din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”
Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint,
ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre
necinste. Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi
vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit
pentru tot lucrul bun. (II Timotei 2, 20-21)
Pe mulţi oameni îi tulbură şi acum ideea că toţi cei răi nu sunt încă nimiciţi, ci stau nesupăraţi. Sunt desigur şi multe alte cauze, ca de pildă: ca să se prefacă, să se schimbe, ca prin pedeapsa unora să se dea exemple celor mulţi; aici însă Pavel oferă un exemplu din natura lucrurilor, zicând: „Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut”. Precum într-o casă mare este o mare deosebire între vase, adică între uneltele necesare gospodăriei, tot aşa şi aici, în lumea întreagă; căci el nu vorbeşte de Biserică, ci de lumea întreagă.
„Să nu-ţi închipui că eu vorbesc de Biserică, căci aici, zice, toate vasele voiesc a fi de aur şi de argint, şi nici unul de lemn sau de lut, căci unde este trupul lui Hristos, unde este Biserica Lui cea slăvită, fecioară curată, neavând întinăciune sau prihană, sau altceva de acest fel (II Corinteni 11, 2; Efes. 5, 27), acolo nu trebuie a se găsi vase de lemn şi de lut. Nu te tulbura, zice, dacă în lume sunt oameni şi răi, şi netrebnici, fiindcă şi într-o casă mare sunt şi vase netrebnice, şi spurcate. Dar ce? Nu de aceeaşi cinste se bucură, zice, căci unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.” Însă poate că vei zice: „Da! căci aici fiecare lucru îndeplineşte o trebuinţă, dar în lume ce trebuinţă este de cei răi?”
Apoi, oare, Dumnezeu nu-i întrebuinţează şi pe aceştia spre altele? De pildă, omul vanitos clădeşte multe, de asemenea, avarul, negustorul, cârciumarul şi stăpânitorul, fiecare în felul lor sunt ca nişte lucruri în lume, în timp ce vasul de aur nu poate fi ca unul dintre aceştia, ci doar este folosit pe la mesele împărăteşti. Deci, apostolul nu spune că răutatea este necesară — căci cum s-ar putea aceasta? —, ci numai că şi cei răi au un lucru de împlinit. Dacă toţi ar fi de aur şi de argint, nu ar mai avea nevoie de celelalte.
De pildă: dacă toţi ar fi răbdători, nu ar fi nevoie de clădiri, dacă toţi ar fi străini de desfătări, nu ar ti nevoie de multele feluri de mâncăruri; s-ar îngriji toţi de strictul necesar, iar nu de clădiri strălucite. „Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, zice, va fi vas de cinste, sfinţit.” Ai văzut că pentru cineva a fi de aur sau de lut nu provine de la natură, sau din vreo silă oarecare materială, ci numai din voinţa noastră? Acolo, desigur că vasul de lut nu ar putea deveni de aur şi nici acesta nu ar putea cădea în starea de dispreţ a aceluia, pe când aici este foarte mare schimbarea sau prefacerea dintr-un fel în celălalt. Vas de lut era Pavel, dar a devenit de aur, precum şi Iuda, care fusese vas de aur, s-a făcut vas de lut. Aşadar, vasele de lut printre oameni sunt din cauza necurăţeniei, aşa încât desfrânatul şi avarul sunt asemenea vase.
Dar atunci, cum de zice în altă parte: „Avem comoara aceasta în vase de lut” (II Corinteni 4, 7), şi nu defăima vasul de lut? Apoi, acolo apostolul vorbeşte de însăşi natura vasului. Precum vasul de lut nimic altceva nu este, decât pământ ars în foc, tot aşa şi trupul nostru nimic altceva nu este, decât pământ învârtoşat prin căldura sufletului. Ceea ce el spune deci aici înseamnă: trupul nostru este un vas de lut. Şi cum că este de lut,
se vede de acolo că de multe ori se sparge şi se strică.
