OMILIA II

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire. (I Timotei l, 5-7)
Nimic nu vatămă atât de mult neamul omenesc, decât dispreţuirea prieteniei şi a dragostei şi necăutarea lor cu multă râvnă, spre a le stăpâni, precum iarăşi nimic nu înalţă pe cineva, decât urmarea lor cu toată puterea. Aceasta învederând-o şi Hristos, zice: „că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri”, şi iarăşi: „iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.” (Matei 18, 19; 24, 12) Aceasta a născut toate eresurile şi toate dezbinările, căci din a nu iubi pe fraţi, vine invidia contra celor ce propăşesc, din invidie apoi vine pofta de a stăpâni, iar pofta de a stăpâni naşte dezbinările.
De aceea şi Pavel zicând: „ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură”, la urmă arată şi modul după care este cu putinţă aceasta. Şi care este acel mod? Dragostea. Precum, deci, când zice: „sfârşitul legii este Hristos” (Romani 10, 4), adică îndeplinirea poruncilor, căci şi acesta se cuprinde în El, tot aşa şi porunca aceasta cuprinde în sine dragostea. Sfârşitul tămăduirii este sănătatea, aşa că fiind sănătate, nu este nevoie de multă căutare; tot aşa şi dragoste când este, nu trebuie multă poruncă. Şi de care dragoste vorbeşte? De cea sinceră, iar nu de cea care se mărgineşte numai în vorbe; de cea izvorâtă din voinţă şi din compătimire, din participarea la durere.
„Din inimă curată”, zice. Aici vorbeşte sau de o viaţă curată şi corectă, sau de o dragoste adevărată, fiindcă o viaţă necurată provoacă dezbinări, după cum zice: „cel ce face rele, urăşte Lumina”. (Ioan 3, 20) De altfel, prietenie şi dragoste se vede şi printre cei răi, căci şi tâlharii iubesc pe tâlhari, şi criminalii simt dragoste către alţi criminali, însă o astfel de dragoste nu este din cuget bun, ci din cuget rău, şi nici din inimă curată, ci din inimă necurată, şi nici din credinţă sinceră, deoarece credinţa învederează adevărul, deoarece dintr-o credinţă adevărată se naşte dragoste. Cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu, nu va suferi niciodată a fi lipsit de dragoste.
De la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, (l, 6) Bine zice că s-au întors, deoarece, pentru a merge drept, este nevoie de meşteşug, iar nu de întoarcere de la scopul, sau de la ţelul propus; aşa că este nevoie de a fi cineva condus de Duhul. Multe din calea cea dreaptă trebuie evitate, şi numai spre ţel e nevoie să-şi îndrepte privirea.
Voind să fie învăţători (l, 7), zice. Ai văzut şi altă cauză, adică aceea a iubirii de întâietate? De aceea şi Hristos zicea: „voi însă să nu vă numiţi rabi (învăţători)” (Matei 23, 8), şi Pavel iarăşi: „Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru”. (Galateni 6, 13)
Voind să fie învăţători ai legii, dar neîntelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire. Aici îi defăima pe acei şarlatani, care nu aveau în vedere scopul legii, şi nici timpul până când trebuia privită legea ca stăpână. Deci, dacă păcatul lor este din neştiinţă, cum de zici că vine de acolo că ei voiesc a fi dascăli ai legii? Însă vine şi de la faptul că ei nu au dragoste, iar din lipsa dragostei se naşte neştiinţa. Când sufletul se predă pe sine plăcerilor trupeşti, desigur că i se vatămă agerimea; căzând apoi din dragoste, cade în acelaşi timp în iubirea de ceartă, în iubirea de întâietate, şi la urmă i se vătăma ochiul cugetului. Căci cel ce este stăpânit de vreuna din poftele acestea trecătoare, fiind îmbătat de patimă, nu va putea niciodată să fie judecător al adevărului. „Neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire”. Era natural ca ei să vorbească de lege, şi să spună multe despre curăţeniile trupului, şi altele de acest fel.
Apoi, contenind a mai cerceta asemenea fapte, ca nefiind nimic altceva decât umbră şi închipuire a celor duhovniceşti, la urmă ceea ce este cu mult mai plăcut, tocmai aceea o face; şi ce este ceea ce el face? Laudă legea — iar prin lege el înţelege Decalogul — şi din aceasta el a scos şi pe celelalte. Căci dacă călcarea legii pedepseşte pe cel ce se abate de la lege — deşi în mare parte cele ale legii ne sunt fără folos, apoi cu atât mai mult acelea.
