din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles;
şi că pogorământul lui Dumnezeu nu-l pot privi nici
chiar Serafimii
1. Plugarii harnici, când văd că un copac neroditor şi sălbatic aduce pagubă muncii lor, căci din pricina tăriei rădăcinii şi din pricina desimii umbrei dăunează pomilor şi legumelor, taie cu toată râvna copacul. De multe ori şi vântul, suflând din vreo parte, le ajută la tăiere; izbeşte coroana copacului, îl clatină cu furie, îl frânge, îl aruncă la pământ, şi le uşurează cea mai mare parte din muncă. Aşadar, pentru că şi noi avem de tăiat un copac sălbatic şi neroditor, erezia anomeilor, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului, ca să smulgă erezia din rădăcină, izbindu-o mai puternic decât vântul, şi să ne uşureze cea mai mare parte din muncă.
Un pământ înţelenit, care n-a fost lucrat de mâini de plugar, scoate adesea din sânurile lui ierburi netrebnice, mulţime de spini, copaci sălbatici. Ca acest pământ este sufletul pustiit al anomeilor; pentru că n-a fost lucrat de cuvintele Scripturilor, a scos din el şi de la sine această erezie sălbatică şi neîmblânzită. Pe acest copac nu l-a sădit Pavel, nu l-a udat Apollo, nu l-a crescut Dumnezeu , ci l-a sădit o iscodire nelalocul ei de gânduri, l-a udat o mândrie fără margini şi l-a crescut o dragoste mare de slavă. De aceea avem nevoie de flacăra Duhului, ca să şi ardă această rădăcină rea, nu numai să o smulgă. Să-L chemăm dar pe El, pe Dumnezeu Cel hulit de eretici, dar lăudat de noi, şi să-L rugăm să dea limbii mele mai mare tărie de luptă şi să-mi lumineze mintea ca să explic mai lămurit cele ce am de spus. Toată munca mea este pentru Dumnezeu şi pentru slava Lui, dar, mai bine spus, pentru mântuirea mea.
Nimeni, necinstind pe Dumnezeu, nu poate să-L vatăme; dar nici lăudându-L nu-L face mai strălucit. Nu!
Dumnezeu rămâne veşnic în slava Lui; nici nu creşte din pricina laudelor, nici nu se micşorează din pricina hulelor. Oamenii care Îl preaslăvesc după vrednicie, dar, mai bine spus, după vrednicie nu-L poate nimeni preaslăvi, ci fiecare după puterea lui, culeg folosul preaslăvirii lor; dar cei ce-L hulesc şi-L dispreţuiesc îşi vatămă mântuirea lor.
Cuvintele acestea: „Cel ce aruncă piatră în sus, peste capul lui o aruncă” , le-a spus cineva despre cei care hulesc. După cum cel ce aruncă o piatră în sus nu poate străpunge trupul cerului, nici să ajungă la înălţimea aceea, ci-şi răneşte capul lui, căci piatra se întoarce la cel ce a aruncat-o, tot astfel şi cel ce huleşte fiinţa cea fericită a lui Dumnezeu, pe Ea nu o vatămă cu nimic, pentru că este prea înaltă şi prea mare ca să poată fi vătămată, dar îşi înfige sabia în sufletul lui, pentru că se poartă cu nerecunoştinţa faţă de Binefăcătorul său.
Să chemăm dar în ajutorul nostru pe Dumnezeul Cel nespus, Cel neînţeles, Cel nevăzut, Cel mai presus de cuget, pe Cel ce biruie puterea limbii omeneşti; pe Cel ce depăşeşte înţelegerea minţii muritorilor, pe Cel a Cărui urmă este de negăsit de îngeri, pe Cel nevăzut de Serafimi, pe Cel neînţeles de Heruvimi, pe Cel nevăzut de Începătorii, Stăpânii, Puteri şi, într-un cuvânt, de toată zidirea, dar cunoscut numai de Fiul şi de Sfântul Duh.