Prin ce se deosebesc oare oasele de vasele de lut, fiind tot aşa de tari şi tot aşa de uscate? Dar carnea, prin ce se deosebeşte de pământ? Oare nu amândouă (vasul de lut şi trupul omului) sunt deopotrivă din apă? Însă, după cum am spus, de ce atunci apostolul nu a defăimat trupul? Fiindcă acolo el vorbeşte de natura trupului, iar aici despre intenţia sau libera noastră voinţă. „De se va curăţi cineva pe sine dintru acestea”, zice — şi încă nu pune expresia obişnuită καθάρη = a curăţi, ci έκκαράη = a curăţi din rădăcină, adică a curăţi de tot — „va fi vas de cinste, sfinţit, de buna trebuinţă a stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun”.
Aşadar, acelea nu sunt de bună trebuinţă, sunt netrebnice, deşi poate îndeplinesc o oarecare slujbă, însă nu spre tot lucrul bun. „Potrivit pentru tot lucrul bun. Chiar dacă n-ar face binele, totuşi el este destoinic de a face bine, este primitor. Trebuie deci a-l pregăti spre orice, chiar spre moarte sau spre mucenicie, sau spre feciorie, sau spre orice lucru bun.”
Fugi de poftele tinereţilor. (2, 22) Poftele tinereţilor nu sunt numai poftele desfrâului, ci orice poftă absurdă a tinereţii. Să audă cei îmbătrâniţi că nu trebuie a face nimic din cele ale tinerilor. Chiar de ar fi cineva batjocoritor sau ar iubi stăpânirea, sau banii, sau trupurile, sau orice altceva de acest fel este poftă prostească a tinereţii, căci atunci nici inima nu este statornică, nici mintea nu este la locul său, ci sărită din scaun (scnimbătoare), şi numaidecât se întâmplă lucruri ca acestea, care, după expresia obişnuită, sunt „fantezii de-ale tinereţii”.
„Fugi de acestea”, zice, şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Prin expresia: „dreptatea”, el înţelege virtutea în general, adică evlavia în viaţă, credinţă, dragoste, blândeţe. Dar oare ce vrea să zică: „cu cei ce cneamă pe Domnul din inimă curată”? Adică „să ai curaj nu în cei ce îl cheamă oricum, ci cu cei nebănuiţi, cu cei curaţi la inimă, cu cei ce nu au nimic viclean în suflet, cu cei ce se apropie de noi cu pace, cu cei ce sunt liniştiţi; cu aceia să te amesteci, iar cu ceilalţi nu trebuie a fi blând, ci a fi în pace numai cât este despre tine”.
Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă. (2, 23)
Ai văzut cum peste tot îl opreşte de la dispute zadarnice? Aceasta o face apostolul, nu din motiv că Timotei nu era destoinic de a răsturna întrebările cele nebuneşti; era îndeajuns de destoinic, căci, dacă n-ar fi fost, i-ar fi zis pe faţă: „sileşte-te de a fi vrednic pentru răsturnarea unor asemenea întrebări”, ca atunci când de pildă i-a zis: „Până voi veni eu, ia aminte la citit… căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4, 13, 16), ci el ştia că astfel de întrebări sunt fără nici un folos, şi deci era de prisos cu totul de a se arunca în asemenea lupte zadarnice, din care în final nimic nu va ieşi bun, decât luptă, vrăjmăşie zadarnică, batjocuri şi injurii. „De astfel de întrebări fereşte-te”, zice. Aşa că sunt şi alte întrebări, cum de pildă cele despre Sfintele Scripturi sau cele despre credinţă, de la care nu-i opreşte.
Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe. (2, 24)
Aşadar, nu trebuie să se certe şi nici să se certe în întrebări nebuneşti, ci el trebuie a fi departe de asemenea certuri. Ci să fie blând faţă cu toţi, căci sluga Dumnezeului păcii cum s-ar putea certa. Dar oare cum de zice în alt loc: „Mustră cu toată tăria”? (Tit 2, 15), şi aici iarăşi: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale” (I Timotei 4, 12), şi iarăşi: „Mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit. 1, 13)?
