din „Predicile despre statui”
PREDICA a III-a
PENTRU PLECAREA EPISCOPULUl FLAVIAN, CARE S’A DUS CA SOL LA ÎMPĂRAT DIN PARTEA CETĂŢII; ŞI DESPRE ADEVĂRATUL POST; CĂ E MAI RĂU SĂ CALOMNIEZI DECÂT SĂ MĂNÂNCI CARNE OMENEASCA; ŞI DESPRE CEI MĂCELĂRIŢI DIN PRICINA REVOLTEI; ŞI ÎMPOTRIVA ACELOR CARI SE PLÂNGEAU CĂ AU FOST ÎNCHIŞI MULŢI NEVINOVAŢI
Ţinută în ziua de 7 Martie
1. Când mă uit la această strană goală, văduvă de dascălul ei, mă bucur şi plâng totodată : lăcrămez pentru că nu văd de faţă pe părintele nostru şi mă bucur când ştiu că s’a dus pentru mântuirea noastră, ca să smulgă atâta norod furiei împăratului. Aceasta e şi pentru voi ca o podoabă, iar pentru el ca o cunună; pentru voi e o podoabă, fiindcă aţi avut parte de un asemenea părinte, iar pentru el o cunună, fiindcă se arată aşa de bun faţă de fiii săi, şi pentru că prin fapta însăşi a întărit vorba spusă de Hristos. Căci el auzind că „Păstorul bun îşi pune sufletul său pentru oile sale” (Ioan 10, 11) s’a dus ca să-şi pună sufletul său pentru noi toţi, deşi erau atâtea lucruri care îi împiedicau, şi îl sileau să rămână: mai întâi vârsta lui înaintată apoi slăbiciunea trupului, vremea anului, şi nevoia de a serba sărbătoarea, apoi unica lui soră care îşi trăgea sufletul. Dar totuşi el a nesocotit şi legăturile de rudenie, şi slăbiciunea, şi greutatea vremii, şi bătrâneţea, şi asprimea drumului, şi punându-vă mai presus de toate pe voi şi mântuirea voastră, a rupt toate aceste lanţuri, şi măcar că e bătrân, purcede acum ca un flăcău, înaripat fiind de agerimea sufletului său. Dacă, zice el, Hristos s’a jertfit, pentru noi, de ce iertare am fi noi vrednici, când ni s’a încredinţat paza unui atât de mare norod, dacă n’am încerca orice, şi n’am fi gata să facem şi să răbdăm orice, pentru a pune la adăpost pe cei cari ni-au fost încredinţaţi. Dacă, zice el, patriarhul Iacov, fiind pus să păzească oile, fiindcă păştea oile necuvântătoare şi avea să dea socoteală unui om muritor, îşi petrecea din pricina asta nopţile fără să doarmă, şi răbda şi arşiţă şi ger şi toată vremuiala timpului, ca să nu piară nici una din oile acelea: cu atât mai mult noi, cari suntem puşi peste nişte oi, nu necuvântătoare, ci duhovniceşti, şi având să dăm socoteală, nu unui om, ci lui Dumnezeu, despre această slujbă a noastră, trebuie să nu pregetăm şi să nu tără-gănim nimic din acelea ce pot să fie de vreun ajutor turmei. Dar cu cât e mai bună turma aceasta decât cealaltă, şi oamenii mai presus decât dobitoacele, iar Dumnezeu mai presus ca oamenii; cu atât trebuie şi noi să arătăm o râvnă şi o osârdie mai mare şi mai neobosită. Căci el ştie că acum are în grija lui nu numai o singură cetate, ci Răsăritul întreg. Căci cetatea noastră este capul şi maica tuturor cetăţilor aşezate în Răsărit; de aceea n’a pregetat să ia asupră-şi toată primejdia, şi nimic n’a fost în stare să-l ţină pe loc. De aceea cred că trebuie să avem bune nădejdi; căci Dumnezeu nu va trece cu privirea atâta osârdie şi râvnă, şi nu va îngădui ca robul său să se întoarcă cu treaba neisprăvită. Ştiu că va fi de ajuns ca el să se înfăţişeze înaintea acelui împărat evlavios, şi chiar numai cu înfăţişarea lui îndată îi va potoli mânia. Căci nu numai cuvintele sfinţilor, ci şi chipurile lor sunt pline de un har duhovnicesc. Dar acesta e plin şi de multă înţelepciune, şi fiindcă e cunoscător atât al legilor celor dumnezeeşti, cât şi al celor omeneşti, va zice către dansul -cum a spus Moise către Dumnezeu: „Dacă le ierţi păcatul, iartă-li-l; dacă nu, ucide-mă şi pe mine cu dânşii”. (Exod. 32, 31, 32). Căci aşa e inima Sfinţilor; socotesc că moartea cu fiii lor e mai dulce, decât vieaţa fără de dânşii. Va lua ajutor şi de la timpul nemerit, va pune înainte şi Pastele, şi îi va aduce ammte de acel timp, când Hristos a iertat păcate întregei lumi; îl va îndemna să ia ca pildă pe Domnul, şi fi va pomeni de acea parabolă cu zece mii de talanţi şi o sută de dinari. Ştiu de câtă încredere e însufleţit părintele nostru: n’o să pregete ca să-l sperie prin această pildă zicând: Vezi să nu auzi şi tu în ziua aceea spunânduţi-se: „Slugă netrebnică, eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m’ai rugat; trebuia să ierţi şi tu pe tovarăşii tăi de robie”. (Mat. 18, 32, 33). Îţi vei folosi ţie mai mult decât lor, pentrucă ţi se vor uita păcate mai mari, dacă vei ierta nişte păcate mai mici. Pe lângă aceasta va mai adăoga şi rugăciunea aceea pe care I’au învăţat să o spună acei cari l’au catehisit în tainele sfinte: „Iartă-ne nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Pe lângă aceasta îi va mai spune că nu toată cetatea s’a făcut vinovată de această greşală, ci nişte oameni din afară, nişte venetici, cari nu fac nici un lucru cu rost, ci cutează orice nelegiuire; şi că nu e drept să fie părăduită o cetate aşa de mare pentru cutezanţa nelegiuită a câtorva, şi să fie pedepsiţi şi acei cari nu s’au făcut vinovaţi cu nimic. De altfel – va zice el – chiar dacă au păcătuit cu toţii, au fost îndeajuns de pedepsiţi, fiind atâtea zile mistuiţi de teamă, şi aşteptându-şi moartea în toate zilele, alungaţi, surghiuniţi, trăind mai amarnic decât vinovaţii, purtându-şi sângele în mână, şi nebizuindu-se de loc pe vieaţa lor. Ajungă-ţi această pedeapsă ; nu lăsa mânia ta să meargă mai departe; prin mila ta faţă de tovarăşii tăi de robie, fă-ţi-l blând pe Judecătorul de Sus; gândeşte-te la mărimea oraşului, şi cugetă că acum nu e vorba de un suflet, sau două, sau trei, ori de zece, ci de mii nenumărate, de fruntea întregei lumi.