Ştiu că au să mă învinuiască de mândrie că am spus că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus. Dar eu tocmai de aceea îi învinuiesc de nebunie şi de mândrie nemăsurată. Nu-i mândrie să spui că Făcătorul este mai presus de putinţa de înţelegere a tuturor făpturilor, ci să spui că Cel neînţeles de puterile cele de sus poate fi descris şi cuprins de slăbiciunea gândurilor celor ce se târăsc pe jos, atât de deosebiţi de puterile cele de sus. Eu, dacă n-am să dovedesc ce-am făgăduit, merit să mi se spună îngâmfat; dar voi, anomeilor, dacă veţi mai susţine şi veţi mai pretinde că-L cunoaşteţi, după ce vă voi dovedi că Dumnezeu este neînţeles chiar de puterile cele de sus, nu meritaţi oare să fiţi aruncaţi în râpe şi în prăpăstii, căci vă grozăviţi că ştiţi cu de-amănuntul acelea ce nu sunt văzute de toate puterile cele de sus?
2. Haide, dar, să începem dovedirea, prefăcând iarăşi cuvântul în rugăciune. Adeseori chiar şirul rugăciunii poate să ne facă dovada celor urmărite de noi. Să chemăm în ajutor „ pe Împăratul împăraţilor, pe Domnul domnilor, pe singurul Care are nemurire şi locuieşte în lumina cea neapropiată, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici poate Să-L vadă. Căruia cinste şi putere în vecii vecilor. Amin” . Cuvintele acestea nu-s ale mele, ci ale lui Pavel. Uită-te la evlavia sufletului lui şi la dorul lui cel mare. Când a pomenit de Dumnezeu, n-a putut să-şi continue şirul învăţăturii până ce nu I-a dat datoria cuvenită, terminând cuvântul cu doxologie. Dacă „ pomenirea dreptului (e) cu laude” , cu atât mai mult pomenirea lui Dumnezeu trebuie făcută spre laudă. Acest lucru îl face şi în începuturile epistolelor sale.
Adeseori, când Pavel îşi începe epistola, dacă pomeneşte pe Dumnezeu, nu trece mai departe la învăţătură până ce nu-I dă lui Dumnezeu doxologia cuvenită. Ascultă ce zice scriind galatenilor: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sineşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul acesta rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi Tatăl Căruia slava în vecii vecilor. Amin” . Iar în altă parte: „ Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului înţelept Dumnezeu, cinste şi slavă în veci. Amin” .
– Dar oare numai faţă de Tatăl face asta, faţă de Fiul nu?
– Ascultă că şi faţă de Fiul a făcut la fel. După ce a spus: „ Doream să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” , a adăugat: „ ale cărora sunt înfierea şi legămintele şi darea legii şi slujbele şi făgăduinţele, din care Hristos după trup. Care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” . Deci, după cum Tatălui, tot aşa şi Fiului îi dă mai întâi doxologia şi apoi îşi continuă cuvântul. Căci a auzit pe Hristos spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” .
Şi ca să cunoaşteţi că rugăciunea aceasta ne dă şi dovada de care avem nevoie, haide să o punem înaintea voastră.
„ Împăratul împăraţilor, spune Pavel, şi Domnul domnilor, singurul Care are nemurirea şi locuieşte în lumină neapropiată” .
Aici opreşte-te şi întreabă-l pe eretic: Ce înseamnă „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” ? Uită-te la precizia cuvintelor lui Pavel! N-a spus: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” , ca să cunoşti că dacă neapropiată este casa, cu mult mai mult Dumnezeu, Care locuieşte în ea. A grăit aşa nu ca să crezi că Dumnezeu locuieşte într-o casă sau într-un loc, ci ca să cunoşti, cu adevărat, că este de neînţeles fiinţa lui Dumnezeu. Dar nici n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina cea neînţeleasă” , ci: „ neapropiată” , ceea ce este mai mult decât cuvântul „ neînţeles” . „ De neînţeles” se, zice atunci când ceea ce se caută şi ceea ce se cercetează nu este înţeles de cei care cercetează, „ neapropiat” se zice de ceva care dintru început nu suferă să fie cercetat şi nici nu te poţi apropia de el. De pildă, se zice că oceanul este „ de neînţeles” , pentru că dacă se coboară în el înotătorii nu pot să-i dea de fund, deşi se coboară la mare adâncime; „ neapropiat” însă se zice despre acel lucru care dintru început nici nu poate fi cercetat, nici căutat.