Apoi şi aceasta este rezulatul blândeţii, fiindcă certarea cea mai aspră, care mai cu seamă poate stârni pe cineva, este cea făcută cu blândeţe. Este cu putinţă a te atinge de cineva mai cu putere tocmai când îi vei arăta o mare blândeţe, mai mult chiar decât dacă ai întrebuinţa o asprime fără măsură.
Destoinic să dea învăţătură tuturor celor ce vor să fie învăţaţi, iar de eretici a se păzi, după cum zice în altă parte: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”. (Tit. 3, 10) Îngăduitor. Mai cu seamă aceasta trebuie a avea dascălul, fiindcă altfel totul va fi zadarnic. Căci, dacă pescarii de multe ori nu prind nimic, deşi au aruncat mrejele toată noaptea, totuşi din această cauză nu renunţă la pescuit, cu atât mai mult noi.
Căci priveşte ce se petrece: se întâmplă de multe ori a prin învăţătură neîntreruptă, sămânţa căzută să taie, aşa-zicând, patima ce bântuie sufletul omului, fiindcă acela care aude acelaşi lucru de mii de ori, va simţi ceva în final, deoarece nu este om care să audă ceva încontinuu şi să nu simtă nimic. Este posibil deci ca tocmai atunci când cineva urmează a simţi, să «piardă totul, din cauză că noi ne-am lăsat sau ne-am lenevit de a-l mai învăţa.
Se petrece acelaşi lucru ca şi cu un lucrător (de pământ fără experienţă, care, răsădind viţă de vie, o sapă în anul cel dintâi, iar în anul al doilea şi al treilea, fără a o lucra, caută a culege numai roadă, şi trecând trei ani fără să aibă vreun folos, în al patrulea an, deznădăjduit, o lasă în părăsire, adică tocmai atunci când poate ar fi putut să tragă vreun folos din ostenelile sale.
Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă. (2, 25) Mai ales cel ce-i învaţă pe alţii trebuie a face astfel. „Cu blândeţe”, zice, căci nu este cu putinţă ca acela care are trebuinţă a învăţa, să înveţe şi să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime şi cu ceartă. De ar trebui ca el să fie cu băgare de seamă, totuşi fiind supărat, scârbit şi zăpăcit, nu va auzi nimic. Trebuie deci ca acela care voieşte a şti ceva din cele folositoare, mai înainte de orice să se găsească cu mulţumire faţă de cel ce îl învaţă.
Acest lucru nefiind observat mai dinainte, nu se va putea face nimic din cele ce trebuie a se face, fiindcă nimeni nu va sta cu plăcere şi mulţumire în faţa unuia care-l batjocoreşte şi se poartă cu obrăznicie. Deci, cum de zice în alt loc: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”? Aici vorbeşte despre omul care nu se îndreaptă, de cel ce este nevindecabil de boala ce o are.
Că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului. Ceea ce spune el aici înseamnă: poate că va fi vreo îndreptare; iar acest „poate” este zis cu privire la faptele lor cele nevăzute. Aşa că trebuie a se depărta numai de acelea, pentru care putem să ne pronunţăm lămurit şi de care suntem convinşi că ei nu se vor scbimba, orice s-ar întâmpla. „Cu blândeţe”, zice. Ai văzut că astfel trebuie a ne apropia de cei ce vor să înveţe, că deci niciodată să nu fugim de conversaţii mai înainte de a da dovadă?
Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia. (2, 26) Bine a spus: „sunt prinşi”, căci până acum ei stau în rătăcire. Priveşte cum îi învaţă pe ucenici de a fi umiliţi, căci n-a zis: „că doar le va da Dumnezeu pocăinţă”. Chiar de se face ceva, totul este al Domnului: tu răsădeşti, tu uzi, dar El seamănă şi face să producă roadă. Deci, niciodată să nu ne închipuim că noi am fi convins pe cineva, chiar dacă l-am fi atras poate la voinţa noastră. „De care sunt prinşi, zice, pentru a-i face voia.”