Aceasta e cetatea în care s’au făcut cei dintâi creştini; cinsteşte pe Hristos, cinsteşte pe aceea care cea dintâi a propovăduit numele acesta dulce şi dorit de toţi; ea a fost casa în care au tras apostolii, ea a fost lăcaşul celor drepţi.
Numai acum pentru întâia oară s’a făptuit această nelegiuire împotriva domnitorilor tot trecutul ne dă mărturie de moravurile bune ale cetăţii. Căci dacă ar stârni mereu răsvrătiri, ar trebui să osândeşti răutatea ei; însă dacă aceasta s’a întâmplat doar o singură dată în toată vremea, e limpede că nu e vina moravurilor cetăţii, ci sminteala aceasta a fost a acelora cari au năvălit fără rost şi socoteală în cetate.
2. Acestea le va spune Preotul, şi încă mai multe decât acestea, cu şi mai mare încredere; unul e iubitor de oameni, celălalt, credincios, aşa că avem bună nădejde şi din o parte şi din alta. Însă mai mult decât în credinţa dascălului şi în bunătatea împăratului, ne bizuim pe mila lui Dumnezeu; căci el va fi mijlocitor între împăratul care e rugat, şi preotul care îl roagă, muind inima Împăratului, stârnind limba preotului, ajutând vorbele acestuia şi pregătind cugetul aceluia ca să primească cele spuse şi să încuviinţeze cu multă îndurare cererile lui. Căci dintre toate cetăţile, a noastră îi e cea mai dragă lui Hristos, atât din pricina străbunilor, cât şi din pricina virtuţii noastre; şi precum dintre apostoli, Petru a propovăduit cel dintâi, tot astfel, dintre cetăţi, precum am spus şi mai sus, aceasta cea dintâi şi-a pus ca o cunună minunată numele de creştină. Şi dacă Dumnezeu a făgăduit că acolo unde se vor găsi zece drepţi (Genesa 18, 32) va mântui pe toţi locuitorii, când sunt nu zece, şi nici de două ori atâta, ci cu mult mai mare e numărul acelora cari cu toată râvna cinstesc pe Dumnezeu, cum să nu nădăjduim toate cele bune, şi să avem încredere în mântuirea noastră a tuturor? Am auzit pe mulţi spunând: „Mânia regelui e asemenea mâniei leului” (Proverbe 19, 12) şi jeluindu-se abătuţi. Ce le vom răspunde lor? Acel care a zis: „Lupii şi mieii vor paşte împreună, şi iedul se va odihni la un loc cu leopardul, şi leul va mânca paie ca boul” (Isaia 11, 6, 7) va putea să facă şi din acest leu o oaie blândă. Să ne rugăm lui aşadar, şi către dânsul să trimitem solii şi va îmblânzi cu totul inima împăratului, şi ne va scăpa pe toţi din strâmtorarea ce ne ameninţă. Părintele nostru s’a dus ca sol acolo, noi să trimitem de aici o solie la cer şi să-l ajutăm pe el cu rugăciunile noastre. Mult poate obştea Bisericii, dacă vom face rugăciuni cu suflet îndurerat, cu inima frântă. Nu e nevoie să trecem marea, nu e nevoie să facem o călătorie lungă; fiecare om şi fiecare femeie, fie că alergăm la biserică, fie că rămânem acasă, să chemăm cu mare osârdie pe Dumnezeu, şi fără îndoială el va asculta rugăminţile noastre. De unde se vede aceasta? Din aceea că el ţine foarte mult ca să alergăm totdeauna la el, în toate să ne rugăm lui, şi să nu facem, nici să nu spunem ceva, fără de dânsul. Oamenii, când le dăm de lucru fără răgaz pentru treburile noastre, pregetă şi tărăgănează, şi ne arată o faţă plictisită; Dumnezeu însă face dimpotrivă; el se supără mai mult, nu atunci când alergăm mereu la el pentru treburile noastre, ci când nu facem acest lucru. Auzi cum îi înfruntă pe Iudei, când le spune: „Aţi făcut sfat fără de mine; şi învoieli, fără de duhul meu” (Isaia 30, 1). Aşa e firea celor cari iubesc; voiesc ca toate treburile iubiţilor să se facă prin dânşii, şi aceştia să nu facă şi să nu spună nimic fără de dânşii. De aceea şi Dumnezeu, nu numai de rândul ăsta, ci şi altădată zicea mustrător; „Au domnit, dar nu prin mine; au poruncit, şi nu mi-au dat mie de veste”. (Osea 8, 4).
