din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002
Catre cei ce pleaca la alergarile de cai,
si la cuvântul Evangheliei:
„Intrati prin usa cea strâmta,
ca larga este usa si lata calea ce duce la pierzare,
si multi sunt cei ce intra printr-însa”,
si sfârsitul tâlcuirii la bogat si Lazar
1. Voiesc sa va dau iarasi din învatatura cea obisnuita si sa va pun înainte trapeza [masa] cea duhovniceasca, dar ma codesc si îmi vine greu, vazând ca nu ati tras nici un folos din învatatura pe care ati primit-o fara încetare. Nici plugarul, daca însamânteaza din belsug sânurile pamântului si nu primeste roada vrednica de ostenelile sale, nu se mai apuca de plugarit cu aceeasi râvna, fiindca nadejdea secerisului usureaza povara ostenelilor.
Si eu as rabda cu usurinta multa osteneala de a va învata, de as vedea ca din îndemnul meu iese ceva spre folosul vostru. Acum însa vad ca dupa atâtea îndemnuri, dupa atâtea povete si certari (ca nu am contenit a va aduce aminte de Judecata cea înfricosata, si de pedepsele din care nu este scapare, si de focul nestins, si de viermele cel fara de sfârsit), unii dintre ascultatori (ca nu va osândesc pe toti, sa nu fie), uitând de toate cele auzite, se dedau iar la priveala [spectacolul] cea sataniceasca a alergarilor de cai.
Ei bine, daca vad ca nu trag nici un folos, ci nu fac decât sa urmeze un obicei si bat din palme când vorbesc, aratându-mi ca primesc cu placere cele spuse de catre mine, dupa care fug iarasi la alergarile de cai, înca mai tare batând din palme pentru vizitii si dovedind o nebunie fara frâu, cu multa încordare dând fuga împreuna si adeseori certându-se între ei si zicând ca „iata, cutare din cai n-a alergat cum trebuie, iar celalalt a cazut fiindca a fost împiedicat”, si unul tine partea cutarui vizitiu, iar altul altuia; daca vad ca nu-i nici vorba ca ei sa mai poarte în a lor minte ori sa mai pomeneasca spusele mele ori tainele cele duhovnicesti si înfricosate care se savârsesc aici, ci ca niste robiti de cursele diavolului facându-se, stau acolo câtu-i ziua de mare, dedându-se privelii celei satanicesti, spre râs si iudeilor, si elinilor, si tuturor voitorilor de a batjocori crestinatatea, cu ce nadejde sa mai purcedem la aceleasi osteneli si sa le dam învatatura cea duhovniceasca?
Asadar, cine, de-ar fi el chiar de piatra, de-ar fi chiar lipsit de simtire, va putea suferi acestea fara a se îndurera? Cu atât mai mult eu, care sârguiesc sa arat dragoste de parinte catre voi toti! Ca nu ma întristeaza doar ca îmi faceti osteneala nefolositoare, ci cu mult mai mult ma raneste atunci când ma gândesc ca cei ce fac unele ca acestea mai grea osânda îsi lucreaza. Ca eu astept plata a ostenelilor de la Stapânul, ca unul ce am facut din partea mea tot ce îmi sta în putinta si am dat argintul la schimbatorii de bani (Matei 25, 27) si am împartit talantul cel încredintat mie si n-am lasat deoparte nimic din cele care tin de mine; iar cei ce au primit acesti arginti duhovnicesti ce dezvinovatire vor avea, spune-mi, ce iertare, când nu li se vor cere numai acestia, ci si câstigul de pe urma lor?
Cu ce ochi se vor uita la Judecatorul? Cum vor îndura Ziua cea înfricosata, pedepsele cele nesuferite? Fiindca nu vor putea sa puna ca pricina nestiinta, întrucât eu în fiecare zi învat, povatuiesc, îndemn, arat cât de pierzatoare e amagirea, cât de mare e vatamarea, viclesugul praznuirii satanicesti – si nici asa nu am putut ajunge la inima lor. Si ce spun eu de Ziua cea înfricosata? Deocamdata sa cercetam cum sta treaba cu cele de aici. Spune-mi, cum vor putea cei care s-au împartasit de priveala aceea sataniceasca sa vina aici cu îndraznire, când constiinta li se rascoala si striga împotriva lor cu mare glas?