Aceasta ar zice-o cineva nu despre dogme, ci despre viaţă mai ales, căci voinţa lui Dumnezeu este ca omul să aibă viaţă curată şi dreaptă. Dar unii sunt prinşi în cursa diavolului şi din cauza vieţii, şi deci nu trebuie a fi faţă de ei cu asprime. „Că doar le va da Dumnezeu pocăinţă… Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia”, zice. Expresia: „poate cândva” este rezultatul îndelungatei lui răbdări, căci a nu face voia Lui Dumnezeu este din cauza unei curse diavoleşti.
Căci, precum şi o pasăre, deşi nu este prinsă din toate părţile, ci numai dintr-una — vreau să zic de picior — totuşi se găseşte sub stăpânirea celui ce i-a întins cursa, tot aşa şi noi, chiar de n-am fi stăpâniţi din toate părţile, adică şi din credinţă, şi din viaţă, ci numai din viaţă, suntem sub puterea diavolului, căci: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor”, şi iarăşi: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 21, 23) .
Ai văzut care este folosul credinţei, când Stăpânul nu ne cunoaşte pe noi? Căci şi fecioarelor aceea le-a spus: „Nu vă cunosc pe voi”. (Matei 25, 12) Care poate fi folosul fecioriei şi al sudorilor celor multe, când Stăpânul nu le cunoaşte? Şi în multe locuri găsim că pentru credinţă cu nimic nu ne învinovăţeşte, după cum şi în altă parte cu nimic nu ne învinovăţeşte pentru viaţă, în timp ce pentru credinţă stricată pe mulţi îi vedem pedepsiţi, căci acestea două sunt legate între ele.
Ai văzut că atunci când noi nu facem voia lui Dumnezeu suntem prinşi în cursa diavolului? Şi nu numai din pricina unei vieţi stricate, ci, de multe ori, chiar numai din pricina unui singur defect ne vom duce în gheenă, dacă nu vom avea cu noi celelalte bunuri care să contrabalanseze. Fiindcă şi fecioarele nu au fost vinovăţite pentru desfrânare sau preadesfrânare, sau invidie, sau zavistie, sau beţie, sau rea-credinţă, ci pentru lipsa untdelemnului, adică pentru că nu făceau milostenie, căci untdelemnul aceasta reprezintă. Dar şi pe cei blestemaţi, când zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Matei 25, 41), cu nimic iarăşi nu-i învinovăţeşte, decât că n-au hrănit pe Hristos.
Ai văzut cum lipsa milosteniei duce pe cineva în focul gheenei? Unde poate fi folositor, spune-mi, cel ce nu face milostenie? Posteşti în fiecare zi? Dar şi fecioarele acelea posteau, şi totuşi cu nimic nu le-a folosit. Te rogi? Şi ce este aceasta? Căci rugăciunea fără milostenie este lipsită de roadă. Toate sunt necurate fără milostenie, toate sunt nefolositoare, şi chiar cea mai mare parte din virtute este ştirbită.
„Cel ce nu iubeşte, zice, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. (I Ioan 4, 8) Cum îl iubeşti tu pe fratele tău, când nu voieşti a-l împărtăşi cu nimic din lucrurile acestea mici şi nebăgate în seamă? Spune-mi, te rog: te porţi cu înţelepciune? Şi pentru ce? Nu cumva poate fiindcă te temi de osândă? Nicidecum, ci faci aceasta ca fiind ceva natural; fiindcă, dacă te porţi cu înţelepciune de frica osândei şi suferi pentru aceasta o aşa de mare greutate, apoi cu atât mai mult trebuia să faci milostenie.
Fiindcă nu este totuna: a fi stăpânit de dorinţa banilor şi a fi stăpânit de pofta trupului, de vreme ce pentru aceasta din urmă şi necazul este mai mare. Şi de ce? Fiindcă pofta trupului este de la natură şi este răspândită, aşa-zicând, şi sădită în trupul nostru, pe când dorinţa banilor deloc. Aceasta şi este, că noi putem a ne asemăna lui Dumnezeu, adică a-l milui şi a ne milostivi faţă de fratele nostru; iar dacă n-o avem, atunci suntem lipsiţi de tot binele.