Deci să nu pregetăm de a alerga mereu la dânsul, şi când vom avea vreo greutate, el va găsi totdeauna deslegarea nimerită. Te-a înspăimântat vreun om? Aleargă la Domnul cel de sus, şi nu vei suferi niciun rău; aşa scăpau de nenorociri cei vechi, nu numai oamenii, ci şi femeile. A fost o femeie evreică, cu numele Estera; această Estera a scăpat în acest fel tot poporul Evreilor care era menit pieirii. După ce regele persan dăduse poruncă să fie ucişi toţi Iudeii, cum nu se găsea nici unul ca să se împotrivească mâniei aceluia, femeia desbrăcându-se de haina ei cea strălucită, şi îmbrăcându-se cu un sac, presărând sub sine cenuşă, se ruga de îndurarea dumnezeiască, să meargă cu sine la rege, şi se ruga cu aceste cuvinte: „Fă Doamne plăcute cuvintele mele şi pune în gura mea vorbă împodobită:” (Estera 14, 13). Tot aşa să-l rugăm pe Dumnezeu şi pentru învăţătorul nostru. Căci dacă o femeie, rugându-se pentru Iudei, a putut să oprească furia barbarică, cu atât mai mult învăţătorul nostru, rugându-se pentru o astfel de cetate, va putea să înduplece pe acest rege foarte blând şi bun. Căci dacă a primit harul de a deslega păcatele faţă de Dumnezeu, cu atât mai mult va fi destoinic să şteargă şi să desfacă cele săvârşite împotriva unui om. Şi el e un domn, şi încă un domn mai vrednic de cinste decât acela; căci legile sfinte au supus însuşi capul regesc mâinilor acestuia; şi când e vorba să se ceară vreun bine de la cer, regele merge la preot, nu preotul la rege. Şi acesta are o za, şi anume zaua dreptăţei; şi el are un brâu, şi anume brâul adevărului, are şi încălţăminte mult mai vrednică de cinste, anume aceea care vine de la evanghelia păcii; are şi o sabie, nu de fier, ci de duh; are şi cunună pusă pe cap. Armura aceasta e mai strălucită, armele acestea sunt mai preţioase, puterea e mai mare. De aceea, atât din pricina mărimii demnităţii sale, cât şi din pricina propriei lui mărinimii, şi mai înainte de toate, din pricina neclintitei lui nădejdi în Dumnezeu, va grăi către Împărat cu multă încredere şi cu multă chibzuinţă.
3. Deci să nu desnădăjduim de mântuirea noastră, ci să ne rugăm, să cerem, să căutăm a-l îndupleca, să trimitem cu multe lacrămi solul la regele cel de sus; avem şi acest post care ne vine într’ajutor şi ne înlesneşte această frumoasă solie. Aşadar precum după trecerea iernii, la începutul verii, marinarul îşi trage corabia la larg, soldatul îşi curăţă armele şi pregăteşte calul de războiu, iar plugarul îşi ascute coasa, călătorul îşi începe drumul lung plin de încredere, iar luptătorul cu pumnul îşi leapădă veşmântul şi se despoaie; tot astfel şi noiv când se iveşte postul ca şi o vară duhovnicească, să ne curăţăm armele ca ostaşii, să ascuţim coasa ca plugarii, şi ca nişte cârmaci, să punem cugetele noastre împotriva valurilor gândurilor nesăbuite, şi să ne pregătim ca nişte călători, de drumul la cer, şi ca nişte luptători cu pumnul să ne desbrăcăm pentru luptă; căci credincios e şi plugarul, şi cârmaciul, şi ostaşul şi calatorul. De aceea spune şi Pavel: „Noi nu ne luptăm împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva domniilor şi puterilor; îmbrăcaţi-vă aşadar cu armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 12). Ai văzut pe luptător? Ai văzut pe ostaş? Dacă eşti luptător, trebuie să te cobori gol la luptă; dacă eşti ostaş, trebue să mergi armat la luptă. Dar cum se poate ca acestea amândouă să fie în acelaşi timp: şi armat şi nearmat, să fii şi gol, şi negol, şi îmbrăcat şi neîmbrăcat? În ce chip? Să vă spun eu. Desbracă-te de treburile vieţii, şi te-ai făcut luptător; îmbracă-te cu armele duhovniceşti, şi te-ai făcut ostaş. Desbracă-te pe tine însuţi de grijile vieţii; căci e vremea luptei; îmbracă-te cu armele spiritului; căci am început un răsboiu greu cu demonii. De aceea trebuie să fim şi goi, ca să nu aibă diavolul de unde să ne apuce, când luptăm cu el, şi să fim în acelaşi timp armaţi din cap până în picioare, ca să nu căpătăm nici o rană de moarte. Ară-ţi sufletul tâu, şi pliveşte-l de spini; seamănă cuvântul cucerniciei, pune răsadurile înţelepciunii, şi îngrijeşte-le cu multă luare aminte, şi atunci te-ai făcut plugar, îţi va zice Pavel. De aceea, când scria el Corintenilor, le spunea: „Eu am semănat, Apolon a udat, şi Dumnezeu le-a făcut să crească” (I Corint, 3, 6). Ascute coasa ta, pe care ai tocit-o din pricină că te-ai îndopat cu mâncări bune, ascute-o prin post; porneşte-o pe drumul care duce în cer, atinge calea aspră şi îngustă, şi umblă. Dar cum poţi s’o atingi şi să umbli? Dojenind trupul tău şi făcându-l rob; căci unde drumul e îngust, grăsimea cărnii datorită lăcomiei, este o mare piedică înnăbuşe talazurile nesăbuite ale poftelor, pune pe goană furtuna gândurilor ticăloase, mântuie barca, arată multă pricepere, şi astfel ai ajuns cârmaciu. Prilej şi dascăl nouă pentru toate acestea ne e postul, dar nu postul acesta de rând, ci postul adevărat; nu atâta lepădarea de mâncăruri, cât lepădarea de păcate; căci puterea postului nu e îndestulătoare ca să mântuie pe cei ce postesc, dacă nu se face cu o potrivită rânduială. Căci „luptătorul, zice (Pavel, II Timot. 2, 5), nu capătă cunună dacă nu s’a luptat după rânduială”. Şi ca nu cumva tocmai în timpul postului, să rămânem fără cununa postului, trebuie să învăţăm cum şi ce fel să facem acest lucru; pentru că şi Fariseul acela a postit, dar după postul acela a rămas cu mâinile goale, lipsit de rodul postului său; vameşul n’a postit, şi măcar că n’a postit a fost pus mai înaintea Fariseului, ca să înveţi că postul n’aduce nici un folos, dacă nu e împreunat cu toate celelalte lucruri. Au postit Niniviţii, şi au smuls mila lui Dumnezeu; au postit şi Iudeii, dar fără nici un folos, căci au ieşit învinovăţiţi. Aşadar, pentru că este aşa de mare primejdia postului pentru cei cari nu ştiu să postească, să învăţăm rânduielile postului, ca să nu mergem la întâmplare, nici să nu ne batem cu morile de vânt ori să ne luptăm cu umbrele. Postul e un leac, dar chiar dacă leacul acesta ar fi de o mie de ori folositor, ajunge nefolositor din pricina neştiinţei celui care se slujeşte de el; căci trebue să ştii şi timpul când să te slujeşti de el, şi cât de mult să iei, şi amestecul trupului care îl primeşte şi firea locului, şi timpul anului, şi traiul potrivit şi multe altele; şi dacă vreunul din acestea e nesocotit, el va fi vătămător tuturor celor spuse mai sus. Dacă deci când e vorba să tămăduim trupul, avem nevoie de atâta luare aminte; cu atât mai vârtos, când îngrijim sufletul şi vrem să-l vindecăm prin cugetări, trebuie să cercetăm totul, şi să pătrundem totul cu cea mai mare băgare de seamă.