3. Ce vei spune faţă de acestea?
– Este de neînţeles oamenilor, mi se răspunde, dar nu îngerilor, nici puterilor celor de sus!
– Spune-mi, te rog, eşti înger şi petreci în ceata puterilor Celor netrupeşti? nu eşti oare om, de aceeaşi fiinţă ca şi mine, sau ai uitat şi ce fire ai?
Să presupunem că Dumnezeu este neapropiat numai oamenilor, deşi asta nu s-a adăugat, nici Pavel n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina aceea de care oamenii nu se pot apropia, dar de care se pot apropia îngerii” . Dar, dacă vrei, să îngădui şi această presupunere! Dar tu nu eşti om? Ce folos ai tu dacă îngerii se pot apropia? Ce legătură are asta cu tine, care iscodeşti, pretinzi şi spui că fiinţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă de firea omenească?
Dar, ca să afli că nu numai oamenii, ci şi puterile cele de sus nu se pot apropia de fiinţa lui Dumnezeu, ascultă ce spune Isaia, iar când spun Isaia, spun hotărârea Duhului. Căci orice profet grăieşte prin lucrarea Duhului. „ Şi a fost în anul când a murit regele Ozia, L-am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat şi Serafimi stăteau împrejurul Lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele lor, cu două picioarele şi cu două zburau” .
Spune-mi, pentru care pricină îşi acoperă feţele şi pun înainte aripile? Pentru care altă pricină dacă nu pentru aceea că nu pot suferi fulgerul, care iese de la tronul lui Dumnezeu, şi sclipirile acelea?
Deşi Serafimii nu vedeau lumina aceea curată, nici însăşi fiinţa aceea prea curată a lui Dumnezeu, ci cele ce vedeau erau un pogorământ. Dar ce este pogoră-mântul? Când Dumnezeu nu Se arată aşa cum este El, ci Se arată atâta cât este în stare să-L vadă cel ce poate, când îşi potriveşte arătarea feţei Lui pe măsura slăbiciunii celor ce-L văd. Că în vedenia lui Isaia a fost un pogorământ se vede chiar din cuvintele lui: „ Am văzut spune profetul, pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat” . Dumnezeu însă nu şade; numai trupurile iau această înfăţişare; şi: „ pe tron” ; dar Dumnezeu nu poate fi cuprins de tron, căci Dumnezeirea este fără de margini. Totuşi nici pogorământul acesta n-au putut Serafimii să-l sufere, deşi stăteau alături: „ Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Dar tocmai pentru aceasta nu puteau să-L vadă, pentru că erau alături. Când zice „ alături” , nu vorbeşte despre loc, ci Duhul Sfânt vrând să arate că, deşi Serafimii sunt mai apropiaţi decât noi de fiinţa lui Dumnezeu, totuşi nici aşa nu pot să-L privească, pentru aceasta spune: „ Şi Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Iarăşi, prin aceste cuvinte, nu arată locul, ci, prin apropiere aceasta de loc, vrea să ne arate că puterile cele de sus sunt mai aproape de Dumnezeu decât noi.
Noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus, care sunt mai curate, mai înţelepte şi mai pătrunzătoare decât firea omenească. După cum orbul nu vede precum cel cu vedere razele de neapropiat ale soarelui, tot astfel nici noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus. Pe cât de mare este deosebirea dintre un orb şi un om cu vedere, tot pe atât de mare este deosebirea dintre noi şi ele. Prin urmare, când auzi pe profet zicând: „ Am văzut pe Domnul” , să nu-ţi închipui că profetul a văzut fiinţa lui Dumnezeu, ci pogorământul lui
Dumnezeu, iar pe acesta, mai întunecat decât puterile cele de sus. n-ar fi putut să vadă atât cât au văzut Heruvimii.
4. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa aceea fericită a lui Dumnezeu, când omul nu poate vedea în toată voia nici fiinţa îngerului? Ca să cunoaşteţi însă că acesta-i adevărul, voi aduce în mijloc pe un om, prieten al lui Dumnezeu, care din pricina înţelepciunii şi dreptăţii lui a avut multă îndrăznire şi a ajuns vestit prin alte multe fapte, pe Sfântul Daniel. Când voi arăta că din pricina venirii îngerului. Daniel este Cuprins de neputinţă, că se sfârşeşte şi cade, să nu socotească nimeni că a pătimit acestea din pricina păcatelor şi a linei conştiinţe rele, ci, întemeiat pe îndrăznirea sufletului lui, să vadă în ele limpede slăbiciunea firii omeneşti.
Aşadar, acest Daniel a postit trei săptămâni de zile şi pâinea doririlor n-a mâncat, nici vin, nici carne, nici sicheră n-au intrat în gura lui, nici cu unsoare nu s-a uns . Şi a văzut vedenia aceea atunci când sufletul era mai potrivit pentru primirea unei astfel de vederi, căci ajunsese prin post mai uşor şi mai duhovnicesc. Şi ce spune Daniel? „ Am ridicat ochii mei şi am văzut şi, iată, un bărbat îmbrăcat cu vadiu (adică: îmbrăcăminte sfântă), şi mijlocul lui încins cu aur de Ofir şi trupul lui ca de topaz, faţa lui, ca vederea fulgerului, ochii lui, ca făclii de foc, braţele şi picioarele lui, cu vederea de aramă sclipitoare, glasul cuvintelor lui, ca vuietul de mulţime. Şi numai eu am văzut vedenia aceasta, iar cei care erau împreună cu mine n-au văzut-o, şi spaimă mare a căzut peste ei şi au fugit de frică; şi n-a rămas în mine tărie; şi slava mea s-a schimbat în stricăciune” .
– Ce înseamnă: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” ?
– Tânărul era frumos la chip. Pentru că frica de vederea îngerului l-a făcut aşa, ca pe cei care şi-au dat sufletul, pentru că l-a îngălbenit la faţă, pentru că i-a şters floarea vârstei şi pentru că i-a pierit toată frumuseţea feţei, pentru aceea a spus: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” . După cum atunci când se sperie vizitiul şi dă drumul frâului, caii îşi frâng gâtul şi se sfărâmă trăsura, tot astfel se întâmplă şi cu sufletul când e cuprins de spaimă şi nelinişte; spăimântat, dă drumul ca unor frâuri lucrărilor simţurilor trupului şi lasă goale mădularele; acestea, apoi, lipsite de puterea care le stăpâneşte, cad şi se moleşesc. Aşa a păţit şi Daniel atunci.
– Ce a făcut îngerul?
– L-a sculat şi i-a zis: „ Daniele, bărbatul doririlor, înţelege cuvintele acestea pe care le grăiesc către tine şi stai în starea ta, că acum am fost trimis la tine” . Iar el s-a sculat tremurând. Dar când îngerul a început iarăşi să-i grăiască şi să-i spună: „ Din ziua în care ţi-ai dat inima ta să fie smerită înaintea lui Dumnezeu, au fost auzite cuvintele tale, şi eu am venit întru cuvintele tale” , iarăşi a căzut la pământ.
