din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Despre credinţă]
„Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea” (Romani 1, 8).
Începutul acestei epistole este demn de fericitul său suflet, şi suficient de a povăţui pe toţi ca să participe la lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu, cu fapta şi cu cuvântul, mulţumindu-I nu numai pentru propriile lor merite, ci şi pentru faptele bune ale altora, ceea ce curăţeşte sufletul de orice răutate şi invidie, iar pe Dumnezeu Îl atrage încă şi mai mult spre dânşii. De aceea şi zice el în alt loc: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea cea duhovnicească” (Efeseni 1, 3). Noi, astfel, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai când suntem bogaţi, ci şi când suntem săraci; nu numai când suntem sănătoşi, ci şi când suntem bolnavi; nu numai când prosperăm, ci şi când pătimim cele contrare. A mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu e ceva de mirare; însă a-I mulţumi când este furtună şi corabia se zbate în toate părţile, şi este în primejdie de a se scufunda, atunci este probă de o mare răbdare şi recunoştinţă. De aceea şi Iov a fost încununat, de aceea a închis gura cea neruşinată a diavolului şi a arătat clar că mulţumea lui Dumnezeu nu pentru prosperitatea zilelor pe pământ, ci pentru dragostea lui cea mare către Dumnezeu. Priveşte, deci, pentru ce mulţumeşte şi el lui Dumnezeu: nu pentru cele pământeşti şi pieritoare, cum sunt slava, puterea, întâietatea, căci toate acestea nu sunt vrednice de vreun cuvânt, ci pentru adevăratele bunuri, credinţa şi libertatea cuvântului. Şi priveşte încă cu câtă dispoziţie mulţumeşte, căci nu a zis simplu „lui Dumnezeu”, ci „Dumnezeului meu”, ceea ce şi profeţii fac, împropriindu-şi ceea ce este al tuturor. Şi ce este de mirare că profeţii fac aceasta, când Dumnezeu Însuşi, vorbind necontenit cu servitorii Săi, Se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov?
„Fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea”.
Dar ce? Oare toată lumea auzise de credinţa romanilor? Da, toată lumea din acel timp auzise. Şi nu e nimic absurd a susţine aceasta; căci cetatea nu era una neînsemnată, ci, aflându-se ca pe culmea unui munte, era evident cunoscută tuturor. Gândeşte-te acum la puterea predicii, cum într-un timp scurt, prin vameşi şi pescari, a pus stăpânire pe căpetenia tuturor cetăţilor din lume, şi cum bărbaţii sirieni au devenit dascălii şi povăţuitorii romanilor! Apostolul mărturiseşte, deci, două izbânzi deodată: şi că ei au crezut, şi că, totodată, au crezut cu atâta curaj încât vestea lor s-a răspândit peste întreg pământul. „Fiindcă credinţa voastră”, zice, „se vesteşte în toată lumea”. Credinţa, şi nu certurile în cuvânt, nu disputele, nu silogismele. Deşi multe erau acolo piedicile în calea învăţăturii, într-adevăr romanii, fiind pe atunci stăpânitorii lumii întregi, trăiau în bogăţii şi desfătări, în timp ce predica Evangheliei era răspândită de pescari, iudei dintre iudei, neam urât şi dispreţuit de toţi, şi care porunceau a se închina Celui Răstignit, ce crescuse şi trăise în Iudeea. Şi pe lângă această credinţă, ei mai indicau şi o viaţă aspră unor oameni deprinşi cu desfătările şi smintiţi de dragostea celor prezente. Şi aceştia, care predicau asemenea lucruri, erau oameni săraci şi neînvăţaţi, dintre cei de jos şi născuţi din cei de jos.
Dar nimic din toate acestea nu a putut împiedica cuvântul în drumul său. Atât de mare era puterea Celui Răstignit, încât să-i poarte cuvântul pretutindeni!
„Se vesteşte – zice – în toată lumea”. Şi nu zice „se manifestă”, ci „se vesteşte”, ca şi cum toţi ar avea-o în gura lor. Tesalonicenilor încă mărturisindu-le de aceasta, adaugă şi altceva, căci zicându-le: „Că, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat”, adaugă: „Astfel că nu mai e nevoie să mai spunem noi ceva” (I Tesaloniceni 1, 8). Astfel discipolii ajunseseră în rândul dascălilor, învăţând pe toţi prin curajul lor şi atrăgându-i către dânşii. Căci predica Evangheliei nu a stat undeva pentru totdeauna, ci mai rapid decât focul s-a întins asupra lumii întregi. Aici însă spune numai atât, că se vesteşte. Bine a zis „că se vesteşte”, arătând prin aceasta că pe lângă cele vorbite nu mai trebuie a adăuga nimic, şi nici a sustrage ceva. Căci aceasta este treaba unui mesager, de a purta din loc în loc cele spuse. De aceea şi preotul se numeşte mesager sau înger, fiindcă el vesteşte nu cele ale sale, ci pe ale Celui Care l-a trimis. Încă şi Petru a predicat acolo, însă cele ale Aceluia le consideră a fi şi ale sale, astfel că, după cum am spus mai înainte, el era curat de orice invidie.
„Căci martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său” (1, 9).