Noi ştim că legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii, (l, 8) „Pe de o parte spune că este bună legea, pe de altă parte nu este bună.” Dar ceea ce el spune, aceasta înseamnă: laudă legea prin fapte, căci expresia: „dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii”, aceasta vrea să zică. Căci sunt şi unii care nu o ţin bine, ca de pildă când o explică, zice, prin vorbe, iar prin fapte o calcă, iar aceasta înseamnă că o ţin nu precum se cuvine. O ţin, dar nu spre propriul lor folos. Şi ce altceva înseamnă expresia „potrivit legii”, decât că dacă cineva o ţine cum se cuvine, îl îndreaptă spre Hristos? Când scopul legii este de a îndreptăţi pe om, dar nu poate, atunci îl îndreaptă spre cel ce poate. Sau şi într-alt mod: a ţine legea cum se cuvine, este a păzi legea cu prisosinţă. Şi ce vrea să zică „potrivit legii”? „După cum prin zăbală, zice, se ţine cum se cuvine nu calul care zburdă, nici acel care azvârle cu picioarele, ci acel care o are in gură mai mult de formă, tot aşa şi legea este ţinută bine nu de cel ce are nevoie a fi cuminţit prin litera ei.”
Dar atunci, cine o ţine cum se cuvine? Cel ce ştie că nu are nevoie de ea. Cel ce a ajuns la atâta virtute, încât o îndeplineşte nu de frică, ci are înaintea ochilor săi mai mult osânda şi pedeapsa de-acolo. Sau şi altfel. Zicând că:
Ştiind aceasta, că legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege şi răzvrătiţi (l, 9), prin aceasta spune că acela este drept, care săvârşeşte virtutea. Acela ţine precum se cuvine legea, care nu aşteaptă a fi certat de ea. Precum semnele literelor stau înaintea copiilor, însă numai cel ce ştie a le întrebuinţa, le pune unde trebuie, iar nicidecum prin altul; numai acela, zic, ar putea fi considerat ca mai înaintat în ştiinţă, şi ca întrebuinţând mai bine literele, tot aşa şi cel ce stă mai presus de lege, nu se povăţuieşte de lege. Cel ce împlineşte legea nu de frică, ci din mai multă dragoste către virtute, acesta mai cu seamă împlineşte legea. Că nu deopotrivă împlineşte legea cel ce se teme de ea, şi cel ce are în vedere cinstea sa personală. Nu deopotrivă împlineşte legea cel ce este sub lege, şi cel ce este deasupra legii. A fi deasupra legii şi a trăi deasupra legii, aceasta înseamnă tocmai a ţine legea precum se cuvine. Căci acela întrebuinţează şi păzeşte bine legea, care face lucruri mai multe şi mai mari decât cere ea; cel ce nu aşteaptă a fi certat de ea. Legea, ca altele multe, este împiedicarea relelor. Nu doar legea face drept pe cineva, ci şi lucrarea faptelor bune. Astfel că cei ce se depărtează de rele, ca robii ce ştiu de frică, aceştia nu îndeplinesc scopul legii, fiindcă legea de aceea stă de faţă, ca să pedepsească neîmplinirea poruncilor. Aşa că şi aceia o ţin, însă din pricină că se tem de pedeapsă.
„Voiesti să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea” (Romani 13, 3), ca şi cum ar zice cineva: „numai pentru faptele cele rele legea porunceşte; dar celor ce fac fapte vrednice de laudă, unde anume este folositoare legea?” Precum doctorul vindecă pe cel ce are o rană sau un beteşug oarecare, iar nicidecum pe cel ce este sănătos, sau pe cel ce este bine, tot aşa şi legea.
Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege şi răzvrătiţi, pentru necredincioşi şi păcătoşi, (l, 9) Prin expresia „pentru cei fărădelege”, el numeşte pe iudei, arătându-i şi ca „răzvrătiţi”. „Căci legea, zice, mânie pricinuieşte.” (Romani 4, 15) Aşadar, ce poate avea în comun legea cu cel vrednic de cinste? „Căci prin lege, zice, vine cunoştinţa păcatului.” (Romani 3, 20) Şi ce are de-a face cu cel drept? Deci, cum legea nu este pusă pentru cel drept? Fiindcă acesta este în afara pedepsei, şi el nu aşteaptă ca legea să-1 înveţe să facă cele ce se cuvin, căci are într-însul harul Duhului, care-1 îndeamnă la bine. Legea s-a dat ca prin frică şi ameninţare să fie ţinuţi în respect cei de sub lege. Aşadar, calul cel bun nu are nevoie de frâu şi zăbală puternică, precum nici de pedagogie nu are nevoie cel ce se poate conduce şi fără pedagog.
