Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvânt la ceea ce s-a spus:” Părinte, dacă este cu putinţă… „
l. Adâncă rană am făcut mai zilele trecute celor ce răpesc averile altora, celor zgârciţi şi lacomi. N-am făcut asta ca să-i rănesc, ci ca să-i îndrept. Nu urăsc pe oameni, ci urăsc păcatul. Şi doctorul taie rana nu pentru că poartă război trupului bolnav, ci pentru că luptă cu boala şi cu rana. Haide dar să-i lăsăm în pace puţin astăzi, ca să se mai întremeze de pe urma durerilor ce-au avut, ca nu cumva rănindu-i mereu să fugă de vindecare! Tot aşa fac şi doctorii cu bolnavii: după ce taie, pun plasture şi leacuri, îi lasă liniştiţi zile întregi, cu gândul ca să li se potolească durerile. Pe doctori m-am gândit să-i urmez azi şi eu, ca să se folosească şi bolnavii aceia de pe urma cuvântului meu; şi voi vorbi de învăţături, pornind cuvântul de la cele citite din Scriptură.
Cred că mulţi se întreabă nedumeriţi: pentru ce au fost rostite de Hristos acele cuvinte? Poate că şi ereticii de faţă vor sări asupra cuvintelor acelora, ca să smintească prin ele pe mulţi din fraţii noştri cu mai puţină învăţătură. Deci, ca să stăvilim şi atacul acelora, şi să scăpăm de tulburare şi de frământare pe cei nedumeriţi, voi tălmăci aceste cuvinte ale lui Hristos. Să pătrundem deci în adâncul înţelesului lor. Că nu-i îndestulătoare numai citirea Scripturii; trebuie să-i adaugi şi cunoştinţa. Pentru că şi famenul reginei Candachiei citea Scriptura, dar până ce n-a venit cel care să-1 înveţe cele ce citea, n-a putut înţelege mare lucru .
Aşadar, ca şi voi să nu păţiţi la fel, luaţi aminte la cele spuse, încordaţi-vă mintea, daţi-mi sufletul vostru pregătit pentru ascultare! Să vă fie pătrunzătoare privirea, mintea trează, iar sufletul slobozit de grijile vieţii, ca să nu semăn cele spuse între spini, nici pe piatră, nici lângă drum , ci să lucrez pământ roditor şi gras, ca să secer spic bogat. Dacă veţi lua aşa aminte la cele spuse, îmi veţi face şi mie munca mai uşoară, şi veţi ajunge şi voi să găsiţi mai lesne înţelesul Scripturii.
– Dar care au fost cuvintele Scripturii ce s-au citit?
– Părinte, dacă este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine!
Ce înţeles au aceste cuvinte? Că trebuie să aduc lămurire asupra acestor cuvinte şi astfel să desluşesc înţelesul lor. Ce-a vrut să spună prin acestea Hristos? A vrut să spună: “Părinte, dacă este cu putinţă, îndepărtează crucea de la Mine”? Ce spui? Nu ştia Hristos dacă e cu putinţă sau nu aceasta? Cine poate spune asta? Deşi cuvintele par a ieşi din gura unuia care nu ştie (cele ce vor fi) – căci cuvântul dacă exprimă îndoiala -, totuşi, după cum am spus, nu trebuie să luăm aminte la cuvinte, ci să ne îndreptăm spre înţelesul lor, să vedem scopul Celui Care le-a rostit, pricina pentru care le-a rostit, timpul în care le-a rostit şi, după ce am adunat toate acestea, să aflăm înţelesul ce-1 au. Cum putea să nu ştie, dacă e cu putinţă sau nu asta, înţelepciunea cea nespusă, Cel Care cunoaşte aşa pe Tatăl cum Îl cunoaşte şi Tatăl pe Fiul? Că nici nu este cunoştinţa despre pătimirea Sa mai mare decât cunoştinţa despre fiinţa Sa, pe care numai El o ştie desăvârşit. După cum Mă cunoaşte Tatăl, spune El, şi Eu cunosc pe Tatăl . Dar de ce vorbesc eu de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, când nici proorocii nu par a nu cunoaşte pătimirile Domnului; ci chiar ei ştiu bine şi le vestesc mai dinainte cu multă încredinţare, cum că acestea trebuie să fie, şi negreşit vor fi.
