din „Predicile despre statui”
PREDICA a II-a
ŢINUTĂ ÎN ANTIOHIA ÎN BISERICA NUMITĂ CEA VECHE, PE CÂND EL ERA PREOT, DESPRE NENOROCIREA CARE S’A ÎNTÂMPLAT ORAŞULUI DUPĂ RĂSCOALA ÎN CARE AU DĂRÂMAT STATUILE ÎMPĂRATULUI TEODOSIE, ŞI DESPRE SPUSA APOSTOLULUI (I Tim. 6, 17): „SFĂTUIEŞTE PE BOGAŢII DIN ACEST VEAC SĂ NU SE SEMEŢEASCĂ” ŞI ÎMPOTRIVA LĂCOMIEI
Ţinută în ziua de 6 Martie
1. Ce să spun şi ce să grăIesc? Vremea de faţă e a lacrimilor, nu a vorbelor: a tânguirilor, nu a cuvântărilor; a rugăciunii, nu a discursului. Mărimea celor săvârşite e aşa de cumplită, rana e atât de greu de lecuit, meteahna e atât de năprasnică şi mai presus de orice tămăduire, având nevoie de ajutorul cel de sus. Când Iov, după ce a pierdut toată averea, şedea pe gunoi, prietenii lui aflând de aceasta au venit la dânsul, şi, de departe zărindu-l, şi-au sfâşiat veşmintele, şi-au presărat cenuşe pe cap şi amarnic au gemut: acum tot aşa trebuiau să facă toate cetăţile de jur împrejur; să vie la oraşul nostru şi să plângă cu mare jale ceea ce s’a întâmplat. Iov şedea atunci pe băligar, cetatea noastră stă acum într’un mare laţ. Căci precum atunci diavolul s’a năpustit asupra turmelor şi cirezilor şi casei acelui drept, tot astfel acum şi-a vărsat furia împotriva acestei cetăţi. Dar Dumnezeu a îngăduit aceasta şi atunci şi acum; atunci, ca să facă mai slăvit pe cel drept prin mărimea încercării; iar acuma ca să ne facă pe noi mai smeriţi prin mărimea acestei mâhniri. Îngăduiţi-mi să plâng cele de faţă. Am tăcut şapte zile, ca şi prietenii lui Iov; daţi-mi voie ca azi să deschid gura şi să plâng această obştească nenorocire. Cine a avut pizmă pe noi, prea scumpilor? Cine a fost cutremurat de invidie împotriva noastră? De unde a venit această aşa de mare schimbare? Nimic nu era mai vrednic de cinste ca cetatea noastră; şi nimic nu e acum mai vrednic de plâns. Norodul odinioară atât de cuminte şi blajin, ca un cal blând şi ascultător, urmând mereu mâna ce îl călăuzea, deodată a început să sburde şi a făcut atâtea nenorociri, că nici nu mi-e îngăduit să le pomenesc. Mă vait şi plâng acum, nu din pricina mărimii pedepsei care ne ameninţă, ci din pricina prea marei sminteli a celor săvârşite. Chiar dacă împăratul nu s’ar întărâta, nu s’ar mânia, nu ne-ar pedepsi şi nu ne-ar mustra, spuneţi-mi, vă rog, cum vom îndura noi ruşinea acestor fărădelegi? Din pricina plânsului, cuvântul învăţăturii mi se opreşte în gât, abia pot să descleştez gura şi să deschid buzele; să mişc limba şi să pronunţ cuvintele; ca un frâu, mărimea durerii îmi împiedică limba şi îmi poticneşte cuvintele. Nimic nu era până acum mai fericit ca cetatea noastră; şi acum nimic nu e mai trist ca ea. Precum albinele bâzâiau în jurul stupului, tot astfel cetăţenii oraşului zburau încoace şi în colo prin piaţă, şi toţi ne fericeau pe noi mai înainte pentru această mulţime. Dar iată că acum stupul a rămas singur; căci, precum pe aceste albine le-a pus pe goană fumul, tot astfel pe aceste albine le-a fugărit teama; ba mai degrabă ceea ce a spus despre Ierusalim proorocul plângând, acelaşi lucru îl vom spune şi noi cu privire la timpul de faţă: „Cetatea noastră a ajuns ca terebintul care şi-a pierdut foile, ca o grădină care n’are apă” (Isaia 1, 30). Căci precum o grădină care nu e stropită, ne înfăţişează nişte pomi lipsiţi de frunze şi despuiaţi de roade, tot astfel a ajuns şi cetatea noastră. Fiind lipsită de ajutorul de sus, stă singuratică, lipsită de aproape toţi locuitorii săi. Nimic nu e mai dulce ca patria şi totuşi nimic n’a ajuns mai amar ca ea.
Toţi fug ca de un laţ, de ţara care i-a născut, o părăsesc ca pe o prăpastie, şi sar în lături ca de pe un rug. Şi precum dintr’o casă cuprinsă de foc, nu numai cei cari o locuiesc, ci şi toţi vecinii se retrag în cea mai mare grabă, silindu-se să-şi mântuie măcar trupul chiar gol; tot astfel şi acum, când se aşteaptă să cadă asupra noastră ca un foc de sus mânia împărătească, mai înainte ca văpaia prelingându-se pe nesimţite să ajungă până la dânşii, toţi se zoresc să iasă şi să-şi pună la adăpost măcar trupul despuiat. Şi nenorocirea noastră a ajuns a fi ca o ghicitoare: e o goană, fără duşmani; o bejenie fără luptă, o robie fără ca oraşul să fie cucerit; n’am văzut pârjolul barbar, nici n’am zărit faţa duşmanului, şi păţim totuşi la fel cu cei prinşi în război. Acuma toţi află de nenorocirea noastră; căci primind în gazdă pe surghiuniţii noştri, aud de a ei despre prăpădul cetăţii.
