primejdiile si nevoile; ele s-au numit asa de la socoteala oamenilor.
Asemenea a zis si Proorocul: „Oare nu este rautate în cetate, pe care nu a facut-o Domnul?”. Acest lucru l-a aratat Dumnezeu si prin Isaia, zicând: „Eu sunt Dumnezeu, Cel ce fac pace si zidesc rele” (Is. 45, 7). Si numeste rele tot pe primejdii si nevoi. De aceasta rautate aminteste si Hristos în Evanghelie, zicând catre ucenici: „Ajunge zilei rautatea ei” (Mt. 6, 34), adica patimirea, necazul. Deci din toate partile este aratat caci prin rautate se întelege pedepsele, pe care le aduce Dumnezeu asupra noastra, aratând dovada purtarii lui de grija fata de noi. Doctorul nu numai atunci este minunat când scoate pe cel bolnav în gradina sau în livada, sau îl trimite la bai, nici atunci când îi pune înainte masa bogata, sau atunci când îi porunceste sa petreaca nemâncat, când pedepseste cu foamea si chinuieste cu setea, când îl pironeste la pat, facându-i casa temnita si lipsindu-l chiar de lumina zilei, întunecând camera peste tot cu perdele, când taie, când arde si când da doctorii amare.
Deci cum nu este cu necuviinta a numi doctor pe cel ce face atâtea rele, cu atât mai putin a-L huli pe Dumnezeu, când va face vreuna din acestea, adica când va aduce foamete sau moarte, spunând ca nu poarta grija de lume. Cu toate ca El este Doctorul cel adevarat al sufletelor si al trupurilor noastre.
Ca de multe ori ia firea noastra, care zburda din pricina îndestularii si care se chinuieste sa nasca friguri ale pacatelor si o doctoreste cu lipsa si cu foamete, cu moarte si cu alte doctorii pe care le stie, izbavind-o de boli. Dar vei zice ca numai saracii simt foamea. Nu numai cu foame pedepseste Dumnezeu, ci si cu alte nenumarate pedepse. Pe cel ce este în saracie de multe ori cu foamea l-a înteleptit, iar pe cel bogat care se desfateaza în îndestulare cu primejdii, cu boli si cu moarte fara de vreme. Ca Dumnezeu este întelept si multe feluri de doctorii are pentru mântuirea noastra.
Asa fac si judecatorii. Nu numai cinstesc, nici încununeaza pe cei ce sunt în cetati sau dau numai daruri, ci de multe ori si pedepsesc. De aceea se gasesc la ei sabii ascutite, sunt pregatite temnite si roata si butuci si gealati si alte nenumarate chipuri de munci.
Si ceea ce gealatul este la judecatori, este foametea, la Dumnezeu care ca un gealat ne întelepteste si ne departeaza de la pacat. La fel vedem si la lucratorii de pamânt, ei nu numai acopere radacina viei si o îngradesc împrejur, ci o si taie, aruncând multe vite. Pentru aceasta ei folosesc nu numai sapa, ci si cosoare îndemânatece. Cu toate acestea nu-i învinuim, când vedem ca de multe ori taie multe mladite din cele netrebuincioase, ci mai mult ne minunam de ei, caci prin taierea celor de prisos fac pe cele ce ramân mai sanatoase.
Cum dar sa nu ne împacam cu fapta tatalui, a doctorului, a judecatorului si cu a lucratorului de pamânt si sa învinuim pe tatal când scoate pe fiul sau din casa, pe doctor când chinuieste pe bolnav, pe judecator când pedepseste, pe lucratorul de pamânt când taie.
Cine poate sa învinuiasca pe Dumnezeu, când voieste sa ne scoale din betia rautatii ca pe niste ametiti de cap si sa-L învinuim cu nenumarate prihaniri. Si ce nebunie mai mare este a da mai multa dreptate semenilor nostri, decât Stapânului? Acestea le graiesc cu frica pentru cei ce judeca, ca nu lovind cu picioarele împotriva boldurilor, sa si le umple de sânge si ca nu azvârlind cu pietre la cer, sa le cada in cap.