Sau nu aud acestia pe marele Pavel, dascalul lumii, graind: „Ce împreunare are lumina cu întunericul, sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios?” (II Corinteni 6, 14-15)
Ca de câta osânda nu este vrednica aceasta fapta, când credinciosul, dupa ce s-a bucurat de cele savârsite aici – si de rugaciuni, si de înfricosate taine, si de învatatura duhovniceasca – dupa slujba de aici pleaca sa sada la priveala aceea sataniceasca împreuna cu cel necredincios, cu cel ce rataceste în întunericul pagânatatii – el, cel stralucit cu lumina soarelui dreptatii!
Cum, spune-mi, cum vom mai putea sa astupam gura elinilor, gura iudeilor? Cum vom putea sa îi aducem în Biserica, si cum îi vom îndupleca sa treaca de partea bunei credinte, de vreme ce ei vad pe cei din tabara noastra la privelile acelea pierzatoare si pline de toata vatamarea? Ca pentru ce, spune-mi, dupa ce vii aici, si îti curatesti gândul, si îti aduci cugetul la trezvie si umilinta, iarasi te spurci întorcându-te acolo? Sau nu auzi pe înteleptul care zice: „Când unul zideste si altul strica, ce folos fac, fara numai se ostenesc?” (Sirah 34, 25) – precum se face si acum.
Fiindca atunci când cele zidite aici de noi prin neîncetata învatatura si povatuirea aceasta duhovniceasca le vei surpa pe toate si le vei doborî la pamânt, ca sa zic asa, prin plecarea ta cea grabita, ce folos ca eu s-o iau de la început cu zidirea, si voi, iarasi, cu darâmarea?
Câta lipsa de minte si nebunie nu dovedeste acest lucru? Caci, spune-mi, daca ai fi vazut pe cineva facând aceasta cu zidirile cele ce cad sub simturi, care se fac din piatra, nu de nebun l-ai fi tinut, de om care degeaba se cazneste si prapadeste toate ale sale pe lucruri fara nici o trebuinta? La fel sa socotesti si cu privire la zidirea cea duhovniceasca, si aceeasi parere sa o ai.
Ca iata, eu, fiindca spre asta am fost rânduit de catre harul lui Dumnezeu, în fiecare zi am ridicat la înaltime aceasta zidire duhovniceasca si am sârguit a va aduce la învatatura faptei bune; iar dintre cei ce se aduna aici unii, prin lenevia lor cea negraita, darâma cu mâinile lor aproape într-o clipa zidirea cea înaltata cu multa osteneala, mie pricinuindu-mi prin asta multa întristare, iar lorusi – cea mai mare pierzare si pedeapsa nesuferita.
2. Poate ca v-am certat prea tare: si daca e sa socotim dupa dragostea ce v-o port, într-adevar v-am certat prea tare; dar daca e sa socotim dupa marimea greselii voastre gândesc ca nu v-am certat nici cât se cuvenea. Ci totusi, dat fiind ca se cuvine a tinde mâna si celor cazuti, a arata bunavointa parinteasca si celor atât de usuratici, nu le închidem usa mântuirii în ciuda usuratatii lor de mai înainte -numai de vor voi sa nu mai cada iarasi într-aceleasi, ci sa nu mearga mai departe cu usuratatea si sa-si puna opreliste în privinta mersului la alergarile de cai si a toata priveala sataniceasca de acest fel.
Ca avem Stapân Iubitor de oameni si Blând si Purtator de grija, Care, întrucât stie neputinta firii noastre, atunci când cadem într-un pacat oarecare doborâti fiind de usuratatea noastra, un singur lucru cauta de la noi – sa nu deznadajduim, ci sa parasim pacatul si sa grabim a ne marturisi. Si de vom face asta, grabnica iertare ne vesteste, ca Însusi a zis: „Au doara cel ce cade nu se scoala, sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4).