2. Dar nu de aceasta mă ruşinez şi roşesc. Să afle toţi primejdiile oraşului, pentru ca luând parte la durerea mamei, din tot pământul să ridice un glas obştesc către Dumnezeu, şi toţi într’un glas să ceară prin rugăciuni pe mama şi hrănitoarea obştească de la împăratul cerurilor. Nu de mult s’a cutremurat oraşul nostru; acum însăşi sufletele locuitorilor s’au cutremurat; atunci se cutremurau temeliile caselor, acum tremură temeliile inimii fiecăruia, şi acum în fiecare zi privim moartea în faţa ochilor noştri ; trăim într’o necurmată teamă şi suferim pedeapsa lui Cain, mai de plâns decât cei cari odinioară sâlăşluiau în închisoare, şi împresuraţi de un asediu nou şi neobişnuit, şi mult mai greu de cât cel obişnuit. Căci cei care păţesc acest lucru din partea duşmanilor, sunt închişi numai între ziduri; însă noi nu ne putem apropia nici de piaţă, şi fiecare stă închis între pereţii casei sale; şi, precum pentru cei împresuraţi nu e slobod să treacă zidurile cetăţii, pentru că din afară sunt împresuraţi de duşmani, tot astfel şi pentru mulţi din cei care locuiesc în oraş, nu e slobod să iasă din casă, nici să se arate în lume, din pricina acelora cari pretutindeni vânează atât pe cei vinovaţi, cât şi pe cei nevinovaţi, îi târăsc din mijlocul pieţei, şi îi duc la judecată fără nici o socoteală, şi aşa, la întâmplare. De aceea oamenii slobozi stau înăuntru legaţi, împreună cu sclavii lor: Cine a fost prins? Cine dus la judecată? Cine a fost pedepsit azi? Cum şi de ce? Întrebând cu îngrijorare şi cercetând cu luare aminte, pe cei de la cari pot afla astfel de lucruri. Şi duc o vieaţă mai ticăloasă decât orice moarte, nevoiţi în fiecare zi să plângă nenorocirile străine, tremurând pentru mântuirea lor, şi nestând întru nimic mai bine decât morţii, fiindcă de mult sunt morţi de frică. Iar dacă unul care e la adăpost de această frică şi strâmtorare, vrea să meargă în piaţă, din pricina priveliştii celei dureroase, se grăbeşte să se întoarcă la casa lui, după ce a zărit abia pe unul sau doi, cari merg cu capul plecat şi plini de multă mâhnire, acolo unde cu câteva zile mai înainte mulţimea întrecea curgerea râurilor; dar acum toţi aceia au fost alungaţi de la noi. Şi precum înfăţişarea unei păduri, după ce au fost tăiaţi mulţi arbori dintr’ânsa, se face neplăcută, sau ca şi capul care sufere de multă pleşuvie; tot aşa şi pământul (faţa) oraşului, după ce au fost îndepărtaţi oamenii, ivindu-se doar numai puţini ici şi colo, s’a făcut urît, şi învăluie cu o adâncă ceaţă de tristeţe pe cei cari îl privesc. Şi nu numai pământul, dar chiar felul aerului şi cercul razelor soarelui îmi pare acum că e mâhnit şi luceşte mai înzăbrenit; nu pentru că firea şi-ar fi schimbat stihiile sale, ci fiindcă s’au schimbat ochii noştri, cari s’au turburat de norul întristării şi nu mai pot privi limpede şi cu aceeaşi putere lumina razelor. Asta spunea odinioară prorocul plângând: „Le va apune lor soarele la amiazi, şi ziua se va întuneca” (Amos 8, 9). Şi spunea asta nu pentru că soarele se ascundea, sau ziua pierea, ci pentru că ei fiind întristaţi, nici chiar la amiazi nu puteau să-i vadă lumina din pricina ceţii mâhnirii. Aşa s’a întâmplat şi acum; şi oriunde şi-ar întoarce cineva privirile, fie către pământ, fie către pereţi sau spre columnele oraşului, fie către semenii lui, i se pare că vede o noapte şi un întunerec adânc; atât de pline sunt toate de tristeţe. Pretutindeni e tăcere şi singurătate plină de groază, şi s’a stins acea mişcare vie şi plăcută a mulţimii; ca şi cum toţi ar fi intrat în pământ, aşa e cuprinsă cetatea de posăcie. Toţi sunt la fel cu pietrele, şi fiind împiedicaţi de nenorocire ca de un lanţ al limbii, ne întâmpină cu cea mai mare tăcere, ca şi cum ar fi năvălit duşmanii, şi i-ar fi mistuit pe toţi cu foc şi fier. Acum e vremea să spunem: „Trimeteţi la bocitoare să vină: trimeteţi la femeile iscusite, ca să bocească. Să curgă lacrămile din ochii noştri, şi să curgă apă din pleoapele noastre” (Ieremia 9, 17—18). Colnice, puneţi-vă pe plâns, şi voi, munţi, pe jale! Să chemăm toată făptura ca să jelească nenorocirile noastre. O cetate aşa de mare, fruntea cetăţilor din răsărit, e în primejdie să fie ştearsă de pe faţa pământului; aceea care avea mulţi feciori, acum a rămas fără feciori, şi nu e nimeni să-i vină într’ajutor. Căci a fost vătămat acela care n’are seamăn pe lume, căci e împărat, fruntea şi căpetenia tururor oamenilor de pe pământ. De aceea să căutăm scăpare la împăratul Cel de sus, pe el să-l chemăm în ajutor, căci dacă nu vom căpăta harul de sus, nu ne mai rămâne nici o mângâiere pentru cele făptuite.
3. Aş fi vrut să închei aici această cuvântare, căci sufletele celor cari gem nu vor să lungească vorba ; dar precum un nor des, alergând sub raza soarelui, îşi întoarce toată strălucirea înapoi, tot astfel şi norul mâhnirei, stând în faţa noastră, nu îngăduie ca să curgă uşor cuvântarea, ci o înăbuşe şi cu multă putere o ţine înăuntru. Şi aceasta se întâmplă nu numai cu cel ce vorbeşte, ci şi cu acel care ascultă; căci precum nu îi îngăduie să iasă lesne din sufletul vorbitorului, tot astfel nu-i dă voie să alunece în cugetul ascultătorilor, cu propria ei putere. De aceea şi Iudeii odinioară, trudindu-se cu lutul şi cu lucrul cărămizilor, nu puteau să asculte pe Moise, care spunea adesea lucruri mari despre mântuirea lor, pentru că mâhnirea îngreuna apropierea cuvintelor de cugetul lor, şi le astupa auzul. De aceea voiam şi eu să pun aci capăt vorbirii mele; dar gândindu-mă că firea norului nu numai că împiedică mersul înainte al razelor, ci adesea ori chiar ea păţeşte ceva de-a’ndoaselea: căci când soarele e mai cald şi se năpusteşte necurmat, toceşte norul, şi îl frânge din mijloc, şi apoi deodată lucind în întregime apare strălucitor în faţa privitorilor; aşa nădăjduiesc să pot face şi eu astăzi, şi cred că, vărsând cuvântarea în sufletele voastre şi stăruind mai multă vreme, voiu putea risipi norul mâhnirii, pentru ca mintea voastră iarăşi să poată străluci de învăţătura obişnuită. Dar întoarceţi-vă sufletele către mine, ascultaţi cu luare aminte; scuturaţi-vă niţel de tristeţea voastră; să ne întoarcem la cugetul de mai înainte, şi, cum ne-am deprins să ne întâlnim aici totdeauna cu veselie, tot aşa să facem şi acum, lăsând totul în seama lui Dumnezeu. Acesta ne va ajuta să ne mângâiem în nenorocirea noastră. Căci, dacă Domnul ne va vedea că ascultăm cu osârdie cuvântările despre el, şi că nu ne lepădăm de învăţătura lui din pricina greutăţilor vremii, se va îngriji de noi fără zăbavă, va face senin, făcând să se răsbune timpul după furtuna de faţă. Căci creştinul trebuie să se deosebească de necredincioşi şi în aceea că rabdă totul bărbăteşte, şi, înzăuat cu nădejdea bunurilor viitoare, se arată mai tare decât toate năpăstiile omeneşti. Credinciosul stă pe o stâncă; de aceea el nu poate fi biruit de izbitura talazurilor. Căci, ori de unde s’ar ridica valurile ispitelor, ele nu ajung la picioarele lui; atâta-i el mai presus de cât orice asemenea năvală. Drept aceea să nu ne lăsăm abătuţiv dragii mei; căci nu ne putem noi îngriji de mântuirea noastră, atâta cât se îngrijeşte Dumnezeu care ne-a făcut; nu ne pasă nouă atât de mult ca să nu păţim nici un rău, cât îi pasă aceluia care ne-a dăruit sufletul, şi după aceea ne-a hărăzit atâtea bunuri. Cu astfel de nădejdi să ne înălţăm sufletele, şi să ascultăm cu obişnuita voioşie, cele ce au să se spună.