El n-a spus: „dacă veţi posti, deopotrivă (asemenea) vă veţi face cu Tatăl vostru”. N-a spus: „dacă veţi fi neprihăniţi sau de vă veţi ruga, veţi fi deopotrivă cu Tatăl vostru”; nimic din acestea, zic, n-a spus, fiindcă nici Dumnezeu nu face ceva dintr-însele; însă ce a spus? „Fiţi milostivi, zice, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. (Luca 6, 36) Acesta este lucrul lui Dumnezeu. Şi dacă nu ai cu tine aceasta, apoi ce ai? „Că milă voiesc, zice, iar nu jertfă”. (Osea 6, 6)
Dumnezeu a făcut cerul, a făcut pământul, a făcut marea. Mari sunt acestea şi vrednice de înţelepciunea Lui; însă, cu nimic din acestea n-a atras la sine natura omenească, ca prin mila şi prin iubirea Lui de oameni. Şi dacă acesta este lucrul puterii şi al bunătăţii Sale, apoi cu atât mai mult încă, pentru că şi rob S-a făcut. Oare nu pentru aceasta mai cu seamă suntem plini de admiraţie pentru El? Şi nu pentru aceasta mai cu seamă ne apropiem de El?
Nimic nu-L atrage atât pe Dumnezeu ca mila, despre care toţi prorocii vorbesc multe. Şi când zic milă, nu înţeleg acea milă unită cu lăcomie sau avariţie, căci aceasta nu este milă. Căci nici măslinul nu dă dintr-însul ramuri de spini, ci de măslin, după cum şi mila nu poate naşte dintr-însa ramura avariţiei sau a nedreptăţii, sau a răpirii. Nu defăima milostenia şi să nu o faci astfel ca ea sa fie acuzată de toţi. Că, dacă de aceea răpeşti avutul unuia, ca să faci milostenie altuia, nimic nu poate fi mai rău ca o astfel de milostenie. Când ea este zămislită în răpiri, aceasta nu este milostenie, ci mai mult o barbarie, mai mult o cruzime.
Aceasta este batjocură îndreptată asupra lui Dumnezeu. Dacă acela care a produs lui Dumnezeu din cele mai mici ale sale — Cain — şi a fost respins, dar încă pe cel ce-I proaduce din cele străine, cum nu-l va respinge? Proaducere nimic altceva nu este decât jertfă, şi nicidecum necurăţie. Cu mâinile murdare tu nu îndrăzneşti a te ruga; şi când Îi proaduci murdărie şi necurăţie din răpire, nu crezi aceasta drept ceva rău?
Mâinile nu îngădui de a-ţi fi pline de murdărie şi necurăţie, ci să le faci curate, şi numai aşa proaduci cu ele jertfă, deşi murdăria aceasta nu are nici o vinovăţie, pe când cealaltă murdărie este demnă de învinovăţire şi defăimare. Deci, să nu ne gândim numai la aceea, ca adică să ne rugăm lui Dumnezeu şi să-i proaducem jertfe cu mâinile curate, ci ca şi cele proaduse să fie curate. Căci de altfel este ceva de râs; este ca şi cum cineva, spălând masa, ar încărca-o apoi de daruri murdare şi necurate, şi atunci, spune-mi, oare ceea ce face el, nu este de râs?
Fie-ţi mâinile curate, însă nu numai cu apă să le speli, ci mai întâi şi cu dreptatea, căci aceasta mai cu seamă este curăţia mâinilor. Iar dacă noi suntem plini de nedreptate, de mii de ori de le-am spăla cu apă, nici un folos nu vom avea. „Spălaţi-vă, zice, curăţiţi-vă.” Dar ce? Oare a zis: „duceţi-vă la râuri sau duceţi-vă la băi, sau la lacuri?” Nimic din toate acestea, ci: „Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei” (Isaia 1, 15-16), adică „făceţi-vă curaţi, căci aceasta izbăveşte pe cineva de murdărie, aceasta este adevărată curăţie”.