Deci, cunoscând acestea, sa nu dispretuim atâta iubire de oameni a Stapânului, ci sa învingem obiceiul vatamator si sa nu umblam pe usa cea larga si calea cea lata, precum ati auzit astazi pe Stapânul Cel de obste al tuturor ca îndeamna si zice: „Intrati prin usa cea strâmta, ca larga este usa si lata calea ce duce la pierzare, si multi sunt cei ce intra printr-însa” (Matei 7, 13).
Auzind de „usa larga” si „cale lata”, nu te lasa înselat de asemenea început si nu cata ca multi intra pe aceasta cale, ci gândeste-te ca strâmt e sfârsitul ei. Si gândeste-te cu pricepere ca nu despre o usa simtita este vorba, nici despre o cale obisnuita, ci despre întreaga noastra viata, si îndemnul este privitor la fapta buna si rautate.
Tocmai de aceea si începe prin cuvintele: „Intrati prin usa cea strâmta”, numind astfel usa faptei bune. Dupa ce spune asta, ne si arata pricina pentru care face acest îndemn: „ca desi este strâmta si cu multa osteneala se intra pe ea, de va veti osteni putin la multa largime veti iesi, în stare sa va dea multa usurare. Deci, nu va uitati ca este strâmta usa, nici sa va tulbure începutul, nici sa va faca lenesi strâmtimea intrarii: ca usa cea larga si calea cea lata duc la pierzare”.
De aceea multi, înselati fiind de început si de intrare, si neprevazând nimic din cele viitoare, s-au dat pieirii. De aceea zice Mântuitorul ca „larga este usa si lata calea ce duce la pierzare, si multi sunt cei ce intra printr-însa”. Si bine a numit „usa larga” si „cale lata” usa si calea ce duce la pierzare: ca cei care grabesc a merge la alergarile de cai si la celelalte priveli [spectacole] satanicesti, care nu se îngrijesc de întreaga întelepciune, care nu pun nici un pret pe fapta buna, care vor sa traiasca în dezmat, care se dedau dezmierdarii si lacomiei pântecelui, care în fiecare zi sunt rosi de nebuneasca si turbata pofta de averi si sunt împatimiti de lucrurile vietii de acum, acestia umbla prin usa cea larga si calea cea lata; dar dupa ce înainteaza mult si îsi aduna poveri multe de pacate, ajung vlaguiti la capatul drumului, nu mai pot sa înainteze, împiedicati fiind de strâmtimea caii, neputând trece din pricina poverii grele de pacate – drept care cad neaparat chiar în prapastia pierzarii.
Spune-mi, dar, ce folos e a merge putina vreme pe calea cea lata doar pentru a ajunge mai apoi în vesnica pierzare, si a te desfata în vis, ca sa zic asa, iar în fapt a fi pedepsit? Ca precum un vis de o singura noapte, asa este întreaga viata de acum fata de pedeapsa si rasplatirea care ne va primi pe noi: ca nu s-a scris Scriptura asa, doar ca sa avem ce citi.
Prin lucrarea harului Duhului, cuvintele Domnului au fost predanisite în scris pentru ca noi, primind din Scriptura leacuri puternice a preîntâmpina lucrarea patimilor asupra noastra, sa putem scapa de pedeapsa care ne paste.
De aceea si atunci, punând pe ranile noastre leacuri potrivite, Stapânul Hristos a grait în chip de îndemn: „Intrati prin usa cea strâmta”.
„Strâmta” a numit-o nu fiindca e din fire strâmta, ci întrucât cugetul nostru, tinzând mai mult spre lenevie, o socoate strâmta. Nu a numit-o „strâmta” ca sa ne departeze de ea, ci ca, fugind de largimea celeilalte si cunoscându-o pe fiecare dupa sfârsitul ei, sa o alegem pe cea strâmta.
3. Dar ca sa fie cuvântul lesne de priceput pentru toti, hai, daca vreti, sa ne uitam la cei ce au intrat pe usa cea larga si au umblat pe calea cea lata, si sa vedem de ce sfârsit au avut parte; sa ne uitam si la cei ce au intrat pe usa cea strâmta si au umblat pe calea cea necajita, si sa cunoastem de ce bunatati au avut parte. Asadar, dupa ce v-am înfatisat pe unul din cei ce au intrat prin aceasta usa larga si pe unul din cei ce au umblat pe calea cea strâmta si necajita, sa aratam adevarul celor spuse de Domnul, folosindu-ne iarasi de aceeasi pilda a Lui.
