din „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD
A aceluiaşi, rostită cu multe zile după [întâia] cuvântare
contra anomeenilor, după ce între timp a vorbit contra iudeilor, apoi a păstrat tăcerea pe timpul prezenţei episcopilor şi după ce a avut loc comemorarea mai multor martiri32,
acum din nou contra anomeenilor
în privinţa necunoaşterii lui Dumnezeu,
cuvântarea a doua.
Hai să ne pregătim iarăşi pentru lupta dusă împotriva necredincioşilor anomeeni! Dacă se arată indignaţi că îi numesc necredincioşi, să se îndepărteze de făptuirea necredinţei, iar eu voi da uitării această de-numire. Să renunţe la cugetarea lor lipsită de necredinţă, iar eu mă voi lipsi de folosirea unei denumiri atât de ruşinoase, însă, atât timp cât ei necinstesc credinţa și se acoperă pe ei înşişi de ocară şi nu intră în pământ de ruşine, pentru ce să se arate nemulţumiţi față de noi, ca unii care îi acuzăm prin vorbe de cele pe care ei le fac să se arate limpede prin fapte?
Coborâsem de curând în arena acestor dispute spre a duce lupta, după cum bine vă amintiţi, şi începusem aceste atacuri, când s-au ivit dintr-o dată lupta împotriva iudeilor33 şi doar nu era chibzuit să ne preocupăm în treacăt de propriile mădulare atinse de boală.34 Fără îndoială, cuvântările împotriva anomeenilor sunt întotdeauna nimerite. Insă, dacă în acel moment nu i-am fi avut mai întâi în vedere pe acei fraţi ai noştri slăbiţi şi atinşi de boala practicilor iudaice, şi dacă nu i-am fi tras de îndată afară din focul iudaizării, atunci nu ne-ar fi fost de nici un folos să-i mai chemăm când păcatul îi va fi cucerit deja de timpuriu. După luptele purtate contra acelora s-a ivit iarăşi ceva, anume prezenta unei mulţimi de părinţi plini de duh, veniţi aici din toate părţile.33 Când părinţii se întâlniră în această mare duhovnicească precum fluviile la revărsare, nu era nici atunci momentul potrivii să ne desfăşurăm discursul. Iar după plecarea părinţilor au sosit una după cealaltă şi fără întrerupere zilele de pomenire a martirilor şi nu se cuvenea să fie lăsată deoparte elogierea acelor atleţi.36 Vă spun toate acestea şi le enumăr cu grijă pentru ca voi să nu vă închipuiţi că amânarea luptelor contra anomeenilor ne-a fost cumva pricinuită de nehotărârea şi indiferenţa noastră.
Acum, aşadar, după ce am pus capăt luptelor împotriva iudeilor, s-au întors şi părinţii în ţinuturile lor şi am şi tras îndeajuns folos din elogierea martirilor, hai să curmăm în timpul ce urmează frământarea aşteptării voastre de a ne asculta. Ştiu bine că în privinţa unor asemenea discursuri aşteptarea mea de a le rosti nu mă frământă mai puţin decât îl frământă pe fiecare dintre voi aşteptarea ascultării acestora. Cauza unui asemenea simţământ o reprezintă faptul că, încă de la început, cetatea noastră este iubitoare de Hristos şi că i-a fost încredinţată această moş-tenire străveche, aceea ca voi să nu lăsaţi vreodată să fie pângărite învăţăturile credinţei.
De unde reiese că este într-adevăr aşa? Pe vremea strămoşilor voştri coborâră din Iudeea unii care tulburau învăţăturile curate ale credinţei apostolice, cerând tăierea împrejur şi păzirea Legii lui Moise. Locuitorii de atunci ai cetăţii voastre nu au răbdat în tăcere această „noutate”. Dimpotrivă, asemenea câinilor destoinici în momentul în care văd lupii pe cale să se repeadă asupra turmei şi să o răpună, la fel s-au năpustit şi ei asupra acelora, gonindu-i de peste tot şi alungându-i. Şi nu se opriră până ce nu au obţinut trimiterea de către apostoli a învăţăturilor destinate întregii lumi, unele prin care să fie înălţat un zid de apărare în faţa unui asemenea atac îndreptat împotriva credincioşilor atât de către cei de atunci, cât şi de toţi ceilalţi care i-au urmat mai apoi (Fapte, 15, l – 31).
De unde să începem cuvântarea împotriva anomeenilor? De unde altundeva, dacă nu de la acuzarea lor pentru necredinţa de care dau dovadă? Câtă vreme toate pe care le creează şi toate acţiunile lor urmăresc strămutarea cugetului celor ce îi ascultă de la credinţă, cum să fie prea mare acuzaţia de lipsă a evlaviei? Este într-adevăr aşa, întrucât, când Dumnezeu dezvăluie ceva, trebuie primit cu credinţă lucrul rostit de El, nicidecum sa fie iscodit cu nesăbuinţă.