Dar si alta mai mare am de zis. A cerceta daca ne este de folos nu faptul ca ia darul de la noi – pogorându-ma la întelegerea acelora – nici asa nu avem dreptul sa-L învinuim, caci stapân este peste ale Sale. La oameni când încredintam banii, sau împrumutam argintul, multumim pentru vremea în care ne-a împrumutat si nu ne suparam când vine timpul sa-si ia înapoi cele ale lor. Iar pe Dumnezeu, când voieste sa-Si ia pe ale Sale, de ce-L hulim? Spune-mi! Si cum nu este aceasta dovada nebuniei celei mai de pe urma?
Marele Iov n-a facut asa, si nu numai când primea multumea foarte mult, ci si când i se lua, caci a zis: „Domnul a dat, Domnul a luat… fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Si daca pentru acestea amândoua si în general pentru toate trebuie sa multumim, ca nu mai putin folositoare este a lua, decât a da, spune-mi, ce iertare vom avea?
Si Celui atât de blând, iubitor de oameni si purtator de grija, Care vindeca sufletele noastre cu mai multa întelepciune ca doctorul, cu mai multa iubire de fii decât tatal, cu mai multa dreptate decât orice judecator si cu mai multa silinta decât orice lucrator de pamânt, îi rasplatim cu cele împotriva. Aceluia trebuind sa I ne închinam, noi Ii aducem învinuiri.
Oare ce poate fi mai nebun si mai nesimtit decât aceia care traind în atâta buna rânduiala, zic ca suntem lipsiti de purtarea de griji a lui Dumnezeu? Si asa sunt precum a sustinut cineva ca soarele este întunecat si rece, aratând prin aceasta neînteleptia cea mai de jos. Si nu este soarele asa de luminat, precum este luminata si aratata purtarea de grija a lui Dumnezeu.
Unii îndraznesc sa zica, ca diavolii ocârmuiesc cele ale noastre. Ce sa-ti fac? Ai un Stapân prea iubitor de oameni. El voieste mai mult sa fie hulit de tine cu cuvintele acestea, decât a slobozi diavolilor viata ta si a te învata pe viu cum ocârmuiesc diavolii. Caci numai atunci ai fi cunoscut bine rautatea acelora, când ai fi încercat-o cu lucrul. Dar si acum îmi este cu putinta sa arat aceasta cu o mica pilda.
Au întâmpinat pe Hristos doi îndraciti, care petreceau prin morminte, iar diavolii vazând ca vor fi scosi din cei doi, Il rugau pe Iisus sa le dea voie sa intre în turma de porci care pastea alaturea. Si le-a dat voie si intrând în ei, i-a prapastuit îndata pe toti. Iata asa ocârmuiesc diavolii. Si cu porcii nu au nimic, dar cu tine au de-a pururea razboi si lupta neîncetata si vrajba necurmata. Daca pe aceia, cu care nu aveau nimic, nici o clipa nu i-a suferit, ce nu ne-ar fi facut noua daca ne-ar fi avut sub stapânirea lor, care le suntem vrasmasi si totdeauna îi întarâtam.
Ce rane nevindecate nu ne-ar fi facut? Dumnezeu pentru aceasta i-a lasat sa intre în turma de porci, ca sa cunosti rautatea lor chiar cu trupurile dobitoacelor. Si cum ca si celor îndraciti tot asa li s-ar fi facut ca si porcilor, aratat este tuturor, de nu ar fi dobândit chiar în chinul acesta purtarea de grija a lui Dumnezeu. Deci si acum de vei vedea vreun om purtându-se ca diavolul, închina-te Stapânului si cunoaste rautatea lor. Ca amândoua acestea sunt cu putinta sa le vezi la acei îndraciti: iubirea de oameni a lui Dumnezeu si rautatea diavolilor. Rautatea diavolilor, când tulbura si înviforeaza sufletul celui îndracit, iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, când pe un asa diavol de salbatec, ce locuieste în om si doreste sa-l piarda, îl tine si-l opreste, nedându-i voie sa-si puna în lucrare toata puterea lui, ci numai atât ca si pe om sa-l întelepteasca si rautatea lui s-o faca aratata.
Voiesti si o alta pilda din care sa vezi iarasi cum ocârmuieste diavolul, când îi da voie Dumnezeu sa-si puna în lucrare puterea sa? Aminteste-ti de cirezile si turmele lui Iov, cum într-o clipa toate le-a mistuit, de moartea cea ticaloasa a fiilor lui, de rana care a fost adusa peste tot trupul lui si vei vedea cruzimea, asprimea si nemilostivirea diavolilor.