Ei bine, cine este cel ce a intrat pe usa cea larga si a umblat pe calea cea lata? Ca se cuvine mai întâi a arata cine este acesta si ce lungime din drum a umblat întru largime, dupa care va voi face deslusit la ce sfârsit a ajuns. Si stiu ca, destepti fiind, ati priceput despre ce este vorba; totusi, trebuie sa o spunem si noi.
Amintiti-va de bogatul acela care în fiecare zi se îmbraca în porfira si vison, si dadea ospete stralucite, si hranea paraziti si lingai, si facea risipa de vin, si se ghiftuia în fiecare zi, si se deda la multa dezmierdare, si intrase pe usa cea larga, si se afla neîncetat în placere si veselie lumeasca, fiindca toate bunatatile îi curgeau gârla: slugi grijulii, placere negraita, sanatate trupeasca, averi, cinste înaintea multimii, laudele lingailor si deocamdata nici o întristare.
Si – ceea ce este mai mare lucru – în atâta betie si îmbuibare petrecând, nu numai ca se bucura de sanatate trupeasca si traia fara nici o grija, ci si pe saracul Lazar, care zacea la usa plin de bube, înconjurat si lins de câini, ros de foame, fara de mila îl trecea cu vederea, fara a-i face parte nici macar din farâmiturile de la masa lui.
Astfel, dupa ce intrase pe usa cea larga, mergea pe calea cea lata – pe calea dezmierdarii, a dezmatului, a râsului, a placerilor, a îmbuibarii, a betiei, a risipei de bani, a hainelor moi. Si multa vreme, în tot rastimpul vietii pamântesti, a mers pe calea cea lata fara a cunoaste vreo întristare, ci totdeauna cu vânt prielnic; si cum mergea totdeauna pe calea cea lata, alerga fara nici o teama.
Nicaieri stânci, nicaieri râpe, nicaieri colti de piatra ascunsi sub apa, nicaieri sfarâmare de corabie, nicaieri întorsatura nefericita a sortii, ci, umblând totdeauna pe cale neteda si batuta, trecea în goana prin viata de acum, în fiecare zi fiind potopit de valurile rautatii fara sa simta; în fiecare zi sfâsiat de pofte necuviincioase, si mai vârtos desfatându-se; totdeauna împresurat de neînfrânare, de îmbuibare, de nebuneasca sete dupa bani, dar nesimtind nici una din aceste grozavii, nici fiind în stare sa prevada sfârsitul caii sale, ci, multumindu-se doar cu placerea clipei, nu se gândea nicicum la muncile fara de sfârsit, ci mergea pe calea cea lata ca vrajit, ca sa zic asa, alergând spre prapastie fara a pricepe, din multa sa betie, acest lucru.
Ca propasirea în toate cele lumesti, înabusindu-i gândirea, îi întuneca ochiul cugetului, încât umbla ca un orb, mergând fara sa stie încotro.
Ba poate nici nu se mai gândea ca are fire omeneasca, vazând ca întru nimic nu sufera nevoie: întrucât nu numai ca se desfata, ci se si îmbogatea; nu numai ca se îmbogatea, ci si de sanatate trupeasca se bucura; nu numai ca se bucura de sanatate trupeasca, ci era si slujit; si nu numai ca se bucura de slujire multa, ci, vazând ca toate bunatatile îi curg gârla, petrecea în placere necurmata. Vedeti, iubitilor, de câta odihna se bucura cel ce intrase pe usa larga si mergea mereu pe calea cea lata?
Dar nimeni dintre cei ce aud acestea sa nu îl fericeasca mai înainte de sfârsitul lui, ci sa astepte deznodamântul lucrurilor, si atunci sa judece.
Sa luam acum seama, daca vreti, si la cel ce intrase pe usa cea strâmta si mergea pe calea cea necajita, iar dupa ce vom fi vazut sfârsitul fiecaruia, vom judeca dupa cuviinta cu privire la fiecare.