Cuvinte izvorâte dintr-o inimă apostolică, judecată izvorâtă din grija lui părintească. Ce este ceea ce spune el aici, şi de ce cheamă pe Dumnezeu ca martor? Cuvântul lui este despre dispoziţia sa faţă de ei. Fiindcă el nu fusese până atunci văzut de dânşii, de aceea nu ia martor pe nici unul dintre oameni, ci invocă drept martor pe Dumnezeu, Care ştie cele ascunse din inimile oamenilor. Le spusese că „Vă iubesc pe voi”, şi ca semn de iubire se ruga necontenit pentru ei, şi că voia a se duce la ei, dar nu a putut face nici măcar aceasta; de aceea se refugiază la mărturia cea mai vrednică de credinţă. Oare ar putea cineva dintre voi să se laude că-şi aminteşte, când se roagă în casa sa, de întreaga Biserică? Eu nu cred. Dar Pavel nu se apropia de Dumnezeu rugându-se numai pentru o cetate, ci pentru lumea întreagă, şi nu numai o dată, nici de două sau de trei ori, ci necontenit. A avea, însă, pe cineva în minte necontenit, aceasta nu provine decât dintr-o mare iubire; dar apoi a se şi ruga necontenit lui Dumnezeu pentru el, gândeşte-te cât de mare este dispoziţia şi iubirea aceluia!
Când apostolul zice: „Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său”, prin aceste cuvinte arată deodată şi harul lui Dumnezeu, şi umilinţa lui; harul lui Dumnezeu, fiindcă i s-a încredinţat un lucru atât de mare, ca predica Evangheliei; iar umilinţa, fiindcă aceasta nu o socoteşte provenită din silinţa lui, ci cu totul din ajutorul Duhului. Adaosul cuvântului „Evanghelie” arată felul slujirii încredinţate lui, fiindcă multe şi diverse sunt modurile slujirii. După cum şi sub împăraţi toţi sunt subordonaţi uneia şi aceleiaşi persoane – împăratului -, însă nu toţi îndeplinesc aceeaşi slujbă, ci unuia i se încredinţează întâietatea în armată, altuia grija de bunul mers al cetăţilor şi al cetăţenilor, altuia iarăşi grija de a păstra banii în vistierii, tot aşa şi în cele duhovniceşti. Unul, de pildă, slujeşte lui Dumnezeu crezând în El şi îngrijindu-se ca viaţa să-i fie bună şi curată, altul îşi ia asupră-şi sarcina de a îngriji de străini, altul în asumarea protecţiei celor care au nevoie – precum pe timpul apostolilor, când cei de pe lângă Ştefan slujeau lui Dumnezeu prin protecţia văduvelor -, altul Îi slujeşte prin învăţătura cuvântului, precum era şi Pavel, slujindu-I prin predicarea Evangheliei.
Acesta a fost felul slujbei lui şi spre aceasta a fost el rânduit.
De aceea nu numai că ia pe Dumnezeu ca martor, dar spune şi de lucrul ce i s-a încredinţat, arătând că încredinţându-i-se un astfel de lucru, n-a invocat în ceva neadevărat mărturia lui Dumnezeu. După aceasta voieşte a arăta şi dragostea lui către dânşii, de asemenea şi îngrijirea cea mare. Ca nu cumva să i se zică: „Cine eşti tu, şi de unde, de spui că îngrijeşti de o cetate aşa de mare, împărătească, cum e a noastră?”, arată că îngrijirea lui este necesară şi legitimă, deoarece acest fel de slujbă i s-a rânduit, adică să vestească Evanghelia, iar cel căruia i s-a încredinţat o astfel de slujbă de la sine urmează că trebuie a avea veşnic în mintea sa pe cei ce vor primi cuvântul adevărului. Prin expresia „cu duhul meu” le mai arată şi altceva, anume faptul că slujba aceasta a propovăduirii Evangheliei lui Hristos este cu mult superioară cultului ebraic şi elin, căci religia elină era şi trupească, şi eronată, iară cea iudaică, deşi era adevărată, cu toate acestea şi aceasta era trupească, astfel că religia creştină era opusul celei eline şi cu mult superioară celei iudaice. În slujba religiei noastre creştine nu avem nevoie nici de oi, nici de viţei, nici de grăsime sau fum din sacrificii, ci numai de suflet înduhovnicit, ceea ce şi zice Hristos: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).
„Întru Evanghelia Fiului Său”. Mai sus ne spunea că Evanghelia este a lui Dumnezeu, iar aici arată că este a Fiului; dar îi este indiferent a spune că e a Tatălui sau a Fiului, căci el a învăţat de la acea voce pururea fericită că cele ce sunt ale Tatălui sunt şi ale Fiului, şi cele ale Fiului sunt şi ale Tatălui: „Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10).
„Că neîncetat fac pomenire despre voi”. Aceasta este dragostea adevărată. Se pare că Apostolul, în versetul arătat, vorbeşte de un singur lucru, însă în realitate de patru: că îi pomeneşte şi că o face necontenit, şi aceasta în rugăciuni, şi pentru lucruri mari.
„Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi” (1, 10).