Aşa se întâmplă şi cu cei care leşină. Căci după cum aceştia, după ce se scoală din leşin şi-şi vin în fire şi se uită la noi, care-i sprijinim şi le stropim faţa cu apă rece, adeseori leşină din nou chiar în braţele noastre, tot aşa a păţit şi profetul. Căci sufletul lui Daniel spăimântându-se şi nesuferind vederea celui ce era rob ca şi el, a îngerului, nici lumina aceea neputând să o îndure, s-a tulburat, silindu-se să se desfacă de legătura trupului ca de un lanţ. Dar îngerul încă îl ţinea. Să audă cei ce iscodesc pe Stăpânul îngerilor! Daniel, de care s-au temut ochii leilor, Daniel, cel ce a putut cele mai presus de om în trup omenesc, n-a îndurat vederea celui ce era rob ca şi el, ci a rămas fără suflare. „ în vedenia aceasta a mea, spune Daniel, s-au întors cele ale mele şi suflare n-a rămas în mine” . Iar cei care sunt atât de departe de virtutea dreptului acestuia, pretind că ei cunosc desăvârşit fiinţa lui Dumnezeu, fiinţa aceea prea înaltă şi cea dintâi, care a adus la fiinţă aceste zeci de mii de îngeri, dintre care Daniel n-a fost în stare să-l vadă măcar pe unul!
5. Dar să întoarcem cuvântul la subiectul nostru şi să tratăm că Dumnezeu nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus, chiar când El face pogorământ.
Spune-mi, te rog, pentru care pricină Serafimii pun înainte aripile? Nu pentru altceva decât pentru a arăta mai dinainte prin faptele lor spusele acelea ale Apostolului: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” . Şi n-au arătat-o numai Serafimii, ci şi puterile cele mai presus de ei. Heruvimii. Serafimii stau alături de Dumnezeu, Heruvimii însă sunt tronuri ale lui Dumnezeu, nu că Dumnezeu are nevoie de tron, ci ca să cunoşti prin asta virtutea acestor puteri.
Ascultă dar şi pe un alt profet care vorbeşte despre Heruvimi: „ Şi a fost cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, la râul Chebar” . Acest profet stătea lângă râul Chebar, celălalt, lângă râul Tigru. Când Dumnezeu vrea să arate vreo vedenie deosebită robilor Săi, îi scoate afară din oraşe în loc lipsit de zgomote, ca nimic din cele ce se aud şi din cele ce se văd să nu le izbească sufletul; ca sufletul să aibă toată libertatea să se îndeletnicească doar cu privirea vedeniei.
– Ce a văzut Iezechiel?
– „ Iată un nor, spune el, venea din miazănoapte şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor; şi în mijlocul lui, ca o vedere de chihlimbar, şi lumină în el. Şi în mijloc, asemănare de făpturi vii. Aceasta este vedenia lor, asemănare de om le era pe deasupra. Şi patru feţe la Fiecare şi patru aripi la fiecare… Şi înălţime era la ele, spune profetul, şi erau înfricoşătoare, şi spatele lor era plin de ochi de jur împrejurul celor patru … Şi asemănare peste capul lor ca o tărie, ca vedere de cristal, înfricoşătoare, întinsă peste capul lor deasupra, şi aripile lor, fiecăruia două împreunate, acoperind trupurile lor; şi deasupra tăriei, ca o vedere de piatră de safir şi o asemănare de tron pe ea şi pe asemănarea tronului, o asemănare in chip de om pe el. Şi am văzut ca o vedere de chihlimbar, de la vederea mijlocului şi până sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, ca o vedere de foc, şi lucirea lui, ca o vedere de curcubeu, când este pe nori in zi de ploaie” . Şi după toate acestea, vrând să arate că nici profetul, nici puterile acelea n-au înţeles bine însăşi fiinţa lui Dumnezeu, zice: „ Aceasta este vedenia asemănării slavei Domnului” .
Ai văzut şi acolo şi aici pogorământ? Totuşi şi aceste puteri se acoperă cu aripile nu pentru altă pricină decât pentru aceea spusă mai sus, deşi puterile acestea sunt cele mai înţelepte, cele mai cunoscătoare, cele mai curate.
– De unde se vede asta?