4. Să vedem aşadar cum au postit Niniviţii, şi cum au scăpat de acea mânie. „Nici oamenii, nici vitele, nici oile, nici boii să nu fie nutriţi”, zice (Ioan 3, 7). Ia spune-mi: Ce vrei să zici? Postesc şi dobitoacele şi caii, şi măgarii se îmbracă în sac? Da, zice el; căci precum la moartea unui bogătaş, rudele nu îmbracă numai slugile şi servitoarele în sac, ci şi pe cai, şi apoi îl dau rândaşilor poruncindu-le să vie cu ei până la mormânt, ca astfel să arate mărimea nenorocirei, şi să trezească mila tuturor; tot astfel, când cetatea aceea (Ninive) s’a găsit în primejdie de moarte, au îmbrăcat în sac chiar firea necuvântătoare şi au pus-o la jugul postului. Dar, zici, dobitoacele necuvântătoare nu pot să ştie de mânia lui Dumnezeu; (de aceea) să afle prin foame, că năpasta ne vine de la Dumnezeu; căci, zice-se, dacă s’ar prăpădi oraşul, el ar fi groapa de obşte nu numai a noastră a locuitorilor, ci şi a lor. Deci cine ar avea să ia o parte din pedeapsă, să ia şi o parte din post. Şi ei mai orânduiau şi altceva, precum fac şi prorocii: căci şi aceştia când văd că vine din cer vreo năpastă nesuferită, şi că cei cari trebuiesc pedepsiţi, n’au curaj, ci-s plini de ruşine şi nevrednici de vreo iertare, nemaiavând ce face, nici de unde să ceară ajutor pentru cei osândiţi, aleargă la dobitoace, şi jelind moartea lor, fac rugăciunea în numele acestora, arătând jalnica şi amarnica lor pieire. Odinioară când foamea cuprinsese pe Iudei, şi ţinutul era ars de multă secetă, toate fiind mistuite, unul din proroci zicea: „Viţelele au sărit la ieslele lor, iar cirezile de boi au plâns, căci nu erau izlazuri; toate dobitoacele câmpului şi-au îndreptat privirile spre tine, căci au secat isvoarele de apă” (Ioil. 1, 17). Iar altul, plângând relele ce vin de pe urma secetei, zice: „Cerboaicele au fătat pe câmp şi şi-au părăsit puii, fiindcă nu găseau verdeaţă; măgarii sălbatici s’au oprit în vâlcele, şi trag aer ca un balaur; şi ochii lor se împăiejeneau, pentru că nu era fân (Ieremia 14, 5).
De aceea aţi auzit şi azi pe Ioil zicând: „Să iasă mirele din camera lui, şi mireasa din iatacul ei; să iasă copiii de ţâţă” (Ioil 2, 16). Ia spune-mi de ce chemi la rugăciune şi pruncii nevârstnici? Tocmai din aceeaşi pricină, Pentru că toţi bărbaţii cu vârstă împlinită au întărâtat pe Dumnezeu şi l-au împins la mânie, să se roage de cel mâniat, zice el, vârsta neştiutoare de păcat. Dar, precum spuneam, să vedem la urma urmei, ce poate muia acea mânie de neînlăturat. Oare numai postul şi sacul? Nicidecum, ci doar schimbarea întregului fel de vieaţă. De unde se vede aceasta? Din chiar vorbele proroceşti. Căci vorbind de mânia lui Dumnezeu şi de postul lor, tot el pomenind de împăcare şi de pricina împăcării, zice: „Şi a văzut Dumnezeu faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Că au postit şi că sau îmbrăcat în sac? Niciuna din acestea, ci fără să vorbească de ele, zice: „Pentrucă fiecare s’a întors de la căile sale cele rele, şi s’a întors Domnul de la răul pe care spusese că vrea să li-l facă”. Vezi că nu postul i-a scăpat de primejdie, ci schimbarea felului de vieaţă a făcut pe Dumnezeu blând şi binevoitor faţă de barbari?
Am spus aceasta, nu ca să dispreţuim postul, ci ca să-l cinstim: şi cinstea postului nu stă în a se lipsi de mâncare, ci în a fugi de păcate. Aşa că cel ce înţelege prin post numai lipsirea de mâncare, îl ponegreşte foarte. Posteşti? Atunci dovedeşte-mi asta prin fapte.
Cel fel de fapte? mă întrebi. — Dacă vezi un sărac ai milă de el; dacă vezi un duşman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pismui; dacă vezi o femeie frumoasă, ocoleşte-o. Să nu postească numai gura, ci şi ochiul, şi auzul, şi mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănite de jaf şi hrăpire; să postească picioarele, împiedicându-şi paşii spre priveliştile neîngăduite; să postească ochii, învăţându-se să nu se repeadă niciodată la priveliştile frumoase, nici privind cu luare aminte la mândreţile (lumei acesteia). Căci privirea e hrana ochilor; dacă ea e nelegiuită şi oprită, strică postului, şi clatină toată mântuirea sufletului; dacă încă e legiuită şi îngăduită, împodobeşte postul. Căci ar fi un lucru foarte nesăbuit, ca, în timpul mâncării să te fereşti din pricina postului chiar de hrana îngăduită, iar când te slujeşti de ochi, să atingi chiar lucrurile oprite. Nu mănânci carne? Atunci să nu sorbi nici desfrâul prin ochi. Să postească şi urechea, iar postul urechii înseamnă să nu asculţi ponegririle şi bârfirile. „Să nu asculţi cuvântul deşert” se zice (Exod 23, 1).