Si pe cine altcineva putem înfatisa acum decât pe Lazar, cel ce zacea la usa bogatului si era strâmtorat de bubele acelea si vedea limbile câinilor cum se ating de ranile lui, fara a putea nici sa îi alunge? Ca precum bogatul, intrând prin usa cea larga, mergea pe calea cea lata, asa si fericitul acesta (îl numesc fericit pentru ca a ales sa intre pe usa strâmta) a intrat prin usa cea strâmta, care întru toate era potrivnica celeilalte.
Precum bogatul mereu se rasfata, asa si Lazar mereu se lupta cu foamea. Bogatul se bucura de placeri si sanatatea trupeasca si avutii banesti, irosindu-se în îmbuibare si betie; Lazar, strâmtorat, pe lânga foamete, de cea mai groaznica saracie, de boala necurmata si bube nesuferite, nici în hrana trebuincioasa nu era îndestulat, ci dorea farâmiturile de la masa bogatului, si nici de acelea nu era învrednicit.
4. Vezi cum acesta, dupa ce intrase pe usa cea strâmta, umbla necontenit pe calea cea necajita?
Vezi cum celalalt intrase prin usa cea larga si calatorea pe calea cea lata? Dar sa luam seama ce sfârsit a avut fiecare, si cum bogatul a sfârsit la strâmtoare, iar Lazar – la largime si veselie multa: ca aflând acestea cu de-amanuntul, sa nu urmam în tot chipul calea cea lata, nici sa ne sârguim a intra prin usa cea larga, ci sa cautam usa cea strâmta si sa umblam pe calea cea necajita, ca sa putem ajunge la sfârsit bun si plin de odihna.
Ca iata ce zice Domnul ca s-a întâmplat, dupa ce au murit amândoi, cu cel ce mersese mai înainte pe calea cea necajita: „Si a fost ca a murit saracul, si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”.
Putem crede ca îngerii l-au luat cu alai, înconjurându-l si deschizându-i calea, si l-au asezat în loc de odihna, dupa multele lui necazuri si dupa calatoria lui pamânteasca cea întru strâmtorare. Vazut-ai cât de largi se arata la urma usa cea strâmta si calea cea necajita? Mai uita-te si ce sfârsit pierzator are calea cea lata: „A murit si bogatul, si a fost îngropat”.
Nimeni nu i-a deschis calea, nimeni nu l-a însotit, nimeni nu l-a calauzit ca pe Lazar, caci bucurându-se de toate bunatatile si având multi însotitori (adica slujitorii, parazitii si lingaii) în calea cea lata, atunci când a ajuns la sfârsitul ei a ramas gol si lipsit de toate dupa acele multe mângâieri sau, mai bine zis, dupa acea scurta odihna si bunastare – ca orice viata pamânteasca scurta este fata de veacul cel ce va sa fie. Asadar, dupa scurta odihna de care s-a bucurat umblând pe calea cea lata, l-a primit pe el locul strâmtorarii si al necazului.
Si Lazar se odihnea în sanurile patriarhului, primind rasplatile pentru ostenelile si restristea cea multa de pe pamânt, dupa foamete si bube si zacerea la usa bogatului, împartasindu-se de odihna cea negraita si cu neputinta de tâlcuit în cuvinte, în vreme ce bogatul, dupa rasfatul si odihna si îmbuibarea cea multa si betia de pe pamânt, a ajuns în pedeapsa aceea unde nu este mângâiere si se chinuia în vapaie. Si ca sa învete amândoi cu lucrul unul folosul caii strâmte, iar celalalt vatamarea si pierzarea celei late, se vad unul pe celalalt de la o mare departare.
Si asculta cum: „Si în iad ridicându-si ochii sai”, zice Domnul, „fiind în munci, vede pe Avraam de departe si pe Lazar în sanurile lui”. Mie îmi pare ca vazând aceasta întorsatura neasteptata a lucrurilor, si ca cel zacea la usa lui, lasat sa fie lins de câini, se bucura de atâta îndraznire si petrece în sanurile patriarhului, în vreme ce el era acoperit de atâta rusine, înca si ars de foc, mai apriga durere simtea.