– Din înseşi numele lor. Pentru că după cum îngerul se numeşte înger pentru că vesteşte oamenilor voile lui Dumnezeu, iar arhanghelul se numeşte arhanghel întrucât ocârmuieşte pe înger, tot astfel şi Serafimii şi Heruvimii au numiri ce ne arată înţelepciunea lor şi curăţia lor. Şi după cum aripile ne arată înălţimea firii lor – căci şi Gavriil este înfăţişat zburând nu pentru că îngerul ar avea aripi, ci ca să afli că vine la oameni din locurile cele mai înalte şi din lăcaşurile cele de sus -, tot astfel şi la Serafimi şi Heruvimi, aripile nu arată nimic altceva decât înălţimea firii lor.
Aşadar, după cum aripile arată înălţimea firii lor, după cum tronul arată că Dumnezeu Se odihneşte pe ei, după cum ochii arată vederea lor pătrunzătoare, după cum şederea în apropierea tronului lui Dumnezeu şi slăvirea Lui neîncetată arată vegherea şi trezvia lor, tot astfel şi numele lor arată înţelepciunea unora şi curăţia altora.
Căci ce înseamnă Heruvimi? Foarte multă cunoştinţă. Şi ce înseamnă Serafimi?
Guri arzătoare. Ai văzut cum numele acestor puteri au arătat şi curăţia, şi înţelepciunea? Dacă acolo unde este foarte multă cunoştinţă Heruvimii nu pot vedea deplin nici pogorământul lui Dumnezeu, câtă mândrie trebuie să aibă ano-meii ca să creadă că le sunt cunoscute şi limpezi acelea pe Care nici Heruvimii nu le văd?; şi unde? aici, unde avem o Cunoştinţă parţială, după cum zice Pavel: „ în parte cunoaştem” şi: „ ca prin oglindă şi în ghicitură” .
6. Voiam să vă dovedesc acum că Dumnezeu nu este înţeles nici de Heruvimi, nici de Serafimi, dar nici de începătorii, nici de Stăpânii, nici de vreo altă putere zidită! Am Obosit însă mintea voastră nu cu mulţimea celor spuse, ci cu frica de cele spuse. Se cutremură şi se spăimântă sufletul de stăruie mai multă vreme în contemplările cele de sus. De aceea, haide să coborâm din ceruri şi să liniştim sufletul nostru cel spăimântat, îndreptându-ne spre obişnuitul nostru îndemn.
– Care-i acesta?
– Să ne rugăm ca să se însănătoşească cei ce suferă de această boală. Căci dacă am primit poruncă să ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei din ocne, pentru cei din amară robie şi pentru cei stăpâniţi de demoni, atunci cu atât mai mult pentru aceştia! necredinţa este mai cumplită decât diavolul; nebunia unuia stăpânit de demoni este iertată, pe când boala aceasta a necredinţei nu poate avea nici o apărare. Dar pentru că am amintit de rugăciunea pentru cei stăpâniţi de duhurile rele, vreau să spun ceva către dragostea voastră, ca să pun capăt unei boli cumplite din Biserică. Pentru că ar fi ciudat ca pe bolnavii din afară să-i îngrijim cu atâta luare-aminte, iar mădularele noastre să le dispreţuim.
– Şi despre ce boală e vorba?
– Mulţimea aceasta nespus de mare, adunată acum, care ascultă cu atâta luare-aminte cele spuse, căutând adeseori să o văd în ceasul cel prea înfricoşat, n-am mai putut-o vedea. Şi tare am suspinat când am văzut că mare este râvna voastră când vorbeşte cel ce este rob ca şi voi, când am văzut că râvna voastră nu se împuţinează, deşi vă înghesuiţi unul în altul, că rămâneţi până ce termin cuvântul, dar când Hristos are să Se arate în Sfintele Taine, biserica rămâne goală şi pustie. Este oare vrednică de iertare o astfel de purtare? Din pricina acestei trândăvii pierdeţi şi toate laudele cuvenite râvnei ascultării predicii. Cine nu vă va osândi şi pe voi, şi pe mine când vede că piere îndată de la voi rodul predicii? Dacă aţi lua aminte cu toată grija la cele spuse, aţi arăta şi cu faptele aceeaşi râvnă. Dar, pentru că fugiţi din biserică îndată ce aţi auzit predica, înseamnă că n-aţi primit nimic din cele spuse şi nici nu le-aţi strâns în mintea voastră. Dacă aţi fi strâns cele spuse în sufletele voastre, v-ar fi ţinut ele negreşit aici, în biserică, şi v-ar fi călăuzit cu mai multă evlavie la înfricoşătoarele Taine. Dar aşa, ca şi cum aţi fi auzit un chitarist cântând, aşa plecaţi când termin predica, fără de nici un folos sufletesc.