Priveşte-l cât de dureroasă îi este dorinţa de a-i vedea, şi totuşi nu primeşte a-i vedea contrar voinţei lui Dumnezeu; dorinţa o avea, însă această dorinţă era dependentă de voia lui Dumnezeu, îi iubea mult şi se grăbea a se duce la ei, însă deşi-i iubea, totuşi nu voia să-i vadă contrar voiei divine. Aceasta este dragostea adevărată, şi nu după cum facem noi, care ne depărtăm de la amândouă legile dragostei, căci sau nu iubim pe nimeni, sau, de iubim vreodată, atunci iubim contrar voinţei lui Dumnezeu, adică amândouă le facem contrar legii dumnezeieşti. Dacă poate acestea pică greu când sunt spuse, desigur că mai greu când le facem.
„Şi când iubim, vei spune, contrar voinţei lui Dumnezeu?”. Atunci când noi trecem cu vederea pe Hristos flămând şi însetat, în timp ce copiilor, prietenilor şi rudelor le dăm mai mult decât au nevoie. Oare trebuie a întinde vorba mai departe? Dacă fiecare şi-ar examina cugetul său, ar găsi cum aceasta se întâmplă în multe lucruri ale vieţii noastre, însă nu aşa era acest fericit; el ştia a iubi, şi a iubi cum trebuie şi cum se cuvine, şi, deşi pe toţi îi întrecea în iubire, totuşi nu depăşea marginile iubirii. Priveşte cum amândouă acestea, frica de Dumnezeu şi dorul de a-i vedea pe romani, se găseau în sufletul său în cel mai înalt grad. A se ruga necontenit ca să-i vadă, şi a nu renunţa când nu obţine să se ducă, este semn de o mare dragoste, iar a-i iubi şi a sta pe loc, supunându-se voiei lui Dumnezeu, este semn de cea mai mare evlavie. În alt loc, însă, rugând de trei ori pe Domnul, nu numai că nu a primit ceea ce a cerut, ci încă din contră neprimind, el a mulţumit cu totul pentru acest refuz de a fi ascultat, căci în toate întreprinderile sale el avea înaintea ochilor numai pe Dumnezeu. Aici, însă, a primit ceea ce a cerut nu chiar atunci, ci mai târziu, şi totuşi nu s-a neliniştit. Acestea le zic ca noi să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultaţi în rugăciunile noastre, sau suntem ascultaţi mai târziu. Fiindcă nu suntem noi mai buni decât Pavel, care în ambele împrejurări îşi mărturisea recunoştinţa. Şi cu drept cuvânt. Fiindcă, o dată ce s-a dat pe sine în mâna celui ce guvernează totul, şi cu atâta supunere, ca şi lutul în mâna olarului, el făcea ceea ce-i poruncea Dumnezeu.
Spunând deci că dorea să-i vadă, arăta şi cauza acestei dorinţe. Şi care este aceasta?
„Ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră” (1, 11).
El nu făcea pur şi simplu călătorii fără sens şi inutile, după cum fac mulţi astăzi, ci pentru lucruri trebuitoare şi grabnice. Şi aceasta nu o spune pe faţă, ci mai mult într-un mod enigmatic. Căci n-a zis: „ca să vă învăţ, ca să vă catehizez, ca să îndeplinesc ceea ce vă lipseşte”, ci „să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc”, arătând prin aceasta că avea a le da nu ceea ce este al său, ci ceea ce şi el a primit. Dar şi aici el se arată cumpătat, căci zice „să vă împărtăşesc vreun dar”, adică ceva mic, potrivit puterilor mele. Şi ce este acel dar mic pe care el voieşte a-l da? Acesta este, zice, „a vă întări pe voi”. Aşadar a nu se clătina cineva, ci a sta drept nemişcându-se, este şi al harului lui Dumnezeu. Dar tu când auzi de har, să nu-ţi închipui că plata ostenelilor tale este prin aceasta desfiinţată; el nu vorbeşte aici de har cu scopul de a dispreţui ostenelile rezultate din buna voinţă, ci pentru a tăia îngâmfarea prostească a orgoliului.
Deci dacă Pavel a numit aceasta dar al lui Dumnezeu, caută să nu cazi. Căci el obişnuia a numi har chiar şi faptele noastre bune, fiindcă chiar şi în acestea noi avem mare nevoie de ajutorul cel de sus. Spunându-le: „spre întărirea voastră”, el a arătat tainic că ei aveau nevoie de o mare îndreptare. Ceea ce voieşte a le spune este aceasta: „de mult timp doream şi mă rugam ca să vă pot vedea, pentru nimic altceva decât numai ca să vă întăresc pe voi, să vă împuternicesc şi să vă statornicesc în cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu vă clătinaţi uşor”. Dar el nu se exprimă astfel, căci i-ar fi rănit, ci în alte cuvinte le lasă de înţeles acelaşi lucru, expresia „spre întărirea voastră” aceasta învederând.
Apoi, fiindcă şi aceste cuvinte par greoaie, priveşte cum îi mângâie prin ceea ce adaugă. Ca să nu zică ei: „Dar ce? Noi ne clătinăm şi suntem purtaţi încoace şi încolo ca frunza de vânt? Şi avem noi nevoie de cuvintele tale spre a sta drepţi?” – iată că el preîntâmpină o astfel de contrazicere, adăugând: „Şi aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea” (1, 12), ca şi cum pare că ar zice: „Să nu vă închipuiţi că intenţionez să vă acuz vorbind acestea; nu cu această idee am grăit. Atunci ce am vrut să spun? Aţi suferit multe necazuri din partea celor ce vă prigonesc, şi pentru aceasta am dorit să vă văd, ca să vă mângâi, şi încă mai mult: nu numai pe voi să vă mângâi, ci chiar şi eu să găsesc mângâiere pe lângă voi”.