Curăţia aceea nu aduce nici un folos, pe când aceasta ne procură curaj către Dumnezeu. Curăţia aceea este cu putinţă de a o avea şi adulterii, şi tâlharii, şi criminalii, şi ticăloşii, şi bărbaţii cei de nimic, şi desfrânaţii şi cei ce trăiesc veşnic în desfrânare, şi mai ales aceştia (din urmă). Căci mai cu seamă aceştia sunt cei care se îngrijesc mai mult decât toţi de curăţia trupului, mirosind veşnic a parfumuri, şi veşnic şterg, aşa-zicând, mormântul lor de pe dinafară, căci trupul lor este un adevărat mormânt, fiindu-le mort sufletul dinăuntru. Aşa că unei astfel de curăţii sunt părtaşi şi aceştia, iar curăţiei dinăuntru deloc.
Nu este un lucru mare dacă-ţi speli trupul; această curăţenie este obicei iudaic, nefolositor cu totul, pe câtă vreme curăţia nu este una interioară. Fie, de pildă, cineva care are pe trup o rană purulentă sau nişte tăieturi, şi îşi spală trupul. Ei, şi care poate fi folosul? Care e sfârşitul? Dacă însă afundând în apă partea de dinafară a trupului, prin aceasta la nimic nu va putea folosi rănii, apoi când şi în suflet se găseşte o asemenea rană, ce folos am putea avea prin curăţirea trupului? Nici unul. Avem nevoie de rugăciuni curate, iar rugăciunile nu sunt curate, câtă vreme sufletul ce le face este necurat. Şi nimic nu face sufletul atât de necurat, ca avariţia şi răpirea.
Dar sunt unii care, făcând mii de rele în cursul zilei, totuşi către seară, spălându-se, intră în biserică, şi cu multă îndrăzneală întind mâinile spre cer, ca şi cum parcă au lepădat totul de la ei prin spălarea cu apă. Dacă ar fi aşa, negreşit că mare folos ar fi, când noi în fiecare zi ne spălăm. Dacă ar fi aşa, nici eu nu aş înceta de a vă supăra necontenit despre băi, dacă, zic, ne-ar face curaţi, ne-ar scăpa de păcate. Însă, iubiţilor, toate acestea sunt de râs, sunt bârfiri, tertipuri şi jucării copilăreşti.
Dumnezeu nu dispreţuieşte murdăria trupului, ci necurăţia sufletului, căci ascultă ce spune El: „Fericiţi cei curaţi” – poate cu trupul? Câtuşi de puţin, însă ce? — „cei curaţi, zice, cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), iar prorocul zice: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule” (Psalmi 50, 11), şi iarăşi: „Spală răul din inima ta”. (Ierem. 4, 14)
Mare bun este, iubiţilor, de a se găsi cineva totdeauna în obişnuinţa celor bune. Dar tu priveşte cât de mici sunt acestea şi nefolositoare; că, după ce sufletul a fost mai dinainte stăpânit de oarecare obiceiuri, nu se depărtează şi nici că poate suferi să se apropie de rugăciune, dacă n-a îndeplinit acele obiceiuri mai dinainte. De pildă, iată ce spun: ne-am făcut obiceiul de a ne spăla şi a ne ruga, şi nu este cu putinţă de a face aceasta nespălaţi; nu ne rugăm cu plăcere, dacă vom face aceasta cu mâinile nespălate, ca urmând a-L necinsti pe Dumnezeu, şi suntem cu cugetul neîmpăcat.
Dar dacă acest lucru de nimic ne stăpâneşte cu atâta tiranie şi numaidecât îl îndeplinim în fiecare zi, apoi dacă şi în obiceiul milosteniei ne-am găsi tot aşa, şi am rândui ca şi acest obicei să-l îndeplinim pururea, desigur că am reuşi a ne deprinde ca niciodată să nu intrăm cu mâinile goale în casa de rugăciuni. Mare este cu adevărat tirania obişnuinţei atât în cele bune cât şi în cele rele, căci la urmă nici nu mai avem nevoie de osteneală, de vreme ce suntem traşi de ea.