Ascultă cum toţi proorocii vestesc crucea în chipuri diferite. Mai întâi patriarhul Iacov. Vorbind despre Hristos, spune: Din vlăstar, fiul meu, te-ai înălţat! Prin vlăstar arată pe Fecioara şi preacurăţia Mariei. Apoi, ca să arate crucea, a spus: culcându-te, ai dormit ca un leu şi ca un pui de leu; cine-L va deştepta pe El?” A numit moartea Lui culcare şi somn; de moartea Lui a legat învierea, zicând: Cine-L va deştepta pe El?” Nimeni altul, ci El pe Sine Însuşi! De aceea şi Hristos spunea: Putere am să-Mi pun sufletul Meu şi putere am să-1 iau! ; şi iarăşi: Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica!
– Ce înseamnă cuvintele: Culcându-te, ai dormit ca un leu ?
– După cum leul este înfricoşător nu numai când este treaz, ci şi când doarme, tot aşa şi Hristos a fost înfricoşător nu numai înainte de (răstignirea pe) cruce, ci chiar şi pe cruce, şi în timpul morţii Sale; atunci a făcut minunile cele mari, a întunecat soarele , a despicat pietrele, a cutremurat pământul, a sfâşiat catapeteasma , a înfricoşat pe femeia lui Pillat , i-a arătat lui Iuda ticăloşia lui, căci atunci acesta a zis: Am păcătuit vânzând sânge nevinovat! Iar femeia lui Pillat a arătat: Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că multe am suferit în vis pentru El! Atunci întunericul a cuprins tot pământul şi a fost noapte în mijlocul zilei. Atunci a pierit moartea şi s-a surpat tirania ei; multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat . Pe acestea le-a spus mai dinainte patriarhul de la început, şi ca să arate că, deşi răstignit, va fi înfricoşător, a spus: Culcându-te, ai dormit ca un leu. N-a spus: “Vei dormi”, ci “Ai dormit”, pentru că aceasta avea să se întâmple negreşit. Este obiceiul proorocilor să prezică totdeauna viitorul ca pe un fapt întâmplat mai înainte. Şi după cum este cu neputinţă ca cele întâmplate să nu se fi întâmplat, tot aşa e cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple, deşi aparţin viitorului. De aceea deci proorocii ne vestesc viitorul sub chip de trecut, tocmai pentru a ne arăta că faptele vestite mai dinainte de ei sunt fără greş şi se vor întâmpla negreşit.
Tot astfel şi David, arătând crucea, spunea: Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele! N-a spus: Vor străpunge, ci “Au străpuns”. Apoi: Numărat-au toate oasele Mele . Şi nu spune numai atât, ci vorbeşte şi de cele ce-au făcut ostaşii: Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii . Şi nu numai atât, ci şi că L-au hrănit cu fiere şi L-au adăpat cu oţet : Şi Mi-au dat spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oţet . Alt prooroc, iarăşi, spune că va fi împuns cu suliţa: Vedea-vor pe Cine L-au împuns Isaia vesteşte mai dinainte iarăşi crucea, în alt chip, zicând: Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-1 tunde, aşa nu-Şi deschide gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat .
2. Uită-te, rogu-te, că fiecare dintre aceşti prooroci vorbeşte de cele viitoare ca de fapte trecute; prin faptul că folosesc trecutul arată că cele prezise se vor întâmpla negreşit, neîndoielnic. Astfel David, vorbind de judecata lui Hristos, spunea: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi a Hristosului Său . Şi nu vorbeşte numai de judecată, de cruce, de cele din timpul crucii, ci şi de vânzător, de cel care a stat sub un acoperiş cu El şi a stat la aceeaşi masă cu El: Cel ce a mâncat pâinea Mea, spune David, a ridicat împotriva Mea călcâiul . A spus mai dinainte şi cuvintele pe care avea să le slobozească Hristos pe cruce: Dumnezeule, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Vorbeşte şi de mormânt: Pusu-M-au în groapa cea mai de jos, în cele întunecate şi în umbra morţii . Şi de înviere: Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel cuvios al tău să vadă stricăciunea . Şi de înălţarea le cer: Suitu-S-a Domnul întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă . Şi de şederea de-a dreapta: Zis-a Domnul Domnului Meu: “Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale! Isaia vorbeşte şi de pricina pentru care a fost răstignit, zicând: Pentru păcatele poporului Meu a fost El dus la moarte! , şi: Pentru că toţi ca nişte oi am rătăcit, de aceea Se junghie . Apoi adaugă şi fapta mare a crucii, zicând: Prin rana Lui, noi toţi ne-am vindecat! , şi: Păcatele multora le-a purtat . Te întreb acum: E cu putinţă ca proorocii să ştie şi de cruce, şi de pricina pentru care s-a ajuns la cruce, şi de faptele mari aduse de cruce, şi de mormânt, şi de înviere, şi de înălţare, şi de vânzare, şi de judecată, şi să fi descris toate cu de-amănuntul, iar Cel Ce i-a trimis pe prooroci, Care le-a poruncit să spună acestea, tocmai El să nu le ştie? Care om cu judecată o poate spune? Vezi dar că nu trebuie să luăm aminte numai la cuvinte?
Dar nu numai cuvintele: Părinte, dacă este cu putinţă nasc nedumeriri, ci şi cele de după ele pricinuiesc o nedumerire şi mai mare. Ce spune Hristos? Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Dacă te uiţi doar la cuvinte, vei socoti că Hristos nu numai că nu ştie, ci şi că fuge de cruce. Cu alte cuvinte, ar spune aşa: “Dacă se poate, să nu fiu răstignit, nici omorât”. Şi doar îl mustrase atât de aspru pe Petru, verhovnicul apostolilor, când îi spusese: Milostiv fii Ţie, Doamne, să nu-Ţi fie Ţie aceasta! , încât i-a zis: Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală-Mi eşti, că nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor! Şi doar îl fericise puţin mai înainte . Atât de absurd I se părea Domnului gândul de a nu fi răstignit, încât pe acela care primise de la Tatăl descoperirea , pe acela pe care-1 fericise, pe acela care primise cheile împărăţiei cerurilor , pe acela îl numeşte satană şi sminteală şi-1 învinuieşte că nu gândeşte cele ale lui Dumnezeu, tocmai pentru că-I spusese: Milostiv fii Ţie, Doamne, să nu-Ţi fie Ţie aceasta!, adică să nu fii răstignit. Cum dar S-ar fi putut gândi să nu fie răstignit El, Care mustrase atât de aspru pe ucenicul Său şi-i vorbise cu atâta violenţă, încât îl numeşte chiar Satana, după ce-1 lăudase atâta, pentru că I-a spus: “Să nu fii răstignit”? Cum S-ar fi putut gândi să nu fie răstignit când, înfăţişând mai târziu icoana bunului păstor, a spus că semnul cel mai mare al acestei dregătorii este jertfirea păstorului pentru oi, grăind aşa: Eu sunt Păstorul Cel bun; Păstorul cel bun sufletul lui îşi pune pentru oi ? Şi nu S-a oprit la atâta, ci a adăugat: Iar năimitul şi cel care nu-i păstor vede lupul venind, şi lasă oile, şi fuge . Dacă însuşirea unui bun păstor este de a se