Priveşte înţelepciunea învăţătorului: după ce a zis: „spre întărirea voastră”, i s-a părut că aceste cuvinte sunt prea greoaie pentru discipoli, şi imediat a adăugat: „ca să mă mângâi împreună cu voi”. Însă şi acestea sunt greoaie, nu într-adevăr ca primele dar totuşi greoaie. El atunci diminuează ce este supărător şi în acestea, căutând ca din toate părţile să îndulcească cuvântul şi să-l facă a fi bine primit. Căci nu a spus „să vă mângâi”, ci „să mă mângâi împreună cu voi”. Şi nu s-a mulţumit nici cu aceasta, ci încă mai introduce şi altă îndreptare, căci zice: „prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea”. Vai! Câtă umilinţă din partea lui! El a arătat că nu numai aceia aveau nevoie de mângâiere din partea lui, ci şi el din partea lor. Şi astfel pune pe discipoli în rândul dascălilor, nepăstrând pentru sine nici un fel de superioritate, ci indicând o desăvârşită egalitate. „Câştigul – zice – este comun, şi eu am nevoie de mângâierea voastră, după cum şi voi aveţi de a mea”. Şi cum se face aceasta?
„Prin credinţa noastră laolaltă, zice, a voastră şi a mea”. După cum se întâmplă şi cu focul, că dacă îngrămădeşti mai multe lemne face o flacără mai strălucitoare, tot aşa este şi cu credincioşii. Când noi suntem despărţiţi şi depărtaţi unii de alţii, suntem oarecum trişti şi lipsiţi de voinţă. Iar când ne vedem împreună şi îmbrăţişăm pe ai noştri, mare este mângâierea pe care o primim. Nu privi la timpul prezent, când, cu harul lui Dumnezeu, şi în oraşe ca şi în sate, şi chiar şi prin pustietăţi, se găsesc multe cete de credincioşi, şi când toată necucernicia este alungată; ci gândeşte-te, în timpurile acelea, cât de mare bine era ca dascălul să vadă pe ucenici, ca fraţii să vadă pe alţi fraţi veniţi de prin alte părţi. Şi, ca să lămuresc mai bine ceea ce am spus, voi da un exemplu. Dacă vi s-ar întâmpla vreodată, ceea ce să nu se întâmple, de a fi duşi în ţara perşilor, sau a sciţilor, sau a altor barbari, şi a fi împărţiţi câte doi sau trei prin cetăţile de acolo, şi deodată aţi vedea pe unul dintre fraţi sosit acolo, gândiţi-vă câtă mângâiere am avea din aceasta. Nu vedeţi pe cei din închisori cum saltă de bucurie, şi cum par că zboară de plăcere când văd pe vreunul din familie? Dacă eu compar acele timpuri cu robia şi cu temniţa, să nu te uimească, căci cei de pe atunci pătimeau mai mari rele decât aceştia; erau împrăştiaţi şi alungaţi de pretutindeni, trăiau în foame şi necazuri, tremurau în fiecare zi de frică, bănuiau şi pe prieteni, şi pe casnici şi pe rude, şi locuind în lume ca într-o ţară străină, ei vieţuiau mai rău decât chiar cei din temniţe şi din robie. Pentru aceasta el spunea: „spre întărirea voastră, şi să mă mângâi împreună cu voi”.
Zicea aceasta nu ca şi cum ar fi avut el nevoie de ajutorul lor – departe de aşa ceva; căci cum ar fi fost cu putinţă ca el, stâlpul Bisericii, el, cel mai tare decât piatra şi fierul, el, diamantul cel duhovnicesc ce folosea mii de cetăţi, cum ar fi putut el să aibă nevoie de ajutorul lor? Ci pentru a nu face cuvântul său greoi şi nici certarea aspră, de aceea zicea că şi el are nevoie de mângâierea lor. Dacă însă cineva ar vrea să numească aici mângâiere mulţumirea ce o simţea Pavel pentru progresul lor, şi că pentru aceasta dorea să se ducă la ei, nu ar greşi cu nimic. „Dar dacă doreşti”, ar spune cineva, „şi te rogi, şi voieşti a ne mângâia şi a te bucura de mângâierea noastră, ce te împiedică să vii?”.
Înlăturând această bănuială, el adaugă cele ce urmează: „Fraţilor, nu vreau ca voi să nu ştiţi că, de multe ori, mi-am pus în gând să vin la voi, dar am fost până acum împiedicat” (1, 13).
Priveşte măsura supunerii lui de slugă, şi dovadă de cea mai mare recunoştinţă. Căci spune că a fost împiedicat numai, dar de ce anume nu spune. El nu cercetează poruncile stăpânului, ci numai se supune lor. Deşi, cineva s-ar putea întreba de ce Dumnezeu a vrut ca o cetate atât de mare şi strălucită, şi spre care îşi aţintea privirile întreaga lume, să fie atât de mult timp lipsită de un asemenea dascăl. Însă cel ce se duce într-o cetate care stăpâneşte, ca în cazul de faţă, contribuie la lenevirea celor stăpâniţi; iar cel ce părăseşte cetatea împărătească uneltind sau pricinuind rele supuşilor, este nepăsător faţă de ceea ce este principal, adică de liniştea lor.