Nu de mult am ţinut o lungă cuvântare dragostei voastre, şi v’am văzut pe toţi urmărindu-mi cuvintele, şi pe niciunul întorcându-se de la mijlocul drumului. Vă mulţumesc pentru această râvnă sufletească, pentru că am primit răsplata ostenelilor mele; dar atunci am cerut şi altă răsplată de la voi; poate că ştiţi şi vă aduceţi aminte. Care era acea răsplată? Să pedepsiţi pe hulitorii din cetate şi să-i mustraţi, să împiedecaţi pe cei cari batjocoresc pe Dumnezeu, cuprinşi fiind de o asemenea sminteală. Şi cred că n’am spus acestea de la mine, ci că Dumnezeu, care prevede viitorul, ne-a trimes în cuget acele cuvinte. Căci dacă am fi pedepsit pe cei ce au cutezat, acum nu s’ar fi întâmplat ceea ce s’a întâmplat. Dacă era vorba să vă primejduiţi, cu cât ar fi fost mai bine să răbdaţi ceva, pedepsindu-i şi îndreptându-i pe aceia, ceea ce ne-ar fi adus nouă şi cununia muceniciei, decât să ne temem şi să tremurăm acuma, şi să aşteptăm acuma moartea, din pricina cutezanţei acestora! Iată, nelegiuirea s’a săvârşit de puţini, şi vina e acum obştească, a tuturor. Iată, din pricina lor acum ne e frică la toţi, şi pedeapsa pentru cele făptuite de dânşii, o aşteptăm noi înşine. Ci, dacă le-am fi luat înainte şi i-am fi izgonit din cetate, şi noi, fiind sănătoşi, am fi vindecat mădularul bolnav şi n’am fii cuprinşi de spaima de acum. Ştiu că cetatea a moştenit de la străbuni apucături frumoase; dar nişte străini şi corcituri, blestemaţi şi păcătoşi, cari desnădăjduiseră de mântuirea lor, au îndrăznit aceea ce au săvârşit. De aceea n’am încetat niciodată de a striga şi a vă lua ca mărturie: Să pedepsim sminteala hulitorilor, să dojenim cugetul lor, să ne îngrijim de mântuirea lor; să nu stăm nepăsători, când e batjocorit Domnul nostru al tuturor; nesocotinţa aceasta va aduce mari nenorociri cetăţii.
4. Acestea le preziceam, acestea s’au şi întâmplat; şi acum primim pedeapsa pentru acea uşurinţă şi nepăsare a noastră. Aţi lăsat ca Dumnezeu să fie batjocorit; iată el a îngăduit ca să fie batjocorit împăratul, iar noi toţi să fim ameninţaţi de cea mai mare primejdie, pentru ca în mijlocul acestei spaime să ne luăm pedeapsa acelei nesocotinţi. Oare în zadar, oare fără temeiu vă preziceam eu aceasta, şi necontenit stârneam dragostea voastră? Dar totul a fost de-a surda; cel puţin acuma să fiţi mai cu luare aminte, şi, după nenorocirea de azi, întorcându-vă la cugetul cel drept, să ţinem în frâu zvăpăiata lor furie. Să le astupăm gurile, să le închidem ca pe nişte puţuri de moarte aducătoare, şi să le schimbăm într’altă parte, şi atunci vor înceta relele ce au cuprins cetatea. Biserica nu e un teatru, ca să ascultăm pentru desfătarea noastră, de aci trebuie să pleci cu un folos, alegându-te cu ceva mare şi de preţ; aşa trebue să plecăm de aici; căci altfel, degeaba şi fără rost ne adunăm aci, dacă întrunindu-ne aci la vreme pentru folosul nostru sufletesc, apoi plecăm pustii şi cu mâna goală, nealegându-ne cu nici un folos de pe urma celor spuse. Ce am eu de pe urma acestor aplauze? Cu ce mă aleg de pe urma freamătului şi laudelor voastre? Lauda mea stă în aceea, ca voi toţi să preschimbaţi în fapte ceea ce vi se spune aci; atunci pot eu să mă socotesc norocos şi fericit, nu când voi mă veţi primi cu aplauze, ci când veţi fi făcut cu tragere de inimă ceea ce veţi fi auzit aici. Fiecare să îndrepte pe semenul lui: ,,Clădiţi-vă unul pe altul” , zice Apostolul (I TesaL 5, 11). Căci, dacă nu facem aşa, orice nelegiuire săvârşită de unul aduce Cetăţii o pagubă obştească şi de nesuferit. Iată, deşi n’avem nimic pe cuget, suntem tot atât de înspăimântaţi şi tremurăm ca şi acei ce au păcătuit, de teamă să nu ne cuprindă pe toţi mânia împăratului. Căci, ca să ne desvinovăţim, nu e de ajuns să spunem: „Eu nu eram de faţă, nu ştiam, şi am fost părtaş la nelegiuire.