jertfi, iar a unui năimit, de a nu voi să sufere asta, cum Hristos, Care spune că este Păstorul Cel bun, Se roagă să nu fie răstignit? Cum a spus: Eu Însumi Îmi pun sufletul Meu ? Dacă tu singur îţi pui sufletul tău, cum rogi pe altul să nu-1 pui? Cum se minunează Pavel de El pentru această hotărâre a Lui de a Se jertfi, grăind aşa: Care, fiind în chip de rob, n-a socotit răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănare omenească făcându-Se şi aflându-Se la înfăţişare ca om, S-a smerit, făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moartea de cruce ? Cum apoi Însuşi Hristos spune aşa: Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, că Eu Îmi pun sufletul Meu, ca iarăşi să-1 iau”? Dacă nu vrea să fie răstignit, dacă refuză şi roagă pe Tatăl, cum Tatăl Îl iubeşte pentru asta? Cum spune iarăşi Pavel: Iubiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi”? Şi iarăşi, Însuşi Hristos când avea să Se răstignească spunea: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău! , numind “crucea” slavă. Cum într-un loc refuză să fie răstignit, iar în alt loc Se grăbeşte să fie răstignit? Că este slavă crucea, o spune Evanghelistul. Ascultă: Că încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu Se preaslăvise . Cu alte cuvinte, spune aşa: încă nu fusese dat harul, pentru că nu fusese desfiinţată vrajba cu oamenii, pentru că nu venise biruinţa crucii. Da, crucea a desfiinţat vrajba lui Dumnezeu cu oamenii, a adus împăcarea, a făcut din pământ cer, a amestecat pe oameni cu îngerii, a doborât împărăţia morţii, a tăiat puterea diavolului, a nimicit puterea păcatului, a scăpat lumea de rătăcire, a adus iarăşi adevărul, a alungat pe demoni, a dărâmat templele, a sfărâmat capiştile, a împrăştiat fumul jertfelor, a sădit virtutea, a pus rădăcini Bisericilor. Da, crucea, voinţa Tatălui, slava Fiului, bucuria Duhului, lauda lui Pavel: Mie să nu-mi fie, spune el, a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos! . Crucea, mai frumoasă ca soarele, mai strălucitoare ca raza soarelui. Când soarele s-a întunecat , atunci crucea a luminat; soarele nu s-a întunecat atunci pentru că a dispărut, ci pentru că a fost biruit de strălucirea crucii. Crucea a şters zapisul nostru , a făcut fără folos închisoarea morţii. Crucea este dovada dragostei lui Dumnezeu: Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară . Şi, iarăşi, Pavel: Că dacă vrăjmaşi fiind ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său…” . Crucea este zidul cel nedoborât, arma cea nebiruită, trăinicia celor bogaţi, bogăţia celor săraci, zid împotriva celor ce ne viclenesc, armă împotriva celor ce ne duc război, nimicire a patimilor, dobândire a virtuţii, semnul cel minunat şi nemaiîntâlnit. Semn caută neamul acesta; şi semn nu i se va da decât semnul lui Iona . Crucea a deschis raiul, 1-a dus pe tâlhar în rai , a povăţuit neamul omenesc, care era pe cale de pieire şi nu era vrednic nici de pământ, spre împărăţia cerurilor. S-au făcut şi se fac prin cruce atâtea bunătăţi, şi atunci te întreb: N-a voit Hristos să Se răstignească? Cine poate spune asta? Iar dacă nu voia, cine L-a silit, cine L-a forţat? Pentru ce a trimis mai înainte prooroci care să vestească aceasta, că are să fie răstignit, când nu avea să fie răstignit, nici nu voia să sufere asta? Pentru care pricină numeşte crucea şi pahar , dacă nu voia să fie răstignit? Paharul arată dorinţa ce o are pentru răstignire. După cum paharul este plăcut celor însetaţi, tot aşa şi Lui răstignirea. De aceea şi spunea: Cu dor am dorit să mănânc cu voi Paştele acesta! N-a spus la întâmplare cuvintele acestea, ci pentru că după seara aceea a fost răstignit.