„Pentru cei fărădelege şi răzvrătiţi, pentru necredincioşi şi păcătoşi, pentru necuvioşi şi spurcaţi, pentru ucigaşii de tată şi ucigaşii de mamă.” Si nu s-a oprit aici, şi nici numai până la păcate, ci mai mult, înşiră păcatele după felul lor, ca astfel să-i convingă să se ruşineze de observarea legii. Şi după ce le înşiră păcatele după felul lor, la urmă le spune şi prescurtate, deşi chiar şi cele înşirate erau de ajuns spre a-i abate de la ele. Dar ce? Iudeii sunt ucigători de oameni, ucigători de tată şi de mamă? Aceasta lasă a se înţelege. „Necredincioşi şi păcătoşi, pentru necuvioşi si spurcaţi”, astfel erau, şi de aceea li s-a dat legea. Căci spune-mi: oare nu de multe ori cădeau în închinarea la idoli? Oare nu au bătut cu pietre pe Moise? Oare nu erau pline mâinile lor de uciderile rudelor lor? Oare nu pentru asemenea crime îi învinovăţeau profeţii? Insă celor ce filosofează către cele cereşti, înşirarea acestor fapte le este de prisos.
Pentru ucigaşii de tată şi ucigaşii de mamă, pentru omorâtorii de oameni, pentru desfrânaţi, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb şi pentru tot ce stă împotriva învăţăturii sănătoase (l, 9-10), fiindcă toate acele patimi sunt ale unui suflet stricat.
După Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, cea încredinţată mie. (l, 11) încă şi acum pentru întărirea Evangheliei este nevoie de lege, pe când pentru cei convinşi şi credincioşi nu este nevoie. O numeşte Evanghelia slavei pentru nimic altceva decât faţă de cei ce se ruşinează în timpul persecuţiilor, şi pentru patimile lui Hristos. Şi din cauza aceasta, ca şi pentru celelalte cauze, o numeşte Evanghelia slavei lui Dumnezeu, pentru că şi patimile lui Hristos sunt slavă, ca şi celelalte. Sau poate că prin această expresie face aluzie la cele viitoare. Căci dacă cele de faţă sunt încărcate de ruşine şi necinste, cele viitoare însă nu sunt astfel. Evanghelia este a celor viitoare, iar nu a celor prezente. Dar atunci, cum de a zis îngerul: „iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”? (Luca 2, 10-11)
S-a născut Mântuitor, adică va fi Mântuitor, căci nu îndată ce S-a născut făcea minuni şi semne.
„După Evanghelia slavei, zice, a fericitului Dumnezeu”. Sub denumirea de „Evanghelia slavei”, apostolul înţelege Evanghelia slujbei sau a cultului lui Dumnezeu, şi că dacă toate cele prezente s-au umplut de slava Lui, atunci cu atât mai mult cele viitoare, „până va pune, zice, pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale”. (I Corinteni 15, 25) Când nu va mai fi nici o piedică, când drepţii vor vedea toate acele împrejurări fericite „pe care ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9), după cum însuşi Hristos zice: „unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.” (loan 17, 24)

Cine oare sunt aceia, ca să-i fericim de bunătăţile de care se vor învrednici, de slava de care se vor împărtăşi, precum şi de acea lumină? Căci slava de aici este nestatornică şi de nimic; şi chiar de rămâne poate, totuşi iute se stinge după cum şi zice: „că nu se va coborî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18); şi încă la cei mulţi nici aici chiar nu rămâne slava cu ei. Dar pentru slava de acolo nici nu trebuie să bănuieşti ceva din acestea, ci din contră, că va rămâne, şi că niciodată nu va avea sfârşit. Astfel sunt cele ale lui Dumnezeu: stabile şi mai presus de orice schimbare şi sfârşit. Căci slava aceea nu este izvorâtă din lucrurile de dinafară, ci din cele dinăuntru. Vreau să zic adică, că nu vine din haine preţioase, nici din mulţimea slugilor; nu din cele din afară vine acea slavă, ci, fără de acestea, chiar bărbatul se va îmbrăca cu slavă. Acum, dacă aici lipsesc toate cele dinafară, cineva este cu totul gol de slavă. În baie, de pildă, vedem dezbrăcaţi pe mulţi oameni cinstiţi si necinstiţi, dar şi mârşavi. Mulţi dintre cei din piaţă s-au pus în pericol, de multe ori, de a fi lipsiţi de slavă, din cauză că slugile lor lipseau fiind duse la alte trebuinţe, pe când acolo cineva va avea cu el slavă pretutindeni. Şi precum îngerii orişiunde s-ar arăta, au într-înşii slava, tot aşa şi sfinţii. Sau, mai bine zis, precum soarele nu are nevoie de haină, nu are nevoie de altceva, iar îndată ce se arată pe cer, slava lui este nedespărţită de el, întocmai aşa va fi atunci.