– „Tocmai de aceea”, va zice el „vei fi pedepsit cu cea mai grea pedeapsă, pentru că n’ai fost de faţă, nici n’ai împiedicat şi n’ai oprit pe răsvrătiţi, şi nu ai vrut să te primejdueşti pentru cinstea împăratului. N’ai luat parte la cele săvârşite? Te laud pentru asta şi încuviinţez purtarea ta; dar n’ai împiedicat fapta şi aceasta e vrednic de învinovăţire”. Aceleaşi cuvinte le vom auzi şi de la Dumnezeu când răbdăm în tăcere hula şi batjocura ce i se face; pentru că şi acela care a îngropat talantul (Mat. 25, 25—30), nu era învinovăţit atunci pentru purtarea lui, fiindcă a dat înapoi suma de bani întreagă, ci pentru că nu a sporit-o, pentru că n’a mustrat pe ceilalţi, pentru că n’a dus banii la zarafi, adică, n’a îndemnat, n’a dat sfat, n’a înfruntat, n’a îndreptat pe semenii ce păcătuiau şi nu i-a îndepărtat de la faptele rele; de aceea era trimes fără nici o milă la acele pedepse nespuse. Dar, dacă nu mai înainte, cel puţin acuma nădăjduesc şi cred că voi veţi veghea ca să faceţi această îndreptare, şi nu veţi mai sta nepăsători când vedeţi că Dumnezeu e batjocorit. Căci cele ce s’au întâmplat sunt de ajuns, chiar dacă n’ar fi nimeni să le atragă luarea aminte, ca să îndemne chiar pe nişte oameni cu totul nesimţitori, ca de aci încolo să se îngrijească de mântuirea lor.
Iar pentru noi a sosit acum ceasul ca să vă întindem masa pe care avea obiceiul s’o întindă Pavel, să dăm citire versetului de azi, şi să-l punem în mijlocul tuturor. Ce s’a citit deci astăzi? „Sfătuieşte pe bogaţii acestui veac să nu se semeţească” (I Tim. 6, 17).
Cel care a zis: ,,Bogaţii acestui veac” a dovedit că mai sunt şi alţi bogaţi ai veacului viitor, cum era acel Lazăr, sărac în vieaţa asta, dar bogat în cea viitoare, nu în aur şi argint şi alte lucruri care se strică şi putrezesc, ci în acele bunuri tainice, pe care (I Cor. 2, 9) „nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici nu s’au suit în inima omului”. Acestea sunt adevărata bogăţie şi belşug, pentru că sunt bunuri ce nu se strică, şi nu suferă nici o schimbare. Nu tot astfel era bogătaşul care nu vrea să se uite la el, ci după aceea a ajuns cel mai sărac dintre toţi. Căci, cerând o picătură de apă, nici de aceasta n’a avut parte; la atât de mare sărăcie ajunsese. De aceea i-a numit „bogaţi ai veacului acestuia” ca să înveţi că odată cu vieaţa aceasta se mistuie şi bogăţia lor; nu merge mai departe, nu porneşte odată cu călătorii, ba de multe ori îi părăseşte înainte de sfârşit; ceea ce dovedeşte şi el zicând: „Şi să nu nădăjduieşti în netrăinicia bogăţiilor” (I Tim. 6, 17), Căci nimic nu e aşa de nestatornic ca bogăţia; şi măcar că am spus deseori acest lucru, nu voiu înceta de a-l spune, că e fugarnică şi nerecunoscătoare, roaba care n’are nici o credinţă; chiar dacă ai pune-o în nenumărate lanţuri, ea fuge cu lanţuri cu tot. Adeseori, stăpânii au închis-o cu porţi şi cu zăvoare, punând şi slugi de pază; dar ea, amăgind pe slugi, a fugit cu înşişi păzitorii ei, trăgând după sine ca pe nişte lanţuri pe aceia cari o străjuiau, şi la nimic n’a folosit straja. Ce e mai nestatornic ca ea? Ce e mai de plâns ca aceia cari îşi pun toată râvna într-însa? Când cineva se apucă să strângă cu mare osârdie un lucru aşa de puţin trainic şi alunecător, neauzind pe prorocul ce spune: „Vai de aceia ce se bizuiesc pe virtutea lor, şi se mândresc cu mulţimea bogăţiilor”. Întreabă: De ce „vai”? — „Fiindcă”, îţi va răspunde (David, Psalm), „strânge comori, fără să ştie pentru cine le va strânge”. Căci osteneala e sigură, dar roada e nehotărîtă. Deseori te osteneşti şi te mistui în necazuri pentru duşmani; deseori după moartea ta, moştenirea venind la aceia cari te-au nedreptăţit şi te-au împresurat cu nenumărate uneltiri, ţi-a lăsat ţie păcatele, şi lor stăpânirea averii.
5. Merită să ne întrebăm şi de ce n’a zis: „Învaţă pe bogaţii acestui veac să nu se îmbogăţească; învaţă-i să trăiască în sărăcie; învaţă-i să cheltue ceea ce au”, ci le-a spus: „Învaţă-i să nu se trufească”? Ştia că rădăcina şi temelia bogăţiei e mândria; şi dacă cineva ştie să trăiască în cumpătare, nu-şi va bate mult capul cu asemenea lucruri. Ia spune-mi: „De ce duci cu tine atâtea slugi, lingăi, linguşitori şi tot acel alaiu? Nu pentru folos, ci numai din îngâmfare, ca de pe urma lor să pari mai vrednic de cinste în ochii oamenilor. Şi apoi ştia că bogăţiile nu-s oprite, dacă te slujeşti de ele la cele de nevoie. Căci precum vinul nu e un lucru rău, ci beţia e un lucru rău; tot astfel nu bogăţia e un rău, ci lăcomia cea rea şi duhul cel hrăpăreţ. Altceva e a fi lacom de avere, altceva e să fii bogat; lacomul nu e bogat, lacomul sgârcit are nevoie de multe şi, având nevoie de multe, nu poate fi bogat niciodată. Sgârcitul e numai paznicul bogăţiilor, nu stăpânul lor; căci mai de grabă ar împărţi cu cineva propria lui carne, decât să împărţească din aurul lui. Ca şi cum i-ar fi poruncit cineva să nu se atingă de nimic din cele puse la o parte, aşa le păzeşte şi le păstrează cu toată silinţa, neatingându-se de ale sale ca şi cum ar fi străine; şi cu adevărat sunt străine. Căci cum ar putea să socotească fiind al său, ceea ce n’ar îngădui niciodată să dea altora, sau să împartă la cei nevoiaşi, chiar dacă ar fi supus la cele mai grozave chinuri ? Cum poate să aibă el stăpânirea lucrurilor, de la care n’are slobod nici folosul, nici roadă? Şi pe lângă aceasta, Pavel avea obiceiul să nu dea la toţi aceleaşi porunci, ci se potrivea după slăbiciunea ascultătorilor săi, precum a făcut şi Hristos. Căci el bogatului, care a venit la dânsul şi i-a vorbit despre vieaţă, nu i-a spus: „Du-te, vinde tot ce ai”, ci lăsând aceasta la o parte, l-a învăţat despre celelalte porunci; apoi după ce acela l-a îmbiat zicând: „Ce mai îmi lipseşte?”, Hristos nici atunci nu i-a răspuns de-a dreptul: „Vinde tot ce ai”, ci „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai: asta o las în seama ta; te fac pe tine stăpân să alegi, nu te mân cu sila. De aceea nici Pavel nu le-a spus bogaţilor nimic despre sărăcie, ci despre smerenie, atât din pricina nătângiei ascultătorilor, cât şi pentru că ştia foarte bine, că dacă vor trăi în cumpătare şi se vor lepăda de trufie, în curând vor scăpa şi de râvna după bogăţii. După aceea, sfătuindu-i să nu se mândrească, le-a arătat şi chipul în care nu trebuie să se mândrească. Care anume? Să vadă cât de nestatornice şi de necredincioase sunt bogăţiile prin firea lor; de aceea a şi adăogat: „Nu nădăjdui în netrăinicia bogăţiilor”. E bogat nu cine are mult, ci acel care dăruieşte mult; bogat era Avram, dar nu era zgârcit; căci el nu cerceta casa cutăruia, nici nu spiona averea cutăruia; ci ieşind, se uita să vadă, dacă e undeva vreun oaspe, dacă e undeva un sărac, ca să îndrepte sărăcia şi să primească pe oaspe, Nu şi-a acoperit casa cu aur, ci avându-şi locuinţa lângă acel stejar, se mulţumea cu umbra frunzelor; şi sălaşul lui era atât de strălucitor, că nici îngerilor nu le era ruşine să mâie la dânsul; căci ei nu se uitau la strălucirea casei, ci la virtutea sufletului. Pe el să-l luăm şi noi ca pildă, scumpii mei, şi să dăm săracilor ceea ce avem. Cortul lui era pregătit în chip simplu, dar era mai strălucitor ca un palat regesc. Căci nici un rege n’a primit îngeri în gazdă; ci el, şezând sub stejar şi aşezându-şi casa acolo, a fost ţinut vrednic de această cinste, şi nu cinstit din pricina sărăciei locuinţei, ci pentru podoaba sufletului său şi bogăţiile ascunse într’însul, a avut parte de această cinste.