Să mă numească şi pe mine necredincios oricare dintre ei o vrea, eu însă nu mă voi mânia. De ce? Fiindcă îmi fac cunoscut tuturor numele prin lucrările mele. Dar ce spun eu „să mă numească necredincios”? Să mă numească şi nebun întru Hristos.37 Chiar mă voi bucura de acest nume ca de o distincţie de glorie, pentru că voi împărtăşi acest nume laolaltă cu Pavel. Căci spune el:
„Suntem nebuni din pricina lui Hristos” (I Cor. 4,10).
Această nebunie este mai plină de chibzuinţă decât orice înţelepciune. Cele pe care înţelepciunea lumii nu a avut puterea să le descopere, au fost dobândite prin nebunia întru Hristos; aceasta a risipit întunericul lumii, aceasta a înălţat lumina cunoaşterii. Dar ce este nebunia întru Hristos? Nebunia întru Hristos se iveşte de fiecare dată când potolim turbarea propriilor noastre raţionamente stânjenitoare, când ne despovărăm cugetul şi ni-l golim de educaţia primită în lume pentru ca, în vremea în care avem să primim învăţăturile lui Hristos, să ne găsim cugetul în tihnă şi în neîntinare, spre a ne fi astfel îngăduită ascultarea cuvintelor divine. Când Dumnezeu dezvăluie ceva, lucrul dezvăluit nu trebuie să devină obiectul curiozităţii, ci se cuvine să fie primit cu credinţă. Deoarece, în privinţa unor asemenea lucruri, numai un suflet tare nesăbuit şi aventuros stă să le iscodească cauzele, să pretindă descrieri amănunţite şi să caute aflarea modului în care se ivesc. Şi pe toate acestea voi încerca să le fac clare pornind de la Scripturile înseşi.
Zaharia era un om mare şi minunat, onorat cu demnitatea de arhiereu,38 fiindu-i încredinţată de către Dumnezeu slujirea cea mai înaltă din întregul popor. Acest Zaharia, când intră în Sfânta Sfintelor, în locul sacru pe care, dintre toţi oamenii, numai lui îi era îngăduit să-l privească – ia seama că avea o putere egală cu cea a întregii mulţimi laolaltă, căci el singur înălţa rugăciuni pentru tot poporul şi aducea împăcarea între Stăpân şi robi; iată, aşadar, ce fel de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni era el! – văzu atunci un înger stând înăuntru şi, când vedenia îl copleşi pe om, îngerul a spus:
„Nu te teme, Zaharia! Rugăciunea ta a fost auzită şi vei da naştere unui fiu” (Luca, l, 13).
Care să fie legătura logică39 dintre toate acestea? Se ruga pentru popor, pentru păcătoşi, cerea iertare pentru fraţii săi întru robie şi îngerul îi spune: „Nu te teme, căci rugăciunea ta a fost auzită” şi îi aduce ca dovadă a ascultării rugăciunii faptul de a i se naşte un copil, Ioan. Şi este întru totul justificat. Căci, dat fiind că el se ruga pentru păcatele poporului, se cuvenea să i se nască un fiu care să strige:
„Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, l, 29).
Deci, îngerul avea deplină justificare când spunea: „Rugăciunea ta a fost ascultată şi vei da naştere unui fiu”.
Ce se petrecu atunci cu Zaharia? Căci urmărim să arătăm că nu primeşte iertare iscodirea oracolelor divine şi că este necesar să primim aceste revelaţii cu credinţă. Se gândi la vârsta lui, la cărunteţea lui, la slă-biciunea trupului său; se gândi la femeia lui stearpă şi nu dădu crezare îngerului. Căută atunci să priceapă modul în care s-ar petrece aşa ceva şi spuse:
„După ce voi cunoaşte aceasta?” (Le. l, 18).
„Cum – va fi spus el – se va întâmpla aceasta? Mă ştiu bătrân şi încărunţit cu totul, iar femeia mea stearpă e înaintată în zilele ei. Dacă vârsta nu-i la vremea ei, firea nu-i bună la nimic. Cum să aibă vreo noimă cele făgăduite? Eu, semănătorul, sunt vlăguit; câmpul e sterp”. Şi oare nu va părea unora că el este vrednic de iertare, câtă vreme cercetează logica faptelor şi pare să rostească ceva îndreptăţit? Insă lui Dumnezeu nu-i păru vrednic de iertare. Şi este întru totul justificat. Deoarece, când Dumnezeu dezvăluie ceva, nu trebuie să fie construite raţionamente, nici nu trebuie să aibă loc o enumerare a stărilor de fapt existente, şi nici nu trebuie pusă mai înainte constrângerea naturală şi nimic altceva asemenea. Căci puterea dezvăluirii este mai presus decât toate acestea, fără să-i poată sta împotrivă vreun obstacol.
Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, iar tu îţi numeri anii şi pui mai înainte bătrâneţea? Nu cumva o fi mai vârtoasă bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Ei, bine, să fie atunci natura mai puternică decât creatorul naturii? Nu ştii ce lucrări puternice sunt înfăptuite de cuvintele sale?40 Cuvântul lui aşternu cerul; cuvântul lui a pus în loc temelia lumii; cuvântul lui i-a creat pe îngeri, iar tu eşti cuprins de îndoială în privinţa unei naşteri? Din această pricină se mânie îngerul şi nu-l iertă pe Zaharia, chiar dacă acesta era preot. Căci, acela care deţinea o demnitate mai mare decât a celorlalţi trebuia să le fie superior celorlalţi şi în credinţă. În ce fel a fost pedepsit? „Iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti” Limba ta, aceasta a vrut să spună, cea care a slujit necredinţei cuvintelor tale, chiar aceasta va fi cea care va primi pedeapsa pentru necredinţă. „Iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea”. Ia aminte la iubirea de oameni a Domnului. „Nu crezi în mine – a spus el – primeşte acum pedeapsa, iar când vei primi o dovadă din partea faptelor, atunci îmi opresc mânia. Când vei pricepe că ai fost urgisit pe drept, atunci te voi scăpa de pedeapsă”.
Să audă şi anomeenii cum se mânie Dumnezeu pe cel care îl iscodeşte! Iar dacă acela a fost pedepsit pentru că nu sa încrezut în naşterea pământească, cum vei scăpa de pedeapsă tu, cel care faci din naşterea de sus cea nepătrunsă un obiect al iscodirilor tale?41 Răspunde-mi! Acela nu a afirmat nimic, a voit numai să priceapă şi n-a găsit iertare. Iar tu, care afirmi răspicat că deţii cunoaşterea celor pe care nimeni nu le poate contempla sau înţelege (akatalepta), ce scuză vei avea? Va exista pedeapsă pe care să n-o atragi împotriva ta?
Dar, pentru cuvintele cuvenite în privinţa naşterii vom aştepta cu răbdare momentele potrivite. Până atunci, însă, să urmăm calea către tema de mai înainte, să revenim la cele pe care le-am abandonat deunăzi, pentru a purcede la smulgerea rădăcinii, maica tuturor relelor şi cea de la care pornind li s-au dezvoltat asemenea învăţături. Care este, aşadar, rădăcina tuturor relelor? Credeți-mă, mă cuprinde înfiorarea la gândul că o voi divulga. Mi-e teamă ca prin limbă să dau la iveală obiectele de care aceia se îngrijesc fără încetare în cugetul lor. Care este, prin urmare, rădăcina acestor rele? Aceea că un om a îndrăznit să spună că îl cunoaşte pe Dumnezeu întocmai cum Dumnezeu se cunoaşte pe sine însuşi. Mai este nevoie de o respingere în cazul unor asemenea cuvinte, mai este nevoie.de o demonstraţie? Nu este suficientă numai rostirea cuvintelor spre a dovedi întreaga lor lipsă de evlavie? Căci aceste cuvinte sunt curată nebunie, o sminteală fără putinţă de iertare, un chip mai nou al lipsei de evlavie. Nimeni riu a îndrăznit vreodată ca un asemenea lucru sâ-i treacă prin minte, nici să pronunţe cu limba aşa ceva,
Pricepe, nefericitule şi suferindule, cine eşti tu şi cine este cel pe care îl supui curiozităţii tale; tu, om fiind, îl iscodeşti pe Dumnezeu? Chiar numai cele doua nume sunt de ajuns spre a arăta lipsa de măsură a nebuniei, câtă vreme omul este pulbere şi cenuşa (Fac. 18, 27), carne şi sânge (Mat. 16,17), iarbă şi floare a câmpului (Is. 40, 6), umbră (I Cron., 29,15), fum (Ps. 101, 4) şi deşertăciune (Ps. 38, 5), dacă nu cumva există ceva mai slab şi mai lipsit de valoare decât aceste lucruri cu care este asemuit. Să nu socotiţi că cele rostite reprezintă o acuzaţie împotriva naturii. De altfel, nu eu spun acestea, profeţii sunt cei care le-au cugetat42 fără să necinstească specia noastră, ci spre a domoli răbufnirea orgolioasă a celor lipsiţi de minte; fără să dispreţuiască natura noastră, ci spre a coborî mândria celor cuprinşi de nebunie.
Căci, în situaţia în care, în ciuda existentei acelor cuvinte menţionate, atât de numeroase şi atât de puternice, s-au arătat totuşi unii care au întrecut lăudăroşenia diavolului, dacă n-ar fi fost rostit nici un asemenea cuvânt, spre care culme a orgoliului nu s-ar fi năpustit? Îmi poţi spune? Au leacul la îndemână şi ei încă sunt cuprinşi de aprindere.43 Cât de tare s-ar fi aprins orgoliul lor, dacă aceia nu ar fi dezvăluit cuvinte atât de numeroase şi atât de puternice despre natura omenească? Ascultă, aşadar, ce spune despre el însuşi dreptul patriarh44:
„iar eu sunt pulbere şi cenuşă” (Gen, 18, 27).
Vorbea cu Dumnezeu şi această libertate de a-i vorbi nu îi stârnea orgoliul, ba dimpotrivă, deţinerea acestei libertăţi îl determina să păstreze măsura. Iar aceştia, care nu preţuiesc nici cât umbra aceluia, se socotesc mai mari decât îngerii înşişi. Iată dovada faptului că ating culmea nebuniei!