Mulţi au căpătat obişnuinţa de a se pecetlui, aşa-zicând, pe ei înşişi deseori cu semnul sfintei cruci şi nu mai au nevoie de cineva care să le aducă aminte, ba încă şi mintea de multe ori se învârteşte prin alte părţi, şi totuşi mâna, ca fiind parcă mişcată de un dascăl al obişnuinţei, se ridică automat spre a face semnul sfintei cruci. Mulţi au căpătat obişnuinţa de a nu se jura şi nici de voie, şi nici de nevoie nu se jură. Deci, să căpătăm şi noi obiceiul de a face milostenie.
Câte osteneli ar trebui să punem spre a afla doctoria aceasta? Căci, spune-mi: dacă n-ar fi mângâierea aceasta a milosteniei, iar noi, păcătuind mult, ne-am face pe noi înşine vinovaţi de osândă, oare nu ne-am plânge pe toate căile? Oare n-am zice: „fie ca prin bani să spălăm păcatele”, şi totul am cheltui, sau: „fie ca prin bani să depărtez de la mine mânia lui Dumnezeu”, şi nu am cruţa nimic din ceea ce avem? Deci, dacă noi facem aşa în boală, dar încă dacă s-ar putea cumpăra moartea, oare nu am da toate averile?
Deşi, priveşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât de mare este: că nu ţi-a dat dreptul de a cumpăra moartea aceasta momentană, ci moartea cea veşnică. „Tu nu cumperi viaţa aceasta, zice, ci cea veşnică. Pe aceea ţi-o vând, iar nu pe aceasta. Nu-mi bat joc de tine, căci, dacă ai primit-o aceasta, n-ai primit nimic. Eu ştiu că aceea este mare. Nu tot aşa însă fac cei ce comercializează cele din lume. Căci ei îşi bat joc de cei ce voiesc, şi în locul unui lucru mare dau unul mic. Dar Eu nu fac aşa”.
Căci, spune-mi: dacă s-ar duce cineva la un negustor, care ar avea două pietre, din care una proastă, iar cealaltă de mare preţ şi, după ce a plătit preţul celei proaste, la urmă a luat -o pe cea mare, oare pentru aceasta l-ar putea învinovăţi cineva? Deloc, ci încă mai mult l-ar admira. Tot aşa şi acum ne stau înainte două vieţi: viaţa aceasta trecătoare şi aceea veşnică, şi pe amândouă le vinde Dumnezeu, însă nouă ne-o vinde pe aceasta, iar nu pe aceea. De ce, dar, să ne neliniştim ca şi copiii cei proşti, când noi o luăm pe cea de preţ? Aşadar, se poate cumpăra cu nani viata veşnică? Da! Când însă noi o cumpărăm cu banii noştri, iar nu cu nani străini, când nu întrebuinţăm viclenie în câştigarea lor. „Dar, zici tu, la urmă sunt ai mei.”
Nu sunt ai tăi după răpire, ci sunt ai celui de la care i-ai răpit. Sunt bani străini, chiar dacă ai fi tu de o mie de ori stăpân, căci nu sunt ai tăi nici aceia pe care ţi-i lasă cineva în depozit, iar el s-a dus departe, deşi se găsesc la tine.
Deci, dacă nu sunt ai noştri nici chiar aceia pe care i-am primit în depozit, daţi cu bunăvoia stăpânului lor, şi nici chiar pe timpul cât îi avem la noi, apoi cu atât mai mult nu sunt ai noştri cei pe care îi răpim fără de voia celor ce-i au. Acela este stăpânul lor, chiar de i-ai avea de mii de ori. Ai noştri sunt numai virtutea adevărată, iar banii, dacă nici cei care sunt ai noştri, nu sunt ai noştri, cu atât mai mult cei străini, ci astăzi ai noştri, mâine nu mai sunt ai noştri.
Virtutea însă este a noastră, ea nu este în pagubă ca aceia, ci întreagă se găseşte întotdeauna. Aceasta să o câştigăm, iar banii să-i dispreţuim, ca astfel să putem a ne învrednici de bunurile cele adevărate. Cărora fie ca noi, cu toţii, să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.