6. De aceea nici noi să nu ne împodobim casele, ci mai de grabă sufletul. Cum nu e ruşine, să ne acoperim degeaba şi fără rost pereţii cu marmură, şi să nu ne pese de Hristos umblând gol? Ce folos îţi aduce ţie casa, omule? Ce, plecând o să o iei cu tine? Nu, plecând n’o s’o iei cu tine, dar pornind de aici, sufletul o să-l iei cu tine fără îndoială. Iată, să presupunem că ne cuprinde o primejdie; haide, să vă vie în ajutor casele voastre şi să vă scape de primejdia ce vă ameninţă! Dar nu vor putea. Voi înşivă îmi sunteţi martori, căci le părăsiţi lăsându-le pustii, şi purcedeţi în deşert, temându-vă de ele ca de nişte laţuri sau curse.
Să vă ajute acum bogăţiile; dar, n’au vreme. Căci, dacă unde e la mijloc mânia omului, e biruită puterea banilor, cu atât mai mult se va întâmpla acest lucru, când va avea loc judecata dumnezeiască, fără milă. Căci dacă chiar atunci când se întărâtă şi se mânie omul, aurul nu ne ajută pe noi de loc, cu atât mai mult se mistuie puterea aurului, când se mânie Dumnezeu, care n’are nevoie de avere. Să clădim case, ca să locuim în ele, nu ca să ne mândrim. Ceea ce trece de ceea ce e de nevoie, e de prisos şi nefolositor, încearcă să îţi încalţi piciorul cu o încălţăminte mai mare; dar te va împiedica la mers; tot astfel şi o casă mai mare decât trebuie, ne va împiedica trecerea către ceruri. Vrei să clădeşti case mari şi strălucite? Nu te împiedic, dar nu le face pe pământ; clădeşte-ţi corturi în cer, unde să poţi primi şi pe alţii, nişte corturi care să nu se strice niciodată. Ce te înnebuneşti după lucruri pieritoare, cari rămân aici? Nimic nu e mai înşelător ca bogăţiile: astăzi cu tine, şi mâine împotriva ta, ele armează de pretutindeni ochii pismătăreţilor; tovarăşii de cort sunt vrăşmaşi, şi tovarăşii de locuinţă sunt duşmani; şi martori sunteţi înşişi voi, stăpânii lor, cari le îngropaţi şi le ascundeţi în tot felul; pentru că şi acum bogăţiile ne aduc o primejdie de nerăbdat. Vezi pe săraci, cu haina suflecată; sprinteni şi gata la toate; iar pe bogaţi, tărăgănindu-se anevoie, căutând unde să îngroape aurul, căutând la cine să-l lase în păstrare. De ce cauţi, omule, pe tovarăşii de robie? Hristos stă gata să ţi-l ia în primire, şi nu numai ca să-l păstreze, ci ca să-l sporească şi să ţi-l dea înapoi cu multă dobândă; şi din mâna lui nimeni nu poate să-l smulgă. Şi el nu păstrează numai cele ce i s’au încredinţat, dar chiar pune mai la adăpost pe încredinţător. Între oamenii cari iau spre păstrare lucrurile noastre, aceia se socotesc că ne fac un bine, cari păzesc ceea ce au primit spre păstrare; şi pentru însăşi paza, pe care o face faţă de banii tăi, nu-ţi cere plată ţie, ci el însuşi îţi dă ţie plată. Atunci de ce iertare suntem noi vrednici, când ocolim pe cel care poate să păzească, şi care ne mulţumeşte el însuşi că l-am ales ca păzitor, şi ne dă pentru această pază o tainică şi mare răsplată, şi dăm bunurile noastre spre păstrare unor oameni nedestoinici pentru o astfel de pază, şi cari socotesc că ei ne îndatorează pe noi, şi ne dau înapoi numai ceea ce le-am încredinţat? Aici eşti oaspe şi călător; patria ta e în ceruri; trimite-ţi toate acolo, ca, mai înainte chiar de a te înfrupta din ele, să-ţi capeţi răsplata aici. Căci cel ce se hrăneşte cu bună nădejde şi are încredere în cele viitoare, chiar aici a gustat din împărăţia (cerurilor). Căci de obiceiu nimic nu întremează sufletul şi nu-l face mai bun, ca nădejdea bunurilor viitoare, dacă, trimiţându-ţi acolo bogăţiile, vei îngriji de sufletul tău cu grija cuvenită. Căci acei cari îşi cheltuiesc toată râvna lor ca să-şi împodobească locuinţa, bogaţi întru cele din afară, nesocotesc cele dinăuntru, şi nepăsători îşi lasă sufletul pustiu, părăginit şi plin de păianjeni; dacă dimpotrivă nesocotesc cele din afară şi îşi cheltuesc toată râvna pentru cugetul lor, împodobindu-l din toate părţile, sufletul unor astfel de oameni va fi ca un han al lui Hristos; şi ce poate fi mai fericit decât ceea ce are ca locuitor în sine pe Hristos? Vrei să te pricopseşti? Fă-ţi prieten pe Dumnezeu şi vei fi mai pricopsit ca toţi. Aceasta e de folos nu numai pentru viitor, ci chiar şi pentru timpul de faţă. Nimic nu e aşa supus pizmei, ca omul bogat; dacă se mai adaogă la aceasta şi cutezanţa lui, atunci prăpastia ce i se pregăteşte e îndoită, şi războiul e cel mai greu din toate. Dacă însă vei şti să trăieşti în cumpătare, curmezi prin smerenia ta tirania pizmei, şi poţi stăpâni în tihnă cele ce ai. Căci aşa e virtutea din firea ei, că nu numai ne ajută la cele viitoare, dar chiar şi aici ne răsplăteşte.