5. Să postească şi gura, ferindu-se de cuvinte ruşinoase şi de ocări. Căci ce folos ar fi să postim de pasări şi peşte, şi să muşcăm şi să mâncăm pe fraţii noştri? Cel care bârfeşte, mănâncă carne frăţească, muşcă trupul aproapelui, de aceea ne-a înfricat şi Pavel, zicând: (Gal. 5, 15). „Dacă însă vă veţi muşca şi vă veţi mânca între voi, vedeţi să nu vă mistuiţi unul pe altul”. N’ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt defăimarea în suflet, ai rănit bunul nume, şi ţi-ai făcut un rău nespus şi ţie şi multor altora; căci pe cel ce te-a auzit, l-ai făcut mai rău, bârfind pe aproapele; căci dacă e păcătos, se face şi mai trândav, pentru că a găsit un părtaş la păcat; dacă e un om drept, se făleşte şi se îngâmfă de pe urma păcatului altuia, începând să se creadă foarte mult. Pe lângă aceasta ai jignit obştea bisericii; căci dacă aud, nu toţi îl învinovăţesc pe cel ce a păcătuit, ci asvârlă ruşinea asupra întregului norod creştinesc; şi să nu asculţi pe necredincioşii care spun: „cutare e stricat şi desfrânat”, ci tu să ştii că pentru acel ce-a păcătuit, ei bârfesc pe toţi creştinii. Pe lângă aceasta ai ajutat ca să fie hulită slava lui Dumnezeu; căci, precum când noi trăim cum se cade, numele Domnului e slăvit, tot astfel, când păcătuim, numele lui e hulit şi batjocorit. În al patrulea rând, l-ai făcut de ruşine pe cel ponegrit, şi prin asta l-ai făcut şi mai sfruntat, făcându-ţi-l şi duşman şi vrăşmaş. În al cincilea rând, te-ai făcut pe tine însuţi vinovat de dojană şi pedeapsă, amestecându-te în treburi ce nu te privesc. Căci să nu-mi spună cineva: Atunci bârfesc, când spun minciuni; nicidecum însă, dacă spun adevărul. Căci chiar dacă defăimarea pe care o faci, se întemeiază pe adevăr, şi aceasta e totuşi un păcat; căci Fariseul acela, când învinovăţea pe vameş, spunea adevărul, dar asta tot nu i-a slujit la nimic. Ia spune-mi: Vameşul nu era şi vameş şi păcătos? Pentru oricine era limpede că era vameş; dar pentru că Fariseul l-a vorbit de rău, Fariseul la plecare a pierdut totul. Vrei să îndrepţi pe fratele tău? Plângi, roagă-te Iui Dumnezeu, ia-l la o parte şi sfâtuieşte-l, îndeamnă-l, îmbie-l; aşa făcea şi Pavel: „când voiu veni iarăşi la voi, zicea el (II Cor. 12, 21), să nu mă înjosească iar Domnul în faţa voastră, ca să plâng pe mulţi din aceia cari au păcătuit mai înainte, şi nu s’au pocăit de spurcăciunea şi nelegiuirea pe care au săvârşit-o”. Arată dragoste faţă de păcătos; încredinţează-l că dacă-i pomeneşti de păcatul lui, o faci cu gând să-l sfătuieşti şi să-l îngrijeşti, nu cu gândul de a-l face de râsul lumii; îmbrăţişează-i picioarele, sărută-l, nu-ţi fie ruşine, dacă cu adevărat vrei să-l tămăduieşti. Aşa fac şi doctorii de multe ori, când dau peste bolnavi neascultători ; îi înduplecă să ia doftoria mântuitoare sărutându-i, rugându-i; fă şi tu la fel; arată preotului rana ta; adică celui care are să te îngrijească, să-ţi aibă de grije, să se gândească la tine. Şi nu numai pe cei ce vorbesc de rău, dar chiar şi pe cei cari aud pe alţii că vorbesc de rău, îi sf ătuesc să-şi astupe urechile, luând pildă de la prorocul care spune (Ps. 100, 5): „Prigoneam pe cel care bârfea în ascuns pe aproapele său”. Spune-i aproapelui: Ai să lauzi sau să-mi vorbeşti de bine pe cineva? Deschid urechile, ca să primesc mirul: dacă însă vrei să vorbeşti de rău, le astup vorbelor intrarea: căci eu nu pot să primesc gunoiu şi noroiu. Ce câştig o să am eu dacă aflu că cutare e necinstit? Ba am cea mai mare vătămare şi pierdere. Vorbeşte-ţi astfel ţie însuţi; Să ne vedem de ale noastre, cum să dăm socoteală de păcatele noastre, iar curiozitatea şi iscodirea aceasta s’o arătăm faţă de vieaţa noastră înşine. Căci ce îndreptăţiri, ce iertare vom avea, dacă nu luăm seama la ale noastre, şi ne amestecăm în treburile altora? Căci după cum, când treci pe lângă o casă străină, e lucru ruşinos şi plin de ocară, ca să te apleci şi să spionezi cele dinăuntru, tot astfel e dovadă de cea din urmă josnicie, să te vâri în vieaţa altuia. Şi ceea ce e mai vrednic de râs, e că deşi au astfel de vieaţa şi îşi nesocotesc lucrurile lor, când spun vreo taină, se roagă de cel căruia i-a spus, şi îl jură că să nu mai spună şi Ia altul, dovedind prin aceasta că au făcut o faptă vrednică de dojană. Căci dacă îl rogi pe acela să nu spună nimănui, cu atât mai mult trebuia ca mai înainte să nu-i fii spus tu acel lucru. La tine taina se găsea la adăpost; după ce însă ai dat-o în vileag, atunci te sileşti s’o păstrezi; dacă