Vazând, dar, ca se întorsese roata si el, dupa ce se veselise, ca sa zic asa, în vis si umbra, rabda acum pedeapsa cea nesuferita si, dupa calea cea lata si usa cea larga, a sfârsit în atâta strâmtorare, iar cu Lazar stând lucrurile tocmai dimpotriva, ca Lazar, pentru rabdarea de aici, se bucura de bunatatile acelea negraite: vazând acestea, zic, bogatul era descumpanit si, cunoscând prin cercare înselarea pe care o suferise alegând mereu calea lata, se roaga de patriarh si rosteste plângator cuvinte menite a stârni mila.
El, care mai înainte vreme nici nu îl lua în seama pe Lazar, nici macar nu voia sa se uite la saracul care zacea la usa, ci se si îngretosa de el din pricina putorii bubelor si a moliciunii sale, în care pururea petrecea rasfatându-se – ei bine, el roaga acum pe patriarh si zice: „Parinte Avraame, miluieste-ma si trimite pe Lazar ca sa întinga vârful degetului în apa si sa îmi racoreasca limba, ca ma chinuiesc în vapaia aceasta”.
Cuvintele acestea ar fi putut altminteri sa stârneasca mila, însa acum nu i-au adus nici un folos, fiindca marturisirea n-a fost la buna vreme si ruga n-a venit la timpul potrivit.
„Trimite”, zice, „pe Lazar, saracul acela de care ma îngretosam, caruia nici din farâmituri nu îi dadeam: acuma am nevoie de el, si caut degetul acela pe care îl lingeau câinii”.
Vazut-ai cum l-a smerit pedeapsa?
Vazut-ai la ce sfârsit strâmtorat a dus calea cea lata? Si nu îl roaga bogatul pe Lazar, ci pe patriarh. Fireste, fiindca spre Lazar nici sa se uite nu îndraznea – caci se gândea, îmi pare, la neomenia sa si, socotind câta nemilostivire îi aratase aceluia, banuia ca nici de raspuns nu-l va învrednici.
Tocmai de aceea nu se roaga de el, ci de patriarh; dar nici asa n-a câstigat nimic, iata ce înseamna sa nu faci la buna vreme ceea ce se cuvine si sa pierzi rastimpul acestei vieti, pe care iubirea de oameni a lui Dumnezeu ni l-a dat pentru lucrarea mântuirii noastre.
Ca ce diamant nu ar fi înmuiat cuvintele bogatului, pe cine nu ar fi plecat spre mila si împreuna-patimire? Si totusi, patriarhul nu a încuviintat cererea lui, ci de raspuns l-a învrednicit, însa i-a aratat ca singur si-a pricinuit necazurile în care se afla – caci iata ce-i graieste: „Fiule, aminteste-ti ca ai primit cele bune ale tale în viata ta, si Lazar asijderea cele rele: iar acum el se mângâie, iar tu te chinuiesti. Si peste toate acestea, între noi si voi prapastie mare s-a întarit, ca cei ce vor voi sa treaca de aici catre voi sa nu poata, nici cei de acolo la noi sa treaca”.
Înfricosate sunt cuvintele acestea, si miscatoare pentru cei care au minte: caci pentru a-i arata bogatului ca îi este mila, vazându-l cât de mult se chinuieste, dar nu poate face nimic pentru a-l mângâia, îi spune, ca si cum s-ar dezvinovati: „Eu as fi vrut sa îti tind mâna de ajutor, usurându-ti durerile si micsorând grozavia chinurilor, dar singur te-ai lipsit dinainte de alinarea aceasta” -de aceea spune: „Fiule, aminteste-ti”.
Vezi bunatatea patriarhului? Ca îl numeste „fiu”: aceasta însa poate sa arate blândetea lui, dar nici un ajutor nu îi poate aduce bogatului, fiindca singur si-a fost vânzator. „Fiule”, zice patriarhul, „aminteste-ti ca ai primit cele bune ale tale în viata ta”. Gândeste-te la trecut, nu uita de câta dezmierdare te-ai bucurat, de câta odihna, de câta slava lumeasca, nu uita cum ti-ai petrecut toata viata în îmbuibare si betie, socotind ca vei petrece întru ele la nesfârsit si pe acestea socotindu-le a fi singurele bunatati”, i-a raspuns dupa cugetul lui: fiindca neavând nici un gând înalt, nici prevazând relele care aveau sa îl ia în primire, socotea desfatarile pamântesti a fi bunatati.