Drept aceea să nu fim trufaşi nici din pricina bogăţiilor, nici din vreo altă pricină. Dacă cel trufaş chiar în cele duhovniceşti, se poticneşte şi piere, cu atât mai mult cel trufaş, în cele trupeşti. Să chibzuim la firea noastră, să ne socotim păcatele; să învăţăm cine suntem, şi aceasta ne va da îndeajuns prilej de smerenie. Să nu-mi spui: „Am pus la o parte venitul de pe atâţia şi atâţia ani, nenumăraţi talanţi de aur, şi câştigurile care sporesc în fiece zi”. Orice mi-ai spune, e o vorbă zadarnică şi nesăbuită: adesea într’un singur ceas şi într’o scurtă clipită de vreme, toate acestea sunt spulberate din casă, precum e spulberat praful când se năpusteşte vântul de sus.
Şi vieaţa noastră e plină de astfel de pilde, şi pline sunt scripturile de dovezi: azi bogat, mâine sărac. De aceea am râs adesea citind testamente care spuneau: acela să rămână stăpân pe moşii, celălalt, pe casă, iar altul să aibă folosinţa; căci toţi n’avem decât folosinţa, şi nimeni nu e stăpân. Căci chiar dacă bogăţiile noastre ar dăinui toată vieaţa fără schimbare, de voie, de nevoie, la sfârşit trebuie să-i lăsăm stăpâni pe alţii, după ce ne-am bucurat numai de folosinţa averii, pornind spre vieaţa viitoare despuiaţi şi lipsiţi de stăpânire. De unde se vede limpede că stăpânirea o au numai aceia care au dispreţuit şi folosinţa ei, şi şi-au râs de roadele ei (averii). Acel care s’a lepădat de averea lui şi a împărţit-o săracilor, s’a folosit de ea cum se cuvine, şi a murit fiind stăpân pe ea, nepierzând nici în moarte puterea peste ea, ci primindu-le toate înapoi în acel timp, ba încă şi mai multe, atunci când la ziua judecăţii va avea mai mare nevoie de ele, şi când se va cere de la noi toţi socoteală pentru faptele noastre. Aşadar, dacă cineva vrea să aibă şi stăpânirea şi folosinţa şi puterea peste averea sa, să se lepede de toate averile lui; pentru că, de nu va face aşa, la moarte tot va trebui să se despartă de ele şi de cele mai multe ori le va pierde chiar înainte de sfârşit, cu nesfârşite rele şi primejdii. Şi răul nu e numai acela, că schimbarea se face dintr’odată cu totul, dar pentru că săracul ajunge pe neaşteptate să rabde sărăcia. Dar nu un astfel de sărac; căci el nu se bizuie pe aur şi argint, lucruri neînsufleţite, ci în Dumnezeu care ne hărăzeşte totul din belşug. Aşadar bogatul trăieşte în mai mare îngrijorare decât săracul, deoarece e supus la multe şi necurmate schimbări. Dar ce înseamnă acel „care ne dă nouă toate din belşug”? (I Tim. 6, 17). Dumnezeu ne dă cu dărnicie toate cele care sunt cu mult mai de trebuinţă de cât banii, ca: aerul, apa, focul, soarele şi altele asemenea. Căci nu se poate spune că bogatul se înfruptă mai din belşug din razele soarelui, de cât săracul; nu se poate spune că bogatul respiră aer mai din plin decât săracul, ci toate s’au dat deopotrivă tuturor. De ce aşadar Dumnezeu ne împărţeşte la toţi deopotrivă lucrurile mai însemnate, mai trebuincioase, cu care ne ţinem vieaţa, iar pe cele mai de rând şi mai mărunte, cum sunt banii, de pildă, nu le împărţeşte deopotrivă? Pentru ca să se păstreze vieaţa noastră şi să avem mai multe arene pentru virtute. Căci dacă n’ar fi trebuincioase aceste lucruri obşteşti, poate că bogătaşii, din pricina obişnuitei lor lăcomii ar înnăbuşi pe săraci; căci dacă cu bogăţiile fac aşa, cu atât mai mult ar face-o cu acele lucruri. Şi apoi iarăşi, dacă banii ar fi de obşte, şi puşi deopotrivă la îndemâna tuturor, n’ar mai fi prilej de milostenie şi dragoste pentru aproapele.