vrei să nu ajungă la urechile altuia, n’o spune nici tu; dar după ce ai încredinţat altuia paza acestei taine, în zadar te osteneşti, rugând pe altul şi punându-l să jure c’o să o păzească. Dar e plăcut să bârfeşti (vei zice). — Ba dimpotrivă e plăcut lucru să nu bârfeşti. Căci cel care bârfeşte, este după aceea îngrijoraţi plin de temere şi de bănuială, se căieşte, îşi muşcă buzele, înfricat şi tremurând, ca nu cumva taina fiind destăinuită şi altora, să-i aducă mare primejdie, şi să pricinuiască celui care o dă în vileag, o duşmănie şi nefolositoare şi zadarnică; iar cel care-şi ţine gura, va trăi in cea mai mare linişte, cu mare desfătare. „Ai auzit cuvânt”? zice (Isus Sirach 19,10). „Să moară în tine; fii pe pace, n’o să te spargă”. Ce înseamnă „Să moară în tine?” Stinge-o, îngroap’o, nu-i îngădui nici să iasă, nici să se mişte, dar mai cu seamă năzuieşte ca. să nu rabzi nici pe alţii când vorbesc de rău. Şi dacă vreodată ai primit o astfel de taină, îngroap’o, ucide-o, dă-o uitării, ca să fii la fel cu acei cari n’au auzit-o, şi să-ţi duci vieaţa de faţă în multă tihnă şi adăpost. Dacă pârâtorii, ar afla că ne e mai silă de ei decât de cei cari ne ponegresc, s’ar lăsa şi ei de acest rău obiceiu, şi-ar schimba năravul acesta, şi după aceea ne-ar lăuda, şi ne vor socoti ca pe nişte mântuitori şi binefăcători ai lor. Căci precum e în firea prieteniei să vorbească de bine şi să laude, a vorbi de rău şi a bârfi e un lucru care stă în firea duşmăniei, fiind începutul urii şi prilejul a nenumărate zâzanii. Ne nesocotim treburile noastre, din pricină că ne amestecăm în treburi străine şi iscodim pe alţii căci un om bârfitor, care spionează apucăturile altuia, n’are vreme să-şi vadă de propria lui vieaţă. Căci el pierzându-şi toată râvna în cercetarea lucrurilor altora, e firesc ca ale lui să rămână neluate în seamă şi nesocotite. Fiindcă trebuie să fim mulţumiţi, dacă putem propăşi. Întrebuinţându-ne tot răgazul nostru pentru a ne vedea şi a judeca propriile noastre păcate. Dar dacă tot mereu te îndeletniceşti cu lucruri străine, când o să ai grijă de ale tale?
6. Să fugim aşadar, iubiţilor, să fugim de defăimări, ştiind că ele sunt în totul prăpastia diavolului şi mreaja laţurilor lui Căci diavolul ne mână spre acest obiceiu, ca să nesocotim ale noastre, şi ca să ne facem şi mai vinovaţi în faţa judecăţii; şi ele nu cuprind numai neajunsul că atunci vom fi siliţi să dăm socoteală de vorbele noastre, dar fiindcă prin ele ne facem şi mai grele păcatele noastre, lipsindu-ne de orice iertare; căci cel ce iscodeşte aprig cele străine, nu va căpăta niciodată iertare pentru greşelile sale. Căci Dumnezeu nu va face judecata numai potrivit păcatelor noastre, ci va da hotarîrea lui potrivit şi judecăţii cu care vom fi judecat noi pe alţii; de aceea ne-a sfătuit zicând: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1) căci păcatul nu se va înfăţişa atunci aşa cum a fost, ci va căpăta o sporire mare şi de neînlăturat după judecata cu care am judecat noi pe tovarăşul nostru de robie. Căci precum cel iubitor de oameni blând şi îndurător ştirbeşte cea mai mare parte a păcatelor sale, tot astfel cel aprig, crud şi nemilos îşi adaogă o mare greutate propriilor lui păcate. Deci să alungăm din gura noastră orice bârfire, ştiind că, chiar de am mânca cenuşă, noi nu ne vom alege cu nici un folos de pe urma vieţii acesteia, dacă nu ne lăsăm de bârfire; căci nu cele ce intră pângăresc pe om, ci cele ce ies (Mat. 15, 17, 18). Dacă cineva scormoneşte murdăria când treci tu, nu-l ocărăşti şi-l batjocoreşti? Fă tot astfel şi cu bârfitorii. Căci putoarea ce iese din murdăria scormonită nu supără atâta pieliţa creierului acelora cari o sunt, «cât turbură şi mâhneşte sufletele ascultătorilor scormonirea păcatelor străine şi desvelirea unei vieţi necurate. Să ne ferim deci de bârfire, de vorbe de ruşine, de hulă şi să nu blestemăm nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele; căci mulţi ponegritori au ajuns până la o aşa mare sminteală, că de la tovarăşii lor de robie îşi ridică limba şi asupra lui Dumnezeu, Şi cât de mare e acest rău, poţi să afli din lucrurile care ne apasă pe noi acum. Iată, un om a fost batjocorit, şi noi toţi ne temem şi tremurăm, chiar şi aceia cari ştiu că nu sunt de loc vinovaţi pentru aceasta; iar Dumnezeu e batjocorit în fiecare zi; dar ce zic „în fiecare zi?” ba chiar in orice ceas, de către bogaţi, de săraci, de cei liniştiţi, de cei amărîţi, de bârfitori, de cei bârfiţi, şi