Să alungăm deci de la noi această slavă deşartă, care nu e decât de dispreţuit. „Cu îmbrăcămintea hainelor, zice, să nu te lauzi” (Isus Sirah 11, 4); acestea se spuneau celor de demult, adică celor în starea copilăriei, fiindcă şi cel de la orchestră şi femeia de moravuri uşoare, şi cel de pe scenă, se îmbracă mai graţios decât tine, şi cu haine mai de preţ.
Dar afară de acestea încă, tu te mândreşti pentru nişte lucruri, pe care dacă se vor pune câteva molii, iată că te-ai lipsit de orice mulţumire. Ai văzut cât de nesigur lucru este slava vieţii prezente? Te mândreşti de nişte lucruri, pe care viermii le nasc şi tot ei le nimicesc — căci se spune că ar fi nişte viermi, insecte din India, care pregătesc firele de mătase.
Câstigă-ţi haine, dacă voieşti, de acelea ţesute în ceruri: acea îmbrăcăminte minunată şi strălucită; acele haine într-adevăr sunt împodobite cu aur. Aurul acela nu este scos din metale, pe care mâinile ocnaşilor 1-au săpat, ci se produce din virtute. Să ne îmbrăcăm, dar, cu astfel de haine, pe care le lucrează nu oamenii săraci şi robi, ci însuşi Stăpânul a toate. Şi ce? S-a risipit cu această haină aur? Dar ce este cu aceasta? Căci noi cu toţii admirăm nu pe cel îmbrăcat, ci pe cel ce a lucrat acea haină, fiindcă lui se cuvine admiraţia. Precum, fiind vorba de hainele cele delicate, noi nu admirăm lemnul pe care haina este întinsă de stăpânul piuei  , ci pe cel ce lucrează acea materie, deşi pe lemn sunt întinse, şi de lemn sunt legate; precum deci nu lemnele au nevoie, şi nici pentru trebuinţa lor se întind, tot aşa se petrece şi cu femeile, fiindcă nu ele au nevoie, ci pentru că hainele au nevoie de a fi întinse, ca nu cumva să fie întinse de molii.
Dar apoi, cum să nu fie cea mai de pe urmă prostie a pune atâta râvnă pentru ceea ce nu merită a se face atâta vuiet, şi a întrebuinţa atâtea maşinaţii, ca: a trăda mântuirea lor, a dispreţui ameninţările gheenei, a batjocori pe Dumnezeu şi a trece cu vederea pe Hristos cel flămând? Şi încă ce ar mai putea zice cineva despre luxul cu aromatele (parfumurile) cele din India, cele din Arabia, cele din Persia, cele uscate si cele lichide, despre acele miruri, acele afumători, care toate la un loc cer o cheltuială mare şi zadarnică? De ce miroşi a parfum, o, femeie, în timp ce trupul tău pe dinăuntru este plin de necurăţii?! De ce cheltuieşti pentru un lucru împuţit? E ca şi cum ar turna cineva mir în mlaştină, sau balsam într-o cărămidă găurită. Dacă voieşti mir,sunt aromate cu care ai putea să-ţi ungi sufletul, nu din Arabia, nu din Etiopia, nici din Persia, ci chiar din cer coborâte, cumpărate nu cu aur, ci cu intenţie bună, şi credinţă sinceră.
Pe acest mir cumpără-1, al cărui miros poate umple lumea întreagă. Acest mir îl revărsau dintr-înşii apostolii, după cum zice: „pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă.” (II Corinteni 2, 15-16) Şi ce vrea să zică prin aceasta? Că şi porcul, se zice, se sufocă de mirosul cel plăcut al mirurilor. Şi nu numai trupul apostolilor, ci chiar şi hainele lor slobozeau din ele miros duhovnicesc. Hainele lui Pavel aşa de plăcut mir revărsau din ele, încât şi pe demoni îi alunga. Mirosul acesta cu cât era mai folositor decât acela al florilor, decât acela scos din coaja scorţişoarei? Şi, oare, nu era mai plăcut acesta decât acela al smirnei? Că dacă alungă până şi pe demoni, apoi ce n-ar fi făcut?