7. Deci, ca să trăim în tihnă, ni s’au dat în de obşte să ne fie la îndemână pricinile vieţii; şi iarăşi, ca să avem prilej să câştigăm cununi şi laude, nu ni s’au împărţit deopotrivă banii, pentru ca, urând zgârcenia şi iubind dreptatea, să dăm ceva din al nostru săracilor, pentru ca astfel în vieaţa asta să găsim oarecum leac şi mângăiere pentru păcatele noastre. Dumnezeu te-a făcut bogat; de ce te faci tu însuţi sărac? Te-a făcut bogat ca să ajuţi pe nevoiaşi şi ca să-ţi deslegi păcatele prin dărnicia arătată faţă de alţii; ţi-a dat bani, nu ca să-i păstrezi pentru moartea ta, ci să-i cheltuieşti pentru mântuirea ta. De aceea a şi făcut ca stăpânirea lor să fie netrainică şi nestatornică, pentru ca tocmai prin aceasta să mistuie gândul de sminteală cu privire la ei. Dacă acum cei ce i-au dobândit, deşi nu se bizuiesc în ei, ba încă văd ivindu-se multe certuri din pricina lor, şi totuşi se aprind de dor după ei; ce-ar fi, dacă Dumnezeu ar fi dat banilor însuşirea să fie trainici şi nepieritori? Pe cine ar fi cruţat bogătaşii? De cine nu s’ar fi legat? De ce văduvă? De ce orfani? De ce săraci nu s’ar fi legat? Deci să nu ne închipuim că bogăţiile sunt un mare bun: e un mare bun, nu să ai bani, ci să ai frică şi evlavie faţă de Dumnezeu. Iată cum, dacă cineva ar fi drept şi s’ar bizui mult pe Dumnezeu, deşi ar fi cel mai sărac dintre oameni, ar putea să lecuiască relele de faţă: căci i-ar fi de ajuns să-şi întindă mâinile spre cer şi să cheme pe Dumnezeu ajutor, şi această ceaţă ar trece. Atâta aur pus de o parte, spre păstrare, e mai nefolositor decât orice lut, când e vorba să ne scăpăm de nenorocirile ce ameninţă. Şi nu numai în această primejdie, dar chiar dacă ne-ar ajunge vreo boală, sau moartea, sau altceva asemănător, puterea banilor se arată a fi neputincioasă şi nedestoinică prin sine să ne aducă vreo mângâere când ne găsim în strâmtoare. E doar un lucru prin care se pare că bogăţiile sunt mai presus ca sărăcia: faptul că ele ne îngăduie să huzurim în plăceri zilnice, şi la ospeţe să ne înfruptăm cu desfătări. Dar vedem că acest lucru se poate găsi şi la masa săracului, cari se bucură de plăceri mai mari ca orice bogat. Şi să nu vă miraţi, nici să nu socotiţi ca ceva de necrezut, ceea ce s’a spus: căci aceasta vi se va lămuri pe deplin din însăşi dovada lucrurilor. Ştiţi şi mărturisiţi cu toţii, că la ospeţe, plăcerea nu atârnă de obiceiu de felul bucatelor, ci de voioşia mesenilor: astfel de pildă, când cineva se apropie de masă înfometat, va mânca mâncarea cea mai de rând, cu mai multă poftă decât orice dresuri, legume şi bucate ademenitoare ; iar cel care face ca bogaţii, cari nu aşteaptă să-i mâne nevoia şi foamea, chiar de i s’ar pune în faţă plăcinte, nu va simţi plăcere, pentru că pofta lui n’a fost aţâţată. Şi ca să vă încredinţez că aşa e, vă iau ca martori pe voi toţi, cât şi Sfânta Scriptură care astfel grăieşte: „Sufletul sătul îşi râde de faguri, iar celui flămând i se par dulci chiar cele ce sunt amare” (Pildele 27, 7). Şi ce e mai dulce ca fagurul de miere? Dar nu e plăcut pentru cel căruia nu-i e foame. Ce-i mai neplăcut ca lucrul amar? Dar e dulce pentru cel flămând. Şi că săracii se apropie de mâncare mânaţi de nevoie şi de foame, pe care bogaţii nu o aşteaptă, e un lucru limpede pentru oricine: de aceea aceştia din urmă nu se aleg cu o desfătare curată şi adevărată. Şi acest lucru putem vedea că se întâmplă nu numai cu mâncarea, ci şi cu băutura; şi acolo foamea aducea desfătare asupra felului mâncărilor, tot aşa şi aci setea de obiceiu face băutura cât se poate de plăcută, chiar dacă bem apă goală. Şi chiar Prorocul dovedea acest lucru zicând: „Şi cu miere din piatră i-au săturat pe ei”. Şi nu citim nicăieri în Scriptură că Moise a scos miere din piatră, ci peste tot râuri şi ape şi pâraie reci. Atunci ce vrea să spună aici? Căci Scriptura nu minte. După ce însetaţi şi chinuiţi de lipsă au dat peste ape reci, vrând să arate cât de mare a fost desfătarea lor după băutură, a numit apa miere, nu că s’ar fi schimbat în miere, ci pentru că setea celor cari au băut, a făcut pâraiele să pară mai dulci ca mierea. Ai aflat acum şi în ce chip starea celor cari beau, obişnuieşte să facă băutura dulce? Adesea mulţi săraci osteniţi şi necăjiţi, aprinşi de sete, cu o astfel de plăcere au băut din astfel de pâraie ; iar bogaţii, deşi sorb vin dulce, cu mireasmă de flori şi având toate însuşirile ce se pot cere unui vin, totuşi n’au simţit aceeaşi desfătare.
8. Aceasta se poate vedea că se întâmplă şi în somn. Căci nu aşternutul moale, nici patul argintatf nici odihna în iatac, nici altceva asemănător nu face de obiceiu somnul aşa de dulce şi liniştit, ca munca şi oboseala, nevoia mare de somn şi moţăitul de-a’npicioarelea; şi acest lucru îl dovedeşte şi vieaţa de toate zilele; şi înainte de aceasta îl dovedeşte şi vorba Scripturilor. Solomon, trăit în huzur, voind să dovedească acelaşi lucru, zicea: „E plăcut somnul pentru slugă, fie că a mâncat mult sau puţin” (Eclesiast. 5, 11). De ce adaogă; „Fie că a mâncat mult sau puţin?” Amândouă aceste lucruri, ne mână de obiceiu spre veghe, atât lipsa, cât şi îndoparea cu lucruri bune: cea dintâi fiindcă usucă trupul, face pleoapele tari ca cornul, şi nu Ie îngăduie să se închidă; cealaltă, fiindcă înnăduşă şi apasă suflarea, aducând cu sine multe dureri. Dar leacul pe care ni-l dau ostenelele e aşa de puternic, că sluga, chiar de ar fi muncit de aceste amândouă neajunsuri, poate să doarmă. Pentru că slugile toată ziua aleargă încoace şi încolo, slujind stăpânilor lor, obosiţi, robotind, fără să răsufle câtuşi de puţin, şi ca răsplată îndestulătoare pentru toate ostenelile lor se aleg cu desfătarea pe care le-o dă somnul. Şi acest lucru s’a făcut prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca adică toate desfătările să se cumpere nu cu aur şi argint, ci cu muncă, trudă, nevoie şi cu înţeleaptă rânduială. Dar nu tot astfel bogaţii, cari deşi zac întinşi pe aşternuturi moi, de multe ori îşi petrec toată noaptea fără somn, şi cu toate că născocesc o mie şi una de înlesniri, nu se aleg cu aceiaşi desfătare (ca săracii). Ci săracul, ridicându-se de la munca zilnică, cu mădularele ostenite, mai înainte chiar de a se fi culcat, e cuprins de un somn repede şi dulce, alegându-se şi cu această răsplată nu măruntă a dreptelor lui străduinţi.