Să-mi spui dacă dumnezeul pe care îl ai ca obiect al cercetării tale iscoditoare este cel fără de început, cel neschimbător, cel fără de trup, cel nesupus distrugerii, cel atotprezent, cel ce este deasupra tuturor şi cel care este mai presus de întreaga creaţie. Ascultă ce cugetă profeţii despre El şi umple-te de teamă:
„Cel ce aruncă ochii spre pământ şl îl face pe el de se cutremură” (Ps, 103,32).
Priveşte numai şi zguduie marele şi puternicul pământ.
„Cel ce se atinge de munţi şi fumegă (Ps. 103,32) (şi iarăşi:]
… El zguduie pământul din temelia lui, aşa încât stâlpii lui se clatină (Iov, 9, 6)”.
El ameninţă marea şi o seacă (cf. Is. 51,10).
„El spune adâncului: Vei deveni pustiu” (Is. 44,27). [şi în altă parte:]
„Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor” (Ps. 113, 3-4).
Întreaga făptură este zguduită, se teme, tremură de spaimă; numai aceştia îşi arată orgoliul sfidător, privesc de sus, îşi dispreţuiesc propria lor mântuire – aceasta, pentru a nu mai aminti de dispreţul faţă de Domnul tuturor lucrurilor.
Mai înainte căutam să-i învăţăm pornind de la exemplul puterilor de sus, al îngerilor, al arhanghelilor, al heruvimilor şi al serafimilor. De data aceasta, pornim de la făptura fără simţire şi ei tot nu se lasă mişcaţi. Vezi cât de frumos este cerul acesta, cât de mare, cum este el încununat cu un cor al feluritelor stele? De câtă vreme durează? Se menţine în fiinţă de cinci mii de ani şi mai bine, şi timpul îndelungat nu l-a îmbătrânit. După cum un trup tânăr şi în deplină putere îşi are vârsta de înflorire, în care se află în deplină creştere şi în toată vigoarea, întocmai este şi cerul, care şi-a păstrat frumuseţea ce i-a fost încredinţată încă de la origine şi trecerea timpului nu l-a făcut deloc mai slab. Iar acest cer plin de frumuseţe, mare, strălucitor, stabil, durabil şi care fiinţează de atât timp a fost făcut de către Dumnezeu însuşi cu o uşurinţă asemănătoare celei cu care cineva îşi construieşte în joacă o colibă, a fost făcut de către cel pe care tu îl ai ca obiect al curiozităţii, şi pe care îl cobori spre a-l circumscrie propriilor tale raţionamente. Acest lucru a fost pus în lumină şi de Isaia când spunea:
„Cel care aşază cerul ca o boltă şi îl întinde ca pe un cort deasupra pământului” (Is. 40,22).
Vrei să priveşti şi pământul? Şi pe acesta l-a făcut ca şi cum n-ar fi făcut nimic. Căci despre cer Isaia spune: „Cel care aşază cerul ca o boltă şi îl întinde ca pe un cort deasupra pământului”, iar despre pământ:
„Cel care cuprinde cercul pământului, cel care a făcut pământul ca şi cum n-ar fi făcut nimic”.(Isaia, 40, 22-23),
pământul cel atât de mare şi de întins.
Gândeşte-te la cât de mare este întinderea munţilor, la mulţimea neamurilor omeneşti, la înălţimea şi mulţimea plantelor, la numărul cetăţilor şi la mărimea construcţiilor, la cât de numeroasă este mulţimea de patrupede, de fiare sălbatice şi târâtoare de tot felul pe care le poartă pământul pe suprafaţa sa! Dar, pe cât este acesta de întins şi de mare, pe atât a fost şi uşurinţa cu care l-a făcut, astfel încât profetul, fără să poată găsi o comparaţie pentru o asemenea uşurinţă, spune că a făcut pământul „ca şi cum nu ar fi făcut nimic”.
Câtă vreme nu erau suficiente măreţia şi frumuseţea celor văzute spre a înţelege puterea Creatorului, căci sunt în mare măsură inferioare măreţiei şi puterii întregi a celui ce le-a făcut, profeţii găsiră un alt mod prin care să fie în stare, după puterea lor, să ne dea mai mult de înţeles despre puterea lui Dumnezeu. Care este acest mod? Este acela datorită căruia nu au înfăţişat numai măreţia lucrurilor create, ci au vorbit si despre modul în care s-a petrecut actul creaţiei, pentru ca din aceste două perspective, pornind şi de la măreţia lucrurilor create şi de la uşurinţa actului creaţiei., noi să putem dobândi o idee ceva mai potrivită, atât cât stă în puterea noastră, despre puterea lui Dumnezeu. Aşadar, nu cerceta numai măreţia celor create, ci şi uşurinţa făcătorului lor.
Iar lucrul acesta nu este dezvăluit numai în privinţa pământului, ci şi în privinţa naturii oamenilor. Căci profetul spune cândva:
„cel care cuprinde cercul pământului şi pe locuitorii acestuia ca pe nişte lăcuste” (Is. 40, 22.)