nimănui nu-i pasă cândva de asta. De aceea a îngăduit să asupreşti pe tovarăşul tău de robie, ca să înveţi din primejdia izvorâtă de pe urma asupririi, cât de mare e bunătatea Domnului. Dar acest lucru (e vorba de batjocura pe care Antiohenii o făcuseră împăratului, răzvrătindu-se şi dărâmându-i statuile lui în noroiu) numai acum s’a întâmplat, şi pentru odată şi totuşi nici măcar aşa nu ne aşteptăm să căpătăm vreo iertare sau îndreptăţire; iar pe Dumnezeu îl întărâtăm în toate zilele, nu facem nici o pocăinţă, şi totuşi El pe toate le rabdă cu îndelungă răbdare. Vezi cât de mare e îndurarea Domnului? Şi în această nelegiuire, câţi au păcătuit, au fost prinşi, duşi la închisoare şi pedepsiţi; şi tot ne mai temem; cel jignit, nici n’a auzit măcar faptele, n’a dat nici hotărârea, şi toţi tremurăm; iar Dumnezeu aude în fiecare zi batjocurile ce i se aduc, şi nimeni nu se pocăeşte, deşi el e blând şi îndurător. Lui e de ajuns să-i spui păcatul, ca să ţi-I şi deslege; la oameni e tocmai dimpotrivă; când făptaşii au mărturisit, atunci sunt mai tare pedepsiţi, cum s’a întâmplat şi acum. Căci dintre aceşti (Antiohieni vinovaţi) unii au pierit prin foc, alţii prin sabie, alţii au fost daţi fiarelor, nu numai bărbaţi, ci chiar şi copii; şi n’a putut să-i scape nici nevârstnicia, nici faptul că fuseseră târîţi de răscoala poporului, nici pentru că unii au făptuit-o cuprinşi fiind de o diavolească sminteală, nici pentru că birurile ar fi fost prea grele, nici sărăcia, nici păcatul săvârşit laolaltă de toţi, nici făgâduiala pe care au dat-o că n’o să mai cuteze nicicând aşa ceva; ci fără nici o milă, erau toţi duşi la prăpastie; duşi din toate părţile de ostaşi înarmaţi, ce păzeau să nu scape nici un vinovat; şi se ţineau după ei mamele, văzând de departe cum fiii lor erau ucişi, fără să îndrăsnească a se plânge de această nenorocire; căci frica biruia dragostea şi teama era mai presus de fire. Şi precum pe cei ce stau la mal, îi doare văzând pe cei ce se îneacă, dar nu pot să se apropie şi să-i scape; tot aşa şi de data asta, mamele, împiedicate de frica soldaţilor, ca de nişte valuri, nu numai că nu cutezau să se apropie de ei şi să-i scape de osândă, dar se temeau chiar ca să-i plângă.
De aici puteţi, cred, să vedeţi cât de nespusă e îndurarea lui Dumnezeu, cum ea întrece orice s’ar putea spune despre ea! Acesta (împăratul), care e acum jignit, e şi de aceeaşi fire cu noi, şi doar o singură dată a păţit acest lucru (batjocura) şi nu fiind de faţă, nici văzând sau auzind, şi totuşi niciunul dintre vinovaţi n’a fost iertat: dar despre Dumnezeu nu se poate spune deloc aşa ceva; căci deosebirea între om şi Dumnezeu e atât de mare, că nici nu se poate spune prin cuvinte; şi în fiecare zi e batjocorit, de faţă fiind, auzind şi văzând, şi nici n’a trimes fulgerul, nici n’a poruncit ca marea să se reverse peste pământ ca să-i înnece pe toţi, nici n’a poruncit ca să se caşte pământul să-i înghită pe cutezători, ci rabdă, şi e mărinimos, şi făgăduieşte că va da iertare pricinuitorilor batjocurii, dacă doar se pocăiesc şi făgăduiesc că n’o să mai facă. Acum e vremea să strigăm (Ps. 105, 2): „Cine va putea spune puterile Domnului şi cine va putea să vestească toate laudele lui?1′ Câţi oameni n’au răsturnat şi n’au călcat în picioare chipurile lui Dumnezeu? Căci când strângi cu uşa pe vinovat, când îl despoi, îl târăşti, îl trânteşti, calci în picioare chipul lui Dumnezeu: Auzi pe Pavel zicând că omul nu trebuie să-şi ascundă capul, căci e slava şi chipul lui Dumnezeu; şi iarăşi auzi-l pe însuşi Dumnezeu zicând: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Dar dacă spui că Dumnezeu şi omul nu sunt de aceeaşi fire; ce urmează atunci? (mă veţi întreba voi). — Dar nici bronzul din statuie nu e de aceeaşi fire cu împăratul, dar totuşi, fiindcă i-au batjocorit chiar numai statuia, au fost pedepsiţi; aşa şi cu oamenii; măcar că oamenii nu sunt de aceeaşi fire cu Dumnezeu, precum nici nu sunt, totuşi se numesc chip al Iui Dumnezeu, şi din pricina acestei numiri trebuiau să aibă parte de cinstire. Tu însă, pentru puţin aur, îi calci în picioare, îi strângi de gât, îi târăşti, şi până azi n’ai luat nici o pedeapsă.
7. De s’ar face azi o schimbare prielnică şi nemerită! Un lucru vă spun dinainte şi si iau ca mărturie, că chiar dacă va trece acest nor, dacă vom stărui în aceeaşi toropeală, vom suferi rele şi mai mari ca acestea de acum, căci şi acum mă tem mai mult de nepăsarea voastră, decât de mânia împăratului.