Dar el nu cercetează nimic din acestea, ci înaintea proniei nepricepute de mintea omenească se dă la o parte, dovedind prin aceasta tăria sufletului său, şi totodată învăţându-ne pe noi ca niciodată să nu aruncăm vina asupra lui Dumnezeu pentru cele petrecute, chiar dacă s-ar părea că acelea tulbură pe mulţi. A porunci este dreptul stăpânului, iar datoria slugilor este numai de a asculta. Şi pentru aceasta el spune că a fost împiedicat, şi nu şi din ce cauză. Nici eu nu ştiu de ce, ar părea că spune, deci nu mă întrebaţi de voia şi raţiunea lui Dumnezeu. „Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai făcut aşa?” (Romani 9, 20) De ce, spune-mi, cauţi să afli? Nu ştii că El se interesează de toate? Nu ştii că El este înţelept, şi că nu lucrează nimic fără scop? Nu ştii că El iubeşte făpturile Sale mai mult decât iubeşte tatăl pe fiii săi, ba încă întrece chiar îngrijirea mamei? Nimic nu cerceta mai mult, şi nici să păşeşti mai departe, căci îţi sunt de ajuns acestea spre încurajare; după cum şi atunci toate ale romanilor erau îngrijite cu multă înţelepciune. Şi dacă poate nu ştii modul iconomiei lui Dumnezeu, să nu te nelinişteşti, căci aceasta este mai ales treaba credinţei; adică, chiar neştiind modul iconomiei Lui, să primească fără rezervă ideea acestei iconomii.
Deci Pavel reuşind în ceea ce îşi propusese, adică reuşind să le demonstreze că dacă nu s-a dus la ei până atunci, aceasta nu s-a întâmplat din cauză că i-ar fi dispreţuit, ci pentru că a fost împiedicat, deşi dorea foarte mult a se duce. Aşadar, dezbrăcându-se de vinovăţia lenei, şi convingându-i că nu mai puţin decât ei dorea şi el a-i vedea, iarăşi le arată marea dragoste pe care o avea faţă de dânşii.
„Nici după ce am fost împiedicat – zice -, eu nu am contenit a încerca să vin la voi, însă deşi mereu încercam, mereu eram împiedicat, niciodată însă nu părăseam această idee, păstrând dragostea către voi întreagă, în acelaşi timp însă neîmpotrivindu-mă voinţei lui Dumnezeu”.
Prin faptul că îşi propunea şi niciodată nu părăsea această idee, el arată dragostea cea mare faţă de ei, iar prin faptul că era împiedicat şi nu se împotrivea, arată respectul cel nemărginit ce-l purta lui Dumnezeu.
„Ca să am şi între voi vreo roadă”. Deşi le-a spus şi mai înainte cauza dorinţei sale, pe care a arătat-o vrednică de dânsul, totuşi acea cauză o spune el şi aici, alungând orice bănuială din partea lor. Deoarece cetatea lor era renumită, şi fără egal în importanţă pe pământ şi pe mare, istoria acesteia devenise pentru mulţi pretext de a călători acolo; apoi ca nu cumva ei să creadă că şi Pavel era mişcat de acelaşi dor, sau să bănuiască că mândrindu-se de contactul cu ei dorea să călătorească acolo, încontinuu el arată scopul dorinţei pe care o avea. Mai sus a zis: „Ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc”, iar aici arată mai lămurit: „Ca să am şi între voi vreo roadă, ca şi la celelalte neamuri”. Aşadar el a pus la un loc pe stăpânitori cu cei stăpâniţi, şi după miile de trofee, victorii şi însemnătatea consulilor, le trece pe acestea la un loc cu barbarii. Şi cu drept cuvânt, căci unde este nobleţea credinţei, acolo nu este nimeni elin, nici străin, nici cetăţean, ci toţi se ridică la una şi aceeaşi înălţime a demnităţii. Priveşte-l şi aici cum este cumpătat în cuvinte, căci n-a zis: „ca să vă învăţ şi să vă catehizez”, ci „ca să am vreo roadă”, şi încă nu zice simplu „roadă”, ci „vreo roadă”, iarăşi moderându-şi vorbele ca şi mai sus, unde zice „ca să vă împărtăşesc vreun dar”.
Apoi, după cum am spus, micşorând oarecum şi importanţa ce credeau poate că o au, le zice: „ca şi la celelalte neamuri”, ca şi cum pare că le-ar spune: „Să nu vă închipuiţi că dacă voi sunteţi bogaţi şi aveţi mai mult decât ceilalţi, apoi eu aş avea pentru aceia mai puţină grijă, căci noi nu căutăm la cei bogaţi, ci la cei credincioşi”.