Iar dintru acestea vei întelege luminat, ca daca Dumnezeu ar fi slobozit ca lumea întreaga sa fie în stapânirea lor, toate le-ar fi tulburat si le-ar fi amestecat, si ceea ce a facut cirezilor, turmelor si porcilor si noua ne-ar fi facut si nici o clipa nu ne-ar fi lasat, sau le-ar fi fost mila de noi. De ar fi ocârmuit diavolii lumea, eram ca si cei îndraciti si nu numai ca aceia, ci si mai rau decât ei, caci pe aceia nu i-a slobozit Dumnezeu cu totul diavolilor, ca mult mai multe decât acestea ce patimesc, ar fi patimit.
Si înca ceva voi dovedi acelora ce zic acestea, care vazând neorânduiala în unele lucruri spun ca toate cele din viata noastra sunt ocârmuite de diavoli. De atâtia ani soarele îl vedem ca are rânduiala buna si calatoreste în toate zilele, multimea stelelor cea de multe feluri îsi pazeste rânduiala lor, drumurile lumii sunt fara oprire, noaptea si ziua urmeaza una dupa alta cu neîncetata schimbare, toate sunt în armonie si cele de sus si cele de jos, miscându-se ca într-un dans, si mai precis, ca fiecare îsi pazesc locul sau si nu ies din rânduiala pe care Dumnezeu a hotarât-o.
Si ce folos, vei zice, din buna rânduiala a cerului, a soarelui, a stelelor si a tuturor celorlalte, când cele ale noastre sunt pline de tulburare si de neorânduiala? Ce tulburare si neorânduiala, o omule? Aceasta pentru ca unii sunt bogati si nedreptatesc, rapesc, lacomesc, înghit în toate zilele. Junca saracilor, dar nici un rau nu patimeste.
Iar altii, care traiesc în blândete, cu înfrânare si dreptate si fiind împodobiti cu toate celelalte bunatati, sunt pedepsiti cu saracie si cu boli si cu alte rele. Acestea sunt dar, cele care te smintesc? Acestea sunt. Când vezi pe unul din cei ce rapesc, ca se pedepseste sau pe altii din cei ce petrec în fapte bune, ca se îndulcesc de cele bune, de ce nu lauzi pe Stapânul, si de ce nu-mi raspunzi la aceasta nedumerire? Pentru ca aceasta ma sminteste si mai mult.
De ce din doi rai, unul este pedepsit, iar celalalt scapa si se duce. Si din doi buni, unul este cinstit, iar celalalt chinuit? Aceasta este dovada proniei lui Dumnezeu, ca de ar fi pedepsit aici pe toti cei rai, si ar fi cinstit pe toti cei buni, de prisos ar mai fi fost Judecata viitoare. Si de nu ar fi pedepsit pe nici un rau, nici ar fi cinstit pe cineva din cei buni, cei rai s-ar fi facut mai rai si mai vicleni, fiindca sunt foarte trândavi la fapta buna, iar cei ce se hulesc, mai mult ar fi învinuit pe Dumnezeu, spunând ca cele ale noastre sunt cu totul lipsite de pronia lui Dumnezeu.
Si daca unii din cei rai se pedepsesc si unii din cei buni se cinstesc, zic ca lucrurile omenesti sunt fara nici o pronie a lui Dumnezeu, ce n-ar fi zis, daca nu s-ar fi zis, daca nu s-ar fi facut nici aceasta? Cu ce cuvinte n-ar fi bârfit? De aceea dar pe unii din cei rai îi pedepseste, iar pe altii îi lasa si pe unii din cei buni îi cinstesc, iar pe altii nu.
Dumnezeu nu pedepseste pe toti ca sa te încredinteze pe tine ca este înviere. Si pedepseste pe unii, ca prin pedepsirea acestora, ceilalti de frica sa se faca mai osârduitori. Si cinsteste pe unii din cei buni, ca prin aceasta sa traga si pe ceilalti la râvna faptei bune. Dar nu-i cinsteste pe toti, ca sa te înveti ca este alta vreme în care va rasplati tuturor. Ca de ar fi luat toti dupa cum au lucrat, nu ar fi crezut în înviere. Si daca nici unul n-ar fi fost rasplatit, cei mai multi s-ar fi facut mai trândavi. De aceea pe unii îi pedepseste, iar pe altii nu, folosindu-i si pe unii si pe altii. Ca acelora le taie rautatea, iar pe acestia, prin pedepsirea acelora, îi întelepteste. Acestea se dovedesc si din cele ce a spus Hristos, ca spunându-I unii ca surpându-se turnul din Siloam, a ucis optsprezece oameni. El le raspunde: „…gânditi oare, ca ei au fost mai pacatosi decât toti oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic voua; dar de nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Lc. 13, 4-5).