Acest mir să ni-1 câştigăm; iar mirul duhovnicesc îl întocmeşte prin milostenie. Acest mir chiar şi după ce ne vom duce acolo, îl vom mirosi. Şi precum aici pe toţi îi întorc, spre ei, cei parfumaţi cu miresme, fie la baie, fie în biserică, sau în fine în orice alt loc unde este mulţime de lume, dacă s-ar împrăştia un astfel de miros, toţi s-ar simţi atinşi, şi toţi şi-ar întoarce faţa în acea parte, tot aşa în acea lume a sufletelor intrate şi parfumate cu miruri duhovniceşti, toţi se vor îndrepta spre acea parte, şi se vor sfii de vederea lor. Şi aici nici demonii, şi nici alte rele nu cutează şi nu se pot apropia, fiindcă se sufocă de acel miros.
Acea mirodenie deci să o câştigăm. Mirurile cele de aici ne aduc o slavă deşartă şi prostească, pe când cele de acolo, bărbăţie şi admiraţie, şi pe lângă toate, ne dau şi un mare curaj. Mirul acesta nu pământul îl produce, ci virtutea; nu se veştejeşte planta ce-1 produce, ci veşnic este verde; acest mir face cinstiţi pe cei ce-1 posedă. Cu acest mir suntem unşi când ne botezăm; atunci revărsăm din noi miros plăcut. Râvnei noastre aparţine ca şi în viitor tot astfel de mir să emane din noi.
De aceea şi preoţii din legea veche se ungeau cu mir, arătând prin aceasta simbolul virtuţii, adică preotul trebuie să slobozească din el mir plăcut, fiindcă nimic nu este mai greţos ca păcatul. Priveşte cum îi descrie natura prorocul, zicând: „împuţitu-s-au si au putrezit rănile mele.” (Psalmi 37, 6) Intr-adevăr, păcatul este mai puturos decât orice putreziciune împuţită. Căci, ce este de pildă mai puturos decât desfrânarea? Dacă păcatul este puturos chiar şi fără a fi pus în lucrare, dar după săvârşirea lui? Şi atunci poţi pricepe cum este desfrânatul; atunci vei vedea putoarea ce iese dintr-însul, atunci vei vedea necurăţia, scârba şi murdăria ce iese din el. Astfel este orice păcat. Mai înainte de a se face, are în sine oarecare plăcere, dar după ce s-a săvârşit, plăcerea conteneşte şi se stinge cu totul, iar tristeţea şi mâhnirea îi iau locul.
Virtutea însă, din contră, căci la început are cu sine osteneli, iar la sfârşit plăcere şi linişte. Precum acolo plăcerea nu este plăcere, prin aşteptarea ruşinii şi a pedepsei, tot aşa şi aici osteneala nu mai este osteneală, prin speranţa de răsplată. Ce este beţia? Spune-mi. Oare plăcerea nu este numai în a bea? Sau, mai bine zis, beţia nu se află nici în a bea. Căci când beţivul cade în nesimţire, şi nu vede pe nimeni din cei de faţă, ci se găseşte mai rău decât cei nebuni, ce plăcere poate fi? Si, mai drept vorbind, nici chiar în desfrânare nu este plăcere. Căci când sufletul, fiind cuprins de patimă, îşi pierde judecata, ce plăcere poate fi? Apoi dacă aceasta este plăcere, atunci şi râia este o plăcere. Plăcere adevărată aceea aş numi-o eu, când sufletul nu este stăpânit şi încleştat de patimă. Şi atunci ce plăcere este aceasta, de a scrâşni din dinţi, de a holba ochii, de a fi gâdilat, şi de a se înfierbânta mai mult decât trebuie? Astfel, deci, nu poate fi plăcere, fiindcă ne grăbim să scăpăm de ea, şi scăpând simţim părere de rău. Dacă este plăcere, nu te grăbi să scapi de ea, ci rămâi în acea plăcere. Ai văzut că este numai numele de plăcere?
Însă, nu de acest fel sunt plăcerile cele duhovniceşti, ci cu adevărat sunt plăceri; nu prin aprindere, ci lăsându-i sufletul slobod, vesel şi liniştit.
De acest fel era plăcerea lui Pavel, zicând: „Şi în aceasta mă bucur, şi mă voi bucura” şi „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul” (Filipeni l, 18; 4, 4). Plăcerea aceea are cu ea necinstea şi ruşinea, are cu sine părerea de rău; aceea se face pe ascuns, şi este încărcată de mii de scârbe; pe când aceasta este liberă de toate acestea.
Această plăcere deci să o căutăm, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.