Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996
Sfântul Ioan Gura de Aur, cel mai de seama orator, parinte si sfânt al Bisericii noastre, s-a nascut în Antiohia înainte de 347, probabil în 344. Tatal sau, Secundus, era unul din generalii armatei imperiale, iar mama sa Antuza. Îsi tragea spita neamului din cele mai nobile familii clin Antiohia. Ioan, a avut nefericirea sa-si piarda tatal la putin timp dupa nasterea sa. Antuza a ramas vaduva la numai 20 ani si cu grija a 2 copii, o fetita de 2 ani si Ioan care abia se nascuse. Ea a refuzat sa se recasatoreasca si s-a devotat întru-totul educatiei fiului sau, fetita murind foarte curând de la moartea tatalui ei.
Mama Sfântului Ioan, care se alatura cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria crestinismului – de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare si a Sfântului Grigore de Nissa, de Nona, mama Sfântului Grigore de Nazianz, si de Monica, mama fericitului Augustin -, si-a crescut copilul cu o grija deosebita si cu un devotament pâna la sacrificiu, înzestrata de Dumnezeu cu o inima mare si un înalt simt al virtutii, cu o pietate adânca de crestina, plina de tandrete, avea barbatia unui suflet de patriciana romana.
Antuza a fost „cea mai demna femeie care a purtat vreodata numele de mama”. Chiar si pagânii au venerat-o. Ioan spune ca Libanius, aflând de la el despre mama sa, în vârsta de 40 ani si vaduva de 20 ani nedorind vreodata sa se recasatoreasca, plin de admiratie, îndreptându-se spre cei ce-l ascultau, a exclamat : ,,O, zeilor ! Ce femei minunate au crestinii” (Sf. Ioan Gura de Aur, Catre o tânara vaduva).
Tânara mama vedea în înfatisarea fiului imaginea vie a sotului sau (Despre preotei 1, 1) si mai ales calitatile vadite ce se distingeau deja în acest copil. Ea l-a crescut singura, nevoind ca alte mâini sa atinga acest suflet în care Cerul parea sa fi turnat atâta bogatie de har.
Ioan a fost deci alaptat de la credinta mamei sale si din curajul sau. El respira alaturi de ea, din leagan, maretia bunelor deprinderi, pietatea robusta care îl va urma în toata viata sa. Soarele Orientului, inima Antuzei si Cartile Sfinte, dupa care a învatat sa citeasca, au varsat valuri de lumina, de poezie si de iubire asupra acestui suflet frumos, deschis de timpuriu marilor întelegeri duhovnicesti. Desi botezul sau, urmând uzajul timpului, a fost amânat pentru o alta vreme a vietii sale, el n-a fost totusi mai putin instruit în legile crestine, ale caror învataturi, au cuprins puternic gândirea sa, îndemnându-l înca din frageda vârsta, în saltari arzatoare spre Cer, spre Dumnezeu.
Înzestrat cu o inteligenta ascutita, cu un suflet arzator si tandru, cu o sensibilitate plina de vioiciune, bun, blând, generos, aratând de timpuriu o compasiune sincera pentru cei saraci care va fi de altfel una din izvoarele elocintei sale. Luând foc pentru ceea ce este just si adevarat, dar fara ranchiuna, fara marire, incapabil de a se fatarnici si de lasitate, cu o statornicie rar întâlnita la un copil, avea ceva imperial în trasaturi, care aminteau de tatal sau.
Iata numai câteva din trasaturile sfinte ale acestui mare teolog al Bisericii noastre, de care nu ne-am putut lipsi fara sa le mentionam.
Lucrarea de fata face parte dintr-un lung sir de traduceri din Opera Fericitului Ioan pe care ne-am propus s-o redam în limba româna.
Suntem actualmente la al treilea volum din Omiliile si Cuvântarile Sfântului. Cartea de fata am intitulat-o sugestiv „Dascalul pocaintei” întrucât cuvântarile Sfântului sunt îndemnatoare la smerenie, regret pentru pacatele savârsite si la pocainta cea adevarata.
De altfel Sfântul Ioan Gura de Aur a fost numit chiar de îngeri Dascalul pocaintei în vedenia descrisa de Ioan Moshu.
Pocainta este centrul preocuparilor marelui parinte. Ea este însotita de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Daca ea ar fi lipsita de îngaduinta lui Dumnezeu într-adevar omul ar trebuie sa se teama de mântuirea sa. Dar iubirea divina se alatura pocaintei si omul prinde curaj. Iubirea Domnului n-are hotar, iar bunatatea Lui nu se poate talmaci cu cuvântul”.
Sfântul Ioan este îngaduitor si chiar mângâietor pentru cei slabi dar foarte aspru si sever cu viciul si pacatul. Pentru a încuraja pe pacatos el vorbeste de mila divina si aduce în sprijinul acesteia bogatia iertarii care deschide portile cerului.