Ai vazut ca aceia pentru pacate au murit, iar ceilalti au scapat, dar nu pentru ca erau drepti, ci ca prin moartea acelora sa se îndrepte si sa se faca buni? Dar poate vei zice ca cei ce au murit asa au fost nedreptatiti, ca s-ar fi îndreptat vazând pe altii ca sunt pedepsiti. Daca cu adevarat s-ar fi facut buni, prin pocainta, Dumnezeu nu i-ar fi pedepsit. Ca daca pe multi, stiindu-i de mai înainte ca nu se folosesc cu nimic de îndelunga lui rabdare, îi sufere si-i asteapta sa se destepte cândva din nebunia lor. Pentru aceasta cei ce au murit cu nimic nu au fost nedreptatiti, ci cu aceasta pedeapsa a taiat rautatea lor, iar munca cea de acolo le va fi mai usoara, pentru ca înca fiind aici au patimit ceva rau.
Si cei ce nu au fost pedepsiti, nu au fost nedreptatiti prin aceasta. Ca le era cu putinta, de ar fi vrut, sa întrebuinteze îndelunga rabdare a lui Dumnezeu spre schimbarea cea buna si minunându-se si cucerindu-se de ea, sa se schimbe spre fapta cea buna, iar prin pedepsele altora sa-si dobândeasca mântuirea. Iar de petrec în rautate, nu Dumnezeu este pricinuitorul, ci ei însisi sunt nevrednici de iertare, caci nu întrebuinteaza precum se cuvine îndelunga rabdare a Lui, Care pentru aceasta îndelung rabda, ca sa-i câstige. Si nu numai dovada aceasta o putem zice, pentru ce nu sunt pedepsiti aici toti cei rai, ci si alta tot asa de importanta. Si care este aceasta?
Daca toti cei ce au savârsit pacate, îndata ar fi fost pedepsiti, s-ar fi împutinat asa de mult neamul nostru, încât ar fi ajuns la sfârsit. Si ca sa te încredintezi ca aceasta este adevarat, asculta pe Proorocul, care zice: „De te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps. 129, 3). Si daca vreti sa cercetam cuvântul acesta, sa lasam a cerceta viata fiecaruia cu de-amanuntul, ca nu ne este noua cu putinta a sti cele lucrate de fiecare în viata aceasta, si cele care toti le gresim, pe acestea sa le aducem de fata, si din acestea ne va fi aratat luminat, ca de am fost pedepsiti imediat pentru fiecare pacat, demult ne-am fi prapadit.
Cel ce a numit pe fratele sau, nebune, vinovat este gheenei focului (Mt. 5,22), zice Scriptura. Este vreunul din noi care nu a facut pacatul acesta? Trebuia dar ca îndata sa fi numit, pe acela ce a pacatuit si nu numai pe el, ci toti ar fi trebuit sa fim rapiti si ne-am fi stins demult.
Iarasi cel ce se jura, macar si drept de se va jura, face ceea ce este de la cel rau (Ibid. 33). Care este dar cel ce nu s-a jurat? Si mai ales cine este cel ce nu s-a jurat strâmb niciodata.
Cel ce priveste la femeie cu ochi desfrânati, savârseste desfrânarea în inima sa (Ibid. 28). Si la acest pacat multi se vor afla vinovati. Deci daca acestea amintite de noi sunt asa de grele, si fiecare pacat este pricinuitor de mare pedeapsa, vom cugeta la pacatele cele facute de noi în ascuns, cu siguranta vom vedea pronia lui Dumnezeu, ca nu ne pedepseste pentru fiecare pacat.
De aceea când vei vedea pe cineva rapind, lacomind si nepedepsit ramânând, deschide-ti constiinta, cerceteaza-ti viata, vezi-ti pacatele si te vei încredinta ca în primul rând tie îti este de folos a nu te pedepsi pentru fiecare pacat. Pentru aceasta multi fara de socoteala graiesc, caci mai înainte de a cerceta cele ale lor, pe cele straine le judeca. Si asa lasând ale noastre, toti cercetam cele ale altora, dar sa nu facem aceasta, ci dimpotriva.