şi tot atunci:
„toate neamurile sunt înaintea sa precum picăturile care se scurg dintr-un vas” (Is. 40, 15).
Sa nu treci cu uşurinţă peste acest cuvânt, ci, în chip temeinic, desfăşoară şi cercetează înţelesul celor spuse. Fă socoteala tuturor neamurilor: sirieni, cilicieni, capadocieni, bitinieni, locuitorii din preajma Pontului Euxin, din Tracia, din Macedonia, din întreaga Eladă, cei de pe insule, din Italia, cei din afara lumii cunoscute nouă, cei de pe insulele britanice, sarmaţii, hinduşii, locuitorii de pe teritoriul Persiei şi toate celelalte neamuri şi triburi cărora nu le cunoaştem nici măcar numele. Să-mi spui în care parte a unei asemenea picături te regăseşti tu, cel ce îl iscodeşte pe acel Dumnezeu pentru care „toate neamurile sunt precum picăturile care se scurg dintr-un vas”?
Dar la ce bun să se vorbească despre cer, pământ, despre mare şi despre natura oamenilor? Să ne înălţăm prin cuvântul nostru deasupra cerului şi să ne îndreptăm către îngeri. Cunoaşteţi, fără îndoială, că fie şi numai unul dintre îngeri egalează în demnitate întreaga creaţie văzută, ba încă o şi întrece cu mult. Câtă vreme lumea întreagă nu este vrednică de omul drept, după cum spune Pavel:
„ei, de care lumea aceasta nu era vrednică”(Ev., 11, 38),
cu atât mai mult nu ar putea deveni vreodată vrednică de un înger, fiindcă îngerii au o demnitate cu mult mai mare decât cea a drepţilor. Dar, cu toate că în înalt sunt zeci şi zeci de mii de îngeri, mii şi mii de arhangheli, tronuri, domnii, începătorii şi stăpânii, popoare nesfârşite de puteri fără de trup şi cete nenumărate, El le-a creat pe toate aceste puteri45 cu o asemenea uşurinţă, astfel încât nici un cuvânt nu ar fi în stare să o înfăţişeze. I-a fost îndeajuns să le voiască pe acestea toate şi, după cum voinţa nu ne solicită nici un efort, nici lui nu i-a solicitat vreun efort crearea unor puteri atât de mari şi atât de numeroase. Acesta este lucrul pe care l-a dezvăluit profetul când spunea:
„Toate câte a vrut a făcut în cer şi pe pământ” (Ps. 134, 6).
Nu vezi cum a fost de ajuns singură voinţa lui nu numai pentru crearea celor de pe pământ, ci şi pentru crearea puterilor de sus?
Auzind, aşadar, toate acestea, nu îţi vine să-ţi plângi de milă – răspunde-mi! – nu îţi vine să intri în pământ de ruşine că ai ajuns la o nebunie atât de mare, astfel încât pe acela pe care se cuvenea numai să-l slăveşti şi să i te închini, tu l-ai iscodit ca pe unul din lucrurile cele mai lipsite de însemnătate, mânat de plăcerea de a purta controverse şi stăpânit de curiozitate? De aceea şi Pavel, ca unul care era plin de multă înţelepciune, privind laolaltă măreţia neasemuită a lui Dumnezeu şi josnicia naturii omeneşti, se supără pe iscoditorii lucrărilor sale şi, mânios, rosti necruţător:
„Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom., 9, 20).
Cine eşti? Ia seama mai înainte la natura ta: nu este cu putinţă să găseşti vreun nume care să-ţi exprime nimicnicia.
Dar, ai să spui: „Om fiind, sunt înălţat prin darul libertăţii”. Nu ai fost înălţat, însă, pentru a-ţi folosi libertatea lansându-te în controverse, ci pentru a profita de această cinstire prin ascultarea celui care ţi-a acordat-o. Dumnezeu nu ţi-a acordat această cinstire ca tu să-l înfrunţi, ci să-l preamăreşti, îl înfruntă, într-adevăr, acela care îi iscodeşte esenţa. Dacă faptul de a nu-i iscodi făgăduinţele înseamnă a-l preamări, răstălmăcirea şi iscodirea nu numai a lucrurilor dezvăluite, ci chiar şi a celui care le dezvăluie, înseamnă a-l necinsti. Ca mărturie că faptul de a nu-i iscodi făgăduinţele înseamnă a-l preamări, ascultă-l pe Apostolul Pavel când vorbeşte despre Ayraam, despre ascultarea de care dădea dovadă şi despre credinţa lui deplină:
„Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei; şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă”(Rom. 4,19-20).
Vrea să spună că natura şi vârsta îl duceau la deznădejde, iar credinţa îi îngăduia să aibă fericite nădejdi. ‘
„Ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă” (Rom. 4,20-21).
Vezi cum este el încredinţat în privinţa celor pe care le dezvăluie Dumnezeu îi dă slavă lui Dumnezeu? Aşadar, dacă cel care dă slavă lui Dumnezeu este acela care crede în el, cel care nu crede în el îşi atrage asupra capului său necinstirea adusă lui Dumnezeu.
„Tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Apoi, dorind să arate distanta care există între om şi Dumnezeu, nu trebuia să arate în mod precis cât de mare este, ci numai sa ofere o comparaţie care să ne ducă cu gândul la o deosebire cu mult mai mare. Ce spune anume?
„Oare făptura va zice celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”(Rom., 9,20-21).
Ce mai răspunzi acum? Se cuvine să te supui lui Dumnezeu precum o face lutul faţă de olar? Da, spune Pavel, pentru că deosebirea dintre om şi Dumnezeu este tot atât de mare precum cea dintre lut şi olar. Ba încă nici nu este atât, ci cu mult mai mare. Aceasta, deoarece lutul şi olarul au o unică substanţă, după cum se spune şi în Cartea lui Iov:
„Nu îi iau în seamă pe cei care locuiesc în case de lut, din acelaşi lut din care noi înşine ne tragem obârşia” (Iov, 4,19).
Iar dacă omul se arată superior şi mai frumos decât lutul, diferenţa nu provine dintr-o deosebire de natură, ci din înţelepciunea meşteşugarului, fiindcă altminteri nu te deosebeşti cu nimic faţă de lut. Dacă nu crezi, să te convingă atunci raclele şi urnele funerare; vei afla în preajma mormintelor strămoşilor dispăruţi că aşa stau lucrurile. Aşadar, pe când între lut şi olar nu există vreo deosebire, între Dumnezeu şi om deo-sebirea de substanţă este atât de mare, încât nici un cuvânt nu o poate exprima şi nici un gând nu o poate cuprinde spre a-i socoti măsura. După cum lutul se supune în mâinile olarului, oricât l-ar întinde acela şi l-ar frământa, la fel si tu, precum lutul, să rămâi fără grai când Dumnezeu voieşte să facă o lucrare. Pavel nu a spus acestea urmărind să ne curme libertatea – cum să fie aşa? – nici din desconsiderare faţă de liberul nostru arbitru, ci pentru a nărui şi mai tare orgoliul nostru.
Dacă vrei, să cercetăm şi acest aspect. Oare ce doreau aceia să priceapă, iar Pavel le-a închis gura fără cruţare? Să ti fost vorba de iscodirea esenţei? Nicidecum, fiindcă nimeni nu a dorit vreodată aşa ceva, ci căutau să cunoască ceva mult mai neînsemnat, lucrările lui Dumnezeu. De ce este unul pedepsit, iar altul miluit; de ce nu îi sunt date unuia pedepse, câtă vreme acela este plin de rele; de ce a fost iertat unul, iar altul nu. Aceste lucruri şi altele asemenea căutau să cunoască. De unde reiese aşa ceva? Din cuvintele spuse mai înainte de către Pavel:
„ Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte miluieşte iar pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice, deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei lui cine i-a stat împotrivă?” Apoi, adăugă: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom. 9, 18-20).
Aşadar, Pavel le închide gura celor care căutau să răstălmăcească lucrările lui Dumnezeu. Câtă vreme el nu le îngăduie nici aceasta, tu, răstălmăcitor al înseşi esenţei preafericite care înfăptuieşte toate lucrurile, nu socoteşti că eşti vrednic de atacuri înmiit de puternice? Şi cum să nu fie vorba de culmea nebuniei? Ascultă-l pe profet, ori mai bine spus, ascultă-l pe Dumnezeu care grăieşte prin acesta:
„dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-mi daţi? Şi dacă sunt Stăpân, unde este teama de mine?” (Mal., 1, 6.).
Cel care se teme nu răstălmăceşte, ci face o plecăciune de închinare, nu iscodeşte, ci binecuvântează şi preamăreşte.
Te învaţă acestea atât puterile de sus, cât şi preafericitul Pavel. Iar Pavel nu reproşează altora decât lucruri pe care el însuşi nu le împărtăşeşte. Ascultă, bunăoară, ce le spune filipenilor, dezvăluind că el nu deţine decât o cunoaştere parţială, la fel ca atunci când le-a scris corintenilor afirmând „în parte cunoaştem” şi nu încă pe deplin; acum rosteşte:
„Fraţilor, eu nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg” (Fil, 3,13).
Există vreun glas mai răspicat decât acesta? Acest glas dă strigare mai răsunător decât trâmbiţa, învăţând lumea întreagă să se mulţumească şi să fie satisfăcută de măsura cunoaşterii dată nouă, şi să nu creadă că acum înţelege totul.
Îmi spui şi mie ce vrei să mă faci să înţeleg? Îl ai pe Hristos care grăieşte în tine însuţi şi rosteşti: „eu nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg”. Am zis lucrul acesta, spune el, tocmai pentru că îl am pe Hristos care grăieşte în mine; el însuşi m-a învăţat acestea. Prin urmare, aceştia, dacă nu ar fi fost lipsiţi cu totul de acel Duh care dă strigare, şi dacă nu şi-ar fi îndepărtat din suflet lucrarea lui, nu ar mai fi socotit că ei sunt aceia care deţin cunoaşterea întregului, câtă vreme Pavel a rostit: „nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg”.