3. Cum dar, El, Care numeşte crucea slavă, Care mustră pe ucenic pentru că Îl împiedica (de la voia Sa), Care arată pe păstorul cel bun prin junghierea lui pentru oi, când El cu dor doreşte răstignirea şi Se duce la ea de bună voie, cum dar Se roagă să nu se întâmple asta? Dacă nu voia, ce greutate era să împiedice pe cei ce veneau să-L răstignească? Dar aşa, noi Îl vedem că aleargă la cruce. Când iudeii au tăbărât asupra Lui, i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Aceia I-au răspuns: Pe Iisus. Iar El le-a zis: Iată, Eu sunt! Şi ei s-au tras înapoi şi au căzut la pământ . Astfel Hristos mai întâi i-a orbit, ca să arate că ar fi putut fugi; după aceea S-a dat în mâna lor, ca să cunoşti că nu de nevoie, nici silit, nici din pricina tiraniei celor ce-au tăbărât asupra Lui a suferit, fără să vrea, crucea, ci de bună voie, alegând-o şi voind-o, demult lucrând pentru ea. Pentru jertfa de pe cruce proorocii au fost trimişi mai dinainte, patriarhii au prezis, iar crucea a fost preînchipuită şi prin cuvânt, şi cu fapta. Junghierea lui Isaac ne-a arătat Crucea ; de aceea şi spunea Domnul: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă slava Mea; şi a văzut-o şi s-a bucurat . Deci patriarhul s-a bucurat văzând icoana crucii, iar El a voit să fugă de cruce? Moise învingea pe Amalec atunci când arăta semnul crucii . Şi poţi găsi în Vechiul Testament mii şi mii de fapte care preînchipuiesc crucea. Pentru ce s-au întâmplat toate acestea, dacă Cel Care avea să fie răstignit nu voia să se întâmple asta?
După toate acestea, iată un alt fapt şi mai plin încă de nedumerire. După ce a spus: Să treacă de la Mine paharul acesta, a adăugat: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu! În acest text, atât cât spun cuvintele, găsim două voinţe potrivnice una alteia: Tatăl vrea ca Hristos să fie răstignit, iar El nu vrea. Şi doar vedem că în toate împrejurările El are aceeaşi voinţă şi aceeaşi lucrare cu Tatăl. Când spune: Dă-le lor ca, după cum Eu şi Tu una suntem, şi ei să fie una întru Noi! , nu spune altceva decât că Tatăl şi Fiul au o singură voinţă. Iarăşi, când spune: Cuvintele pe care le grăiesc Eu, nu le grăiesc Eu, ci Tatăl Care rămâne întru Mine, Acela face lucrurile acestea , arată acelaşi lucru. Iar când spune: Nu de la Mine am venit şi: Nu pot să fac de la Mine nimic , nu spune acestea ca să arate că e lipsit de puterea de a grăi sau a face (cele cuvenite Lui) – Doamne fereşte! -, ci vrând să arate desluşit că voinţa Lui, şi în cuvinte, şi în fapte, şi în toate cele ce privesc mântuirea noastră, este deopotrivă cu voinţa Tatălui, că e una şi aceeaşi; aşa precum şi până acum adeseori am dovedit, în adevăr, cuvintele: Nu grăiesc de la Mine nu înseamnă desfiinţarea puterii lui Hristos, ci dovada unimii, a conlucrării dintre puterea Lui şi a Tatălui.
– Dar atunci, pentru ce în textul nostru zice: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu ?
– Poate că v-am pus la grea luptă, dar reînnoiţi-vă puterile. Da, predica mea e lungă, dar ştiu bine că râvna voastră este puternică. Şi, de altfel, cuvântul meu se grăbeşte să dea dezlegare nedumeririi voastre.
Deci, pentru ce a grăit aşa Hristos? Fiţi cu mare luare-aminte!
Învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu se primea cu anevoie. Era plină de frică toată covârşirea iubirii Lui de oameni, dar şi măreţia pogorământului Lui; de aceea avea nevoie de multă pregătire ca să fie primită. Gândeşte-te ce lucru mare era să auzi şi să afli că Dumnezeu, Cel nespus, Cel nestricăcios, Cel mai presus de minte, Cel nevăzut, Cel neînţeles, în a Cărui mână sunt marginile pământului , Cel Ce caută spre pământ şi-l face de se cutremură, Cel Ce Se atinge de munţi şi fumegă , a Cărui pogorâre nici heruvimii n-au putut s-o îndure, ci-şi acopereau feţele cu aripile lor, că acest Dumnezeu Care covârşeşte orice minte, Care biruie orice gând, Care lasă în urmă pe îngeri, pe arhangheli şi toate puterile cele de sus, că acest Dumnezeu a primit să Se facă om, să primească trup plăsmuit din pământ şi tină, să intre în pântece fecioresc, să stea în pântece vreme de nouă luni, să fie hrănit cu lapte şi să pătimească cele omeneşti! Deci, pentru că era nemaiauzit ceea ce avea să se facă şi pentru că de mulţi n-avea să fie crezut, de aceea a trimis mai întâi prooroci, ca să vestească întruparea lui Dumnezeu. Aşa a vestit-o mai dinainte patriarhul prin cuvintele: Din vlăstar, fiul meu, te-ai înălţat; culcându-te, ai adormit ca un leu . Aceasta a vestit mai dinainte Isaia prin cuvintele: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel ; şi iarăşi: Vestitu-L-am pe El ca un prunc, ca o rădăcină în pământ însetat . Numeşte pământ însetat pântecele cel fecioresc, pentru că nu primise sămânţă de bărbat, nici nu se bucurase de împreunare, ci L-a născut fără de nuntă. Şi iarăşi: Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi S-a dat nouă! ; şi iarăşi: Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcina lui se va înălţa . Iar Baruh zice: Acesta este Dumnezeul nostru; şi nimeni altul nu este asemenea Lui; aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, slugii Sale, şi lui Israel, cel iubit de El. Apoi, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit . Şi David, arătând venirea Lui în trup, spunea: Pogorî-Se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ , că a intrat în pântecele cel fecioresc fără zgomot şi fără tulburare.
4. Dar nu S-a mulţumit numai cu atâta! Ci, când a venit, ca să nu se creadă că nălucire este întruparea Sa, încredinţează pe oameni despre întrupare nu numai prin vederea trupului Său, ci şi prin aceea că a stat printre oameni multă vreme şi a trecut prin toate cele omeneşti. N-a venit pe pământ sub chip de bărbat desăvârşit şi deplin, ci a stat şi în pântece fecioresc, ca să îndure şi zămislirea, şi naşterea, şi hrănirea cu lapte, şi creşterea, pentru ca să dea adeverire de întruparea Sa şi prin lungimea timpului, dar şi prin schimbările proprii vârstei. Şi n-a mărginit dovada întrupării Sale numai la atât, ci, după ce S-a îmbrăcat cu trup, îngăduie ca trupul Său să sufere toate scăderile firii: să flămânzească , să înseteze , să doarmă , să ostenească , în sfârşit, când ajunge pe cruce, îngăduie ca trupul să pătimească cele ale trupului. De aceea şi râuri de sudoare curgeau din trupul Lui şi îngerul se găsea lângă El întărindu-L ; şi Se întrista, şi Se mâhnea. Da, înainte de a spune cuvintele acelea, a zis: Tulburat e sufletul Meu şi întristat până la moarte! Şi deşi s-au făcut toate acestea, totuşi gura spurcată a diavolului a încercat prin Marcion Ponticul şi Valentin şi Manes Persanul şi prin mai mulţi alţi eretici să dărâme învăţătura despre întrupare, şi a răspândit zarvă satanică spunând că Dumnezeu nici nu S-a întrupat, nici nu S-a îmbrăcat cu trup, ci întruparea a fost o aparenţă, o nălucire, o amăgeală, o părere, cu toate că împotriva unei astfel de rătăciri strigau şi patimile Lui, şi moartea Lui, şi mormântul, şi setea Lui. Oare, dacă nu s-ar fi întâmplat nimic din acestea, n-ar fi semănat diavolul cu mult mai mult aceste învăţături rele ale necredinţei? De aceea, după cum a flămânzit, după cum a dormit, după cum a ostenit, după cum a mâncat, după cum a însetat, tot aşa fuge şi de moarte, ca să arate că este om; iar slăbiciunea firii omeneşti nu îngăduia să Se despartă de viaţa aceasta fără durere. Dacă Hristos n-ar fi spus niciun cuvânt cu privire la teama de moarte, ne-am fi putut întreba: Dacă era om, nu trebuia oare să sufere cele ale omului?