Si de vei vedea pe vreun drept ca se pedepseste, adu-ti aminte de Iov. Caci oricât de drept va fi cineva, nu va fi ca acela, nici chiar aproape ca el. Si oricâte rele ar patimi, niciodata nu va putea zice ca a patimit ca acela. Deci acestea luându-le în minte, înceteaza a prihani pe Stapânul si întelege ca Dumnezeu lasând pe unul ca acesta sa patimeasca rau, nu-l paraseste, ci vrea sa-l încununeze si sa-1 faca mai stralucit.
Iar de vei vedea pe vreun pacatos ca se pedepseste, adu-ti aminte de slabanogul care patimea pe pat de treizeci si opt de ani, ca si acela pentru pacate a patimit atât de mult, dupa cum spune Hristos: „Iata te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau” (In. 5,14).
Noi suferim pentru pacate, când suntem pedepsiti, sau pentru a ne pricinui cununi, daca traim în fapte bune. Pentru aceasta ori de traim în dreptate, ori de traim în pacate, de folos ne este pedeapsa, caci uneori ne lamureste, iar alte ori ne întelepteste, iar munca ceea ce va fi sa fie mai usoara ne va fi. Si cum ca se poate ca cei ce sunt pedepsiti aici si sufere cu multumire, sa li se faca acolo chinul mai blând, asculta pe Pavel, zicând: „De aceea multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit. Caci de ne-am fi judecat pe noi însine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea” (I Cor. 11, 30-32).
Deci stiind acestea si toate cele asemenea, sa laudam pronia lui Dumnezeu, iar acelor ce graiesc împotriva sa le astupam gura.
Daca ceva din cele ce se petrec, covârsesc mintea noastra, sa nu socotim, din aceasta, ca suntem lipsiti de purtarea de grija a lui Dumnezeu, ci, întelegând pe cele neîntelese sa le lasam întelepciunii Lui celei neurmate. Si daca mestesugul omenesc nu este cu putinta omului neiscusit sa-l înteleaga, cu atât mai mult va fi cu neputinta mintii omenesti sa înteleaga nemarginirea purtarii de grija a lui Dumnezeu (Rm. 11, 33).
Caci neîntelese sunt judecatile Lui si neurmate caile Lui. Dar însa luminându-ne din aceste putine cuvinte, sa multumim Domnului pentru toate cele ce se fac. Putem si în alt fel sa multumim lui Dumnezeu pentru purtarea sa de grija, caruia nimeni nu-I va putea grai împotriva.
Sa întrebam pe cei ce vorbesc împotriva: Oare este Dumnezeu? Si de vor zice ca nu este, nici sa nu le raspundem.
Caci precum celor nebuni nu li se cuvine a le raspunde, asa nici celor ce zic ca nu este Dumnezeu. Si daca o corabie care are putini corabieri si calatori, nici o stadie nu poate merge fara cel ce o cârmuieste, cu mult mai mult lumea aceasta atât de mare, care are în ea atâtea suflete, alcatuite din deosebite stihii, nu ar fi tinut atâta vreme, daca nu ar fi fost pronia divina, care sa întareasca si sa tie lumea aceasta totdeauna.
Iar daca rusinându-se de credinta cea de obste a tuturor si de cercarea cea din lucruri, vor marturisi ca este drept Dumnezeu, precum cu adevarat si este. Iar de este drept, rasplateste fiecaruia cele dupa vrednicie si dreptate. Dar vedem ca nu toti iau aici cele dupa vrednicie si dreptate. Deci dar este nevoie sa nadajduim, ca ni se pastreaza o alta rasplatire, când luând fiecare cele dupa vrednicie, sa fie aratata dreptatea lui Dumnezeu. Si cuvântul acesta nu ne aduce numai credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu, ci si pe cea în înviere.
Deci acestea stiindu-le, si noi însine sa cugetam cele pentru pronie si pentru înviere si pe altii sa învatam si toata osârdia sa o punem, ca celor ce se turbeaza împotriva Stapânului, sa le astupam gurile.
Sa-L slavim în toate, caci asa vom atrage asupra noastra mai multa purtarea Lui de grija si dobândind mult ajutor, ne vom putea pazi de rautatea cea vesnica. Asa vom dobândi bunatatile cele ce vor sa fie, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia, împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, Se cuvine slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.