– Dar ce cuvânt de apărare zadarnic au cei mai mulţi?
– Pot să mă rog şi acasă, spun ei! Dar o predică şi o învăţătură acasă nu o pot auzi.
– Te înşeli singur, omule! Poţi să te rogi şi acasă, dar este cu neputinţă să te rogi acasă ca în biserică, unde este atâta mulţime de părinţi, unde într-un suflet se înalţă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraţii tăi. Aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înţelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor. De aceea preoţii stau în frunte, pentru ca rugăciunile mulţimii, care sunt mai neputincioase, unindu-se cu rugăciunile preoţilor, care sunt mai puternice, să se urce împreună la cer. De altfel, ce folos are predica dacă nu-i unită cu rugăciunea?
Mai întâi rugăciunea, şi după aceea predica. Aşa spun şi Apostolii: „ Iar noi vom stărui in rugăciune şi în slujirea cuvântului” . Tot aşa face şi Pavel: se roagă înainte de a-şi începe epistolele, pentru ca întocmai ca lumina sfeşnicului, aşa şi lumina rugăciunii să deschidă drum cuvântului. Dacă obişnuieşti să te rogi cum trebuie, nu vei mai avea nevoie de învăţătura celor ce sunt robi ca şi tine, căci însuşi Dumnezeu îţi va lumina mintea, fără vreun mijlocitor. Iar dacă rugăciunea unuia singur are atâta putere, cu atât mai mult rugăciunea împreună cu mai mulţi. Tăria acestei rugăciuni este mai mare, iar îndrăznirea către Dumnezeu, cu mult mai puternică decât rugăciunea în casă şi de unul singur.
– De unde se vede asta?
– Ascultă-l pe Pavel, că însuşi o spune: „ Care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de la o moarte ca aceasta; şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi, ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi pentru ca darul făcut nouă, prin rugăciunea multora, multora să le fie prilej de mulţumire pentru noi” . Tot în acest chip şi Petru a scăpat din închisoare: „ Rugăciune se făcea neîncetat în biserică pentru el către Dumnezeu” . Dacă lui Petru i-a folosit rugăciunea Bisericii şi pe
„stâlpul” acela l-a scos din închisoare, spune-mi, cum poţi dispreţui puterea ei şi ce apărare poţi avea? Ascultă-L chiar pe Dumnezeu spunând că mulţimea îl îmblânzeşte dacă I se roagă cu dragoste. Dând răspuns Dumnezeu înaintea lui Iona pentru vrej, spune: „ Tu te-ai mâhnit pentru un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, nici nu l-ai crescut; Iar Eu nu Mă voi mâhni de Ninive, oraşul cel mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de oameni?” . N-a spus Dumnezeu fără pricină: mulţimea, ci ca să afli că rugăciunea făcută împreună cu mai mulţi are mare putere. Vreau să vă fac cunoscut acest lucru şi din puţină istorie.