5. Ca asta are obicei sa zica si acum gloata înnebunita dupa placeri si îmbuibare: „Multe bunatati am capatat”, atunci când vor sa arate cât de mult se desfata. Nu spune, omule, ca „astea sunt bunatatile si gata”, ci gândeste-te ca acestea ne-au fost date de catre Stapânul ca, bucurându-ne de ele cu masura, sa putem trai si sa avem putere a lucra – dar altele sunt bunatatile cele adevarate. Ca nici unele dintre cele pamântesti nu se pot numi bunatati – nici dezmierdarea, nici bogatia, nici hainele de mult pret – ci sunt bunatati doar cu numele. Dar ce zic eu ca sunt bunatati doar cu numele?
Ele ni se fac adesea chiar pricina de pierzare, întrucât nu ne folosim de ele cum se cuvine. Ca bogatia este buna pentru cel ce o are atunci când nu e cheltuita doar pentru dezmierdare, nici pentru betie si pentru placerile cele vatamatoare, ci atunci când stapânul ei, bucurându-se de belsug în chip cumpatat, cele ramase le împarte pântecelor saracilor.
Iar daca cineva se deda rasfatului si celorlalte feluri de dezmat, bogatia nu doar ca nu-i aduce nici un folos, ci îl si surpa în prapastie adânca, precum a patimit si bogatul din pilda, iata de ce îi spune si patriarhul: „Fiule, ai primit cele bune ale tale în viata ta” cele pe care le socoteai a fi adevarate bunatati, pe acelea le-ai primit, „iar Lazar asijderea cele rele”. Asta nu fiindca Lazar le-ar fi socotit rele – sa nu fie! – ci a facut acest adaos potrivindu-se la felul de gândire al bogatului: întrucât el îsi facuse parerea ca bogatia si dezmierdarea si dezmatul si tot rasfatul sunt bunatati, iar saracia si foamea si boala grea le credea rele.
„Asadar”, vrea sa spuna patriarhul, „întrucât aveai aceasta socotinta si aceasta înselata parere, adu-ti aminte ca potrivit judecatii tale tu ai primit „bunatatile” acelea, umblând pe calea cea lata si încapatoare, iar Lazar asijderea a primit cele pe care le credeai rele, intrând prin usa cea strâmta si mergând pe calea cea necajita. Deci, tu nu ai vrut sa vezi decât începutul drumului, iar Lazar a avut în vedere si sfârsitul lui, nelenevindu-se din pricina felului în care a început calea lui: pentru aceasta el se bucura acum de mângâiere, iar tu esti chinuit, si este cea mai mare deosebire între felul cum ati sfârsit”.
Ati vazut din fapte care e capatul caii late si largi, ati aflat ce sfârsit bun a primit pe cel ce a ales usa strâmta si calea cea necajita. Ascultati, dar, si ceea ce este mai înfricosat: „si peste toate acestea, între noi si voi prapastie mare s-a întarit, ca cei ce vor voi sa treaca de aici catre voi sa nu poata, nici cei de acolo la noi sa nu treaca”.
Sa nu trecem cu vederea, -iubitilor, cele zise, ci sa cugetam care este întocmai tâlcul celor zise si sa ne gândim de câta cinste si întâietate se bucura cel ce zacea la poarta, cel trecut cu vederea, cel ce lupta neîncetat cu foamea, cel chinuit de bube, cel lasat în voia câinilor.
Caci cu placere vin a grai mereu despre acestea, ca nimeni dintre cei aflati în boli si foame sa nu se dispretuiasca pe sine cainându-se, ci, cu rabdare si recunostinta suferind toate, de acum înainte sa se hraneasca cu nadejdile cele bune, asteptând acele negraite rasplati ale ostenelilor.
„Si peste toate acesta”.
Ce înseamna: „peste toate acestea”?
Dupa ce a zis bogatului: „Tu ai primit în viata de acum toate câte le credeai bune, si Lazar a primit cele pe care tu le socoteai rele”, adauga acestea pentru a-l învata ca fiecare dintre ei a ajuns la sfârsitul meritat, peste toate cele zise.