Atunci, dacă săracul doarme, mănâncă şi bea cu mai multă desfătare, de ce cinste va mai fi ţinută vrednică bogăţia, ce se părea că prin aceasta întrece sărăcia, dacă acum chiar şi de aceasta e lipsită? Tocmai de aceea Dumnezeu de la început a înjugat munca alături de om, nu ca să-l pedepsească şi să-l înfrunte, ci ca să-l îndrepte şi să-l înveţe. Când Adam ducea o vieaţă fără muncă, a fost dat afară din Paradis; când Pavel ducea o vieaţă plină de muncă şi trudă, zicând: „săvârşind în muncă şi trudă şi ziua şi noaptea” (II Corint. 11, 27), atunci a fost răpit în Paradis şi s’a suit la al treilea cer. Deci să nu ponegrim munca, să nu ne lepădăm de osteneală. Căci chiar înainte de a ajunge în împărăţia cerurilor, ne alegem de pe urma ei cu această mare răsplată, că adică din ea însăşi căpătăm desfătare; şi nu numai desfătare, dar şi ceea ce e cu mult mai presus ca desfătarea: sănătatea cea mai curată. Căci bogaţii, pe lângă scârba ce-i cuprinde, mai dau şi de multe alte boale, pe când săracii sunt scutiţi de ajutorul doctorilor. Şi chiar dacă uneori cad la boală, în scurt timp se întremează, scăpând de orice meteahnă, şi păstrându-şi trupul sdravăn. Pentru cei cari ştiu s’o rabde înţelepţeşte, sărăcia e avere de mare preţ, o comoară ce nu poate fi răpită, un toiag foarte tare, o avuţie nesupusă la pagubă, han scutit de uneltirile răufăcătorilor. Dar, zice-se, săracul e năpăstuit; bogatul însă e supus la uneltiri şi curse mai mari. Săracul e dispreţuit şi acoperit de batjocură; dar bogatul e pizmuit. Mai lesne poate fi biruit bogatul ca săracul, pentru că cel dintâi dă prilejuri nenumărate din toate părţile, şi diavolului şi uneltitorilor; el e robul tuturor, din pricina prea marelui belşug de lucruri; simţind lipsa multor lucruri, e nevoit să linguşească pe mulţi, şi să slujească cu multă josnicie; dar săracul, dacă ştie să trăiască întru înţelepciune, nu poate fi răpus nici chiar de însuşi diavolul.
Iov, măcar că era tare şi mai înainte, s’a făcut şi mai tare după ce şi-a pierdut totul, şi a câştigat o strălucită biruinţă împotriva diavolului. Şi apoi săracul nici nu poate să cadă pradă batjocorii, dacă ştie să trăiască înţelept. Căci, ceea ce am spus de desfătare, că dacă ea nu se găseşte în pregătirea aleasă a mâncărurilor, ci în starea celor cari mănâncă; acelaşi lucru îl spun şi despre batjocură, că adică batjocura prinde sau nu prinde, nu după cugetul celor cari o fac, ci după starea sufletească a celor cari o suferă. De pildă: unul a aruncat împotriva ta o mulţime de ocări, spuse şi nespuse; dacă tu îţi râzi de batjocura lui şi nu-i primeşti cuvintele şi te arăţi mai presus decât batjocura lui, atunci n’ai suferit batjocura. Şi precum dacă am avea un trup de oţel, chiar dacă am fi izbiţi de lănci nenumărate de pretutindeni, totuşi nu am căpăta nici o rană (cad rănile nu vin de la mâna ce învârte suliţa, ci de la trupul care o sufere); tot astfel şi aici, batjocura atârnă nu de sminteala cutezătorilor, ci de slăbiciunea celor ce o rabdă. Căci dacă am şti să chibzuim cu înţelepciune, nici nu ne-ar atinge batjocura, nici n’am suferi vreun rău de pe urma ei. Unul a făcut o nedreptate. N’ai simţit-o? Nu te-a durut? N’ai suferit tu batjocura, şi totuşi te-ai cutremurat şi mai mult decât dacă ai fi fost lovit tu însuţi. Căci precum acela care a făcut batjocura, îşi roade el inima mai mult, când vede că lovitura dată de el, n’a ajuns la sufletul celor ce trebuiau s-o sufere; tot astfel când cei batjocoriţi tac, lovitura batjocorii se întoarce de la sine împotrivit celui care a trimes-o.
9. Deci în toate să ne arătăm înţelepţi şi atunci sărăcia nu va putea să ne vatăme întru nimic, prea iubiţii mei fraţi; ba încă vă va ajuta foarte mult, vă va face mai slăviţi şi mai avuţi decât toţi bogaţii. Ia spune-mi: cine a fost mai sărac ca Ilie? Dar el biruia pe toţi bogaţii, căci, deşi era aşa de sărac, el a ales sărăcia din belşugul minţei sale, pentru că el a socotit că orice mulţime de bani e mai prejos decât măreţia sufletului său şi nu e vrednică de înţelepciunea sa; de aceea a îmbrăţişat el o sărăcie aşa de mare. Căci dacă ar fi pus mare preţ pe cele de faţă, nu s’ar fi mulţumit doar cu rasa neagră; ci el atâta a osândit deşertăciunea vieţii şi astfel a dispreţuit ca şi lutul, orice aur aruncat în calea lui, încât, afară de veşmântul acela, el nimic nu mai avea. De aceea regele avea nevoie de acest sărac, şi acel care avea atâta aur asculta cu gura căscată la cuvintele celui ce nu era stăpân de cât pe o rasă; cu atât mai strălucitoare decât purpura era, această rasă, şi cu atât mai strălucitoare peştera dreptului decât curţile regeşti. De aceea şi când s’a suit la cer, el n’a lăsat ucenicului său decât rasa. Cu aceasta, îi spunea el, am luptat împotriva diavolului; şi tu ia această armă şi cu ea năpusteşte-te asupra lui. Căci lipsa e o pavăză puternică, un sălaş nebiruit, un turn neclătinat. Eliseu a primit rasa, ca şi cum ar fi primit cea mai mare moştenire; căci într-adevăr a fost moştenirea cea mai mare, mai de preţ decât orice aur. Şi după aceea era oarecum ca şi îndoit acel Ilie, astfel că sus era Ilie şi jos iarăşi Ilie. Ştiu că voi fericiţi pe acel drept, şi fiecare din voi doriţi să fiţi ca dânsul. Ce veţi zice însă, când vă voiu dovedi că noi toţi fiind plini de toate tainele, am primit un dar cu mult mai mare decât acela? Ilie a lăsat şcolarului său o rasă; însă Fiul lui Dumnezeu suindu-se la cer, ne-a lăsat carnea lui; dar Ilie s’a suit gol; Hristos însă ne-a lăsat-o şi nouă, şi s’a suit şi la cer cu ea. Drept aceea să nu ne descurajăm, să nu ne văităm, şi nici să nu ne temem de greutatea vremurilor. Căci acel care n’a pregetat să-şi verse sângele său pentru toţi, şi a împărţit cu noi sângele Său şi trupul Său, ce va pregeta El să facă pentru mântuirea noastră? Bizuindu-ne deci pe această credinţă, să-l chemăm necurmat, să ne îndeletnicim cu rugăciuni şi să ne îngrijim cu toată osârdia de celelalte virtuţi, ca să scăpăm de primejdia ce bate la uşă, şi să ne facem vrednici de bunurile viitoare; de care, fie ca să avem cu toţii parte.