Oricât ar fi pacatele de multe, omul trebuie sa le condamne cu fermitate si sa le spovedeasca si iata cum începe mântuirea. N-are importanta ca omul a cazut de o mie de ori în pacat sau ca este înca în pericol de a cadea din nou, bunatatile ceresti sunt mult mai numeroase decât greselile omenesti.
„Pacatul tau are hotar ; leacul, însa n-are hotar. Pacatul tau oricum ar fi, este facut ; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negraita. Ai curaj! Pocainta biruie pacatul, închipuie-ti o scânteie ce cade în ocean ! Poate ramânea ea aprinsa ? Poate sa se vada ? Nu!”
Numai orgoliul învechit, lipsit de framântarea sufleteasca, nu înmoaie inima Domnului spre iertare. Înaintea Cerului cel mai mare pacat este acela de a nu-si marturisi pacatele. Sfântul Ioan aminteste în acest sens gresala lui Cain, ucigatorul de frate, care desi demascat de Dumnezeu pentru teribila sa greseala a negat crima sa si razbunarea divina s-a îndreptat asupra lui.
Sfântul Ioan recunoaste ca un fin psiholog ca împotriva pocaintei lucreaza în chip deosebit de activ vrajmasul diavol. „Diavolul nu-l lasa pe pacatos sa se rusineze când face pacatul, ci-l împinge sa-l savârseasca în vazul lumii. Stie doar diavolul ca daca el s-ar rusina, ar fugi de pacat ; dar îl face sa se rusineze când se pocaieste ; stie satana ca daca se rusineaza sa-si spuna pacatul, nu se mai pocaieste. Doua rele îi face diavolul : îl atrage spre pacat si îl îndeparteaza de pocainta” . . . ,,Satana stiind ca pacatul e însotit de rusine, care e în stare sa îndeparteze pe pacatos de pacat, iar pocainta e însotita de îndraznire, care e în stare sa atraga pe cel care se pocaieste, a schimbat rânduiala si a dat pocaintei rusine, iar pacatului îndraznire”.
Pocainta este asemanata de Sfântul Ioan cu alifia vindecatoare pentru rana sufletului. Pacatul este rana, pocainta este leac. . . Pacatul aduce rusine, pocainta îndrazneala, în pocainta omul gaseste îndraznire catre Dumnezeu, libertate din robie a celui rau si viclean, curatire de pacate si usurare a constiintei.
Exemple de pocainta sunt nenumarate, unul însa îl remarca Sfântul Ioan mai puternic: acela al tâlharului de pe cruce care a ajuns drept în urma marturisirii. Stapânul atât de bine sterge pacatele ca nu mai ramâne nici-o urma de pacat, nici nu îngaduie sa ramâna vreun semn, ci odata cu sanatatea daruieste si frumusetea, odata cu izbavirea de pedeapsa da si dreptate si face pe cel ce pacatuise asemenea cu unul care n-a pacatuit.
„Pocainta fara dragoste, spune Sfântul Ioan este ineficienta, si e moarta… Iata în fata voastra saracii, captivii, batutii de soarta care ratacesc fara adapost ; ei gem fie suferinta, plâng de durere, sunt disperati de necazuri … Ce mijloc mai simplu si mai usor de a cumpara iertarea : o bucata de pâine, o haina, un pahar cu apa rece ? Pentru ca este atât de putin noi putem atât de usor s-o obtinem ; sa nu ratam o atât de frumoasa ocazie ; sa o cumparam, sa câstigam cerul”.
A îmbraca pe sarac este a-L îmbraca pe Hristos. „Nu puneti în fata ochilor vostri saracia voastra, ci dati dupa putere. Atât cat veti da, atâti avocati vor fi gata înaintea lui Dumnezeu când veti veni înaintea tribunalului Sau de judecata. Hristos Însusi se va prezenta înaintea îngerilor Sai zicând : Iata acest om care pe pamânt ne-a umplut de bunatati”.
Izvorul cuvântului dumnezeiesc a lui Ioan era în viata sa sfânta, în devotamentul sau care facea din viata sa întreaga, o jertfa placuta lui Dumnezeu si în interesul poporului.
Hrisostom era un sfânt, cu darul cuvântului si unea în el cuvântul cu fapta personala. El scotea din sufletul sau plin de dumnezeire, valuri de învataturi, de dragoste sfânta care vindecau pâna si cel mai împietrite inimi ale pacatosilor, în cuvintele sale orice om îsi racorea sufletul ars de pacate si pârjolit de sagetile înflacarate si otravite ale viclenilor diavoli.
Nadajduind ca si aceasta stradanie, care formeaza cuprinsul volumului sase din Colectia „Vita Teologica et monastica” si trei din Sfântul Ioan Gura de Aur, va fi de mult folos parintilor preoti si credinciosilor crestini, aducându-le bogat spor în viata sufleteasca, multumim lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în scoaterea la lumina a acestei carti.
IRINEU SLATINEANUL