– Care sunt acelea?
– Cel ce avea să fie răstignit se teme, este cuprins de nelinişte, nu se desparte fără durere de viaţa de aici. În fire e sădită dragostea de cele din lumea aceasta. De aceea, vrând să arate că îmbrăcămintea trupului Lui era adevărată, vrând să dea încredinţare despre întruparea Sa, lasă să iasă la iveală patimile Sale cu multă putere de dovedire.
Aceasta-i o pricină pentru care a rostit Hristos acele cuvinte. Mai este încă una, nu mai mică decât aceasta.
– Care?
– Prin venirea Sa, Hristos a voit să înveţe pe oameni toată virtutea. Iar cel care învaţă, nu învaţă numai prin cuvânt, ci şi cu fapta, aceasta fiind cea mai bună învăţătură a unui dascăl. Căpitanul unei corăbii, stând lângă ucenic, îi arată nu numai prin cuvânt cum să ţină cârma corabiei, ci adaugă cuvântului şi fapte; nici nu vorbeşte numai, nici nu lucrează numai. Tot aşa şi zidarul, stând lângă cel pe care are să-1 înveţe cum să ţeasă zidul, îl învaţă şi cu fapte, dar îl învaţă şi prin cuvânt. La fel şi ţesătorul, cel ce brodează, argintarul, fierarul. Orice meserie se învaţă şi prin cuvânt, şi cu fapta. Deci, pentru că şi Hristos venise ca să ne înveţe toată virtutea, de aceea şi spune ceea ce trebuie să facem, dar şi face. Cel ce va face şi va învăţa, spune El, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor! De pildă: a poruncit să fim smeriţi şi blânzi, şi ne-a învăţat prin cuvânt. Dar iată că ne învaţă şi cu fapta. După ce a spus: Fericiţi cei săraci cu duhul , fericiţi cei blânzi” , ne arată şi cum trebuie să împlinim aceste porunci.
– Cum ne-a arătat?
– A luat un ştergar, S-a încins cu el şi a spălat picioarele ucenicilor . Ce smerenie poate fi deopotrivă cu această smerenie? Nu ne-a învăţat smerenia numai prin cuvânt, ci şi cu fapta. Tot cu fapte ne învaţă şi blândeţea, şi îngăduinţa.
– Cum anume?
– A fost pălmuit de sluga arhiereului, şi-i spune: Dacă am vorbit rău, mărturiseşte despre rău! Dar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?
A poruncit să ne rugăm pentru duşmani . Iarăşi, şi asta ne-a învăţat cu fapta. Pe când era răstignit sus, pe cruce, spune: Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! După cum ne-a poruncit să ne rugăm pentru vrăjmaşi, tot aşa S-a rugat şi El de Tatăl Său, cu toate că Însuşi avea puterea să ierte; dar a făcut-o tocmai ca să te înveţe pe tine. Iarăşi, a poruncit să facem bine celor ce ne urăsc pe noi şi celor ce ne vatămă şi ne prigonesc . Porunca aceasta a împlinit-o şi cu fapta: a scos demonii din iudeii care-L numeau îndrăcit , a făcut bine celor care-L prigoneau, a hrănit pe cei care unelteau împotriva Lui, a făcut să intre în împărăţia cerurilor pe cei care voiau să-L răstignească.
Iarăşi, le spunea ucenicilor Săi: Să nu aveţi aur, nici argint, nici bani de aramă în cingătorile voastre! , ca să-i îndemne spre sărăcia de bună voie. Porunca aceasta a arătat-o şi cu fapta: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul . Nu avea masă, nu avea casă, nimic din toate acestea. Nu pentru că nu avea de unde, ci pentru că învăţa pe oameni să meargă pe această cale.