Căci nu va fi de ajuns ca să ne rugăm două sau trei zile, ci trebuie să ne schimbăm cu totul vieaţa, pentru ca, lăsându-ne de răutăţi, să stăruim în virtute. Căci, precum celor bolnavi, dacă nu trăiesc mereu cu rânduială, nu le va folosi întru nimic, că au păzit trei sau patru zile rânduiala traiului; tot astfel şi celor păcătoşi, dacă nu sunt mereu cumpătaţi, nu le va folosi la nimic vieaţa dreaptă ţinută numai două sau trei zile. Căci precum, zice-se, nu-ţi slujeşte la nimic să te botezi şi apoi iarăşi să te pângăreşti cu noroiu; tot astfel cel care s’a pocăit trei zile nimic nu va câştiga, dacă după aceea se întoarce iar la traiul dinainte. Deci să nu facem mereu ceea ce facem acum. Căci, fiind bântuiţi deseori de cutremure, de foamete şi secetă, pentru trei sau patru zile ne-am făcut mai cuminţi şi mai blânzi, şi după aceea iar ne-am întors la traiul dinainte; de aceea s’au întâmplat şi cele de faţă. Dar dacă n’am stăruit mai înainte, cel puţin acum să stăruim în aceeaşi cucernicie, şi să păzim aceeaşi smerenie, ca să nu avem iarăşi nevoie de alt biciu. Dar n’ar fi putut Dumnezeu împiedica cele ce s’au întâmplat? Da, însă a îngăduit aceasta, pentru ca acei cari îl nesocotesc, să se tacă mai smeriţi din pricina temerii faţă de tovarăşul lor întru robie (împăratul). Să nu mi se spună că mulţi vinovaţi au scăpat, şi mulţi nevinovaţi au primit pedeapsă căci aud pe mulţi vorbind astfel, nu numai cu prilejul acestei răscoale, dar şi în multe alte împrejurări. Ce le vom răspunde deci celor cari vorbesc astfel? Că deşi era nevinovat cel care a fost închis cu prilejul acestei răzvrătiri, totuşi a făcut cândva un alt păcat şi mai mare, şi pentru că nu s’a schimbat, şi-a luat acum pedeapsa. Căci aşa face de obiceiu Dumnezeu el nu ne pedepseşte îndată ce am păcătuit, ci amână, dându-ne vreme să ne pocăim, ca să ne schimbăm şi să ne îndreptăm; dacă însă îi nesocotim, crezând că păcatul a fost şters, fiindcă n’am fost pedepsiţi, atunci tot vom fi prinşi odată, şi tocmai când nu gândim. Şi lucrul acesta se face, pentru că, dacă am păcătuit şi nu ne-am luat pedeapsa, să nu prindem curaj, dacă nu ne-am schimbat, ştiind că vom cădea atunci când ne aşteptăm mai puţin. Deci dacă ai păcătuit şi n’ai fost pedepsit, să nu te îngâmfezi, iubitule: ci tocmai de aceea să te temi mai mult, ştiind că lui Dumnezeu îi e uşor să răsplătească oricând vrea el. De aceea nu te-a pedepsit atunci, ca să ai timp să te pocăieşti. Deci vă spunem că acela a căzut fiind lipsit de vină, iar altul, care era vinovat de nelegiuire, a scăpat. Nevinovatul pedepsit, cum am spus, plăteşte pedeapsa păcatelor altora; şi cel care a scăpat acum, dacă nu se va schimba, va fi prins în altă mreajă. Dacă vom cugeta astfel, niciodată n’o să ne uităm păcatele noastre, ci temându-ne şi tremurând, ca să nu fim vreodată pedepsiţi, degrabă ne vom aduce aminte de ele. Căci de obiceiu nimic nu ne aduce aminte de păcate, ca pedeapsa şi mustrarea; şi aceasta se vede de la fraţii lui Iosif. Căci după ce aceia vânduseră pe cel drept şi trecuseră treisprezece ani, fiindu-le frică să nu fie pedepsiţi, şi temându-se pentru vieaţa lor, şi-au adus aminte de păcatul lor, şi îşi ziceau întru sine: „Fireşte, suntem în păcat din pricina fratelui nostru Iosif”. (Gen. 42, 21). Vezi cum frica le-a adus aminte de păcat? Iar când păcătuiau, nu-şi dădeau seama; dar când trebuia să fie pedepsiţi, atunci şi-au adus aminte.
Ştiind deci toate acestea, să ne schimbăm vieaţa şi să ne îndreptăm, şi înainte de a scăpa din strâmtoarea ce ne apasă acum, să cugetăm la evlavie şi la virtute. Şi între timp vreau, să vă atrag luarea aminte asupra a trei porunci, ca să le păziţi în timpul postului: să nu vorbiţi de rău pe nimeni, să nu aveţi nici un duşman, şi să lepădaţi din gura voastră răul obiceiu de a jura. Şi precum, când auzim de birul pus asupra noastră, ne ducem fiecare acasă, chemăm pe nevastă, pe copii şi pe slugi, şi ne chibzuim cu ei, cum să plătim acea dare, tot aşa să facem şi când e vorba de aceste porunci duhovniceşti. Întorcându-se fiecare acasă, să cheme pe nevastă şi pe copii, şi să spună: Ni s’a pus azi o dare sufletească, ni s’a pus un bir, care ne va aduce deslegare şi scăpare din relele ce ne apasă azi, pe care bir, dacă îl vom plăti, ne vom face mai bogaţi, nu mai săraci; adică să nu avem pe nimeni duşman, să nu vorbim pe nimeni de rău, să nu jurăm nicidecum. Să ne chibzuim, să ne îngrijim, să ne socotim cum vom împlini aceste porunci; să fim cu toată osârdia, să ne îndemnăm unul pe altul, să ne îndreptăm unii pe alţii, ca să nu mergem ca datornici într’acolo, şi apoi, fiind siliţi să ne împrumutăm de la alţii, să păţim ca fecioarele nebune, şi să ne pierdem mântuirea cea nemuritoare. Dacă ne vom orândui astfel vieaţa, vă făgăduiesc şi vă dau chezăşie, că am găsit o deslegare din relele de faţă şi o scăpare din această năpastă, şi, ceea ce e mai presus ca toate, vom gusta din roada bunurilor viitoare. Ar fi trebuit să vă îndrumez spre virtutea întreagă, dar cred că acesta e cel mai bun fel de îndreptare, ca să luăm în parte fiecare lege, şi s’o împlinim, şi apoi să purcedem la celelalte. Căci, precum când plugarul are înainte o ţarină, numai după ce a săpat fiecare parte, ajunge la sfârşit, tot astfel şi noi, dacă ne ţinem de această rânduială, ca în timpul Păresimilor de faţă să păzim cu râvnă aceste trei porunci, fără îndoială, că, dacă vom încredinţa paza în seama acestui frumos obiceiu, vom ajunge cu mai mare uşurinţă la celelalte, şi ajungând la culmea însăşi a înţelepciunii, ne vom petrece vieaţa de faţă plini de bună nădejde, vom sta cu multă încredere alături de Hristos în viitor, şi vom gusta din bunurile cele tăinuite; de care fie-ne dat să avem parte, prin harul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.