„Tu”, spune, „dupa ce te-ai bucurat de cele pe care le socoteai bunatati, la necaz si la strâmtorare si la focul nestins; Lazar, dupa ce s-a luptat toata viata lui cu cele pe care tu le socoteai rele – la odihna si bunatati si la partea dreptilor. Deci, dupa ce fiecare si-a aflat sfârsitul meritat, pe tine usa cea larga si calea cea lata facându-te sa sfârsesti în strâmtorarea aceasta, iar pe acela usa cea strâmta si calea cea necajita ducându-l la odihna, „peste toate acestea între noi si voi prapastie mare s-a întarit”.
Ia seama cum saracul cel bubos (iarasi vorbesc de asta) împreuna cu patriarhul a fost numarat si în ceata dreptilor a fost socotit. „Intre noi”, zice, „si voi”.
Vezi ce soarta a mostenit cela ce cu rabdare si recunostinta a suferit boala si foamea cea apasatoare? Ca „între noi si voi prapastie mare s-a întarit”. „Multa departare e între noi: si nu prapastie oarecare, ci prapastie mare”. Si, cu adevarat, mare e departarea si multa deosebirea între fapta buna si rautate – ca una este larga si lata, cealalta strâmta si necajita; dezmierdarea este larga si lata, saracia si nevoia este strâmta si necajita.
Asadar, precum în aceasta viata potrivnice una alteia sunt caile, si cel care a ales fecioria, care urmeaza întreaga întelepciune, îmbratiseaza neagonisirea si dispretuieste slava desarta umbla pe calea cea strâmta si necajita, iar cel ce sârguieste a umbla pe calea cea larga si lata se deda betiei si dezmierdarii si poftei nebunesti de avutii si dezmatului si privelistilor vatamatoare, între acestia doi fiind mare deosebire: întocmai la fel si în vremea pedepsei si a încununarii mare deosebire este între rasplati – ca „prapastie mare s-a întarit între noi”, adica între drepti, cei îmbunatatiti, cei învredniciti de mostenirea fericita, „si voi”, adica cei ce v-ati irosit în viclenie si rautate.
Si atât de mare este prapastia, „ca cei ce vor voi sa treaca de aici catre voi sa nu poata, nici cei de acolo la noi sa nu treaca”. Vazut-ai ce prapastie mare? Vazut-ai ce raspuns mai apasator decât gheena?
Oare auzind la început câta bunastare avea bogatul si cum era slujit, fiind înconjurat cu cinstiri de toti, si cum se deda dezmierdarii în fiecare zi, nu-l socoteati fericit?
Si iarasi, vazându-l pe sarac zacând la usa, prada acelor cumplite bube, oare nu cainati viata lui? Dar acum, iata, vedem cum lucrurile se sfârsesc tocmai pe dos: bogatul, din dezmierdare si betii, a ajuns în cuptor, iar Lazar, dupa saracia si foametea cea mai de pe urma, este în sanurile patriarhului! Dar ca sa nu întind prea mult cuvântul, socot ca-i îndeajuns daca închei aici cuvântul de învatatura, rugând dragostea voastra sa nu urmeze usa cea larga, nici calea cea lata, nici sa nu caute odihna în tot chipul, ci, gândindu-va unde duce fiecare din cele doua cai, sa fugiti de cea lata, având în minte ce soarta l-a ajuns pe bogat, si sa urmati usa cea strâmta si calea necajita, ca dupa necazul de aici sa putem ajunge la locul de odihna.
Fugiti, dar, rogu-va, de privelile cele satanicesti si de vatamatorul mers la alergarile de cai: ca pentru cei momiti de diavol, care merg pe calea cea lata, am fost nevoit sa spun acestea, pentru ca ei, înteleptindu-se, sa lase calea aceasta si, umblând pe cea necajita (a faptei bune, vreau sa zic), asemenea lui Lazar sa fie învredniciti sânurilor lui Avraam si, împreuna sloboziti de focul gheenei, sa ne bucuram de bunatatile cele negraite „pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit” ( I Corinteni 2, 9), de care fie ca noi toti sa avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreuna cu Care a Tatalui si a Sfântului Duh este slava, puterea, cinstea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.