Unde-s acum înţelepţii elinilor, aceia ce poartă bărbi lungi, îmbrăcaţi în haine fără mâneci şi îngâmfaţi peste măsură? Iată că şi Elada, ca şi întreaga lume barbară, a fost întoarsă la credinţa creştină de un făcător de corturi! Iată că Platon, cel cântat şi lăudat de dânşii, deşi a treia oară s-a dus în Sicilia cu acel vuiet de vorbe frumoase, şi cu toată acea consideraţie strălucită, totuşi n-a reuşit să aibă înrâurire nici măcar asupra unui tiran, ci a fugit de acolo atât de mişeleşte, fiind ameninţat a-şi pierde până şi libertatea. Dar iată că acest făcător de corturi nu numai Sicilia sau numai Italia, ci întreaga lume a cutreierat; şi nu s-a mărginit numai în meşteşugul cuvântului, adică în a predica, ci o dată cu aceasta el cosea şi piei, din care făcea corturi, şi era, aşa zicând, şeful unui atelier de corturi. Şi totuşi nu se scandalizau de el consulii romanilor! Şi cu drept cuvânt, căci nu meşteşugurile şi nici ocupaţiile cele folositoare, ci minciuna numai şi credinţa lor cea rătăcită sunt acelea care îi fac pe dascăli dispreţuiţi în ochii lumii.
De aceea tocmai şi atenienii râdeau de ei la urmă, pe când lui Pavel îi dădeau atenţie şi barbarii, şi cei neînvăţaţi şi simpli cetăţeni. Căci predica sa este comună tuturor; ea nu cunoaşte deosebire în demnităţi, nu cunoaşte superioritatea vreunui neam şi, în fine, nimic din acestea nu are în vedere, ci are nevoie numai de credinţă, iar nicidecum de raţionamente omeneşti. De aceea, mai ales, este de admirat Pavel, nu numai pentru că era folositor şi salvator omenirii, ci şi pentru că era îndemânatic şi se acomoda împrejurărilor, şi era înţeles de toţi; ceea ce era îndeosebi lucrul proniei dumnezeieşti, care lucrează asupra tuturor. După cum se petrece cu soarele, cu luna, cu pământul şi cu marea, care au fost făcute ca să îndestuleze pe toţi deopotrivă, şi nicidecum pe bogaţi mai mult, iar pe săraci mai puţin, întocmai aşa s-a făcut şi în privinţa predicii, ba chiar mai mult, pe cât era mai necesară aceasta decât celelalte.
De aceea şi zice Pavel încontinuu: „întru toate neamurile”. Apoi, arătând că nu face aceasta pentru plăcerea lor, ci că îndeplineşte porunca Stăpânului, şi îndemnându-i a adresa mulţumiri Dumnezeului tuturor, el zice:
„Dator sunt şi elinilor şi barbarilor, şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor” (1, 14), ceea ce arăta şi corintenilor; iar aceasta o spune lăsând totul în voia lui Dumnezeu.
„Astfel, cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma” (1, 15).
O, suflet generos! Ţi-ai luat asupra-ţi un lucru încărcat cu atâtea primejdii, călătorii pe mare, ispite, intrigi, revolte – căci era de aşteptat a suferi un adevărat vifor de ispite, urmând a vorbi în acea mare cetate dominată de o tiranică impietate. Şi astfel el şi-a dat viaţa în această cetate, tăindu-i-se capul de cel ce împărăţea pe atunci! Şi cu toate acestea, deşi ştia ce-l aşteaptă acolo, el totuşi nu s-a arătat mai puţin activ, ci încă se grăbea să se ducă, avea mare bunăvoinţă, şi era mâhnit că nu putea! De aceea şi zicea: „Cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma”.
„Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos” (1, 76).
Dar ce spui tu, Pavele? Trebuia să zici „căci mă mândresc, mă laud, mă fălesc”, şi tu nu spui aceasta, ci ceea ce este inferior, anume că „nu mă ruşinez”, ceea ce nu obişnuim a spune vorbind de lucruri mari şi strălucite. Deci ce spune el aici? Şi de ce vorbeşte astfel despre predica Evangheliei, cu care se mândrea mai mult decât cu cerul? Scriind galatenilor, le zicea: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Deci, din ce cauză aici nu spune „că mă şi laud”, ci „nu mă ruşinez”? Romanii erau foarte îngâmfaţi datorită succeselor ce le aveau în lume, datorită bogăţiei, stăpânirii şi biruinţelor lor; îi considerau pe împăraţii lor egalii zeilor, şi chiar aşa îi şi numeau, fapt pentru care le înălţau temple, altare, şi le aduceau jertfe. Deşi fiind ei atât de îngâmfaţi, Pavel însă urma a le predica pe Iisus Hristos, cel crezut drept fiul tâmplarului, cel crescut în Iudeea, şi în casa unei femei neînsemnate, care nu avea pe lângă dânsul nici o gardă imperială, care nu era împresurat de bogăţii, ba încă fusese condamnat la moarte împreună cu tâlharii, şi care, în fine, a pătimit multe defăimări; era deci normal ca toate acestea să fie descoperite lor, fără ca din faptele lui cele negrăite şi minunate să ştie încă ceva – de aceea zice el aici: „nu mă ruşinez”, învăţându-i ca nici ei să nu se ruşineze. Ştia el bine că dacă va reuşi în aceasta, iute vor ajunge, pe măsură ce trece timpul, să se şi laude.