În acelaşi chip i-a învăţat şi cum să se roage. Ucenicii I-au spus: Învaţă-ne să ne rugăm! Pentru aceea Se şi ruga: ca să înveţe ucenicii să se roage. Nu numai că S-a rugat, dar a trebuit să-i înveţe şi cum să se roage. De aceea i-a învăţat şi o rugăciune, care glăsuieşte aşa: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită , adică în primejdii, în necazuri. Pentru că-i învăţase să spună în rugăciunea lor: Şi nu ne duce pe noi în ispită, de aceea îi învaţă şi cu fapta, spunând: Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Prin asta a învăţat pe toţi sfinţii să nu înfrunte primejdiile, nici să se arunce în ele, ci să aştepte ca primejdiile să vină la ei, şi să-şi arate atunci tot curajul lor. Să nu sară mai înainte în ele şi nici să meargă ei mai întâi să le caute.
– Pentru ce a dat Hristos o astfel de poruncă?
– Pentru ca să ne înveţe smerenia şi să ne scape de păcatul slavei deşarte. De aceea şi atunci, în grădină, când a rostit acele cuvinte, mergând mai înainte, S-a rugat , iar după ce S-a rugat, grăieşte ucenicilor aşa: N-aţi putut priveghea un ceas împreună cu Mine? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită! Vezi că nu Se roagă numai, ci şi îndeamnă? Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios .Cuvintele acestea le-a spus ca să scoată mândria din sufletul lor, să-i scape de semeţie, să-i facă smeriţi, să-i facă să fie măsuraţi la faptă şi cuvânt. Aşadar, precum voia să-i înveţe să se roage, aşa S-a rugat şi El ca om, nu ca Dumnezeu, că Dumnezeirea este nepătimitoare. S-a rugat ca să ne înveţe pe noi să ne rugăm, să ne înveţe pe noi să căutăm totdeauna să scăpăm de primejdii; iar dacă nu e cu putinţă, să îndurăm cele voite de Dumnezeu. Pentru aceea a şi spus: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu! Nu pentru că una e voinţa Lui şi alta voinţa Tatălui, ci ca să-i înveţe pe oameni că, şi dacă îi cuprinde spaima, şi dacă tremură, şi dacă e vorba să vină peste ei primejdii, şi dacă e vorba să fie smulşi din viaţa aceasta, să pună înaintea voinţei lor voinţa lui Dumnezeu. Pavel, învăţând astfel, a arătat cu fapta şi una, şi alta. Se ruga să scape de încercări, grăind aşa: Pentru aceasta am rugat de trei ori pe Domnul ; dar pentru că Dumnezeu n-a voit, a spus: Mă bucur în slăbiciuni, în ocări, în prigoniri . Poate că spusele mele nu sunt destul de clare; am să le fac mai clare. Pavel era ameninţat de multe primejdii şi se ruga să scape de ele. Dar când a auzit pe Hristos spunând: Destul îţi este harul Meu, că puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte!, când a văzut care era voinţa lui Dumnezeu, şi-a supus de atunci încolo voinţa lui voinţei lui Dumnezeu.
Aşadar, prin rugăciunea Sa din grădină (Ghetsimani), Hristos ne-a învăţat două lucruri: întâi: să nu înfruntăm primejdiile, ci să ne rugăm să nu cădem în ele; al doilea: să le îndurăm cu curaj, dacă vin peste noi, punând înaintea voinţei noastre voinţa lui Dumnezeu.
Ştiindu-le dar pe acestea, să ne rugăm să nu cădem niciodată în ispită; iar dacă se întâmplă să cădem, să rugăm pe Dumnezeu să ne dea răbdare şi curaj şi să punem voinţa lui Dumnezeu înaintea voinţei noastre. Aşa vom străbate în siguranţă şi viaţa de aici, şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.