Şi unde apare limpede, să ne spună chiar Pavel, că vorbeşte despre cunoaştere şi despre învăţături, nu despre modul de viaţă şi despre conduita morală, adică, ca şi cum ar fi vrut să spună „mă socotesc nedesăvârşit în privinţa vieţii pe care o duc şi în privinţa conduitei morale”? Acest lucru l-a arătat cel mai clar când a spus:
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” (II Tim. 4, 7-8).
Unul care este sigur că a primit coroana şi că a săvârşit călătoria nu ar mai fi spus: „nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg”. De altminteri, cele care trebuie făcute şi cele care nu trebuie făcute nu sunt ascunse nici unuia dintre oameni, ci le sunt tuturor clare şi lesne de recunoscut, barbarilor şi perşilor şi întregului neam omenesc.46
Pentru a face mai limpede ceea ce spun, voi aşeza cuvântul citat în locul din care a fost desprins. După ce a spus:
„Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi!”
şi multe alte acuzaţii la adresa celor care introduceau fără cuviinţă învăţături iudaice, Pavel a adăugat: „cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, astfel încât să nu mă aflu având dreptatea cea din Lege, ci dreptatea cea de la Dumnezeu, cea prin credinţa în Iisus Hristos” (cf. Fil. 3, 7-9). Apoi, precizează despre ce fel de credinţă e vorba:
„ca să-l cunosc pe el şi puterea învierii lui şi să fiu primit părtaş la patimile lui” (Fil. 3,10).
Ce înseamnă „puterea învierii lui”? Pavel a vrut să spună că a fost dezvăluit un nou mod de înviere. Căci, în mai multe rânduri, au înviat mulţi morţi şi înaintea lui47, însă nici unul în felul acesta. Toţi ceilalţi, după ce au înviat, s-au întors iarăşi în pământ şi, eliberaţi de tirania morţii într-un moment anumit, au fost mânaţi din nou sub domnia acesteia, în schimb, trupul domnesc înviat nu s-a întors în pământ, ci s-a înălţat la cer şi a distrus întreaga tiranie a morţii şi împreună cu el a înviat laolaltă lumea întreagă, iar el s-a aşezat pe tronul împărătesc.
Aşadar, avându-le pe toate acestea în minte şi dezvăluind faptul că asemenea lucruri minunate atât de mari nu vor putea fi exprimate printr-un raţionament, ci numai credinţa poate să ne înveţe despre ele şi să le facă desluşite, Pavel rostea despre credinţă: „să cunosc puterea învierii lui”. Iar dacă simplul fapt de a învia nu poate fi exprimat printr-un raţionament – căci reprezintă un lucru mai presus de natura omenească şi în afara desfăşurării obişnuite a faptelor -, ce fel de raţionament va putea exprima o asemenea înviere care se deosebeşte de toate celelalte? Nu există nici unul care să poată aşa ceva, ci avem nevoie numai de credinţă, dacă avem de gând să ne convingem că un trup mort şi apoi înviat a ajuns la o viaţă fără de moarte, una care nu are nici hotar, nici sfârşit. Aşa cum a arătat Pavel şi în altă parte, rostind:
„Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra lui” (Rom. 6, 9).
Vedem cum minunea este îndoită: o dată este faptul învierii ca atare, iar apoi este faptul unei asemenea învieri. Iar dacă nu este cu putinţă să aflăm ce este învierea în urma unor raţionamente, cu atât mai puţin nu vom afla în acest fel ce este naşterea cea de sus.
Vorbind despre aceste lucruri, Pavel a amintit şi despre cruce şi patimă, punându-le şi pe acelea sub puterea credinţei. Apoi, după ce cuvântul a fost pus în mişcare de toate acestea, mergând mai departe a spus:
„Fraţilor, eu nu socotesc despre mine ca am ajuns să înţeleg”.48 Nu spune: „eu nu socotesc despre mine însumi că am ajuns să ştiu ceva”, ci „am ajuns să înţeleg”. Nu a mărturisit despre sine nici că se află în totală neştiinţă, nici că deţine o cunoaştere deplină. Căci a spune: „nu socotesc că am ajuns să înţeleg” indică faptul că cineva s-a aflat pe drum până atunci, iar acum merge şi înaintează mai departe, dar nu a ajuns încă la capătul drumului.
La aceasta îi îndeamnă si pe ceilalţi când vorbeşte astfel:
„Câţi suntem desăvârşiţi, aceasta să gândim; şi dacă gândiţi ceva în alt fel, Dumnezeu va va descoperi si aceea” (Fil., 3, 15).
Nu vă va învăţa raţionamentul, ne spune Pavel, ci vă va dezvălui Dumnezeu. Vezi cum acest cuvânt nu se referă la modul de viaţă şi la conduita morală, ci la învăţături şi credinţă? Fiindcă nu este nevoie de o revelaţie pentru a adopta o anumită conduită morală şi pentru a duce un mod de viaţă oarecare, ci este nevoie de învăţături şi de cunoaştere. A arătat acelaşi lucru şi altădată, când spunea:
„Iar dacă i se pare cuiva ca cunoaşte ceva, încă nu a cunoscut nimic”
(I Cor. 8, 2).