Deci, şi tu când auzi pe cineva spunând: „Te închini Celui răstignit?”, să nu te ruşinezi, nici să te uiţi în jos, ci jubilează şi te mândreşte, şi cu fruntea ridicată şi cu ochii liberi mărturiseşte-ţi pe faţă credinţa. Poate că-ţi zice iarăşi: „Te închini Celui răstignit”? – atunci însă răspunde-i cu glas tare: „Da! Dar nu mă închin unui desfrânat, unui ucigător de tată, unui omorâtor de copii – căci astfel erau toţi zeii lor -, ci mă închin Celui ce prin Cruce a astupat gurile diavolilor şi a surpat nenumăratele lor înşelăciuni. Crucea pentru noi este semnul negrăitei Lui iubiri de oameni, este simbolul marii Lui purtări de grijă pentru noi”. Pe lângă acestea, întrucât ei se făleau mult în puterea cuvântului, şi se îngâmfau datorită înţelepciunii ce o aveau, Apostolul arată: „Sunt în stare a răspunde eu multe acestor raţionamente omeneşti, şi de aceea vin a predica Crucea, şi nu mă ruşinez de aceasta”.
„Pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuire”.
Deoarece puterea lui Dumnezeu este şi spre pedeapsă, căci atunci când pedepsea pe egipteni, zicea: „Aceasta este puterea Mea cea mare” (cf. Ioil 2, 25), după cum, de asemenea, este şi spre pierdere, căci zice: „Temeţi-vă de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28) – din care cauză şi apostolul zice că „nu pentru a vă aduce acestea vin, nu vă vestesc pedeapsă şi osândă, ci cele spre mântuire”. Dar ce? Oare Evanghelia nu vestea şi acestea, nu spunea de gheena, de viermele cel neadormit şi de întunericul cel din afară? Şi cu toate acestea n-am putut afla de asemenea pedepse decât din Evanghelii. Aşadar, cum de spune el: „Este putere a lui Dumnezeu spre mântuire”? Ascultă însă şi cele ce urmează: „a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului”. El nu zice simplu „tuturor”, ci „celor ce primesc”. Chiar elin de-ai fi, şi chiar unul care a întrecut toată răutatea, chiar scit de-ai fi, sau barbar, sau fiară sălbatică, şi încărcat de toate absurdităţile, chiar de-ai purta cu tine sarcina nenumăratelor păcate, de îndată însă ce ai primit cuvântul crucii şi te-ai botezat, ai şters toate acele răutăţi.
Dar de ce oare zice aici „iudeului întâi, şi elinului”? Ce voieşte să spună prin această deosebire, deşi în multe locuri zice că nici tăierea împrejur, nici netăierea, nu au vreo însemnătate? Deci, cum de aici face discriminare, punând înainte pe iudeu, şi după aceea pe elin? Şi de ce este aceasta? Nu doar pentru că iudeul este pus întâi va lua şi dar mai mult, căci harul lui Dumnezeu se dă în dar, şi acestuia ca şi aceluia. Deci, a fi întâiul nu este nimic, decât numai o cinste de ordine. Prin faptul că este cel dintâi, nu înseamnă că el prisoseşte în ceva, sau că va lua mai mare dreptate, ci se cinsteşte numai pentru că el a luat cel dintâi, după cum se petrece şi cu cei luminaţi cu Sfântul Botez. Voi care sunteţi iniţiaţi în taine, ştiţi ce vreau să spun. Toţi aleargă spre botez, însă nu toţi se pot boteza în acelaşi ceas, ci unul întâi, altul al doilea, şi aşa mai departe – însă cel dintâi nu ia nimic mai mult decât cel de-al doilea, şi nici acesta mai mult decît cel ce-l urmează, ci toţi se bucură de aceleaşi bunuri.
Aşadar, a fi întâiul înseamnă numai cinste în ordine, şi nicidecum vreo prisosinţă a harului. Apoi, zicând „spre mântuire”, iarăşi înalţă darul, arătând că el nu stă pe loc, ci merge mai departe.
Aceasta o arată mai jos, zicând: „Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea” (1, 17).
Cel ce devine drept nu va trăi numai în viaţa prezentă, ci şi în cea viitoare; şi încă nu numai atâta, ci mai dă de înţeles şi altceva, anume strălucirea însemnătăţii unei astfel de vieţi. Fiindcă este cu putinţă a se mântui cineva şi cu ruşine – după cum, de pildă, se întâmplă cu cei scăpaţi de la osândă prin clemenţa împărătească -, şi ca atunci nu cumva să-şi închipuie cineva o astfel de mântuire, a adăugat şi expresia „dreptate”, făcând aluzie nu la dreptatea ta, ci la a lui Dumnezeu, şi la uşurinţa cu care El o dă. Această dreptate nu o câştigi doar prin sudoarea şi ostenelile tale, ci o primeşti din darul cel de sus, iar de la tine un singur lucru se cere: a crede.