7. Acum zece ani, după cum ştiţi şi voi, au fost prinşi câţiva care au vrut să pună mâna pe putere. Apoi unul dintre marii dregători, arătându-se vinovat de aceeaşi vină, a fost legat cu laţ la gură şi condamnat la moarte. Atunci tot oraşul a alergat la hipodrom şi s-au golit atelierele; într-un suflet s-a suit tot poporul şi l-a smuls din mâna mâniei împărăteşti pe cel osândit, deşi nu era vrednic de nici o iertare. Când aţi voit să potoliţi mânia împăratului pământesc, aţi alergat toţi, cu femei şi cu copii! Dar când aveţi de făcut milostiv pe împăratul cerurilor, când aveţi de smuls din mâna mâniei Lui nu un singur om, ca atunci, nici doi sau trei sau o sută, ci pe toţi păcătoşii de pe pământ, şi de scos pe cei îndrăciţi din cursa diavolului, atunci rămâneţi afară şi nu alergaţi într-un suflet cu toţii pentru ca Dumnezeu, îmblânzit fiind prin unirea rugăciunii voastre, să-i scape şi pe aceia de chin, şi vouă să vă ierte păcatele!
Dacă în timp ce se face Sfânta Liturghie te-ai găsi în piaţă, sau ai fi în casă, sau ai fi prins de treburi grabnice, oare n-ar trebui să rupi mai cu tărie decât un leu toate legăturile acestea şi să te duci nechemat la biserică pentru a te ruga împreună cu alţii? Spune-mi, ce nădejde de mântuire vei avea în timpul acela, iubite? Nu numai oamenii produc strigătul acela prea înfricoşător, ci şi îngerii cad înaintea Stăpânului, iar arhanghelii se roagă. Le stă în ajutor şi timpul, căci le ajută Sfânta Împărtăşanie. Şi după cum oamenii taie ramuri de măslini şi le clatină înaintea împăraţilor, pentru ca să le aducă aminte acestora, cu acele ramuri de măslin, de milă şi de iubire de oameni, tot astfel şi îngerii, întinzând atunci în loc de ramuri de măslin Trupul Domnului, Îl roagă pe Stăpânul pentru oameni, grăind aşa: „ Pentru aceştia ne rugăm, pe care Tu mai înainte i-ai socotit atât de vrednici de dragostea Ta, încât ţi-ai dat sufletul pentru ei. Pentru aceştia ne revărsăm noi rugăciunile noastre, pentru care Tu Ţi-ai vărsat Sângele Tău.
Pentru aceştia ne rugăm, pentru care ai jertfit Trupul acesta” .
Acesta e motivul pentru care în vremea aceea diaconul îi aduce pe cei stăpâniţi de demoni şi le porunceşte să-şi încline numai capetele, pentru ca să fie făcute rugăciunile lor prin această stare a trupului lor; căci nu le este îngăduit să se roage cu adunarea fraţilor. De aceea îi aduce diaconul pe cei stăpâniţi de demoni, pentru ca, fiindu-ţi milă de ei, şi din pricina nenorocirii lor şi din pricina muţeniei lor, să întrebuinţezi în ajutorul lor îndrăznirea ta către Dumnezeu.
Gândindu-ne la toate acestea, să alergăm cu toţii la biserică în ceasul acela, al săvârşirii Sfintei Liturghii, ca să atragem asupră-ne milă, ca să găsim har şi ajutor la vreme potrivită.
Mi-aţi lăudat spusele! Aţi primit îndemnul meu cu multă însufleţire şi cu puternice aplauze. Totuşi , arătaţi-mi laudele voastre prin fapte, nu e nevoie de multă vreme ca să-mi dovediţi că m-aţi ascultat. După predica mea începe îndată rugăciunea. Acele laude le caut, acele aplauze, acelea săvârşite cu faptele voastre. Îndemnaţi-vă dar unul pe altul ca să rămâneţi în continuare în biserică, aşa cum aţi stat şi până acum. Iar dacă cineva vrea să plece, ţineţi-l pe loc cu tot dinadinsul, pentru că, luând îndoită plată, şi a râvnei voastre şi a grijii de fraţi, să faceţi rugăciunile voastre cu mai multă îndrăznire; şi făcând milostiv pe Dumnezeu, să puteţi avea parte şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.