Nu a spus, însă, numai „nu a cunoscut nimic”, ci a adăugat şi „după cum trebuie să cunoască”, deoarece el deţine o oarecare cunoaştere, dar nu una temeinică şi nici desăvârşită.
Şi pentru a pricepe că acest lucru este adevărat, să nu vorbim despre cele de sus, ci, dacă vrei, să ne mânăm cuvântul în jos, către creaţia văzută. Vezi acest cer? Ştim că poartă chipul unei bolţi, dar chiar şi acest lucru nu îl învăţăm pornind de la raţionamentele noastre, ci din dumnezeiasca Scriptură. Mai ştim şi că înconjoară întreg pământul, fiindcă am auzit acest lucru tot de acolo, în schimb, ne este necunoscut care este substanţa cerului. Dacă se găseşte vreunul care şi-ar susţine cu vehemenţă ideile şi ar fi gata de ceartă, să spună care este esenţa cerului; este cumva gheaţă solidificată? este cumva un nor comasat? este un aer mai dens? Nimeni nu ar fi în stare să afirme ceva cu precizie.
Mai aveţi nevoie acum de o altă dovadă pentru a vă da seama de nebunia celor care susţin că îl cunosc pe Dumnezeu? Nu eşti în stare să spui care este natura cerului pe care îl vezi zi de zi şi pretinzi că ştii cu precizie care este esenţa Dumnezeului nevăzut? Şi cine este atât de lipsit de luciditate, astfel încât să nu recunoască nebunia fără margini a celor care susţin aşa ceva?
Din această pricină, vă îndemn pe voi toţi să încercaţi pe cât puteţi să-i vindecaţi ca pe unii atinşi de boala nebuniei şi ca pe unii ce şi-au pierdut judecata, vorbindu-le cu blândețe și îngăduință.49 Căci învăţătura aceasta li s-a născut din pierderea minții şi din rana sângerândă a cugetului lor. Rănile inflamate nu suportă să fie tratate cu mâna şi nici nu îndură o atingere brutală. De aceea, medicii înţelepţi şterg rănile de acest fel cu un burete foarte fin. Câtă vreme şi aceştia poartă în suflet o rană inflamată, la fel cum se toarnă peste rană o apă curată şi binefăcătoare cu un burete fin, la fel şi noi, revărsându-ne asupra lor toate cuvintele noastre, să încercăm să ne îngrijim de rana acestora şi să-i curăţim cu totul de inflamarea orgoliului lor.
Frate iubit, chiar dacă te-ar jigni, dacă te-ar lovi cu piciorul, dacă te-ar scuipa şi orice altceva de ţi-ar face, tu nu înceta să le porţi de grijă. Cei care se îngrijesc de un om lovit de nebunie au de îndurat multe asemenea porniri. Dar, cu toate acestea, ei bine, nu trebuie să încetezi a-i îngriji; dimpotrivă, este motivul pentru care trebuie în şi mai mare măsură să-i compătimeşti şi să le deplângi soarta, fiindcă aceste porniri sunt semnele suferinţei lor.
Rostesc aceste cuvinte pentru cei mai tari dintre voi, pentru cei care nu pot fi influenţaţi şi pentru cei puternici, adică pentru toţi cei care nu pot fi păgubiţi de pe urma prezenţei lor. Dar, dacă se întâmplă să fie vreunul mai slab, să fugă din tovărăşia lor şi să se ferească de a intra în vorbă cu ei, ca nu cumva, sub pretextul prieteniei, să se nască pricina lipsei de evlavie. La fel face şi Pavel; el însuşi se amestecă cu cei bolnavi şi spune:
„cu iudeii am fost ca un iudeu, cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege”(I Cor. 9,20-21),
iar pe ucenici şi pe cei ce se arătau a fi mai slabi îi alungă din calea acelora, sfătuindu-i şi învăţându-i astfel:
„Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”(l Cor. 15, 33)
şi iarăşi:
„Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul”(II Cor. 6, 17).
Dacă medicul ajunge la bolnav îi este adesea de folos atât bolnavului, cât şi medicului însuşi, în schimb, dacă unul mai slab stă laolaltă cu cei bolnavi, îi este dăunător şi lui însuşi, şi celui suferind; căci nici aceluia nu îi va putea fi de vreun folos, iar el însuşi îşi va lua mult rău asupra sa de pe urma bolii. Şi după cum cei care îi privesc pe suferinzii cu ochii pătimesc, fiind atinşi întrucâtva de acea boală, la fel se petrece şi cu cei care îndură tovărăşia acestor blasfemiatori – dacă sunt mai slabi îşi atrag asupra lor o mare parte din lipsa de evlavie.
Aşadar, spre a nu pătimi noi înşine relele cele mai mari, să fugim de tovărășiile lor, rămânând numai a-l ruga și a-l implora pe Dumnezeul iubitor de oameni, cel care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului, să-l rugăm să îi izbăvească de eroare şi de cursa diavolului, întorcându-i către lumina cunoaşterii, către „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu de viată dătătorul şi preasfântul Duh, căruia să-i fie slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.