După aceea, întrucât vorba sa ar părea oarecum improbabilă – şi anume desfrânatul şi cel dezmierdat în desfătări, vrăjitorul şi făcătorul de rele deodată devin nu numai scăpaţi de pedeapsă, ci şi drepţi, ba încă luând dreptatea cea mai înaltă! -, atunci Apostolul adevereşte acest cuvânt cu citate din Vechiul Testament, într-adevăr, după ce zice: „din credinţă spre credinţă”, trimite pe auditoriu la iconomia lui Dumnezeu din legea veche, pe care o explică cu multă înţelepciune prin Epistola către evrei, unde arată că şi drepţii şi păcătoşii se îndreptează astfel, amintind acolo şi de desfrânata aceea [Rahav – n. n.] şi de Avraam. Deci, după ce aici doar face aluzie la aceasta, de vreme ce se grăbea a trece la altă observaţie, îşi adevereşte cuvântul cu citate din prooroci, aducându-l în faţă pe Avacum, care strigă şi grăieşte că nu este altfel cu putinţă a trăi cel ce voieşte a trăi şi în viaţa viitoare, decât numai prin credinţă. Căci „dreptul din credinţă va fi viu”, vorbind de viaţa viitoare. Fiindcă ceea ce Dumnezeu hărăzeşte covârşeşte orice judecată omenească, de aceea cu drept cuvânt avem nevoie de credinţă. Dar omul îndărătnic, dispreţuitor şi îngâmfat, acela nimic nu va săvârşi.
Să audă ereticii vocea duhovnicească, fiindcă astfel este firea raţionamentelor omeneşti. Raţionamentele noastre se aseamănă cu un labirint şi cu o enigmă care nu are sfârşit, care nu lasă niciodată judecata noastră a sta pe ceva solid, căci îşi ia începutul din mândrie. Ruşinându-se a primi credinţa, şi prefăcându-se a nu cunoaşte cele cereşti, se afundă pe ei înşişi în pulberea a mii de raţionamente false. Apoi, nenorocitule şi vrednicule de mii de lacrimi, dacă te întrebă cineva cum s-a făcut cerul, cum s-a făcut pământul – şi ce spun eu de cer şi de pământ?! Cum te-ai făcut tu, cum ai crescut şi ai ajuns bărbat desâvârşit? -, tu nu te ruşinezi de neştiinţa ta; iar când vine vorba despre cel Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, tu te afunzi de ruşine în adâncul pierzării, căci crezi nedemn de tine a nu şti totul? Nedemnă este numai disputa zadarnică şi vorba fără folos. Şi ce spun eu de dogme? De însăşi răutatea vieţii acesteia, noi de nicăieri nu am scăpat, fără numai de la credinţă şi prin credinţă.
Astfel au strălucit şi toţi cei dinaintea Evangheliei, astfel a strălucit Avraam, astfel Isaac, astfel Iacov; astfel s-a mântuit şi desfrânata, atât cea din legea veche, cât şi cea din legea nouă. „Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători” (Evrei 11, 31). Dacă ea şi-ar fi zis în sine: „Şi cum vor putea aceştia, fiind robi şi fugari, refugiaţi şi trăind viaţa nomazilor, cum vor putea să ne biruiască pe noi care avem ziduri şi turnuri împrejurul cetăţii”? Dacă ar fi gândit aşa, ar fi pierit şi ea împreună cu ceilalţi, după cum au pătimit strămoşii lor, care, văzând în faţa lor nişte bărbaţi corpolenţi şi mari, căutau modalitatea de a-i învinge, şi au pierit toţi, fără război sau ordine de luptă.
Ai văzut acum ce grozăvie aduce necredinţa, şi cât e de puternic zidul credinţei? Aceea a pierdut mii nesfârşite, iar aceasta nu numai pe o femeie desfrânată a scăpat, ci a facut-o şi premergătoare unei obşti întregi.
Acestea ştiindu-le, şi mai mari ca acestea, niciodată să nu învinovăţim pe Dumnezeu de cele întâmplate, ci, orice ar porunci El, noi să primim fără să mai ispitim şi să mai vorbim degeaba, chiar dacă ceea ce El a poruncit ni s-ar părea absurd după raţionamentul nostru omenesc. Căci ce, spune-mi, pare mai absurd, decât a jertfi cineva pe propriul său fiu născut din el? Şi totuşi când dreptului i s-a poruncit aceasta, a ascultat, fără să cerceteze, şi a îndeplinit porunca, având în vedere numai valoarea celui ce a poruncit. Şi un altul, primind poruncă de la Dumnezeu ca să lovească un profet, părându-i-se ceva absurd, n-a primit, iar pentru aceasta a şi fost pedepsit grozav. De asemenea şi Saul, fiindcă a scăpat oameni contrar voinţei lui Dumnezeu, a căzut din împărăţie şi a pătimit cele mai mari rele. Încă şi alte multe exemple ca acestea ar găsi cineva, din care am învăţa să nu iscodim niciodată raţiunea poruncilor lui Dumnezeu, ci numai a le asculta şi a le îndeplini.
Deci, dacă e primejdios a cerceta amănunţit poruncile lui Dumnezeu, şi pe unii ca aceştia îi aşteaptă cea mai mare pedeapsă, dar încă cei care cercetează cele mai înfricoşate şi nespuse taine ale lui Dumnezeu, ca de pildă cum şi în ce fel a născut El pe Fiul Său, care este esenţa sau fiinţa Lui etc., ce îndreptare oare vor putea avea?
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să primim cu bucurie şi cu dragoste pe mama tuturor bunătăţilor, credinţa, ca astfel, ca şi cum am sosi într-un liman fericit şi liniştit, să putem păstra dogmele cele drepte, şi viaţa noastră să o ducem în siguranţă, pentru a ne învrednici bunătăţilor celor veşnice, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului Iisus Hristos, cu Care şi prin Care este slava Tatălui şi a Sfântului Duh în vecii veci. Amin.